Arhive lunare: martie 2021

Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Din Carașova, județul Caraș-Severin, am parcurs 14 kilometri, mare parte neasfaltați, prin munții Aninei din Parcul Național Semenic-Cheile Carașului, pentru a vizita una dintre peșterile aflate în zonă, Peștera Comarnic.

După ce am parcat într-un loc lateral de marginea drumului, pe jos, de-a lungul văii Comarnic,  m-am îndreptat spre Cantonul Silvic Comarnic.

Acolo m-am întâlnit cu două familii dezamăgite că peștera era închisă. Au avut noroc că m-au întâlnit. Fusesem prevăzătoare și încă de acasă îmi programasem telefonic ora de vizitare. După 10 minute a sosit și ghidul care urma să ne conducă.

Peștera a fost menționată pentru prima dată în anul 1912 dar abia între 1933-1939  a fost studiată mai amănunțit. A fost formată de apele pârâului Ponicova care și-a schimbat cursul o dată cu adâncirea văilor Carașului și Comarnic. Trecând în subteran el a format mai multe goluri și peșterile Ramonei și Popovăț pe care părăsindu-le a format mici avene și în final peștera Comarnic situată la 101 metri înălțime.

Peștera are două căi de acces, una în partea de de sud-vest și una în partea de nord, pe unde urma să intrăm și noi.  Pentru a nu fi vandalizate ambele au fost închise cu câte o poartă de fier.  După ce am urcat o porțiune amenajată cu trepte am ajuns în dreptul porții.

Ne-am îmbrăcat corespunzător temperaturii din interior, care se menține constantă între 7-10 grade Celsius, ghidul ne-a împărțit căști de protecție prevăzute cu lanterne și am intrat în „împărăția subterană”. După ce am trecut prin deschizătura porții, o crăpătură înaltă de 2,5 metri și lată de 1 metru, am coborât brusc câțiva metri și m-a izbit un val de aer rece.

Din lungimea estimată la 6203 metri până azi au fost explorați doar 5229 metri din care amenajați turistic doar 1750. În decursul timpului apa s-a retras lăsând uscat un nivel superior prin care urma să trec și eu. Restul galeriilor create în timp (90%) se află la nivelul inferior și o parte din ele pot fi explorate doar de către specialiști. Restul nu sunt accesibile.

După coborâre am intrat în Sala Mică, mărginită de blocuri de piatră mari, fără alt formațiuni.

În continuare am urmat un fel de tunel pe pereții căruia, mici, „sfioase”, mi s-au arătat diverse formațiuni formate de apa care în timp a săpat în munte.

A urmat o porțiune îngustă pe care străbătând-o am avut senzația că voi pătrunde tot mai adânc, în altă lume, necunoscută nouă.

Apoi pe pereți au apărut, creând diverse modele, zone cu aragonit.

Mineralul a fost  numit după Francois Arago care în 1811 l-a descoperit. Alți savanți  consideră că numele provine de la zona Aragon, în minele căreia a fost găsit.

Aragonitul ia naștere prin oxidare și este un mineral cu duritate scăzută.

În continuare ghidul ne-a arătat două formațiuni mai mari, sferice, sub forma unor nuci de cocos, numite Nuca Mare și Nuca Mică.

Am trecut „ghemuit” prin galeria piticilor.

Dintr-o dată, într-un spațiu mai larg, numit Calvarul Mic, am văzut etalat un schelet. Era vorba de Ursul de peșteră (Usrsus spelaeus) care a trăit în perioada ultimei glaciațiuni. În Europa a apărut în urmă cu 300.000 de ani și a dispărut în urmă cu 15.000 de ani. Specimenul de urs era înalt de 1,7 metri, femelele mai mici și cântărea aproximativ 1 tonă. Puii erau fătați în perioadele de hibernare în peșteră.

Apoi am urcat printr-o galerie îngustă, întunecată. La un moment dat ghidul ne-a rugat să stingem lanternele. Se făcuse o beznă de nepătruns.

Și a început povestea. În urmă cu ceva ani în peștera, care atunci nu era închisă cu porți, 2 turiști s-au rătăcit prin galeriile ei. Terminându-se și bateriile lanternelor au stat în întuneric 3 zile până când au fost descoperiți. Ascultându-l, stând în întuneric, am intrat în pielea personajelor și m-am cutremurat.

În continuare au început să apară formațiuni tot mai multe și mai interesante numite după forma pe care o aveau- Lămâia, Ciupercile, Gemenii, Altarul, Masa Tăcerii, etc.

Columna

Meduza

Ciorchinele de banane

Ghidul ne-a arătat câteva stalagmite, de forme diferite, care împreună au fost numite Albă ca Zăpada și cei 7 pitici, situate în „Sala piticilor”.

