Comuna Turia este situată în partea de nord a județului Covasna, în Depresiunea Târgul Secuiesc. A fost prima atestată documentar din 1307 dar așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire din neolitic, epoca fierului, dacică, medievală, etc.
În comună s-a păstrat până azi Biserica Reformată fortificată, construită în secolul XVI, cu un turn-clopotniță și un portic de intrare datând din 1776, înconjurată cu un zid de incintă.
Biserica a fost refăcută în secolul XIX.
Pe teritoriul administrativ al comunei, între versanții muntoși, există o prăpastie cu emanații de hidrogen sulfurat, numită „Cimitirul păsărilor”, emanații care s-au acumulat în peștera Pucioasa, numită după mirosul urât al acestuia și au fost folosite în scop terapeutic. Pe pereții peșterii s-au format picături de „vitriol” care și azi sunt folosite pentru vindecarea diferitelor afecțiuni.
Pe vremuri au funcționat 3 colonii de băi, cea mai veche situată în pasul Bálványos, care ulterior s-au unit și au format stațiunea Băile Bálványos.
Au fost captate izvoare cu apă minerală și s-au creat mofete pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, reumatismale și ale aparatului osteo-articular.
Pe un deal de pe malul stâng al pârâului Bálványos a existat o cetate din care până azi s-au păstrat câteva ruine.
Despre Cetatea Bálványos se spune că datează din anii 1100 dar prima atestate documentară, cu numele „Castri Baluanus”, datează din 1360, când teritoriul era deținut de familia Apor.
Se pare că în timpul domniei lui Ștefan cel Mare acolo s-ar fi aflat templele păgânilor, care se rugau la idoli și de aceea a fost numită „Cetatea păgânilor” (bálvány=idol).
Cetatea era situată pe un platou. În incintă se înălța un donjon pătrat, datat din secolele XII-XIII.
În jurul lui s-au construit incintele din piatră (sec. XIII-XIV). Poarta de intrare în cetate se afla pe partea estică.
La exterior era înconjurată de un zid care se lega de colțul ei vestic.
Legenda spune că pietrele construcției fiind atât de mari, aceasta a fost realizată de uriași și zâne. În decursul timpului cetatea a fost de multe ori asediată și atacată, mai ales de tătari, dar nu a putut fi cucerită, astfel localnicii au numit-o „Cetatea victorioasă”.
Cert este că săpăturile arheologice efectuate în zonă au scos la iveală obiecte datând din perioada romană și medievală, ultimele datând din secolul XVII, secol când apar și ultimele menționări documentare. Se presupune că după moartea ultimului descendent al familiei Apor cetatea a fost părăsită. În timp s-a ruinat și a fost invadată de vegetație.
Pe cei dornici să o viziteze îi sfătuiesc să fie foarte atenți la semnalizarea traseului. Eu am pățit-o! La un moment dat același semn mi-a indicat 2 direcții diferite. Am avut noroc că m-au descoperit câinii unei turme de oi și ciobanul mi-a indicat direcția corectă.
Comuna Târnova, județul Arad, este situată în zona de contact a Câmpiei Crișurilor cu Dealurile Cigherului și este străbătută de râul Almaș. De ea aparțin administrativ satele Agrișu Mare, Arăneag, Chier, Drauț și Dud.
statuia I.C. Brătianu
În documentele istorice apare locuită încă de pe vremea romanilor. Sub austro-ungari au existat două sate, Apres și Almaș, care în jurul anului 1700 s-au unit sub denumirea de Târnova (Tera=pământ, Nova=nou).
Comuna era locuită predominant de români pentru care în perioada 1849-1850 a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh”, clădire din piatră și cărămidă, acoperită cu șindrilă, căreia în 1908 i-a fost schimbat acoperișul cu unul din tablă și în 1946 interiorul a fost pictat în tempera. Atât clădirea cât și pictura au fost restaurate în perioada 2000-2003.
La 4 kilometri nord de comună, în bazinul râului Cigher, este situat satul Chier. A fost prima dată atestat documentar din 1325.
În sat a existat Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1734), decorată cu icoane pe lemn, din care azi 4 sunt păstrate la Mânăstirea Arad-Gai. În 1886 biserica a fost demolată și înlocuită cu una din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, terminată după 2 ani.
