Arhive lunare: mai 2023

Comunele Vermeș și Ramna, jud. Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

ComunaVermeș este situată în partea de nord-vest a județului Caraș-Severin. De ea aparțin administrativ satele Izgar, Ersig, primul situat la 7 kilometri nord-vest, la granița cu județul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1879)

Satul Ersig se află la 3 kilometri sud-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1369, cu numele Egerzeeg, sau Egerzegh, când aparținea familiei lui Benedict Heem. Satul a rezistat sub ocupația otomană. Trecând sub cea austro-ungară numele i-a fost schimbat în Herzeck (1717).

Localitate românească, în secolul XVIII avea o Biserică Ortodoxă de lemn. Ruinată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1880/1898), în anul vizitei mele (2020) în curs de restaurare.

În anii 1835-1836 satul a fost colonizat cu slovaci și în 1888 cu familii maghiare, care și-au ridicat propria biserică, Biserica Romano-Catolică .

Comuna Vermeș a fost prima dată atestată documentar din anul 1369, în proprietatea baronului maghiar Vermesy care, pentru munca în agricultură, a adus mai multe familii de iobagi din Transilvania și Ungaria, apoi a fost preluat de familia Himfy (1389). În 1650 Dieta din Ardeal a încadrat satul în districtul Lugoj și sub austro-ungari a fost trecut în districtul Ciacova (1717).

Ajungând să conducă Imperiul habsburgic (1740-1780),  Maria Tereza a ordonat sistematizarea zonelor ocupate. Casele din Vermeș, dispersate pe dealuri, au fost demolate. Familiile au fost mutate pe actuala vatră, unde au fost construite noi case,  formând satul, majoritar românesc. În timpul catolicizării forțate o parte din populație a trecut la ritul greco-catolic, restul rămânând la ritul ortodox vechi și fiecare rit și-a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1853)

Pentru a ajunge în comuna Ramna, din Vermeș am rulat spre sud, apoi spre est, în total 14 kilometri. Așezarea a fost prima dată atestată documentar din 1364 dar a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul ei obiecte de piatră şlefuită, ceramică, arme, oase de animale, unelte de metal din epoca pietrei, epoca bronzului, cele mai multe din epoca romană.

Într-un document din 1400, care se referă la iobagii luați de la nobilul Himfy, proprietarul zonei, satul este menționat cu numele Ramna. În 1552 otomanii au cucerit Banatul dar, dorind să-l atașeze imperiului, austro-ungarii i-au atacat. S-au purtat mai multe lupte, perioadă în care Ramna a intrat alternativ în posesia turcilor și a maghiarilor. Turcii fiind învinși, după Pacea de la Passarowitz (1718), a intrat în stăpânirea stăpânirea austro-ungară (1717), când Ramna a fost încadrat în districtul Vârșeț. Vatra satului a fost mutată pe actuala locație, unde s-a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1770), de rit vechi.

În 1865 o parte din populație a fost catolicizată și după instalarea dualismului austro-ungar, satul fiind încadrat în Regatul Ungariei, limba oficială a devenit maghiara.

Biserica Greco-Catolică „Învierea Domnului” (1894)

De comună aparțin administrativ două sate: Bărbosu și Valeapai. Pentru a le vizita, din comună m-am îndreptat spre nord, pe un drum neasfaltat, la capătul căruia se află satul Valeapai. Pentru a ajunge în satul Bărbosu, situat la 6 kilometri nord-est de comună, m-am abătut spre est, pe un drum asfaltat, care se termina la intrarea în sat, sistematizare a drumurilor pentru mine de neînțeles.

Satul a fost atestat documentar din 1699, numit Barbosz, când era deținut de Erariu.

Fiind situat la capăt de drum, format din case răsfirate pe dealurile în zonă, greu accesibil, mai ales iarna, în decursul timpului localnicii l-au părăsit, mutându-se în zona Bocșa, unde au găsit și locuri de muncă.

