Orașul Bologna, capitala și cel mai mare oraș din regiunea Emilia-Romagna, e situat în nordul Italiei, la marginea Câmpiei Po, de la poalele Munților Apenini. Arheologii au descoperit că zona Bologna a fost locuită de etrusci încă din perioada 3000-2001 î.e.n. (cultura Villanovan). La sfârșitul secolului VI î.e.n., pe locul actualului oraș Bologna, aceștia au înființat localitatea Felsina, ocupată în secolul IV î.e.n. de galii din tribul Boii.

Au urmat războaiele romano-etrusce, romanii ocupând treptat zona, în 189 î.e.n. cucerind Felsina și shimbându-i numele în Bononia, până în 27 î.e.n. incluzând întreg teritoriul etrusc în Imperiul Roman, nou creat. În acea perioadă orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare. Când Imperiul Roman de Apus s-a destrămat (sec. V), raiduri de goți au vandalizat și jefuit orașul. A fost reconstruit de Episcopul Petronius, care a fondat și Bazilica Sf. Ștefan, pe locul unui fost templu păgân, din secolul XIII ajungând să fie considerat sfântul patron al Bolognei.

Longobarzii, triburi germanice din nordul Europei, au atacat zona și după mai multe bătălii, în 727 Regele Liutprand a cucerit orașul, incluzând regiunea în Imperiul Longobard. La cererea cererea Papei Adrian I, Regele francilor Carol cel Mare (768) a cucerit Longobardia (774), s-a proclamat regele lor, apoi a ocupat mare parte a Europei Centrale și Europei de Vest, formând  Imperiul Carolingian, devenind împărat (800-814). Bologna, fiind oraș de frontieră, a prosperat și extins.

În 1088 s-a înființat Universitatea Bologna, azi cea mai veche din lume încă funcțională, în care se studia dreptul roman medieval (glosatori) și medicina, Dante, Boccacio, Petrarca, etc,. fiindu-i studenți. 

Trupele Împăratului roman Frederic I au încercat să-i alunge pe longobarzi, dar în Bătălia de la Legnano aceștia au învis (1176) și prin Pacea de la Constance (1183) împăratul a fost nevoit să le acorde autonomie. Bologna a început să se extindă rapid și să se dezvolte economic. S-a săpat un sistem de canale, pe cca. 60 kilometri, care conecta orașul cu râurile Reno și Savena, pe care s-au construit mori de apă. Canalele din oraș se uneau în partea de nord formând canalul Naville, numit Porto di Bologna (portul), pe care navele transportau mărfuri și oameni, în secolul XVIII ajungând să dețină o flotă de 50 de bărci, care făceau cca. 1.000 de transporturi pe an

Canalul Reno

În secolul XX, pentru extinderea orașului și formarea de străzi noi, canalele au fost acoperite  acoperite, rămânând o mică zonă, numită Mica Veneție (Piccola Venezia), în care este vizibil Canalul Moline, o continuare a Canalului Reno, mărginit de case colorate.

În ea se intră prin Turnul Porții Genovese (Torresotto di Porta Genovese) numit și Torresotto dei Piella, unul dintre cele 18 construite în al doilea cerc de ziduri, care a supraviețuit. 

Familiile importante din oraș, rivale, împărțite pro-papă și pro-imperiu, au ajuns să se lupte pentru preluarea controlul orașului. În secolul XII orașul a fost înconjurat cu al doilea cerc de ziduri, lângă porțile căruia s-au construit cca. 100 de turnuri, cele înalte, cu ziduri groase, pentru observație și apărare, cele mai scunde, cu ziduri mai subțiri, folosite pentru locuit, majoritatea demolate în restructurarea orașului din secolul XX, până azi supraviețuind doar 24, dintre care voi enumera doar câteva.

Turnul Prendiparte (Torre dei Prendiparte), de 59,5 metri înălțime, a fost construit de familia de nobili căreia îi poartă numele, dintre care 2 au fost consuli de Bologna în secolul XII. În anii 1400 a fost cumpărat de familia Fabruzzi, în secolul XVI preluat de biserică, 1751-1796, apoi a fost transformat în închisoare. Azi găzduiește o pensiune.

