Cetatea Dezna este situată în nordul județului Arad, la marginea localității cu același nume, pe dealul Ozoiu, la o altitudine de aproximativ 400 metri.

Pentru a vedea ruinele care au rezistat de-a lungul timpului, aveam două variante: un urcuș mai abrupt, dotat în unele zone cu lanțuri, sau o cărare care ocolește dealul și urcă lin spre fosta cetate, ambele marcate cu semne pe copaci. Am ales-o pe a doua.

Se presupune că cetatea a fost construită de nobilul Laurențiu de Pâncota, apoi a fost deținută de Kopasz Borsa, palatinul Ungariei și fratele voievodului Transilvaniei și în 1317-1318 a fost cucerită de oastea Regelui Carol Robert de Anjou, an în care este prima dată atestată documentar.

Datorită localizării sale, în centrul cnezatului, la poalele munților Codru-Moma, a devenit  un punct strategic, de apărare a vestului Transilvaniei. În anul 1387 a fost donată familiei nobiliare Losonczy, comiți de Timiș, bani de Severin și căpitani ai Croației, Dalmației și Slavoniei.

În secolul XV cetatea era centrul domeniului feudal, căruia îi aparțineau 24 sate, locuite majoritar de români, domeniu menționat documentar abia în 1579, după ce a fost cucerit de turci, când administrativ ținea de sangeacul de la Ineu, dar era deținut de Principele Ioan Sigismund Zapolya.

Spre sfârșitul secolului turcii au fost alungați și Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, considerând-o importantă pentru apărarea Ineului, a  refăcut și întărit cetatea. Pentru a fi terminată rapid, acesta a scutit de dări locuitorii. S- au construit ziduri noi, din stâncă, întărite cu piatră de râu și acoperite cu un mortar, la care s-a folosit varul de Agriș, un bastion în partea de nord-est și în același an a donat-o lui Gabriel Bethlen (1608).

După 10 ani acesta a dăruit-o fiului Domnitorului Petru Cercel care a deținut-o până când a fost recucerită de otomani (1619-1658). Aceștia și-au extins teritoriul, cucerind și Cetatea Ineului (1566) și l-au deținut până în 1693, când au fost alungați de habsburgi.

În timpul luptelor cetatea Dezna a fost distrusă de o explozie, urmele acesteia fiind descoperite de arheologi, despre care o legendă spune că una dintre tinerele destinate haremului unui conducător militar turc, nedorind așa o soartă, a incendiat depozitul de pulbere. Ulterior nu a mai fost refăcută, rămânând doar ruinele ei.

Până azi s-au păstrat părți din zidurile situate în partea de sud-vest, pe marginea prăpastiei, groase de aproximativ 1 metru și un turn exterior, situat la cca.11 metri de colțul sudic.

Azi cetatea e înscrisă pe lista monumentelor istorice și face parte din patrimoniul național. O recomand celor care ajung în zonă, până la ea urcușul ușor fiind de fapt o plimbare prin natură.