Azi în sat se află în jur de 15 gospodării.

Sat românesc, în 1828, în vale, s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, în 2023 în curs de renovare.

M-am întors la drumul neasfaltat și l-am străbătut spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Valeapai.

Satul a fost prima dată atestat din 1597, într-un document care-l menționează cu numele Valapay, în proprietatea lui Nicolae Iosika, locuit de iobagi români.

A rezistat sub ocupația otomană, când era inclus în districtul Lugoj, apoi a intrat sub stăpânirea austro-ungară și, numit Valle Pay, a fost arondat districtului Ciacova (1717).

Moara veche de pe râul Pogăniș

În perioada 1797-1799 mai multe moșii din zonă, inclusiv satul Valeapai, au intrat în posesia familiei sârbe Athanazievics, care l-a deținut până la începutul secolului XX.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1800)

În 1840 familia a adus muncitori din Serbia și Italia, care au construit o clădire impunătoare, în stil baroc. Azi, numit Castelul Atanasievici, este o ruină, situată înaltă pe o ridicătură din mijlocul satului.

După Primul Război Mondial familia și-a pierdut dreptul de proprietate.

Prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918) s-a hotărât unirea Banatului cu România și după un an două treimi i-au revenit României, restul de o treime Regatului sârbilor, croaților și slovenilor.

În 1922 țăranii au fost împroprietăriți și moșiile familiei Athanazievics împărțite între ei.

Sub comuniști, o perioadă castelul a fost folosit ca și casă de nașteri, apoi a fost abandonat.

Comunele Măureni și Berzovia, jud. Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat partea de sud a județului Timiș, din orașul Gătaia m-am îndreptat spre comuna Măureni, situată la 6 kilometri est, în județul Caraș-Severin.A fost înființată sub austro-ungari, în al treilea val de colonizare cu germani (1782-1878) și din 1805 a primit dreptul de aține târguri. 

Biserica Romano-Catolică „Sf. Episcop Martin din Tours” (1819)

La începutul secolului XX șvabi veniți din alte localități ale Banatului au cumpărat terenuri despădurite, situate între Măureni și Șoșdea și au format Șoșdea Nouă (1908). În perioada 1846-1878 moșia a fost deținută de Ludwig Wirkner, perioadă în care s-a construit calea ferată Voiteg-Gătaia-Măureni-Reșița. Deoarece moșierul nu a permis ca aceasta să treacă pe terenurile sale, gara a fost amplasată la cca. 2 kilometri în afara comunei.

Monumentul Eroilor

Postbelic în comună s-au așezat români, azi populație majoritară.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (2012)

De comună aparține administrativ satul Șoșdea, situat la 6 kilometri nord. Prima dată a fost atestat documentar din 1369, când era deținut de familia Himfy.

Sat locuit de români, avea o Biserică de lemn. Pe locul ei, în perioada 1925-1926, s-a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”, a cărei pictură interioară s-a efectuat în 1977.

M-am întors în comună și m-am îndreptat spre vest, în total 14 kilometri, până la unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Berzovia. Satul Gherteniș este menționat cu numele Gertianos în actul unui proces civil, între Csép István și văduva lui Himfy (1380). În decursul timpului satul a fost majoritar românesc, sub austro-ungari fiind colonizat cu puțini germani și maghiari. Ortodocși, în 1756 aveau o Biserică de lemn, înlocuită în 1824 cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, al cărei turn a fost ridicat în 1909 și pictura interioară realizată în 1917.  În decursul timpului a suferit mai multe reparații, restaurări, ultima în anii 2011-2012.

La începutul secolului XIX în centrul satului o familie de armeni a ridicat Conacul Hollósy , azi ruinat. În el s-a născut Kornélia Julianna Klára Hollósy de Gertenyes (1827), cea care a devenit una dintre cele mai renumite cântărețe de operă din Regatul Ungariei, numită „privighetoarea Banatului”.