Din Târnova spre sud, după 7 kilometri se ajunge în satul Agrișu Mare, situat la poalele munților Zărandului. A fost prima dată atestat documentar din 1214 într-o danie prin care 12 vii din Agriș intrau în posesia conventului Lelesz.
Așezarea a fost mult mai veche, fapt atestat de săpăturile arheologice din 1880 care au descoperit un vas de lut dacic și un tezaur cu 132 monede geto-dacice din argint și de săpăturile ulterioare care au scos la iveală fragmente ceramice dacice.
În anul 1356 Agrișul de Sus împreună cu 17 sate înconjurătoare au intrat în posesia comitelui de Zărand și Békés, Andrei Kölcsei. Până în 1375 la marginea satului, pe dealul Cioaca, acesta a construit Cetatea Egregh, numită azi Cetatea Agrișu Mare, cu rol strategic, fiind una din cetățile care înconjurau cetatea Șiria.
S-a folosit piatra de calcar, extrasă din deal și ca liant mortarul. Avea formă patrulateră, înconjurată cu un șanț de apărare peste care, pentru a se intra, a fost amenajat un pod suspendat funcționat prin scripeți.
Domeniul și cetatea au fost moștenite de fiul său Ladislau de Agrișu și după moartea sa, neavând urmași, Regele Sigismund de Luxemburg le-a donat lui Andrei Tétényi (1406). După 3 ani regele a schimbat proprietarul, cetatea și domeniul cu 4 sate maghiare și 13 românești intrând în posesia familiei Massay, care le-a deținut până în secolul XVI. Se presupune că cetatea a fost distrusă în atacurile turcești (1555) deoarece la cucerirea satului de către otomani (1605) cetatea nu mai este amintită.
La sfârșitul secolului XVIII la baza dealului Cioaca, azi carieră, au funcționat 52 de cuptoare de var.
Majoritatea populației era românească, ortodoxă. În 1739 aveau o Biserică de lemn care în 1790 a fost înlocuită cu una din piatră. Aceasta a supraviețuit 2 secole și între 1934-1936 în locul ei a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.
În perioada 1974-1975 interiorul a fost pictat în tehnica frescă și decorat cu medalioane, forme geometrice, cadre vegetale, etc.
Satul Arăneag este situat la 5 km sud-est de Agrișu Mare. Prima dată a fost atestat documentar în Diploma Regelui Sigismund al Ungariei (1390), un secol mai târziu apare în actele vremii ca voievodat, în componența cetății Șiria (1441), condus de voievodul Vasile de Arăneag (1493-1494).
În 1525 populația, majoritar românească, era împărțită în 4 sate distincte: Felse-, Zekes-, Medves- si Also-Araneagh. În acea perioadă este menționată existența unor „preoți ortodocși”. Prima Biserică de lemn a fost construită după ce satele s-au unit și au format actualul sat Arăneag (1734).
Deteriorându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1870).
La 6 kilometri nord-est de Arăneag, la poalele vârfului Highiș din munții Zărandului, se află satul Drauț, atestat documentar din 1406, cu numele Doroszlófalva, schimbat în cel actual în 1968.
Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 aveau o Biserică de lemn. Ruinată, a fost ridicată altă Biserică de lemn (1764) care, după un secol, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1897).
Satul Dud este situat la 5 kilometri sud-est de comuna Târnova. Prima atestare documentară datează din 1169 și în decursul timpului a fost deținut de diverși moșieri. Ca toate satele din zonă a intrat sub stăpânirea otomană (sec. XVI) și după Pacea de la Karlovitz (1699) sub Imperiul Habsburgic.
În 1732, împreună cu celelalte sate și comune din zonă, Regele Ludovic VI l-a donat Ducelui de Modena. După împărțirea teritorială a zonei în 4 districte, Dud a aparținut de cel al Zărandului, perioadă când casele răsfirate pe dealuri au fost mutate în actuala locație și au format actualul sat a fost mutat (1746-1768).
Se presupune că pe vechea vatră a satului a existat o Biserică de lemn, menționată în momentul vizitei Episcopul Aradului (1755), când era ruinată. În noua locație s-a construit o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” căreia, câțiva ani mai târziu, i-a fost ridicat un turn din lemn.
În 1927 biserica a fost fulgerată și turnul a fost distrus. Ulterior biserica a fost renovată și turnul refăcut din tablă. În 1962 interiorul a fost decorat cu picturi în tempera. În decursul timpului clădirea și picturile au fost recondiționate (1996, 2001, 2010).
Lângă biserică se afla casa parohială pe care în secolul XXI preotul parohiei a hotărât să o transforme într-un muzeu.
A adunat de la localnici obiecte de uz gospodăresc, piese de mobilier, îmbrăcăminte, unelte, unelte vechi de sute de ani și în anul 2016 a fost inaugurat Muzeul Etnografic Dud.
Pe teritoriul administrativ al comunei Târnova se află și Satul de vacanță Căsoaia, loc frecventat de mulți turiști mai ales după ce a fost construită Cabana Căsoaia (1930-1935), azi dispărută.
Orașul Pâncota este situat în centrul județului Arad, în extremitatea nordică a Podgoriei Aradului, la poalele munților Zărandului. A fost prima atestat documentar din 1202-1203, cu numele villa Pankota, situat la poalele dealului Pelegului, perioadă când pe actuala locație funcționa Mânăstirea Benedictină „Sf. Fecioară”, atestată documentar din 1217. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire din perioada dacică (sec. II-III e.n.). În secolele XII-XIII au avut loc invaziile tătarilor și pe întreg teritoriul actualului județ Arad au fost construite cetăți de apărare, cea din Pâncota, prin fortificarea și înconjurarea cu șanț de apărare a mânăstirii (1240). Sub domnia lui Sigismund de Luxemburg a devenit proprietate regală (1318), apoi a fost donată familiei Losonczy (1387), partea mânăstirii neintrând în proprietatea lor. Familia a rămas proprietară timp de cca. 2 secole.
Din 1475 Pâncota a primit statutul de târg (oppidium). De mai multe ori localitatea a fost distrusă de atacurile turcilor și contracararea lor de austrieci. În atacul turcilor din 1565 mânăstirea și cetatea au fost distruse. Deși pașa dorea demolarea cetății, în 1595 a fost cucerită de ardeleni și timp de 3 ani a intrat în posesia lui Mihai Viteazul. Recucerită de turci, doar pentru 1 an, în luptele purtate cetatea a fost distrusă. Revenind Ardealului, Pâncota a intrat în administrarea cetății Ineu, fiind în posesia comitelui Zărandului și castelan Pentnehazy și din 1651 a comitelui Ferenczy.
Când otomanii au cucerit Ineul (1658), partea vestică a comitatului Zărand, implicit Pâncota, au intrat în componența Pașalâcului Timișoara. Turcii fiind învinși de austrieci, a intrat în administrarea Imperiului Habsburgic și în Pâncota s-a instalat o garnizoană militară (1693). După Pacea de la Passarowits (1718) a revenit austro-ungarilor. Domeniul Pâncotei (Vetus Pankotha) a fost donat Ducelui de Modena (1726). În acea perioadă biserica ortodoxă veche a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1728), la rândul ei cu una de cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1765-1812).
În oraș a existat o comunitate reformată încă din 1545 care, în aceeași perioadă cu ortodocșii, au construit Biserica reformată (1791), refăcută în 1883.
Fiind cunoscută pentru tăbăcarii și pielarii săi, Pâncota a primit dreptul de a ține 3 târguri anuale (1768). Pentru populația predominant românească în 1775 s-a înființat prima Școală cu predare în limba română. Din 1776 localitatea a fost colonizată cu germani, apoi a avut loc colonizarea masivă cu maghiari și în 1782 s-a înființat o Școală catolică cu predare în limbile germană și maghiară. S-a înființat parohia catolică și, pe cheltuiala Împăratului Francisc I, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1806-1807), azi situată lângă Parcul Central al orașului.
După Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784), din ordinul Reginei Maria Terezia, în Pâncota a fost construită o închisoare domenială. În ea au fost închiși și participanții la Revoluția din 1848-1849. Ulterior în clădire a funcționat Hanul vechi de Poștă (1858-1881) și azi este sediul Primăriei și Consiliului Local Pâncota.