Mutulică

Albă ca Zăpada

Rușinosul

Castelul Albei ca Zăpada

De acolo am urcat din nou printr-un culoar îngust, pe bolovani neregulați și alunecoși.

Am coborât în Sala Zebrelor, numită după intercalațiile de silex înnegrit de pe tavanul albicios care creau imaginea unei piei de zebră. Altele semănau cu coastele unui dinozaur.

În sfârșit am ajuns în Sala Mare în care se găsea o multitudine de formațiuni.

Gura rechinului

Tavanul era plin de stalactite conice, de tip „macaroană”, în diverse nuanțe cromatice, draperii, lame, etc.

Stalactitele sunt formate de apa care traversează calcarele din roci. O parte din picătura de apă rămâne pe tavan, cealaltă jumătate cade pe podea. Prin ruperea picăturii se degajă CO2 și se formează un inel din carbonat de calciu. Cu fiecare picătură inelul se mărește și îngroașă, formațiunea crește în lungime și în timp poate ajunge la câțiva metri lungime, așa numita stalactită „macaroană”.

În timp, la unele dintre ele canalul se înfundă cu calcar sau impurități, apa îl perforează creând alte canale pentru a ieși. Prelingându-se, depune la exterior calcit care în timp îngroașă macaroana, mai mult la bază. Ea primește formă conică cu vârful în jos, așa numită stalactită „conică”.

Aceste două tipuri de stalactite sunt cele mai frecvente.

Și în Sala Mare în unele zone pereții aveau porțiuni cu aragonit.

Pentru a putea fotografia cea mai grandioasă formațiune, Orga Mare, am primit ajutorul tuturor vizitatorilor care și-au îndreptat lanternele spre ea.

Ghidul ne-a arătat un conglomerat de stalactite și stalagmite numit Cămila. Poate voi o depistați ?

De acolo nu am mai putut înainta deoarece galeriile și sălile următoare erau inundate așa că am făcut cale întoarsă. În total vizitarea peșterii a durat aproximativ 2 ore.

Pe drum ghidul ne-a povestit legenda peșterii în care se spune că aici, pe vremuri, era un loc în care haiducii se adăposteau și care a primit numele după aceștia (comarnic=umbrar pentru ciobani sau haiduci).

Fiind trădați, pentru a nu fi prinși de poteră, au adunat bogățiile păstrate acolo și au fugit prin 5 ieșiri secrete din cele 7 ale peșterii. Obiectele rămase în urma lor s-ar fi pietrificat și unele formațiuni le poartă azi numele.

Carașova, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În ziua a patra și ultima din excursia prin județul Caraș-Severin am părăsit orașul Anina îndreptându-mă spre Lacul Mărghitaș. Pe drumul spre nord, aproape de ieșirea din Anina am cotit după o biserică și am urcat spre Orașul Nou pe un drum care, ciudat, deși asfaltat, era săpat în zig-zag. Lacul a fost creat pe o suprafață de 4 hectare, cu un volum de apă de aprox. 200.000 mc, pentru o microcentrală. Începând cu anul 1940  a fost  amenajat ca o stațiune. Ajungând pe un platou unde se intersectau mai multe drumuri, întrebând în ce direcție să o apuc, mi s-a explicat că lacul era îngrădit și nu puteam să-l văd.

M-am întors în drumul principală și am parcurs 22 kilometri până în Carașova, principala comună românească locuită de croați.

Școala Generală

Până în secolul XVI Carașova a fost un district autonom. Situat în apropierea unei cetăți și având poziție strategică, a devenit un centru administrativ puternic în care exista un protopopiat catolic care a fost desființat în secolul XVI. 

Căminul Cultural

În secolul XVIII  Carașova făcea parte din districtul Vârșețului. De ea aparțineau administrativ 32 de localități. În 1726 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.

În secolul XIX clădirea a fost transformată primind aspectul de azi (1822) apoi, o perioadă de timp, Carașova a devenit iar protopopiat (1860-1913).

După delimitarea graniței militare și împărțirea administrativă a zonei localitatea a căzut din rangul său devenind o simplă comună.

Primăria

Croații care au ajuns în zonă erau de fapt bunievi din Bosnia, catolicizați, care au primit nume sârbești și au fost numiți croați. Ei au emigrat din fața invadării otomane ajungând în Voivodina apoi în România și Ungaria. La recensământul din  2002 aceștia reprezentau 85% din populația localității. Sunt reprezentați de Uniunea Croaților din România.

Deși statul croat și-ar dori întoarcerea lor, atrăgându-i prin acordarea cetățeniei, mulți dintre ei au decis să rămână în „vatra strămoșească”.

 În 2011 la Carașova a fost deschis Muzeul Etnografic Central al Uniunii Croaților în care, prin piese de mobilier, ținute vestimentare, fotografii, etc., se etalează viața într-o casă tradițională croată.

După ce am parcat mașina în centrul comunei am parcurs o stradă în curs de asfaltare până spre ieșirea din localitate.

În acea zonă, în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, a fost construită Capela Calvaria.

A fost situată în vârful unui deal și până la ea au fost create 7 stații reprezentate din două șiruri de monumente.

Pe monumente, în nișe, au fost postate plăci de bronz sculptate cu scene biblice.

Am rămas o perioadă de timp în zona liniștită unde am întâlnit doar o păstoriță bătrână și oile ei care pășteau fără nici o grijă.

După liniștea de pe Dealul Capelei am revenit în zgomotul făcut de mașinăriile care modernizau drumul. Mă grăbeam pentru că îmi programasem o oră la care urma să vizitez o peșteră și nu doream să ratez ocazia.

Anina, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După o zi de neuitat în care am văzut o mânăstire, numeroase mori de apă, două cascade și două lacuri, părăsind Lacul Buhui, după 6 kilometri am ajuns la Pensiunea Anina, situată aproape de  centrului orașului, unde-mi rezervasem cazare pentru o noapte.

După ce mi-am lăsat bagajele și am consumat un ceai am pornit să vizitez orașul Anina.

Orașul, numit după copacul arin sau anin, s-a format după descoperirea zăcămintelor de cărbune, cu coloniști austrieci (1774). După câțiva ani au sosit și coloniști slovaci.

Piața Agroalimentară

Numărul populației a crescut o dată cu minele deschise pe rând, devenind o localitate preponderent minieră, polietnică- germani, slovaci, maghiari, români.

Industria mineritului luând amploare, în 1863 a fost construită prima cale ferată montană din România, Oravița-Anina, apoi la începutul secolului XX au fost construite Uzinele de Fier Anina.

În 1888 a fost înființată Parohia Romano-Catolică. Slujbele s-au ținut într-o capelă până când, pe unul dintre dealurile localității, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1901). Turnul bisericii a fost dotat cu trei clopote, unul de la vechea capelă și două turnate la Timișoara, numite Sf. Varvara și Sf. Florian.

Nu se știe exact când biserica și-a schimbat hramul, probabil după unirea Banatului cu România (1918), devenind  Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”.

Pentru a o vedea am urcat un șir de trepte din parcul care era amenajat pe dealul respectiv.

Câțiva ani mai târziu a început construcția unei biserici ortodoxe, în stil neobizantin, care a durat mulți ani (1908-1939).

În timp biserica a devenit Catedrala Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”. Picturile interioare au fost refăcute în perioada 2004-2008.

Partea religioasă rezolvată, în 1865 s-a creat o asociație culturală care, cu o trupă de mineri, a participat de-a lungul anilor la diferite evenimente culturale. În 1920 a fost construită Casa de Cultură în care a funcționat un Club Minier și din 2004 a intrat în patrimoniul Primăriei Anina.

În 1945 majoritatea germanilor din localitate au fost deportați la muncă silnică în fosta U.R.S.S. Lucrul în mine s-a îngreunat datorită lipsei forței de muncă astfel, sub regimul comunist, localitatea a fost populată cu români care au fost angajați imediat ca mineri.

Numărul populației crescând, în 1952 Anina a primit statutul de oraș.

Pentru a elogia mineritul în centrul orașului a fost postat Monumentul Minerului (1960).

Din 1996 minele au început să fie închise pe rând și orașul a intrat în declin.

Spitalul Anina

Situația s-a agravat după evenimentele din 1989 când orașul a intrat în recesiune economică.

Primăria Anina

Totuși, deși greu, localnici s-au adaptat situației și nu au părăsit zona.

În anul 2011 în apropierea Primăriei a fost realizat Monumentul Minerilor format dintr-un vechi cărucior de mină situat pe o porțiune de șine și o placă inscripționată ca memorial al minerilor care în decursul timpului au decedat în mină.

De acolo, de-a lungul străzii principale, m-am întors la pensiune unde, o pisică, parcă pe mine mă aștepta.

Steierdorf; Lacul Buhui, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am văzut renumita Cascadă Bigăr am continuat drumul prin județul Caraș-Severin. La 9 kilometri spre nord am intrat în localitatea Steierdorf, care aparține administrativ de orașul Anina. În acea zonă au existat așezări care au fost atestate prima dată documentar din 1773. În acea perioadă au fost descoperite zăcămintele de cărbuni care au început să fie exploatate de coloniști germani, aduși la Anina, care s-au așezat și pe acest teritoriu, formând colonia Steierdorf-Anina.