În perioada 1924-1925 satul a fost numit Bogdănești, apoi a revenit la cel anterior, românizat, Gherteniș. Din 1950 satul a avut administrație proprie.

La 10 kilometri sud am ajuns în satul Fizeș, al doilea sat care aparține de comuna Berzovia. A fost atestat din 1329, numit Fyzes, într-un document prin care Principele Sigismund Báthory l-a trecut în proprietatea lui Andrei Barcsay, împreună cu alte sate din zonă, dar pe teritoriul lui și a comunei arheologii au descoperit urme de locuire din prima epocă a fierului și perioada daco-romană.

Sub austro-ungari, numit Fisescho (1717), a fost încadrat în districtul Vârșeț. În acel secol vechea Biserică de lemn a fost înlocuită cu una din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1758-1763).

Din 1780 a intrat în proprietatea Direcției Miniere și un secol mai târziu a Societății de Căi Ferate (1855).

Monumentul Eroilor

M-am întors și m-am îndreptat spre est. După cca. 10 kilometri am ajuns în comuna Berzovia. Se spune că acolo a existat o cetate dacică din lemn, distrusă de romani și înlocuită cu castrul Berzovis (106), până în 119 ocupat de garnizoana legiunii IV Flavia Felix, fapt atestat de monedele folosite de daci (sec. I-II î.e.n.) și cele romane din secolul III e.n., descoperite de arheologi. După retragerea romanilor, zona a fost locuită în continuare de daci, la marginea de vest a Berzoviei fiind descoperite numeroase cuptoare dacice (277).

În prima menționare documentară (1366) satul apare ca cetatea Jidovini, donată de Regele Ludovic cel Mare lui Benedek Neem. În secolul XVII era în proprietatea Erariului (fiscul regal) și din 1717 austro-ungarii l-au încadrat în districtul Vârșeț. Începând cu anul 1803 vatra satului a fost mutată pe actuala locație și încadrat în districtul Ciacova. În 1873 ruinele fostului castru au fost demolate și piatra vândută.

Primăria Berzovia

Biserica de lemn de pe vechea vatră, ruinată, a fost părăsită și pe noua vatră construită una din piatră și cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1812).

Turnul bisericii a fost ridicat în 1881 și în timp clădirea a fost extinsă de două ori.

În perioada 1973-1980 biserica a fost renovată, pictura interioară refăcută și în 1983 turnul înălțat.

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1930)

Comunele Birda, Denta și Moravița, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Birda, Denta și Moravița, cu satele aparținătoare administrativ, sunt situate în sudul județului Timiș. Am început vizitarea lor cu comuna Birda, menționată prima dată documentar din 1680, când era stăpânită de turci și aparținea districtului Bocșa. Începând cu anul 1779, sub Imperiul Austro-Ungar, localitatea românească a fost colonizată cu germani și încadrată în comitatul Timiș.

Biserica Evanghelică Lutherană (1907)

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1911)

La 4 kilometri sud de comună, pe malul drept al râului Bârzava, am ajuns în primul sat aparținător. Satul Mânăstire a fost numit și atestat documentar (1485) după Mânăstirea Ortodoxă sârbească „Sf. Gheorghe”. Prima mânăstire a fost  construită la sfârșitul secolului XV.

În perioada 1793-1794 biserica mânăstirii a fost refăcută în stil bizantin.

Interiorul a fost pictat în frescă.

După 1944 mânăstirea a fost transformată în cazarmă.

Ulterior a fost preluată de C.A.P. și folosită pentru birouri. Azi la mânăstire trăiește o singură măicuță.

Spre est, la nici 2 kilometri, pe malul stâng al râului Bârzava, se află satul Berecuța, atestat documentar din 1458, cu numele Berek.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1924)

Din satul Mânăstire, la 2 kilometri spre sud-vest, se ajunge în satul Sângeorge, situat pe malul drept al râului Bârzava. Până după Primul Război Mondial, a fost populat majoritar cu sârbi.

