Cetatea Golubac este situată în nord-estul Serbiei, la granița cu România, pe malul Dunării, la 4 kilometri aval de actualul oraș Golubac, în care am petrecut noaptea.

Ridicată în locul unde fluviul se îngustează pentru a forma defileul, având o lățime de 6,5 kilometri, era un punct strategic din care se puteau urmări rutele terestre și navale.

În timpul reconstrucției din anii 2010 s-au descoperit urmele unei așezări romane, ale unui sistem de canalizare din acea perioadă, deasupra lor rămășițe bizantine și ruinele unei clădiri, folosită de otomani ca hamam.

Cetatea a fost prima dată atestată documentar din 1335, când era ocupată de trupele maghiare, dar este mult mai veche. Fiind râvnită pentru poziția ei, îndexcursul timpului acolo s-au purtat numeroase lupte, trecând alternativ în posesia otomanilor, a maghiarilor și după Bătălia de la Kosovo (1389) în posesia sârbilor. Ulterior deținută de maghiari, Regele Sigismund al Ungariei a donat-o sârbului Ștefan Lazarevici (1403), cu condiția ca la moartea sa să fie returnată, împreună cu cetățile Belgrad și Mačva, ceea ce nu s-a întâmplat.

Otomanii au atacat iar și în Bătălia de la Golubac (1428) Regele Sigismund, împreună cu oștile sale,  erau cât pe ce să fie capturați, dar au fost salvați de Cecília Rozgonyi și, câștingând cetatea, drept mulțumire, regele a donat-o pe viață familiei Ceciliei. Ultimele două cetăți au fost înapoiate, dar comandantul Cetății Golubac, având niște altercații cu regele, a predat-o turcilor. Jocul războiului a continuat, cetatea fiind capturată de otomani.

După Pacea de la Szeged, între maghiari și turci, teritoriul și cetatea au fost preluate de Despotul sârb Đurađ Branković (1444), care a deținut-o până la moartea sa, când a intrat din nou în posesia turcilor (1456). Rapid aceștia au refăcut și îmbunătățit fortificațiile. Cu o scurtă perioadă de timp, în care Regele Ungariei și Croației, Matthias Corvin, a reușit să o captureze, otomanii au deținut-o până în secolul XVII, când au început luptele cu habsburgii, care au reușit în două etape să o cucerească (1688-1690, 1718-1739).

La graniță s-a format Corpul Liber Sârbesc, care a controlat cetatea în perioada 1788-1791 și în timpul primei Revolte Sârbe (1804-1813). După înăbușirea ei a urmat ultima ocupație otomană. Turcii au fost alungați în 1867 și cetatea a fost preluată de Prințul Mihailo Obrenović al III-lea al Serbiei. Per ansamblu cetatea a respins peste 120 de atacuri.

Azi este formată din trei ansambluri, cu un palat, nouă turnuri, două porți, conectate prin ziduri de fortăreață, groase de 2 până la 3 metri, construite în mai multe etape. Cetatea era înconjurată de un șanț, probabil umplut cu apă, în afara căruia se afla un alt zid. În afara cetății se aflau casele localnicilor.

Am intrat în cetate prin Poarta principală (Main Gate), accesată pe un podeț de lemn, deasupra șanțului înconjurător.

Turnul 1, numit Turnul Pălăriei (Hat Tower) a fost construit în partea cea mai înaltă a stâncilor Ridan, cu baza poligonală, etajele superioare circulare și interiorul pătrat. La el se ajunge urcând o cărare îngustă, de-a lungul stâncilor.

Săpăturile arheologice efectuate acolo au descoperit fragmente de ipsos pictate, ceea ce demonstrează că turnul a fost ridicat pe locul unei clădiri mai vechi, pictată în fresco.

Părțile superioară, de pe munte, și inferioară, spre apă, ale fortăreței, au fost legate printr-un zid, care superior se termina în stâncă.

El despărțea cetatea în două, accesul dintre părți făcându-se prin a doua poartă.

Turnul 2, Turnul de Observație (Watchtower) a fost construit în faza inițială, pe marginea unei prăpăstii, deasupra Dunării.

Turnul 3, Turnul apărat de săgeți (Tower defended by arrows), tot parte din construcția veche, a fost numit după cele aproximativ 7.000 de săgeți și vârfuri de săgeți,  descoperite acolo de arheologi. La ultimul etaj având o terasă  cu vedere spre Dunăre și bilele rotunde din piatră, folosite de tunuri, scoase la iveală, au demonstrat că era un turn de pază.

