Arhive lunare: septembrie 2021

Comunele Racoviță și Boldur, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de primăvară m-am deplasat de la Arad în județul Timiș, la Buziaș având ceva de rezolvat. Treaba terminându-se rapid, m-am hotărât să vizitez două comune aflate în zonă, Racoviță și Boldur, cu satele care aparțin administrativ de ele. Deoarece trecusem printr-unul dintre sate, prima dată m-am îndreptat spre nord și după 9 kilometri am intrat în satul Hitiaș, comuna Racoviță.

Localitatea a fost atestată prima dată documentar din 1428 când aparținea familiei Duboz iar la sfârșitul secolului a intrat în posesia familiei Banffy. A rezistat sub ocupația otomană dar nu și inundațiilor produse de râurile Timiș și Bega, între care era situat, astfel și-a schimbat vatra în actuala locație. Sub austrieci a fost numit Adiash (1717). Sat românesc, au avut o Biserică de lemn  (1770) pe care au mutat-o o dată cu schimbarea locației. A fost demolată imediat după construirea unei biserici de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului” (1900-1901).

O dată cu încercările de catolicizare a populației, satul a intrat în proprietatea fondului religios romano-catolic (1807). Cu toate avantajele pe care le-ar fi primit, doar o mică parte din populație a trecut la ritul greco-catolic (10-15%).

Biserica Greco-Catolică

Terenurile arabile devenind prea puține localnicii s-au axat și pe creșterea oilor. Au devenit cunoscuți, chiar și în Budapesta, pentru săul oilor, pe care îl puneau în stomacuri de porc și îl comercializau.

De comuna Racoviță mai aparțin încă 4 sate pe care urma să le vizitez pe rând. La 5 km vest de Hitiaș este situat satul Sârbova, atestat documentar din 1447 ca sat românesc, numit Zereb.

În decursul timpului, din cauza inundațiilor, așezarea și-a mutat de două ori locația.  

După ce turcii au fost alungați, sub administrația austriacă s-au făcut lucrări de sistematizare.

Pentru o mai bună supraveghere, casele au fost mutate de-a lungul șoselelor (1754).

Încă din 1693 în sat a existat o Biserică de lemn. Devenind neîncăpătoare a fost înlocuită cu alta de lemn (1740), la rândul ei înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1909).

Înapoi la Hitiaș, apoi spre est, după 8 km am intrat în comuna Racoviță, atestată documentar din 1447 ca localitate românească.

Primăria Racoviță

În Evul Mediu, cu numele Rakovicza, aparținea domeniilor Duboz. A supraviețuit sub ocupația otomană apoi, sub austrieci, a intrat în proprietatea Erariului, ca parte din domeniile Chevereșu Mare. În acea perioadă a fost construită Biserica Ortodoxă (1784).

La sfârșitul secolului, în perioada de catolicizare a Banatului, o parte din săteni au trecut la noul rit, fapt pentru care a fost construită Biserica Greco-Catolică.

De comuna Racoviță, împreună cu  satul Hitiaș, aparțin administrativ încă 4 sate. La 3 kilometri sud se află satul Capăt, atestat documentar din 1462, numit în Evul mediu Képed. Satul și-a mutat locația de două ori din cauza inundațiilor. A fost construit în locul numit „Săliște”. Locuit de români, avea o Biserică de lemn (1736) care a fost mutată împreună cu vatra satului în locul numit „Izvor”, biserică care a supraviețuit, în 1932 a fost reparată, recondiționată și declarată monument istoric. Între anii 1830-1840 în sat au fost mutate familii de slovaci dar satul a rămas până azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1925)

Din Capăt m-am întors în comuna Racoviță apoi m-am îndreptat spre est și după 5 kilometri am intrat în satul Drăgoiești.  Atestat documentar din 1365, cu numele Draganfalva, în decursul timpului a fost deținut pe rând de mai mulți magnați locali. A rezistat ocupației otomane apoi, sub austrieci, a fost alipit actualului județ Timiș (1779)

La jumătatea distanței dintre Drăgoiești și Ficătar a fost construită o Biserică de lemn (1784) care a fost folosită de ambele sate. Un secol mai târziu a fost demolată și în sat a fost construită o biserică de zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1842).