Capela Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

De comuna Denta aparțin satele Breștea, Rovinița Mică și Rovinița Mare, ultimul situat la 3 kilometri sud-vest de Sângeorge. Cu numele Humor, a fost atestat documentar din 1228.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1859)

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost numit Omoru Mare, pentru a-l diferenția de satul Omoru Mic, nou înființat (1895), la 4 kilometri sud.

Biserica Romano-Catolică (1880)

În 1968 numele le-au fost schimbate în Rovinița Mare și Rovinița Mică. Drumul dintre cele două sate fiind greu accesibil și, după spusele unui localnic, Rovinița Mică nefiind azi populată, am continuat drumul spre sud-vest. După cca. 6 kilometri am ajuns în satul Breștea, atestat documentar din 1842, cu numele Brestye.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1902-1904)

De acolo m-am îndreptat spre comuna Denta, situată la nici 5 kilometri vest.

Cu numele Dench, așezarea este menționată în diplomele Regelui Robert Carol de Anjou (1322).

Biserica Ortodoxă Sârbească (1795)

Începând cu secolul XV a fost ocupată de turci și a primit rangul de cetate.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1884)

Turcii fiind alungați, sub Imperiul Austro-Ungar, începând cu anul 1724, Denta a fost colonizată masiv cu germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1890)

După reorganizarea administrativă (1968) comuna a fost inclusă în județul Timiș.

Casa Națională Denta (1928-1998)

Pentru a ajunge în comuna Moravița, localitate de frontieră, la granița cu Serbia, am avut de parcurs 14 kilometri spre sud. Satul a fost atestat documentar din 1333, cu numele Mora. În documentele din secolul XV sunt menționate două localități: Magyar Mura, locuită de maghiari, Moravița de azi și Toth Mura, locuită de slovaci, actualul sat Stamora Germană, ambele deținute de familia Csaky Mihaly. În 1597 în Magyar Mura s-au mutat familii de români, venite din actualul județ Caraș-Severin.

Ca tot Banatul, a fost cucerită de turci (sec. XV), apoi a intrat în posesia austro-ungarilor (sec. XVIII). În 1784 a fost colonizată cu germani, populația autohtonă fiind nevoită să se mute în satele vecine, românii în Gherman și sârbii în Dejan. Biserica ortodoxă a fost preluată de catolici și folosită până în 1910, când s-a construit o nouă biserică, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

O dată cu inaugurarea căii ferate Timișoara-Moravița-Baziaș (1858) dezvoltarea comunei a luat avânt.

După Primul Război Mondial poziția Moraviței a fost incertă, până în 1924 când, delimitându-se definitiv granița dintre Iugoslavia și România, a revenit României.

Monumentul Eroilor

La 4 kilometri nord de comună se află satul Stamora Germană. Satul vechi s-a format la sfârșitul perioadei ocupației otomane prin cilonizare cu slovaci. Sub Imperiul Austro-Ungar a început colonizarea cu germani (1789). La începutul secolului XIX multe familii de germani din satele învecinate s-au mutat acolo și slovacii au fost nevoiți să se mute în satele din apropiere. În 1811 a devenit parohie independentă și în 1857 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.

După Al Doilea Război Mondial, trupele sovietice ajungând în zonă au deportat cam un sfert din populația germană în Siberia, apoi în Bărăgan. Datorită condițiilor vitrege cei rămași au emigrat și în sat s-au aezat refugiați din Basarabia și Moldova. Migrarea masivă a germanilor s-a făcut după 1989 și satul, numit în continuare Stamora Germană, a devenit preponderent românesc.