Participând la revoluție împotriva habsburgilor, nepotului Ducelui de Modena i-a fost confiscat Domeniul Pâncota, devenind domeniu regal. Împăratul Francisc I al Austriei a aprobat formarea breslei tăbăcarilor și pielarilor (1821), târgul devenind un important centru meșteșugăresc. Apoi satele domeniului au fost vândute, Pâncota intrând în posesia Baronului Dietrich.
Acesta și-a mutat reședința la Pâncota și a început construcția unui castel, în stil baroc, terminat în anul 1840, azi numit Castelul Dietrich-Schulkowsky. Pentru acea vreme era un castel impozant. Construit pe 2412 metri pătrați, în formă de U, cu 3 aripi, în care odăile erau spațioase, pe fațadă a fost bogat ornamentat. Acoperișul din faianță colorată, suprapusă sub forma unor solzi, impresionează și azi.
În acea perioadă proprietarii de vii s-au organizat sub forma Comunei Premontoriale, cu statut propriu și s-a creat Școala Confesională Reformată (1842). Cinci ani mai târziu s-a înființat o fabrică de spirt și în 1852 o fabrică de bere, iar în 1854 s-a deschis Serviciul de Expediții Poștale din Pâncota.
După moartea baronului (1855) castelul a fost moștenit de ginerele său, prințul polonez Jozsef Schulkowsky. Soția sa decedând, s-a recăsătorit cu o actriță din Budapesta, foarte cheltuitoare, și prințul treptat și-a vândut proprietățile. Castelul din Pâncota a fost cumpărat de negustori evrei, după cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat, între 1977-2013 în el a funcționat Primăria Pâncota și azi este în proprietate privată.
Începând cu anul 1883 și până la finalul secolului Pâncota a devenit un oraș foarte dezvoltat, dotat cu gară proprie. În el funcționau o corporație meșteșugărească, Secție de Poliție, un telegraf, Corpul Pompierilor Voluntari, Banca Populară, o Școală de ucenici, subvenționată de stat, trei mori cu aburi pentru măcinat cereale. În 1890 s-a format și o comunitate mică de baptiști.
Biserica Creștină Baptistă
La începutul secolului XX s-au înființat Fabrica de cărămidă și țigle (1900), Fabrica de oțet, Fabrica de mobilă curbată (1912), Banca Industrială și Agricolă Pâncota (1908). În 1918 proprietățile deținute de străini au fost naționalizate, administrația a fost schimbată cu una românească și s-a format garda națională. Interbelic dezvoltarea sa a continuat prin înființarea Fabricii de piele „Rotor”, în 1921 s-a introdus electrificarea. În oraș funcționau 4 bănci, un cazinou și un hotel, în localul căruia s-a deschis un cinematograf, etc.
În anul 1924 la Pâncota s-a înființat comunitatea penticostală care și-a construit propria biserică, a cincea din țară, înlocuită cu una nouă în 1995. Apoi a izbucnit cel de Al Doilea Război Mondial, când pe teritoriul orașului s-au purtat lupte crâncene între armatele ruso-română și horthistă. Instaurându-se comunismul, germanii din Pâncota au fost expropriați (1945) și prin Reforma Agrară românii au fost împroprietăriți cu terenuri mici. În 1965 s-a construit un Spital, desființat în 1989 și din 1968 Pâncota a primit statutul de oraș, de care aparține administrativ satul Măderat, situat la 4 kilometri sud-est.
Satul a fost numit după căpetenia de trib maghiară Meyer. Pe teritoriul său arheologii au descoperit fragmente ceramice din perioada dacică și căldări de lut din secolele XI-XIII care au demonstrat că a fost locuit permanent. În 1739 în sat a existat o Biserică de lemn ortodoxă care, ruinată a fost înlocuită cu actuala Biserică din piatră, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Un secol mai târziu interiorul a fost pictat și în turn s-a instalat un ceas, apoi a fost înconjurată cu un gard de cărămidă. În perioada 1993-1994 pictura a fost refăcută în tempera și gardul înlocuit cu unul de beton și fier forjat.
Excursiile Monicăi 