Ultimul sat aparținător comunei Racoviță este situat la 3 kilometri est de Drăgoiești. Satul Ficătar, atestat documentar din 1320, a fost inițial un sat de români numit Fyghatar. Sub austro-ungari a fost populat cu maghiari dar a rămas predominant românesc.

Ortodocși, țineau slujbele, împreună cu cei din Drăgoiești, în biserica comună. După ce aceea a fost demolată, în sat a fost construită o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889-1890).

În continuare 4 kilometri spre est, am ajuns în primul dintre cele trei sate care aparțin de comuna Boldur. Satul Ohaba Forgaci,  atestat documentar din 1442, ca sat românesc, a fost numit Chewhaba. Avea doi proprietari- Nicolae Turcsin și Mihai Cornethi. În 1880 numele i-a fost schimbat în Csev-Ohaba. Peste ani de zile, pentru a se deosebi de satele Ohaba din Ardeal, a fost numit după consilierul districtului, Forgaci.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1886)

Biserica Greco-Catolică

După 4 kilometri spre sud am ajuns în satul Sinersig, atestat documentar din 1323 cu numele Szénaszeg,  când era deținut de Ioan Dan, castelan de Jdioara. Până în secolul XIX a trecut din proprietar în proprietar, ultima fiind familia Gyurky.

Biserica Romano-Catolică (1903)

Numele satului, tradus din maghiară, ar însemna colț cu fân, de unde s-a tras concluzia că așezarea s-a aflat într-o poiană și a fost locuită de puține persoane.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1913)

Din anul 1968 Sinersig a fost arondat comunei Boldur, spre care m-am îndreptat și eu.

Căminul Cultural

Până în comună am parcurs o parte din drum spre est, apoi spre nord, în total 8 kilometri. Cu numele Bulder, a fost atestată documentar din 1290, schimbat în actualul Boldur abia în secolul XVII. În 1739 în localitate s-au mutat familii de olteni, bufeni, care s-au refugiat  în Banat din fața bătăliilor purtate între turci și austro-ungari. În acea perioadă satul era împărțit în două zone, cea a băștinașilor și cea a nou-veniților bufeni, care în timp s-au unit formând actuala localitate.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1868)

Al treilea și ultimul sat arondat comunei Boldur, satul Jabăr, este situat la 4 kilometri nord-est de ea. A fost atestat documentar din 1597, cu numele Sabat, în actele de donație ale lui Sigismund Bathory către familia Besan. Până în 1650, când a intrat în posesia Erariului, a fost deținut pe rând de mai mulți nobili. Numele actual l-a primit sub austrieci (1717). Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei Milencovici până când ultimul descendent a decedat și localitatea a fost scoasă la licitație. În 1775 exista o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1880-1889).

Din Jabăr am avut de parcurs doar 13-14 kilometri până am urcat din nou pe autostradă, de data asta Lugoj-Arad, drum foarte convenabil de întors acasă.

Citește și Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina, județul Timiș

Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Plecând într-o excursie la munte, din Arad am parcurs autostrada până în județul Timiș apoi am continuat pe drumuri județene. Prima oprire a fost în orașul Buziaș cunoscut mai ales pentru numeroasele izvoare cu apă minerală curativă.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde urma să las mașina și să fac o plimbare pentru a-l explora.

Casa de odihnă nr. 17

Dacă drumul până acolo a fost însorit, de cum am pornit la pas s-a înnorat, apoi a pornit o ploaie puternică, cu rafale, dar nu m-a oprit. Am străbătut artera principală unde erau plasate clădirile mai importante din oraș.

Primăria

Casa de Cultură

Prima atestare documentară a localității este din secolul XIV dar săpăturile arheologice au scos la iveală apeducte de lut din timpul romanilor și urme ale unei localități numită atunci Ahibis (1072).

A supraviețuit ocupației otomane apoi, în Evul Mediu, a aparținut fondului religios romano-catolic. Populația fiind de religii diferite, fiecare comunitate și-a construit propria biserică. În 1833 românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

După 50 de ani maghiarii și-au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1875).

Deteriorată, a fost renovată în anul 2005.

Aflând de fondul bogat în ape minerale, folosite încă din antichitate, balneologul român Gheorghe Ciocârlan a fost primul care a început să le valorifice în scop curativ (1811). În 1816 s-au amenajat primele izvoare.

Pentru bolnavii veniți la tratament și vizitatori s-au construit clădiri. Localitatea a devenit stațiune balneară (1819-1939).

Aflându-se despre proprietățile curative ale apelor, stațiunea a fost invadată de bolnavi din România și din țări de pe toate continentele. Inițial aceștia erau transportați cu căruțe de lemn trase de cei 66 de cai din herghelia locală (1819) apoi de poștalioane.

În stațiune s-a inaugurat un Cazinou (1835) în care, pe lângă jocurile de noroc, se desfășurau spectacole și baluri.

Acolo, în 1911, a avut loc premiera piesei „O noapte furtunoasă” în prezența autorului Ion Luca Caragiale și au concertat George Enescu și Béla Bartoc (1929).

Ion Luca Caragiale

Apoi în stațiune s-a inaugurat un ștrand termal, primul din Europa (1874), lângă care au fost construite 38 de cabine. În anul 1893 stațiunea a trecut în proprietatea omului de afaceri Otto Schottola, perioadă când s-a inaugurat calea ferată Buziaș-Timișoara (1896). Doi ani mai târziu Împăratul Franz Josef împreună cu moștenitorul său, Franz Ferdinand, au fost găzduiți câteva zile în vila imperială, construită încă din 1895. După primul Război Mondial acea vilă a devenit sanatoriu  și după naționalizare casă pentru sindicat.

În jurul clădirilor a fost amenajat un parc imens. Azi Parcul dendrologic este întins pe 20 de hectare.

Au fost plantate specii rare de copaci, palmieri și plante exotice. Cele sensibile  în timpul iernii erau mutate într-o seră.

Parcul a devenit locul preferat pentru promenadă.

La sfârșitul secolului XIX, la marginea parcului a fost construită colonada pentru a fi folosită de pacienți la plimbările pe timp ploios. În Europa, doar în Karlovy Vary și Baden-Baden mai există ceva similar.

Într-una din laturile colonadei m-am aciuat și eu o vreme, sperând că ploaia se va domoli.

Colonadei i s-au alăturat trei pavilioane, fiecare construit în jurul unui izvor de apă,   din care până azi au supraviețuit doar două. 

Pavilioanele erau legate între ele prin „aleile” colonadei.

Toată structura a fost efectuată din lemn sculptat, în stil oriental.

Azi colonada se află înconjurată de Parcul Central al orașului.

În stațiune au fost deschise două farmacii și în actele vremii este menționată o bucătărie dietetică (1893).

În perioada în care se forau 12 izvoare de adâncime (1903-1907) stațiunea a fost cumpărată de industriașul Jacob Muschong (1906). Acesta a participat la construirea unei fabrici de îmbuteliere a apei minerale, a construit primul spital (1907), ulterior transformat în azil pentru săraci.  

Stațiunea a rămas în proprietatea acelei familii până la naționalizare (1948).

Din 1911 a devenit stațiune balneoclimaterică. Afluxul bolnavilor crescând, în 1914 a fost construită o linie de cale ferată între Buziaș-gară și Băile Buziaș care a funcționat până în anii 1970.

Nicolae Bălcescu

După Unirea Banatului cu România (1918), deși stațiune balneară axată pe tratamentul afecțiunilor cardio-vasculare, a devenit și reședință de plasă.

Mihai Eminescu

În 1937  a fost construit un nou spital care a fost inaugurat de Regina-mamă Elena.

Din 1956 Buziaș a fost declarat oraș care azi este majoritar românesc.

Sala de Sport

Numărul populației crescând, în anul 2004 a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Cum ploaia s-a oprit am deviat din drumul meu 5 kilometri spre vest până în satul Bacova care aparține administrativ de orașul Buziaș. Încă din secolele IV-V pe acel loc a existat o așezare de români care, în decursul timpului, s-au mutat în satele vecine. Satul a fost refăcut prin colonizarea cu unguri, bulgari, slovaci și între anii 1781-1785 coloniști germani. O parte din pădurea înconjurătoare a fost defrișată, au fost construite case de lut și satul a fost numit după comisarul de district, Bachovar.

