Orașul Borșa, situat în sudul Maramureșului, pe valea râului Vișeu, este una dintre cele mai lungi localități din țară (52 km). Se află între Munții Rodnei, cu vârfurile Pietrosul Rodnei (2303 m) și Vârful Toroiaga (1929 m) și Munții Țibău la est. E atestat documentar din 1365 când făcea parte din domeniul Cuhea, deținut de Bogdănești, apoi de Bogdan. În localitate se aflau două biserici de lemn. Una a fost distrusă de invazia tătarilor în 1717, cealaltă refăcută a supraviețuit până azi.

Aproape de centru am vizitat-o pe cea care a supraviețuit, Biserica de lemn ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” (construită în 1700). Am intrat printr-o poartă de lemn sculptată în stil maramureșean. Am trecut pe lângă o biserică nouă și ni s-a arătat biserica din lemn, înconjurată de un mic cimitir. În sec. XVIII, a existat și o școală, care ținea de biserică, în locul numit Valea Caselor.

Interiorul a fost pictat de un anonim în 1775. Am aflat că este singura biserică de lemn din România cu picturile efectuate direct pe lemn, astfel face parte din Patrimonial Național.

tavanul

Am străbătut orașul și la ieșirea spre Iacobeni, pe dreapta am văzut un indicator ce preciza casa și atelierul unui sculptor în lemn. Am intrat să vedem operele de artă ale acestui localnic. Am ajuns într-un spațiu de basm. Un mic lac, traversat de un pod de lemn, se afla în centrul unui spațiu înconjurat de diferite clădiri.

Casa sculptorului era din lemn. Pe pridvor, între multe ghivece cu flori, am văzut primele sculpturi. În interior era un amalgam de obiecte plasate pe și în jurul unor coloane din piatră și lemn.

Am ajuns într-un loc amenajat pe post de muzeu. Lateral se afla, după mine,  opera de vârf a autorului, o sculptură mare în lemn ce lăsa loc imaginației.

Ne-am îndreptat spre Schitul Pietroasa Gârle- Mânăstirea Pietroasa. După indicatoare erau 3 km de parcurs. Am oprit mașina în ultimul loc ușor accesibil și am parcurs restul distanței pe jos, aproximativ 30 min., pe un drum mai mult pentru căruțe. În zare se vedeau Munții Rodnei.

Am urcat până la 1000 m altitudine unde, pe un platou, la poalele Pietrosului Rodnei, se afla mânăstirea. Schitul a fost ridicat în 2007 pe terenul donat de o familie foarte credincioasă. Dintre cei 9 copii ai familiei, cele 5 fete s-au călugărit,  două dintre ele au rămas la Pietroasa, unde slujesc 13 măicuțe și trei sunt maici în alte mânăstiri din țară. Schitul cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” trona în acel platou imens. În apropiere se afla  o păstrăvărie.

Vis a vis se situa clădirea cu chiliile în care am aflat că se aflau un atelier de pictură și unul de croitorie.

Ne-am întors la mașină foarte entuziasmate și pline de energia pe care ți-o dă de fiecare dată un lăcaș de cult dar, mai ales, muntele.

Ne-am îndreptat spre Complexul Borșa situat la 5 km de centru. A fost construit în anii ’40, în scopul organizării Olimpiadei de iarnă din 1948. Astfel a fost dotat cu pârtia de schi Olimpia, trambulina pentru sărituri Tighina, cabane, un hotel și centrală electrică. În Al Doilea Război Mondial, pentru că frontul s-a apropiat de această zonă, amenajările au fost întrerupte și reluate abia în 1945. Olimpiada nu s-a mai ținut, dar au avut loc diferite concursuri naționale și internaționale. În 1986 s-a pus în funcție telescaunul, care face legătura între Complex și Runcul Știol.

Înaintea cabanelor și hotelurilor existente acolo am văzut o biserică ortodoxă nouă, din lemn, construită în 1992, Biserica „Înălțarea Domnului”. Turla bisericii are o înălțime de 40 m.

Doream să vedem Cascada Cailor. Aveam două opțiuni: să urcăm prin pădure, pe un traseu montan, aproximativ 1 ½ ore, sau să urcăm cu telescaunul. Am ales a doua variantă și am urcat peste pârtia de schi, aproximativ 40 min., până în punctul ei terminus, în Runcul Știol (1364 m), unde era și un punct Salvamont.

De acolo am intrat în Parcul Național Munții Rodnei și am coborât pe un drum destul de abrupt ce străbătea pădurea.

Cascada Cailor este cea mai mare cădere de apă din România, situată în Munții Rodnei. Are o înălțime de 90-97 m și o pantă între 45 și 100 de grade. Pădurea rărindu-se, am văzut-o în depărtare.

În apropierea ei erau amenajate scări din lemn pentru turiștii care doreau să se apropie cât mai mult.

Apa curgea învolburată peste un perete calcaros numit „Podul Cailor”, inițial vertical, parcă spălând muntele, apoi în trepte, bolborosind furioasă și formând în unele locuri mici ochiuri de apă ce stagnau între rocile golașe.

Apa rezultată din topirea zăpezilor și în urma ploilor abundente se adună într-un circ glaciar. De acolo alunecă pe versantul abrupt al muntelui, „Piatra Rea”, pe care în timp l-a dezgolit de vegetație și după mai multe coturi, în trepte, se adună într-un pârâu.

Despre cascadă circulă mai multe legende. Se spune că un grup de cai sălbatici, fiind urmăriți de un grup de urși flămânzi, au căzut în acest loc. Sau că o herghelie de cai a ajuns aici de pe celălalt tărâm. Cea mai simpatică mi s-a părut aceea în care se spune că o herghelie de cai s-a aruncat în acest hău pentru a scăpa de năvălirea tătarilor din 1700, iar stăpânii lor, care-i iubeau enorm, au vărsat atât de multe lacrimi încât s-a format cascada.

La întoarcere, din telescaun, am privit panorama munților și, jos, Complexul Borșa.

Citește și Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj