Situl Arheologic Lepenski Vir se află în defileul Porților de Fier, pe malul drept al Dunării, pe teritoriul satului Boljetin din Serbia. În 1960, pe terenul unui localnic, s-au descoperit fragmente ceramice și în 1967 arheologii au început săpăturile. În regiunea Lepenski Vir-Kladovska Skela s-au găsit aproximativ 25 de foste așezări și peșteri. Se presupune că peșterile au fost locuite de prima populație europeană, de la sfârșitul erei glaciare (aproximativ 20.000 î.e.n.).

Pentru a vedea situl Lepenski Vir, am parcat lângă un restaurant aflat în zonă, apoi am străbătut o cărare, printre modele de case vechi, expuse ca într-un muzeu.

De acolo am înaintat pe un drum forestier, prin pădure și după 5 minute am ajuns la intrarea în sit.

În cele șapte straturi săpate, arheologii au descoperit așezări din diverse perioade, până la cea a ocupației romane. Se presupune că au fost locuite continuu timp de aproape 5.000 de ani.

Datate cu radiocarbon, primele două straturi aparțin mezoliticului (9.500-7.200 î.e.n.), al treilea culturii neolitice Starčevo (6.300-5.500 î.e.n.). Stratul neolitic a fost deteriorat în momentul lucrărilor pentru degajarea fundațiilor unui fost turn de veghe roman.

Inițial așezările au fost populate de vânătorii-culegători. Începând din 7.500 î.e.n. (neolitic) în zona Balcanilor și pe valea Dunării au sosit migranți din Asia Mică. A ajuns și la Lepenski Vir unde imediat au fost asimiliați de populația locală, care a preluat cunoștințele acestora în domeniul agriculturii și creșterii animalelor.

Zona pe care și-au construit casele, un promontoriu înclinat, cu deschidere spre fluviu, avea formă de potcoavă, mărginită de stânci, cu un spațiu gol central, probabil loc de piață și de întâlniri, de unde porneau cărări spre marginea apei. La exteriorul așezării se afla cimitirul. Săpăturile arheologice au descoperit 136 de clădiri și sanctuare.

Clădirile de la Lepenski Vir au o formă unică, cu o bază în formă de trapez, având vârful orientat spre vânt, găsită doar în acest sit. Podelele, din argilă calcaroasă, amestecată cu bălegar și cenușă animală, s-au păstrat până azi. Pe laterale s-a găsit armături din piatră, suport pentru ziduri, care demontrează că acestea erau acoperite. Din exterior casa se asemăna cu un cort. Cea mai mică dintre case are o suprafață de 1,5 m pătrați, cea mai mare 30.

Din neolitic (cultura Starčevo) s-au descoperit case săpate în pământ, pentru a utiliza căldura constantă a acestuia. În porțiunea clădirii, situată deasupra solului, central se afla o depresiune circulară, ca un fel de altar. În spatele casei se afla un mic sanctuar, construit din blocuri masive, dreptunghiulare, de piatră, decorat cu sculpturi, prezentând probabil zeii râului.

Din același material s-a construit și soba interioară, care se continua cu una mai mică, situată la intrare, probabil folosită pentru încălzire și ca protecție împotriva animalelor sălbatice.

Sub podelele caselor au fost descoperite rămășițe din scheletele unor nou-născuți. Adulții erau îngropați într-un cimitir, situat în afara așezării, fapt atestat de rămășițele a 180 de persoane găsite acolo.

Cele mai vechi erau orientate paralel cu Dunărea, cu capul în aval, cele mai noi în poziție contractată. În unele morminte, lângă decedați, s-au găsit și oase de animale domestice, pungi, coliere, probabil îngropate o dată cu ei.

În sit au fost descoperite și numeroase sculpturi, de maxim 60 centimetri lungime, majoritatea situate în altarele caselor, realizate prin spargerea și cioplirea unor pietre rotunde de gresie, de pe malul apei, cele mai vechi datate din 7.000 î.e.n.

Unele sculpturi au fost ornamentate cu modele geometrice, altele șerpuite și împletite, imitând oasele de hering.

Restul sculpturilor prezintă capete umane, cu  sprâncenele accentuate,  nasul lung și gura largă, asemănătoare cu cea a unui pește, poziționate spre Dunăre, ceea ce sugerează că aveau o oarecare legătură cu zeii fluviului.

Fiind doar capete, cercetătorul Srejović a emis ipoteza că în acea perioadă se dezvoltase „cultul capului”, cu ritualuri în timpul înmormântărilor. Craniul masculului era detașat de gât, așezat pe o placă de piatră, acoperit cu pietre zdrobite și îngropat separat de restul corpului. La femeie se desprindea mandibula, de asemenea îngropată separat.

În 1971 situl a fost mutat cu cca. 30 metri mai sus, pentru a se evita inundarea sa, după amenajarea Lacului de Acumulare Đerdap, creat o dată cu Hidrocentrala Porțile de Fier I.

A fost ultimul obiectiv vizitat în Serbia. De-a lungul Dunării am rulat 70 kilometri (cca. o oră) până la Vama Đerdap (Serbia)- Porțile de Fier I (România), pe care am trecut-o lejer, după doar 30 minute de stat la coadă. De acolo mai aveam 23 kilometri până în orașul Orșova.