Spre granița cu Serbia, la 4 kilometri vest, la capăt de drum, se află satul Gaiu Mic. În trecut avea un drum de legătură cu Gaiu Mare, azi Veliki Gaj din Serbia, azi întrerupt de granița dintre țări. Satul s-a format în timpul ocupației otomane a Banatului. Se spune că numele său Gaiu, îi definea pe românii refugiați în păduri din fața cotropitorilor.Prima menționare documentară este în conscripția austriecilor (1717), când aparținea districtului Ciacova. În 1782, deținut de Contele Cristofor Naco, a fost colonizat cu slovaci care, în timpul colonizării cu germani (1806), s-au mutat. În decursul secolului XIX și numărul sârbilor a scăzut, azi fiind un sat majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1828)

Satul Dejan este situat la 4 kilometri nord-est de comună. În trecut a existat satul Radovanz, un sat sârbesc, distrus de atacurile otomane. În timp satul s-a refăcut, fiind menționat în conscripția austriacă ca sat majoritar românesc (1717). În 1786 localnicii s-au mutat în actuala locație și, pe terenul aparținând Erariului, au înființat satul Deschan, numit după administratorul erarial (1786).

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1930)

În jurul anului 1821 și în 1829 în sat s-au stabilit familii de maghiari. În timp au devenit majoritari. Și azi satul are o populație mixtă, româno-maghiaro-sârbă, din care 80% sunt români.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours” (1902)

La 8 kilometri est de comună se află satul Gherman, atestat documentar din 1323, când existau două așezări, numite Ermenul Mare și Ermenul Mic.

Sub austro-ungari, deși Banatul a fost colonizat cu germani, aduși în mai multe valuri, satul, numit German, a rămas pur românesc.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”

Orașul Gătaia și satele aparținătoare, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Gătaia este situat în sud-estul județului Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin. Pe teritoriul lui, în partea de nord, săpăturile arheologice (1971-1972) au descoperit fragmente de ceramică din perioada daco-romană și urmele uni așezări din perioada avarilor (sec. VII-IX).

În secolele X-XI făcea parte din regiunea Banat, condusă de voievodul Glad, care a fost atacată de maghiari, dar a rezistat.

Zona a fost pustiită de atacurile tătarilor (sec. XIII). După retragerea lor satele s-au refăcut. Gătaia, atunci cu numele Gothal, fiind prima dată menționată în 1323 într-un act care menționează delimitarea vetrei satului, format din Gothalul superior și Gothalul inferior, deținut de Ladislau Omeri. În timpul Regelui Sigismund (1389-1437) este menționat cu numele Gataya.

Monumentul Eroilor

În 1552, după numeroase atacuri, turcii au cucerit Banatul. În decursul timpului, dorind să preia zona, austro-ungarii i-au atacat și în 1716, Eugen de Savoya învingându-i, prin tratatul de la Passarowitz (1718) Banatul le-a fost predat și a intrat în administrarea generalului Mercy, care a sistematizat teritoriul.

Au urmat valuri de colonizare cu germani. Din 1779 Banatul a fost încorporat în Ungaria și Gattay a fost inclus în comitatul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)

În secolul XIX a obținut statutul de târg. Din acea perioadă s-au păstrat două conace, Conacul Laszlo Gorove (1823), folosit sub comuniști ca depozit de grâne și Conacul Globusitky, azi aparținând Primăriei Gătaia și folosit ca spațiu de locuit.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1870)

Sub regimul comunist localitatea s-a extins, în partea de nord formându-se Gătaia Colonie, populată majoritar de români. În perioada 1975-1976 aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Duminica Tomii; Sf. Nicolae”, filie a Parohiei Ortodoxe Sculia și din 1996 parohie independentă.

De oraș aparțin administrativ satele Butin, Sculia, Percosova, Șemlacu Mare și Șemlacu Mic. Satul Sculia este situat la 3 kilometri nord de oraș. A fost prima dată atestat documentar din 1332-1337, numit Sculd sau Scalla.