Ca localitate separată  Steierdorf s-a format abia în prima jumătate a secolului XIX când era locuită predominant de germani pe lângă puțina populație autohtonă și de alte etnii. În acel secol au fost ridicate două biserici cu culte diferite. Prima a fost  Biserica Evanghelică Luterană (1871).

După un an a început construcția la Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1872-1873).

Turnul bisericii a fost dotat cu 3 clopote, fiecare purtând un nume sfânt-  Sf. Treime, Sf. Maria și Sf. Barbara.

În timp pe lângă exploatările miniere s-au înființat topitorii, o fabrică de cărămidă, alte care producea obiecte de fier-cuie, șuruburi, etc. De asemenea în 1911 s-a construit actuala Școală Gimnazială Steierdorf care administrativ ține de  Liceul „Mathias Hammer” Anina.

În decursul timpului localitatea a fost ocupată de români care în anul 2009 au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Treime; Sf. Ioan Botezătorul”.

La ieșirea din Steierdorf am oprit la cimitirul Sigismund pentru a vedea Memorialul Minerilor ridicat pentru a ne aminti de cele aproximativ 220 de persoane care au pierit în urma exploziei unor depozite subterane de material explozibil (1920).

Din drumul între Steierdorf și Anina am luat-o spre est, prin Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.

După aproximativ 7 kilometri am ajuns în dreptul primului lac de acumulare din România, Lacul Buhui. Acesta a fost realizat de către administrația austro-ungară pentru a alimenta cu apă Anina (1884).

A fost format prin bararea pârâului Buhui, afluent al râului Caraș, unul dintre cele mai lungi cursuri subterane cunoscute din România (3217 m).

Barajul a fost creat în amonte, lung de 60 metri.

Lacul ocupă o suprafață de 9,6 hectare, are o adâncime de cca. 20 metri și un volum de 500.000 mc. A fost dat în folosință în anul 1908. 

Apa din lac este captată apoi străbate peștera Buhui, situată la aproximativ 2 kilometri, este din nou captată subteran și direcționată printr-un tunel artificial spre Anina.

Am parcat înainte de baraj și într-o plimbare am ocolit lacul până la Cantonul Silvic Buhui-Anina lângă care, în timp, au fost construite vile private.

Depășind cantonul am continuat drumul spre coada lacului, înconjurată de pădurile de fag, carpen și brad, în centrul cărora se află.

Tot privind frumusețea locului, pe lângă lac m-am întors la mașină.

Până în orașul Anina aveam de parcurs 7 kilometri. De altfel, coborând muntele, am văzut orașul în depărtare.

Cascadele Bigăr și Cârșa; Lacul Miniș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie prin județul Caraș-Severin, după ce am văzut Morile de apă Rudăria m-am întors la Bozovici și, spre nord, m-am îndreptat să văd un alt obiectiv turistic cunoscut în toată lumea.

După ce am plătit o taxă de intrare am parcat într-o zonă largă unde erau amenajate multe tarabe și terase.

Apoi am urmat o alee amenajată pe marginea drumului, în „șir indian”, urmând mulțimea de vizitatori.

Cascada Bigăr sau Cascada Coronini este situată pe marginea șoselei. Pentru a o vedea a trebuit să port o adevărată „luptă” cu mulțimea care o înconjura. A devenit foarte cunoscută și datorită faptului că în 2013 The World Geographya clasat-o pe primul loc în lume dintre cele mai impresionante cascade.

Cascada împreună cu un izvor și o grotă fac parte dintr-o rezervație naturală întinsă pe aproximativ 176 hectare, înființată în 1982, în care am intrat trecând un pod de lemn peste râul Miniș, bineînțeles după ce am plătit din nou o taxă.

Despre cascadă circulă și o legendă. Se spune că unei familii din zonă care nu putea avea urmași li s-a arătat în vis o vrăjitoare din Tărâmul Regăsirii. A îndrumat-o pe femeie să bea apa izvorului de sub stâncă, dintre cele două lumi,  dar să aibă grijă când va naște. Dacă copilul va fi fată, să nu o lase să se îndrăgostească pentru că va muri.

Femeia a născut o fată care crescând s-a îndrăgostit de un băiat numit Bigăr. Tatăl ei, dorind să o ferească de blestem, a închis-o într-o grotă unde, suferind intens, încetul cu încetul se stingea din viață. Vrăjitoarei i s-a făcut milă de biata ființă și i-a permis Dorului să pătrundă în grotă. Acesta i-a transformat lacrimile într-o cascadă în apa căreia tânărul s-a înecat. Fata, murind și ea, cei doi îndrăgostiți s-au întâlnit în Tărâmul Regăsirii și au continuat în acea lume povestea lor de dragoste.

Doream să îmi dau seama cum s-a format cascada. Am urmat o alee amenajată cu trepte, am traversat un pârâu și am urcat scările de lemn până la Grota Bigăr. Urma ca de acolo să refac traseul apei.

