În excursia prin județul Buzău, din Bozioru, unde înnoptasem, doream să ajung în comuna Mânzălești, pe teritoriul ei și al comunei Lopătari existând o rezervație naturală mixtă, arie protejată, partea de la Mânzălești fiind numită Platoul Meledic, pe care doream să-l văd. Aveam două variante: un drum mai lung, dar asfaltat și altul neamenajat, peste versanții muntoși. L-am ales pe al doilea, dorind să văd modul de trai al localnicilor și peisajele zonei.

Rulând spre nord, am trecut prin comuna Brăești, de care aparțin administrativ 5 sate, unde m-am oprit pentru o mică aprovizionare.

De acolo drumul spre Lopătari, o comună cu 10 sate aparținătoare, situată în nordul județului, pe cursul râului Slănic, a fost puțin mai dificil de parcurs. Totuși mă bucuram că l-am ales deoarece pe tot parcursul nu am întâlnit nici o mașină și puteam savura peisajul.  Fiind atentă când la drum, când la natura înconjurătoare, în față mi s-a arătat ceva ce nu mai văzusem din copilărie: un CAR CU BOI, care urcau alene.

Oprind și stând de vorbă cu localnicul, locuitor al unui cătun din zonă, am aflat că deși doream să văd  Focul Viu, loc în care gazele naturale ieșind la suprafață, sub acțiunea razelor solare ard continuude, zonă situată lângă satul Terca, comuna Lopătari, nu aveam nici o șansă, drumul fiind forestier, accesibil doar camioanelor și tractoarelor, iar dacă doream să-l parcurg pe jos, aveam nevoie de un îndrumător, nefiind marcat. Ne-am despărțit și eu am continuat drumul până în satul Pestrițu, de unde m-am îndreptat spre est, urmând râul Slănic, drum mărginit de versanți de sare. Din comuna  Lopătari, intrând pe drum asfaltat, am luat viteză.

În nordul comunei Mânzălești, la o altitudine de cca. 500-600 metri,  se află Platoul Meledic, o rezervație cu cele mai mari zăcăminte de sare din țară. cu doline și versanți abrupți de sare, în care se află marea majoritate din cele 47 de peșteri ale rezervației.

Cercetătorii au datat substratul geologic al zonei din miocen. În timp apa infiltrându-se, a dizolvat sarea, s-au format goluri carstice care au dus la prăbușirea stratului acoperitor, rezultând forme de relief, cu aspect și dimensiuni variate și cele cca. 47 cavități (peșteri), cea descoperită în 1980 fiind a doua peșteră în sare ca lungime din lume (3.190 m). Unele cavități s-au unit, în ele s-a acumulat apa, formând lacuri, cele mai reprezentative fiind Lacul Mare și Lacul Castelului, la primul ajungând și eu.

Ciudat, Lacul Mare, întins pe 0,72 hectare, cu adâncimea maximă 20 metri, este un lac cu apă dulce. În jurul lui azi se află diverse căsuțe, o pensiune, un camping, folosite mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioada verii. Din loc în loc sunt postate 25 de sculpturi în lemn, create în cadrul Taberei de Sculptură înființată în 2001.  

De la lac am coborât în comună, ultima parte a străzii urmând pârâul Jgheab, un afluent al râului Slănic.

La capătul ei se afla  drumul județean pe care urma să rulez în continuare și în colțul format de cele două artere de circulație o formațiune formată din marne albe care la prima privire par din sare. Fiind dure, deși erodate, marnele au rezistat în fața intemeriilor timpului. Grunjul de la Mânzălești, numit și Piatra Albă, de formă piramidală, de 18-20 metri înălțime, cu baza ocupând cca. 250 metri pătrați, cu un secol în urmă în partea superioară prezenta un platou pe care exista o cârciumă și se desfășurau horele satului.

Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești fac parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, din 2022 înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

De asemenea este inclusă și Rezervația Vulcanii Noroioși Buzău, situată în centrul județului, spre care m-am îndreptat și eu. După ce am văzut Fierbătorile de la Beciu, Pâclele Mari și Pâclele Mici,  m-am îndreptat spre sud, până în comuna Berca.

Într-unul din multele sate care aparțin administrativ de ea se află o veche mânăstire ortodoxă, din 2015 înscrisă pe lista monumentelor istorice ale județului Buzău. Fiind situată la doar 6 kilometri nord-est, nu puteam să o ratez.

Mânăstirea Rătești se află pe locul unde la sfârșitul secolului XVI a existat un schit de călugări, cu mica Biserică de lemn „Sf. Treime”, ctitorie a boierului Dragomir, menționat prima dată într-un act de danie din 1634. În documentele din 1752 schitul apare părăsit, dar în 1760, prin donațiile făcute de boierii Hrisoscobu, a fost reînființat ca schit de maici, când s-a construit noua Biserică de lemn  „Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1784).

În timp deteriorată, pe locul ei  Episcopul Chesarie al Buzăului a construit  actuala biserică de zid, ce poartă hramurile celor două biserici vechi (1844). Clădirea de 30 metri lungime, 15 metri lățime și 10 metri înălțime, avea  3 turle din lemn, una mare octogonală și 2 mai mici hexagonale.

A fost creată cu 3 abside opuse intrării, racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi (plan triconc), cu pronaosul în partea vestică, în care se intră printr-un pridvor închis, a cărei fațadă exterioară prezintă central portalul arcuit, mărginit de coloane și lateral câte un stâlp, toate susținând un fronton triunghiular.

Pronaosul a fost delimitat de naos prin 2 coloane centrale masive, mărginite de 2 stâlpi, toate susținând arcadele boltei.  

Interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice, de pictorul Nicolae Teodorescu, conducătorul Școlii de zugravi de la Episcopia Buzăului, ajutat de nepotul său Gheorghe Tattarescu, elev la cea școală. Din acea perioadă s-au păstrat 2 icoane, păstrate în Muzeul Episcopiei Buzăului.

În 1861 s-a înființat o Școală pentru maici și pentru fetele sărace din zonă, finanțată de Preasfințitul Dionisie Romano. În cimitirul schitului s-a ridicat mica Biserică Ortodoxă „Învierea lui Lazăr”, al cărei interior a fost pictat în frescă (1874).

Intrarea  în mânăstire se făcea printr-un hol amenajat la baza clopotniței (1865), al cărui interior a fost  pictat în frescă.

Pe laterale, înconjurând biserica, s-au construit chiliile, o aripă cu încăperi pentru pelerini și din 1868 schitul a devenit mânăstire.

Picturile au fost restaurate în anii 1930 și după cutremurul din 1940. În 1975 sala de mese a mânăstirii (trapeza) a fost transformată în muzeu, care etala o colecție de 180 volume religioase, existente încă din 1878,  manuscrise vechi, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de cult, veșminte, etc.

Un alt cutremur (1977), de amplitudine mare, a fisurat pereții bisericii și deteriorat mare parte din chilii, care au fost reparate și renovate ulterior, când pictura a fost iar refăcută.

Din 1912 în locul fostei Școli de Maici a funcționat Școala de Adulte, apoi Școala de Cântări Bisericești (1922) și din 1996 Seminarul Teologic, pentru care până în 2005, lateral de mânăstire, s-a construit o nouă clădire, în forma literei U, cu un corp central și două aripi laterale, azi ocupată de Centrul Social-Filantropic „Sfânta Elisabeta”, subordonat Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, înființat în 2013 pentru a găzdui persoane vârstnice fără posibilități materiale, sau cu dizabilități fizice.

Zonă seismică, în timp au avut loc și alte cutremure, cel din 2014 făcând ravagii,  alunecările de teren distrugând mânăstirea.

Maicile, evacuate, au fost mutate într-una din cele două aripi ale Centrului Filantropic alăturat. Presupun că și obiectele recuperate din muzeu ?

Corpul central al clădirii e ocupat de Paraclisul „Sf. Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului; Sf. Mc. Haralambie”, care adăpostește o parte din moaștele Sf. Mc. Haralambie.

M-am întors în comuna Berca, de unde urma să mă îndrept spre Buzău, unde aveam rezervată cazarea. Am făcut un mic ocol, nici 2 kilometri, pentru a vedea Hidrocentrala Cândești, pusă în funcțiune în 1990.

Pentru a produce energia electrică, este alimentată de Lacul de acumulare, creat pe râul Buzău, cu un baraj și mărginit de diguri. Lacul, cu o suprafață de 0, 74 metri pătrați și adâncime de 5 metri, poate să rețină un volum de 3,7 metri cubi de apă.

Printr-un canal lung, creat pe lângă hidrocentralele din zonă, apa lacului este dusă spre terenuri agricole, unde e folosită pentru irigații.  În unele zone lacul a devenit  loc de relaxare pentru pescarii amatori. 

Traversând barajul, m-am îndreptat spre șoseaua principală și după 3 kilometri  am oprit pentru câteva minute în comuna Cândești, unde se află  Conacul Cândeștilor, prima dată atestat documentar din 1620. A fost construit de familia de boieri Cândești, personaje importante în conducerea Țării Românești, care l-au deținut până în 1862, ulterior având mai mulți proprietari, printre care și Prințul Al. Știrbei.

În apropierea conacului a fost construită o Biserică de lemn, în care ctitorul a fost înmormântat.

Din 1880 conacul a intrat în posesia boierului Gogu Iliescu, care l-a modernizat, a extins pivnița, , ajungând la o capacitate de 134.000 l , a construit o moară electrică și 2 turnuri de împrăștiat nori de grindină, dintre care azi unul e expus la Muzeul Tehnic din București. Conacul a fost vizitat frecvent de pictorul Nicolae Grigorescu, de multe însoțit de prietenii săi, printre care I..L. Caragiale, Al. Vlahuţă și Barbu Ștefănescu Delavrancea, chiar și de Henri Coandă, care era îndrăgostit de fata boierului. În 1948 conacul a fost naționalizat, folosit ca sediu C.A.P., apoi ca stațiune pomicolă. Din 2004 a fost retrocedat urmașilor familiei, care-l dețin și azi, deci nu poate fi vizitat, dar eu am găsit o breșă prin care să le fotografiez măcar exteriorul.

Încă 15 kilometri spre sud-est și am ajuns în Buzău, unde m-am cazat la Hotel Corso, care funcționează într-una din clădirile centrului vechi. Pentru cei interesați, interiorul este de fapt „un muzeu” de antichități, adunate în timp, care pe mine m-au fascinat și prețul este rezonabil

Citește și Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși jud. Buzău