Un secol mai târziu un alt val de coloniști germani s-a așezat în sat (1820). Aceștia au construit prima biserică romano-catolică (1826) care nu a rezistat mult timp. A fost demolată și ridicată actuala  Biserică Romano-Catolică (1867). Satul a rămas în proprietatea erariului până în 1834.

O parte din coloniști au emigrat în America. Revenind, au adus specii de viță-de-vie nobilă și la Bacova s-a dezvoltat viticultura. Localnicii își avea propria producție de vin dar se producea și pentru comercializare, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. Treptat germanii au migrat, masiv după 1989 și în sat s-au mutat familii de români care și-au construit Capela Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Am revenit la Buziaș și am continuat traseul meu spre sud până în satul Silagiu, ultimă localitate în județul Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin, care din 1968 aparține administrativ de orașul Buziaș. Pentru prima dată a fost consemnat în 1406 ca sat românesc purtând numele Zyluas, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului. Era format de fapt din mai multe cătune mici despre care tradiția orală spune că au fost unificate de haiducul Sălăgeanu.

Satul era situat la limita dintre zonele ocupate de habsburgi și otomani. Sub ocupația otomană a făcut parte din Principatele Transilvaniei apoi a fost ocupat de austrieci, perioadă când s-a numit Sillage (1717). Românii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1720) care a rezistat până în secolul XIX. A fost demolată și înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1835).

Între anii 1840-1850 satul a fost colonizat cu maghiari și germani romano-catolici, care și-au construit o biserică proprie. După câțiva ani a început catolicizarea forțată și mulți români au trecut la cultul greco-catolic (1863-1864). O parte au revenit la ortodoxie după Unirea Banatului cu România.

Biserica Greco-Catolică

Citește și Comunele Racoviță și Boldur, județul Timiș

Comunele Tormac, Nițchidorf și Chevereșu Mare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de aprilie, fiind  într-o excursie în sudul orașului Timișoara, după ce m-am delectat cu imaginea Castelului Folea m-am îndreptat spre satul Șipet care împreună cu satul Cadăr aparțin administrativ de comuna Tormac. Șipet a fost atestat documentar din 1462 cu numele Magyarzebenth. O lungă perioadă de timp a fost locuit predominant de unguri, apoi a fost colonizat cu slovaci (1717). Sub otomani a devenit unul dintre cele mai mari sate din zonă apoi, sub habsurgi, prin donație imperială, a intrat în posesia familiei Duca (sec. XIX). În acea perioadă satul a fost populat cu români. Jumătate din populație a decedat în perioada epidemiei de holeră (1873) apoi au apărut conflicte majore între români și rebelii unguri din Tormac. Din această cauză satul și-a mutat locația pe actuala vatră.

În decursul timpului în sat s-au mutat numeroase familii de români care între anii 1935-1936 au ridicat Biserica Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”. 

Comuna Tormac se află la aproximativ 8 kilometri est de Șipet. A fost înființată de austro-ungari, prin colonizarea cu șvabi (1780) și a primit numele unui general austriac, Rittberg. Șvabii au fost mutați în localitățile vecine și în sat au fost aduși coloniști maghiari reformați (1790-1794) care l-au numit Vegvár. Aceștia au construit o biserică acoperită cu papură care a rezistat până în 1874 când a ars. Localnicii au ridicat o altă biserică din piatră (1874) dar nefiind bine construită după nici trei ani a început să se dărâme. Au distrus-o și în cele din urmă a fost construită Biserica Reformată Calvină, în turnul căreia au fost montate 3 clopote (1887), clădire care a rezistat până azi.

Până în zilele noastre comuna a rămas predominant maghiară.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

La 4 kilometri de Tormac, pe malul râului Pogăniș, se află satul Cadăr, comuna Nițchidorf, prima dată atestat documentar într-un defter otoman din 1554. Istoria sa este similară cu a satului Șipet împreună cu care, în secolul XIX, a intra în posesia familiei Duca.