Știam că exista un izvor alimentat cu ape din subteran care, credeam eu că iese la iveală din grotă. Ce să-i faci dacă nu exista nimeni cu explicațiile de rigoare și, deși taxa plătită, nu am primit măcar un pliant. Așteptându-mi rândul, m-am cățărat pe pereții abrupți până în grotă unde…întuneric total și nici un strop de apă. Măcar urcasem în „grota fetei”.

Am coborât scările și mi-am pus la lucru imaginația. Izvorul Bigăr sau Izbucul Bigăr are o activitate intermitentă adică apa care se adună într-un gol carstic subteran, când acesta se umple, este împinsă brusc la suprafață. Obligatoriu că ea formează o cădere de apă, un pârâu, ceva curgător spre vale.

După cam 200 metri, căzând de pe un prag stâncos, de la o înălțime de 7-8 metri, apa bogată în calcar a format tuful calcaros care a fost îmbrăcat cu mușchi. Același fenomen s-a repetat iar și iar ajungându-se să se formeze actuala cascadă.

Apoi apa urmează cursul râului Miniș care la rândul lui, în decursul timpului și-a lărgit albia formând Cheile Minișului.

Întorcându-mă la mașină din nou mă aștepta un animăluț. Dacă la Cantonul Silvic a fost un câine, la ieșirea din Cheile Șușarei o pisică, de data asta un câine, lâncezind la soare, parcă pe mine mă aștepta.

În apropierea cascadei se află localitatea Poneasa. În 1836 domeniul Poneasa a fost cumpărat de un timișorean care a înființat o Fabrică de cherestea apoi un sat de vacanță care s-a transformat în Stațiunea turistică Poneasa. După 1919 stațiunea a decăzut, sub comunism a fost folosită ca tabără școlară și după 1989 a fost abandonată.

După 5 kilometri de rulat paralel cu râul Miniș am parcat la marginea Lacului Miniș, numit în zonă și Lacul Gura Golumbului (gura porumbelului).

A fost primul lac de acumulare pentru o termocentrală construit în zonă. Lacul, lung de 750 metri, este de asemenea și loc de relaxare unde pescarii amatori își încearcă norocul.

La 30 metri spre nord, pe malul stâng al râului Miniș am văzut  Cascada Cârșa care de la o înălțime de 30 metri își revărsa apele ca o perdea printre copacii și vegetația muntelui acoperind o mică peșteră.

Mânăstirea Țara Almăjului și Morile de apă Rudăria, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Începea a treia zi din excursia mea în județul Caraș-Severin. Am părăsit cu regret Pensiunea „Patru Anotimpuri” din Sasca Română. Urma să rulez până la Eftimie Murgu pentru a vedea renumitele mori de apă care s-au păstrat până azi.

Din Sasca Montană aveam două variante: un drum asfaltat și unul pietruit. L-am ales pe cel pietruit dorind să străbat munții aproape „neumblați”. Până în comuna Cărbunari drumul a fost asfaltat apoi am trecut pe cel pietruit, prin mijlocul pădurii.

Tot urcând am lăsat în spate pădurea și am ajuns pe un platou, Poiana Logor, de unde indicatoarele te îndrumau spre multe trasee montane.

Pe drumul care șerpuia când la vale, când la deal, m-am oprit de multe ori savurând panorama munților și multitudinea de flori care creșteau pe toate zonele înconjurătoare pădurii. Cu siguranță îmi va fi dor de ele.

După 8 kilometri parcurși în aproape jumătate de oră am intrat în satul Stăncilova unde drumul se bifurca.

Nefiind indicatoare am întrebat niște săteni. Amabili, m-au îndrumat spre un drum asfaltat care nu figura pe hărțile Google.

Din Stăncilova a început coborâtul muntelui. Drumul fiind asfaltat, am putut să savurez mai intens panorama.

Munții împăduriți erau din loc în loc întrerupți de poiene înflorate și pe vreme ce coboram spre „civilizație”, de terenuri agricole împrejmuite cu garduri din nuiele împletite.

După 8 kilometri am ajuns în comuna Șopotu Nou.

De acolo le-am spus la revedere munților. Itinerarul pe care mi-l făcusem mă purta prin zone populate. Spre est, după jumătate de oră am ajuns pe teritoriul comunei Bozovici unde, văzând un indicator spre o mânăstire de care nu auzisem, am urcat până la ea.

Mânăstirea Țara Almăjului  „Învierea Domnului” și „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, locuită de 3 călugărițe, a fost construită  între anii 2013-2018. Interiorul bisericii era încă în curs de amenajare.

În cadrul ei s-a înființat un cămin de persoane vârstnice și nevoiași.