Biserica Ortodoxă (1863)

Biserica Reformată

La 9 kilometri sud de oraș se află satul Șemlacu Mare, una dintre cele mai vechi așezări din județul Timiș, pomenită în scripte încă din 1270. Pe teritoriul lui s-a descoperit o parte din dantura unul mamut, datat din neolitic. Datorită localizării strategice, pe dealul Șumig a fost ridicată cetatea Somlyo (sec. XIV) care, împreună cu cetatea Vârșeț, apărau zona. În jurul ei satul s-a dezvoltat, primind statutul de târg (sec. XV). Cetatea a fost distrusă în atacurile otomane.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1886)

Biserica Evanghelică Lutherană

Rulând 3 kilometri sud-vest se ajunge în satul Șemlacu Mic, unde se află Mânăstirea Săraca „Schimbarea la Față; Bunavestire”, atestată documentar din 1270 ca Mânăstirea Șemlacului de câmpie.

În secolul XV a început catolicizarea forțată a Banatului dar mânăstirea a rezistat. Trimis de Sf. Nicodim de la Tismana, în 1443 la mânăstire a sosit călugărul Macarie. Pe locul vechii biserici a ridicat una din piatră și cărămidă, cu turlă octogonală, păstrată până azi.

În secolul XVI biserica a fost pictată.

Biserica a fost renovată în 1730 de familia Lazarevici. În timpul lucrărilor pictura interioară a fost refăcută de un grup de pictori din Țara Românească. La începutul sec. XVIII adăpostea o școală de pictură pe sticlă, a căror dascăli erau călugări români.

Biserica a funcționat până în 1778, când austro-ungarii au închis-o, călugării s-au mutat și icoanele, obiectele de cult, cărțile, etc., au fost mutate la Mânăstirea Mesici, Serbia (lângă Vârșeț). În 1782 teritoriul cu clădirile au fost cumpărate de , Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timișoara, a cărui familie le-a deținut 150 ani, timp în care s-au ruinat, motiv pentru care a fost numită „Săraca”.

Pridvorul a fost adăugat în sec. XIX.

În 1932 a fost cumpărată de Episcopia Caransebeșului, refăcută, construită o nouă biserică, clădire pentru chilii și redeschisă ca lăcaș de cult.

A funcționat până în 1959, când a fost desființată de comuniști, devenind parohie.

După evenimentele din 1989 mânăstirea și-a reluat activitatea.

În sat a existat și o Biserică Evanghelică Lutherană (1859), azi o ruină la margine de drum.

Din Șemlacu Mic după cca. 6 kilometri sud-vest se ajunge în satul Butin, atestat documentar din 1337.

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizat cu slovaci și germani.

Biserica Evanghelică Lutherană (1862)

După retragerea germanilor, în sat s-au mutat slovaci catolici, veniți din județul Bihor. Au preluat una dintre cele două biserici și au transformat-o în Biserica Romano-Catolică.

Abia în 1925 a fost construită și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

La 4 kilometri sud-vest de Butin se află satul Percosova, așezare pomenită în documentul Umheister din 1150, dar prima dată atestat documentar din 1337, numit Berkesz sau Perkesz.

Biserica Romano-Catolică (1911)

Cetatea Feldioara, județul Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Feldioara, din județul Brașov, este situată la  20 kilometri nord de municipiul Brașov, pe malul stâng al râului Olt. Arheologii au descoperit că zona a fost locuită încă din neolitic, epoca bronzului și romană. Bazele localității au fost puse de coloniști germani în jurul anului 1150, fapt atestat de ruinele găsite în partea estică a bisericii parohiale, datate din acea perioadă.

Un secol mai târziu în Țara Bârsei s-au stabilit Cavalerii Teutoni care, pe un deal din apropierea localității, au construit o cetate, numită Marienburg, după patroana lor spirituală, Sf. Fecioară Maria (1221-1225) și în localitate o Bazilică romanică, ulterior distrusă de atacul tătarilor (1241), ale cărei urme au fost descoperite în timpul construirii unei case (sec. XX).