În satul populat de români a existat o Biserică de lemn (1783) care în 1862 a fost înlocuită cu una de piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.

La nici 3 kilometri spre nord de Cadăr am ajuns în satul Duboz, situat tot pe malul râului Pogăniș, în Câmpia Gătaiei, atestat documentar din 1333. Poartă numele familiei de nobili români care l-a deținut între secolele XIV-XVI. Satul a fost pur românesc. Ortodocși, au avut o Biserică de lemn (1735) care a fost distrusă de o furtună mare și în locul ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925).

Pentru a se înființa o nouă colonie cu șvabi, localnicii au trebuit să cedeze o parte din pământurile lor (1787) la care s-au adăugat și pământuri ale celor din Blajova. Astfel la 5 kilometri depărtare a apărut satul Nitzkydorf, actuala comună Nițchidorf, numit după contele Nitzky care, fiind prefect, s-a ocupat cu colonizarea lui, sat care a rămas aproape două secole exclusiv german. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică 1825 căreia, în 1911, i s-a ridicat turnul.

Totuși în acel loc a existat o așezare și o cetate mult mai vechi descoperite pe Schlossberg (Dealul Cetății) prin săpăturile arheologice. Până după cel de Al Doilea Război Mondial satul a rămas german apoi a începutul exodul acestora, care s-a amplificat după anul 1989, azi în comună existând  doar câteva familii. 

Comuna a fost populată treptat cu  familii de români care și-au ridicat Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1997).

Pentru a vedea ultimul sat ce aparține administrativ de Nițchidorf am parcurs singurul drum care-l leagă de aceasta, lung de aproximativ 5 kilometri. Satul Blajova, atestat documentar din 1410, se află în zona unde săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei așezări din perioada romană. Sub otomani, în apropierea satului, pe o insulă de pe râul Pogăniș, a fost ridicat un mic fort ale cărui ruine au rezistat până la începutul secolului XX.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

În decursul timpului a aparținut mai multor nobili care și-au ridicat conace și castele, azi dispărute. Sat românesc, în 1794 avea o Biserică de lemn care, deteriorându-se,  a fost înlocuită cu actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1830).

Ultima comună pe care îmi planificasem să o văd în acea zonă a fost  Chevereșu Mare cu satele aparținătoare administrativ, Dragșina și Vucova. Din Nițchidorf rulând spre nord, după 5 kilometri am intrat în satul Vucova. Se presupune că ar fi fost înființat sub ocupația otomană. În diverse perioade a purtat mai multe nume, sub autro-ungari, pe harta contelui Mercy apărând cu cel de Wacova. În satul, locuit de români, a existat o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu actuala de zid,

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1893-1895).

În prima jumătate a secolului XIX satul a fost colonizat cu slovaci care au primit pământuri din fondul religios al Ciacovei. (1807, 1825-1850). Imediat ce s-au așezat au construit Biserica Evanghelică Luterană.

Până la începutul secolului XX satul s-a dezvoltat puternic astfel din 1896 avea conectare la rețeaua telefonică și în 1911 avea Oficiu Poștal. Regresul a început în perioada comunistă. Odată cu colectivizarea o parte a populației a migrat în orașele apropiate. În locul acestora în sat s-au mutat slovaci din zona Bihorului și în timp  populația a devenit polietnică.

Biserica Romano-Catolică (1993)

Încă 6 kilometri spre nord și am ajuns în comuna Chevereșu Mare, atestată documentar din 1690, cu numele Keveris, locuită de români. După cucerirea Banatului de austrieci (1717), satul, aflat pe locul unde azi se află o pădure, a fost mutat în actuala locație. În 1721 a fost înființat un Oficiul Poștal și în anul 1800 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În secolul XIX în sat s-au mutat familii de maghiari. Deși comunitatea lor era mică și-au ridicat propria Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan al Ungariei” (1869).

Ocupațiile de bază ale localnicilor erau creșterea animalelor și munca la pădure.

Azi imaginea satului este un amestec de clădiri vechi cu vile noi, ridicate nu cu mult timp în urmă.