S-a preconizat și înființarea unui centru de tineret în care să se desfășoare activități educative, culturale, etc.

După aproximativ 10 kilometri am ajuns în comuna Eftimie Murgu.

De-a lungul râului Rudăria, afluent al râului Nera, pe o lungime de 3 kilometri se află 22 de mori de apă, încă funcționale, pe care doream să le văd, dacă nu pe toate măcar cele mai reprezentative.

Morile de apă Rudăria, construite pentru a măcina porumbul, grâul, chiar  minerale și pentru a spăla lâna (vâltori),  au fost folosite încă din secolele II-III. În secolele X-XII morăritul a devenit o adevărată industrie deținută de moșieri, clerici și chiar principi. La Rudăria primele 8 mori au fost consemnate în 1772.

În decursul timpului au devenit proprietăți private numite după cei care le dețineau sau după locul de amplasare astfel la Rudăria există „Moara Popascu”, Moara cu Tunel, Moara Bațolea, etc.

În 1874 la Rudăria existau 51 de mori care în decursul timpului s-au împuținat, o parte din ele fiind distruse de inundații (1941, 1955).

Principiul de funcționare este simplu. Un șuvoi de apă puternic trece peste o roată prevăzută cu palete care, mișcându-se, învârtesc axul roții, apoi curge mai departe la vale.

Axul roții este conectat la dispozitivul de măcinare- două pietre șlefuite, suprapuse și găurite la mijloc. Deasupra lor există un vas care este umplut constant cu boabe de porumb sau grâu. Acestea cad printr-un fel de tub în gaura din mijlocul pietrelor, se împrăștie între ele și prin rotație acestea le zdrobesc formând făina care la rândul ei cade într-un recipient.

Imediat după schimbarea sistemului politic din România, la începutul anilor 1990 au început lucrările de recondiționare a morilor rămase.

Au supraviețuit până în 2014 când o nouă inundație le-a distrus.

Localnicii nu s-au lăsat și, cu ajutor financiar de la Guvern, le-au refăcut. A fost creată și o parcare cu plată. Azi, făcând parte din patrimoniul UNESCO, au devenit un punct de atracție turistic foarte frecventat, turiștii putând și cumpăra făină procesată în acele mori.  

De la ultima moară drumul continuă pe Cheile Rudăriei.

Eu m-am întors la auto. Mai aveam atâtea de văzut în acea zi !

Cheile și Cascada Șușara, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Din Sasca Montană, județul Caraș-Severin, la ieșirea spre satul Cărbunari am cotit la stânga urmând să străbat Cheile Șușarei din munții Locvei, itinerar marcat cu cruce albastră.

În perioada în care zona era sub ocupația Imperiului Austro-Ungar pe acest traseu a fost creată o cabană cu restaurant, amenajat un mic lac cu bărci, la care accesul se făcea pe un drum de trăsuri.

Pe lângă scopul turistic, zona era frecventată de bolnavii cu afecțiuni pulmonare și nervoase. 

Am urmat o cărare care mergea paralel cu râul Șușara, un afluent al râului Nera.

La fel ca pe valea pârâului Bei, alt afluent al Nerei, pe albia Șușarei am văzut mici căderi de apă formate prin modelarea tufului calcaros, la rândul lui format din numeroase straturi de calcar depuse în decursul timpului.

Pe o porțiune cărarea s-a îndepărtat de apă trecând prin mijlocul pădurii dar și acolo, din loc în loc, mici șuvoaie de apă își croiau drum la vale.

Am trecut pe lângă niște ruine ale unor clădiri dezafectate.

Zidurile părăsite, îmbrăcate de verdeață, parcă așteptau, ca pe vremuri, să urce treptele cineva.

În unele locuri, datorită barajelor naturale și acumulărilor de travertin, apa forma mici bălți albăstrii.

Dintr-o dată cărarea s-a terminat într-o poieniță unde se afla Cabana Șușara. Deși bine întreținută nu părea folosită în scop turistic. Poate avea alte întrebuințări…

Pe lângă ea, urmând cărarea marcată, am traversat râul pe un podeț de lemn.

Dacă în zona „La Tunele” am depus un oarecare efort fizic, Cheile Șușarei le-am urmat într-o plimbare.

Susurul apei în  pădurea deasă…

Trecând câte un podeț de lemn, privind micile cascade de-a lungul râului….

Urmând semnul, după aproximativ 1 oră  am ajuns în dreptul unui ultim podeț de lemn.

Imediat după ce l-am trecut am ajuns la Cascada Șușara, o cădere de apă de la 15 metri înălțime, în două trepte, peste stâncile îmbrăcate în mușchi, care atingând solul forma un mic lăculeț din care apa curgea la vale pe sub podețul pe care-l trecusem.