După retragerea cavalerilor localitatea a fost populată cu un nou val de coloniști germani. În jurul anului 1280 aceștia au construit Biserica Sfintei Cruci. În timp hramul ei a fost schimbat, devenind Biserica „Sf. Maria”, menționată prima dată documentar în 1447 într-un act de donație făcut de Iancu de Hunedoara bisericii. În decursul timpului biserica a fost avariată de cutremure, atacuri ale năvălitorilor, dar de fiecare dată a fost refăcută și modificată. Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Maria”, în stil gotic târziu, azi situată în estul localității, este încă funcțională.

Împreună cu 3 localități din Țara Bârsei, Feldioara a intrat în posesia Ordinului Cistercian. Pe locul cetății, în jumătatea de est a platoului, a fost creată o mânăstire, cu o biserică și corpuri de clădiri, din care trei au fost descoperite de săpăturile arheologice, datate din 1240, situate deasupra ruinelor din perioada cavalerilor și sub Turnul de Est, construit ulterior. Din turn s-au păstrat încăperea inferioară, fragmente din al doilea nivel și lângă el un zid de incintă de 1,80-2 metri grosime.

Se presupune că mânăstirea a fost distrusă de un incendiu și pe platou, începând din jurul anului 1300, a început construcția la actuala Cetate Feldioara.

Azi refăcută și restaurată (2013-2017) după fortificația din secolul XVII, se poate vizita, plătind intrarea.

În atacurile turcilor (1430) și în campania lui Vlad Țepeș (1457) cetatea a fost grav avariată, de fiecare dată refăcută.

Din acea perioadă datează Turnul de Vest, dreptunghiular, inițial cu 4 niveluri, accesibile din curte sau de pe drumul de strajă, a cărei parte superioară a fost refăcută din lemn în timpul restaurării.

Din Turnul de Nord, cu zidurile groase de 1 metru, s-au păstrat doar câteva fragmente, pe care s-a găsit inscripționat anul 1657.

În sudul cetății a fost creat al doilea zid de incintă, gros de 1 metru, la 1,5-4,5 metri distanță de primul zid. Fiind situat pe o pantă foarte abruptă, pentru a nu se prăbuși, partea de sud-vest a fost sprijinită de 3 contraforturi. Acestea au cedat în secolul XIX, producând o alunecare de teren, care a distrus mare parte a acelei părți din cetate.

Aproximativ la mijlocul distanței dintre turnurile de est și vest a fost construită o barbacană, prevăzută cu două turnuri. În parterul lor au fost create ganguri de acces în curtea interioară.

Turnul exterior, azi dispărut, la parter forma un coridor, acoperit cu o boltă semicirculară din cărămidă. Din el se accesa și coridorul situat între cele două ziduri de incintă.

Coridorul de acces se continua în parterul turnului interior, la capătul lui fiind poarta, care culisa și putea fi blocată cu o grindă.

În partea de vest a curții interioare, la mijlocul distanței dintre laturile de nord și sud, la 1,75 metri adâncime, s-a descoperit o fântână circulară, creată din piatră de râu. Săpăturile au continuat până la 2,5 metri adâncime, fără să ajungă la fundul ei. Acolo au fost găsite fragmente ceramice (sec. XVI-XVII) amestecate cu pământ și moloz. Azi fântâna reconstruită are o adâncime de cca. 70 metri.

Ruina unui cuptor de pâine a fost restaurată. Avea o vatră circulară, cu diametrul de 3,5 metri, din cărămidă legată cu lut, situată pe un strat de nisip, înconjurată de un cadru din piatră, deasupra căruia se ridica cuptorul, cu boltă din cărămidă.

În momentul vizitei mele în curtea cetății erau etalate câteva mozaicuri, cu autori nespecificați, probabil dintr-o fostă expoziție.

În cetate azi este amenajat un Muzeu Etnografic cu obiecte și poze vechi care evocă istoria cetății, traiul de zi cu zi a localnicilor, munca la câmp, creșterea animalelor, țesăturile făcute în casă, din in și cânepă, cultivate în zonă, activități ca fierărie, dulgherie, cizmărie, fragmente descoperite de arheologi, unele din vremea dacilor, etc.