Excursia era aproape de final. Din comună m-am îndreptat spre ultimul sat care aparține administrativ de ea. Am rulat spre Timișoara, apoi am deviat spre nord și după 11 kilometri am ajuns în satul Dragșina, atestat documentar din 1442. A fost format de românii din Drăgșinești, localitate din comitatul Caraș, situată pe munte, care s-au mutat la câmpie, au construit case și au numit localitatea nou formată după cea de baștină.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1868)

În 1835 satul a fost colonizat cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică (fostă Romano-Catolică)

Până azi satul a rămas majoritar românesc.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Citește și Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș

Un drum Nădlac-Curtici prin localități de graniță cu Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Într-un sfârșit de săptămână am hotărât să urmez o rută care să traverseze câteva dintre localitățile de graniță ale județului Arad cu Ungaria. Am pornit din orașul Nădlac spre comuna Peregu Mare de care aparține administrativ satul Peregu Mic, comună care în partea de nord-vest este înconjurată pe o lungime de 14 kilometri de frontiera de stat.

Pe teritoriul lor arheologii au descoperit morminte de călăreți cumani din secolele VI-VII, obiecte din epoca bronzului și o monedă romană din timpul lui Traian. Peregu Mare a fost prima dată atestat documentar din anul 1241, în perioada invaziei tătarilor, cu numele „mognu villa Perg” sau „magna villa Pereg”. Aceștia au decimat populația și au distrus satul care ulterior a fost refăcut și în secolele XIV-XVII apare în documente ca fiind în posesia unor nobili.

Munca devenind foarte grea, în 1848 țăranii s-au revoltat și nobilimea liberă a fost nevoită să desființeze robota, dijmele, etc., ceea ce a atras țăranii pribegi. Guvernul austro-ungar a colonizat satul, în trei valuri, cu maghiari, ruteni din Slovacia, germani, care au primit pământul în arendă. Satul a fost numit Nemetpereg sau Nagypereg.

Fiecare cult religios și-a construit propria biserică astfel între anii 1878-1879 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.

Cehii și o parte din maghiari au ridicat Biserica Reformată Calvină.

În 1850 slovacii ruteni au înființat o parohie. Și-au desfășurat slujbele într-o capelă până în 1926 când au ridicat Biserica Greco-Catolică „Pogorârea Sf. Spirit”  în care azi au loc slujbe în limba slavonă.

Sub comuniști a urmat colectivizarea. După 1989 ortodocșii și-au ținut slujbele în fostul sediu C.A.P. și în 1999 au ridicat Capela „Acoperământul Maicii Domnului”.

În perioada 1774-1778 au fost aduși coloniști maghiari care s-au așezat în afara localității și au format actualul sat Peregu Mic.

Ei și-au construit propria Biserică Reformată Calvină.

Până în satul Sederhat, nefiind o șosea directă, am ieșit în drumul național, apoi am deviat spre vest, în total am am rulat o jumătate de oră. Împreună cu localitățile Bodrogu vechi și Turnu, satul Sederhat aparține administrativ de Pecica. Teritoriul a fost atestat documentar din anul 1732, ca pusta Szederhát, care făcea parte din domeniul Mutina.

Balta Verde-Sederhat

Până în secolul XIX a fost deținut, pe rând, de mai mulți nobili, apoi a intrat în componența comunei Variașu Mare, când groful Migazzi Vilmos a colonizat-o cu maghiari (1882). Romano-catolici, au ridicat Casa de Rugăciune „Fecioara Maria” (1884). Din 1913 localitatea a devenit independentă până în 1968 când, sub regimul comunist, a fost inclusă administrativ în localitatea Turnu (1968). În acea perioadă a fost construită actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” în care își ține slujbele și comunitatea ortodoxă (1936-1938).