Am rămas câteva minute pentru a asculta bolborositul apei în liniștea pădurii.

La întoarcere, înainte de a intra pe drumul principal spre comună, din nou am fost așteptată de un animăluț. Dacă la Cantonul „Valea Bei” m-am întreținut cu un câine, aici ne-am alintat, eu și o pisică.

Citește și Mânăstirea Țara Almăjului și Morile de apă Rudăria, județul Caraș-Severin

„La Tunele”, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

De la Cantonul Silvic „Valea Bei”, județul Caraș-Severin, ne-am întors la Podul Bei unde cu chin și vai s-a găsit un loc de parcare.

De acolo urma să ne despărțim, întorcându-ne la pensiune, amicii cu auto și eu străbătând o distanță de 5 kilometri, pe un traseu nu foarte dificil, pentru a vedea „La Tunele”. 

Era vorba de 7 tunele săpate în stâncă de localnicii din Sasca Română, în perioada ocupației otomane, pentru a ajunge mai rapid la morile din Potoc și a facilita drumul oștilor. De la pod am urcat pe o cărare care se îndrepta spre munți.

În acea zonă se aflau trei tunele de dimensiuni diferite.

Se aflau la distanță mică unul de celălalt.

Fiind aproape de Podul Bei și aici era plin de vizitatori.

Pentru a străbate tunelele înguste a trebuit să se țină cont de „legea muntelui”, lăsând pe cei care urcau să treacă primii.

Cărarea dintre tunele era mărginită cu un zid format din pietrele săpate.

În continuare poteca urca până la alte două tunele alăturate, de înălțimea unui pitic.

Pentru a le traversa trebuia să mergi aplecat.

În lateral, printr-o deschizătură în piatră, ca o fereastră, am văzut superbii munți împăduriți.

După ce am trecut prin cele 5 tunele am coborât versantul plin de grohotiș.

Am urmat cărarea prin inima pădurii urmărind traseul însemnat cu bandă roșie.

În vale râul Nera curgea domol. Îndepărtându-mă de mulțimea care a preferat să vadă doar tunelele aflate lângă Podul Bei, aici eram doar eu în liniștea naturii înconjurătoare.

Într-o plimbare de-a lungul râului auzeam doar susurul apei, foșnetul frunzelor și ciripitul păsărelelor.

A urmat un urcuș până la o înălțime de aproximativ 15 metri deasupra Nerei.

Săpat în stânca masivă se afla Tunelul Mare, lung de 40 metri.

Pentru a-l străbate a fost nevoie să folosesc lanterna pe care întotdeauna, în cazul excursiilor la munte,  o am la mine.

De acolo am coborât muntele până la ultimul tunel. Eram mulțumită. Dacă la început aveam senzația că în loc să mă împletesc cu natura și să-mi imaginez acea muncă drastică depusă pentru construirea tunelelor, voi avea de ascultat doar părinți grijulii certând copiii, am avut norocul ca în ultima porțiune să mi se îndeplinească voia.

De la ultimul tunel am coborât prin pădure și am trecut o porțiune prevăzută cu cabluri de susținere de care, nefiind perioadă ploioasă, nu am avut nevoie. 

Am traversat o poieniță la capătul căreia am trecut râul pe o punte suspendată.

 Am ajuns direct la Pensiunea „Patru Anotimpuri”, unde eram cazată.

Citește și Cheile și Cascada Șușara, județul Caraș-Severin

Lacul „Ochiul Beiului” și Cascada Beușnița, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În excursia mea prin Parcul Național Cheile Nerei, județul Caraș-Severin, după ce am văzut Cascada „La Văioaga” și am parcurs drumul până la Cantonul „Valea Bei”, urma să văd o altă cascadă și un lac.

Am ocolit cantonul și am urcat pe lângă Păstrăvărie.

Am ajuns pe un drum forestier care urma cursul pârâului Bei.

Din loc în loc apa, săpându-și în timp albia, forma mici căderi de apă ca niște cascade în miniatură.

Când mi-am planificat excursia, fugind din orașul agitat și poluat, speram că mă voi relaxa în mijlocul pădurilor, la susurul apelor și ciripitul păsărelelor.

Din păcate, zona fiind foarte mediatizată, am parcurs acel drum printre familii, copii, căței, cărucioare…înțelegeți mai bine ce vreau să transmit.

Depășind un podeț care traversa pârâul mi s-a arătat Lacul „Ochiul Beiului” cu albastrul său incomparabil.

Încercând să fac abstracție de mulțimea înconjurătoare, privind apa cristalină m-am gândit la una dintre legendele create în jurul său. În una dintre ele se spune că un tânăr bei otoman, fiind la vânătoare în zonă, a ajuns în Poiana Florii unde a întâlnit o păstoriță foarte frumoasă. Îndrăgostindu-se, beiul a revenit de multe ori pentru a o întâlni.