În Turnul 4, Turnul cu Capelă (The Tower with Chapel), situat pe panta dinspre Turnul 3, o clădire închisă, cu bază pătrată și cinci niveluri, la al doilea etaj s-a descoperit o capelă, cu intrarea decorată. Se presupune că etajele superioare erau folosite pentru cazarea armatei.

Turnul 5, Turnul care proteja Palatul (The tower that protected the Palace), ultimul turn de-a lungul zidului, a fost ridicat în a doua fază a construcției, sub domnia despotului Ștefan Lazarevici. Pe lângă rol de apărare, avea și spații de locuit, fapt atestat de rămășițele unor sobe și a unor toalete descoperite de arheologi.

În aceeași perioadă s-a ridicat și Turnul 6, Turn de apărare în fața atacurilor de pe munte (Tower defense against mountain attacks). Ca toate celelalte turnuri,  sub ocupația otomană a fost întărit cu creneluri pentru artilerie și fundația creată cu șase laturi.

Turnul 7, aparținând celei de a treia fază a construcției, demonstrat de două pietre cu cruci și gravuri în limba slavă (sârbă), descoperite  în timpul săpăturilor, a fost situat în partea superioară a fortului exterior. Partea superioară fiind deschisă, denotă că era un  turn de apărare.   

Turnul 8, unul din Turnurile de apărare ale porții principale (Defense tower of the main gate), construit a treia fază, cu etajele de jos închise, se presupune că serveau ca depozit de armament și alimente.

De cealaltă parte a porții, Turnul 9, turn pentru tunuri (Gun Tower), a fost creat în perioada otomană, ca parte din centura de coastă, cu ambrazuri  pentru bateriile de tunuri, situate pe două depozite.

A fost utilizat în principal pentru paza portului, dotat cu cca. 100 de chaika, bărci de lemn cu catarg și velă, folosite de šajkaši,  înarmați cu săbii, sulițe mai lungi, pentru a fi folosite la distanțe mari și săgeți.

Turnul 10, cel mai nou turn, numit și Turnul Alb, cu un singur etaj, legat de Turnul 9 printr-un zid, inițial se afla pe uscat.

După formarea Lacului de Acumulare Đerdap (anii 1960-1970), nivelul apei crescând, turnul a ajuns să fie localizat în apă.

În partea de jos a fortului, în a doua fază de construcție, s-a ridicat Palatul (Palace), clădire cu 3 niveluri și două intrări, azi transformat în muzeu.

O scară adiacentă intrării principale, care conducea la camerele din etajul inferior, inundate de Lacul Đerdap, a fost descoperită de arheologi, săpată în stâncă.

La parter erau amenajate locuința comandantului cetății și diverse încăperi pentru întruniri.

La etaj era cazată garnizoana palatului.

După Primul Război Mondial, pentru a lega Serbia de estul peninsulei Balcanice, a fost construit un drum, care trecea prin ambele grilaje ale fortului. 

Între anii 1964–1972, pe Defileul Porțile de Fier a fost construit un baraj hidroelectric, Porțile de Fier I, cu un lac de acumulare, care a inundat părțile joase ale fortificațiilor. 

Din 1979 cetatea a fost declarată monument cultural al Serbiei. Începând cu anul 2005 a început restaurarea ei. Zona din jurul cetății, întinsă pe 23 hectare, din 2011 a devenit Parcul Național Đerdap. Pentru protejare, drumul care trecea prin cetate a fost închis, fiind înlocuit cu un tunel, creat în afara ei (2015-2017).

Apoi cetatea a fost refăcută, restaurată și în 2019 deschisă vizitării.

De la cetate, pe celălalt mal al Dunării, în România, am văzut Cetatea Sf. Ladislau (St. Ladislau Fortress), situată pe dealul Cula, lângă localitatea Coronini, drum pe care urma să mă întorc acasă.

Celor care doresc să viziteze Cetatea Golubac le sugerez să-și aloce măcar jumătate de zi. Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să ajung acasă, la Arad, am cumpărat biletul de intrare, cu preț mediu, care nu-mi permitea urcarea la turnurile de pe porțiunea stâncoasă, escaladarea durând mai mult.