La aproximativ 13 km spre nord-vest se află localitatea Turnu, devenită localitate de graniță după Tratatul de la Trianon (1920). A fost prima dată atestată documentar în 1313, cu numele de Mok, dar zona a fost locuită cu mult timp înainte, săpăturile arheologice scoțând la iveală urme din neolitic, epoca bronzului (Cultura Periam Pecica), epoca dacică și cea feudală. În secolul XV a făcut parte din domeniul lui Iancu de Hunedoara (1453-1454) apoi a intrat sub dominație otomană, perioadă în care satul maghiar a intrat în posesia despoților sârbi Iacșici care l-au colonizat cu sârbi (1511). Otomanii au distrus complet satul (1596). Abia după alungarea lor, austriecii l-au repopulat și a intrat în componența domeniului Mutina (1742). Zece ani mai târziu a fost cumpărat de trezorierul regal Marczibany Lorinc care și-a construit un castel. El a colonizat satul cu maghiari și  a fost ridicat la rangul de târg.

anexă a Castelului Marczibany demolat în 1938

Lângă castel a fost ridicată Biserica Romano-Catolică (1851) și în sat o școală.

În acea perioadă a existat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1755), foarte deteriorată, care a fost înlocuită cu actuala, din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ev. Luca” (1812), folosită în comun de ortodocșii români și sârbi până în 1860.

După separarea românilor de sârbi, biserica a rămas în posesia primilor, sârbii au fost despăgubiți și în 1879 au ridicat Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Maicii Domnului”.

Deși bisericile s-au separat, Școala Sârbească a continuat să funcționeze până în 1896 când activitatea a fost întreruptă datorită stării înaintată de degradare a clădirii. A fost construită o nouă clădire (1904) și școala a funcționat până în 1953 când a fost închisă și clădirea demolată (1960). Pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, pentru Școala Primară, în care timp de 2 ani au mai funcționat și două clase sârbești.

Urmând linia graniței spre nord, după 5 kilometri am ajuns în satul Variașu Mare, atestat prima dată documentar între anii 1333-1337. Împreună cu Variașu Mic aparțin administrativ de comuna Iratoșu. Din punct de vedere istoric derularea evenimentelor este similară comunei. În satul, locuit majoritar de maghiari, în 1834 a fost construită Biserica Romano-Catolică care a fost modernizată în 1932. 

Parohia ortodoxă a fost înființată 1998 și abia între anii 2002-2015 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În zona apropiată de Variașu Mare, la nici 2 kilometri, s-a format în 1910 satul Variașu Mic, în care s-a construit o biserică, ulterior demolată.

Comuna Iratoșu a fost atestată documentar din 1418 când aparținea domeniului Maróthy. Din 1454 a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, un secol mai târziu a nobilului Jaksics, când se numea Nagyiratos și în 1514, pentru scurt timp, a fost ocupat de oștile țărănești ale lui Gheorghe Doja. În secolul XVI a fost cucerit de turci și inclus în sangeacul Gyulei.

După alungarea turcilor de către austro-ungari, la sfârșitul secolului XVIII a intrat în posesia familiei Bohus apoi a familiei Salbek, perioadă când numărul populației scăzând, a fost colonizat cu maghiari (1811).

Romano-catolici, în 1866 aceștia au construit o biserică în care, până în 1919, slujbele le-a oficiat preotul din Dorobanți. Fiind prea mică, biserica a fost demolată în 1936 și în trei ani a fost ridicată actuala Biserica Romano-Catolică.

După Primul Război Mondial Iratoșu a devenit comună independentă perioadă în care a fost colonizată cu români veniți din județul Békés, Ungaria. Ortodocși, au ridicat o capelă (1929) care în anii 1968-1974 a fost transformată în actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

La 6 kilometri nord de Iratoșu am ajuns în comuna Dorobanți, atestată documentar din 1454.

Istoria sa s-a împletit cu cea a orașului Curtici, de care la un moment dat a aparținut și de care s-a desprins în anul 2004.

Primăria și Consiliul Local Dorobanți

Locuită predominant de maghiari, în 1803 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică.

Comuna este foarte cunoscută pentru Grădina Termală, întinsă pe 1,5 hectare, cu ștrandul folosit în scop curativ și nu numai. De asemenea, în centrul comunei, a fost amenajat un spațiu în care se desfășoară diverse evenimente culturale.

Încă 8 kilometri spre nord est și excursia mea s-a sfârșit. Am ajuns în orașul Curtici.

Citește și Șofronea și Curtici, județul Arad