Aflând tatăl fetei și nefiind de acord cu acea relație, a încercat să-i despartă dar fără succes. Ajuns la disperare a hotărât să-și omoare fata și a trimis un călău care a înjunghiat-o în locul unde azi se află Cascada Beușnița. Tânărul, căutând-o și găsind-o moartă, pentru a-și îneca amarul s-a alăturat oștilor. În lupta purtată a pierdut un ochi și pe locul unde a căzut s-a format lacul. Multe lacrimi a vărsat bietul bei după frumoasa păstoriță și neputând îndura s-a sinucis.

Pătrunsă de poveste mă gândeam că totuși ceva misterios se întâmpla deoarece lacul nu îngheață niciodată și își păstrează aceeași temperatură, 4 grade Celsius în timp de iarnă și maxim 8 grade Celsius pe canicula verii. Am preferat poveștile și nu știința. Doar mă aflam pe un tărâm de basm, ignorând puhoiul de oameni, mulți necivilizați și foarte zgomotoși.

De la lac am urcat o potecă prin mijlocul pădurii.

Din când în când poteca se apropia de malul apei în care calcarul, dizolvat de apă în timp de milenii, s-a depus în straturi formând tuful calcaros, moale, care a fost modelat formând mici cascade, mini-baraje, etc.

Apoi am străbătut un loc mai deschis privind în zare crestele muntoase.

Și iar pe lângă pârâu, unde din loc în loc se aflau  bălți de culoarea asemănătoare cu cea a lacului.

Un ultim cot și în față mi s-a arătat Cascada Beușnița.

De pe un deal, peste stânci îmbrăcate de mușchi, apa  se revarsă în șuvoaie mai mari sau mai mici.

La bază formează mici bălți din care apoi se adună spre a forma pârâul care curge spre vale.

Conform legendei acesta era locul unde păstorița a fost ucisă. Vălul ei de mireasă s-a transformat în cascadă și apa care curge la vale, ajungând la Lacul „Ochiul Beiului”, se împreună cu lacrimile acestuia.

Știam că deasupra Cascadei Beușnița, notată cu 1, se afla o altă cădere de apă numită Beușnița 2. Pentru a ajunge la ea se urcă o porțiune abruptă, lateral de prima și se continuă drumul câteva minute. Din păcate nu am putut urca. Cu o zi înainte plouase, terenul era alunecos și eu nu eram echipată cu încălțăminte adecvată.

De la cascadă m-am întors spre Lacul „Ochiul Beiului”.

Când pe lângă apă, când prin pădure, am ajuns înapoi la Cantonul Silvic.

În așteptarea amicilor m-am întreținut cu un patruped foarte prietenos.

Citește și „La Tunele”, județul Caraș-Severin

Cascada „La Văioaga”, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

De la Sasca Română, județul Caraș-Severin, unde mă aflam pentru câteva zile, urma să cutreier împrejurimile. A doua zi, deși roua încă nu se ridicase, eram pregătită de drum.

Cu niște cunoștințe am rulat spre localitatea Potoc.

De acolo ne-am îndreptat spre vest până la Podul Bei unde am plătit o taxă de intrare în Parcul Național „Cheile Nerei”.

Am urmat un drum forestier care după 4 kilometri se termina la Cantonul Silvic „Valea Bei”. Cam la jumătatea distanței m-am oprit să văd prima „minune”,  Cascada „La Văioaga” de pe valea pârâului Bei.

Pe un teren alunecos, printre copaci, am coborât până la albia pârâului, în apropierea locului unde acesta începea să se reverse pentru a forma cascada.

Apa cădea peste bolovanii acoperiți cu muchi și pietrele ascuțite, altele rotunjite în timp prin erodare.

În unele porțiuni cu debit mare, în altă porțiune sub formă de perdea…..asta era cascada care, învolburată, se arunca de pe o înălțime de 6 metri.

Jos, între copaci, se potolea și forma un lac albastru-verzui în care pădurea înconjurătoare se oglindea.

Sărind un mic baraj creat de om, pârâul cristalin își urma albia ca într-un final, departe, să se verse în râul Nera.

Am revenit la drumul forestier pe care l-am urmat până în capăt, la Cantonul Silvic „Valea Bei”.

În jurul cantonului erau amenajate o parcare și un loc de campare situat în apropierea pârâului Bei.

Probabil că în zonă existau și vile pentru cazare sau doar particulare. Spun probabil pentru că de la un podeț peste pârâu se continua o alee până în dreptul mai multor clădiri unde erau parcate automobile.

 Citește și Lacul „Ochiul Beiului” și Cascada Beușnița, județul Caraș-Severin