Turnul Uguzzoni (Torre degli Uguzzoni), de 32 metri înălțime, a fost construit de consului Guido Uguzzoni ca reședință. Din 1367 turnul și casele adiacente au fost deținute pe rând de alți proprietari, apoi cumpărat de Rolo Banca, în secolul XX preluat de Credito Romagnolo care, pentru iluminarea birourilor, a construit ferestre noi. L-a deținut până la începutul anilor 2000, apoi a fost cumpărat și transformat în reședință civilă.

Cele mai cunoscute, azi simbol al orașului, sunt Două Turnuri (Due Torri) înclinate, numite probabil după familiile Asinelli și Garisenda care le-au construit, poziționate la intersecția străzilor ce veneau de la cele 5 porți ale cercului de ziduri antic (1109-1119). Turnurile au fost restaurate și consolidate în perioada 1998-2000. Turnul Asinelli, azi de 97,2 metri înălțime, din secolul XIV a fost transformat în închisoare. În jurul lui s-a construit o pasarelă din lemn, de unde se puteau supraveghea împrejurimile, care a rezistat puțin timp, în 1398 fiind distrusă de un incendiu. În Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca punct de observație.

Turnul Garisenda, inițial de 60 metri înălțime, azi doar 48, a fost scurtat în 1351, când fundațiile s-au prăbușit și turnul înclinându-se, era pe care să se dărâme. În secolul XV a fost cumpărat de o breaslă locală, din secolul XIX a fost deținut pe rând de 3 familii și în secolul XX a devenit proprietate municipală.

În secolul XIII orașul a fost înconjurat cu al treilea cerc de ziduri, prevăzut cu 12 porți, prevăzute cu donjon și pod mobil, lângă ele corpul cu camerele gărzilor, toate desființate ulterior. Zidul a fost demolat la începutul secolului XX, în timpul restructurării orașului, azi orașul istoric fiind înconjurat de un cerc de bulevarde, pe care s-au păstrat 9 ruine ale vechilor porți, toate modificate în perioada 1950-1952, restaurate între anii 2007-2009, în perimetrul unora dintre ele fiind vizibile clădiri istorice.

Pentru a le vedea, am pornit din sudul orașului istoric, de la Poarta Castiglione, construită în 1250, din cărămidă, cu un donjon, eliminat la refacerea din 1378. Deoarece la capătul ei intra în oraș Canalul Savena, a fost numită și Poarta Canalelor. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori, la restaurarea din 1850 primind forma actuală.

Spre vest se ajunge la Poarta San Stefano (sec. XIII), fortificată în secolul XV, avariată în timpul unui asediu (1512), când turnul i-a fost distrus, ulterior construindu-se un donjon. În 1843, odată cu amenajarea drumului spre Florența, la ordinul Papei Grigore XVI a fost demolată, pe locul ei construindu-se 2 clădiri mari, unite, cu o poartă mare de fier. După distrugerea zidurilor (1902), poarta de fier a fost repoziționată la intrarea în Giardini Margherita, în timp clădirea fiind folosită ca toaletă publică, sediu al poliției locale și al unor asociații.

În 1868 municipalitatea a achiziționat de la Contele Angelo Tattini terenul situat de-al lungul zidurilor dintre cele 2 porți și între anii 1874-1879 s-a amenajat un parc, numit după Margherita de Savoia, soția primului rege al Italiei, Giardini Margherita. În el s-a desfășurat 1888 Expoziția Emiliană de Agricultură și Industrie

În 1944, în apropierea unei porți de acces în parc, a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, realizat în 1888, înfățișându-l pe primul Rege al Italiei călare, care până atunci s-a aflat în Piazza Maggiore.

Pe marginea bulevardului, între cele 2 porți, vis a vis de parc, se află Biserica Sf. Maria de Baraccano (Chiesa Santa Maria del Baraccano). În 1403, sub o barbacană din  zidurile vechi ale orașului, s-a construit o capelă, altarul ei fiind decorat cu pictura Madonnei del Baraccano. Ulterior a fost extinsă, în 1524 fiindu-i adăugat porticul și în 1682 cupola. 

O legendă spune că în timpul asediului orașului (1512), armata Papei Iulius II a bombardat o porțiune din zidurile de lângă biserică, dar acestea nu s-au distrus, bucățile formând iar zidul intact.

De la Poarta San Stefano mergând spre nord, se trece prin Poarta Maggiore, folosită în trecut de papă și autoritățile cu funcții înalte. Nu departe de ea se află Poarta San Vitale (1286), a cărei fortificație a fost demolată în anii 1950-1952, rămânând doar poarta.

Lângă ea se înalță Turnul San Vitale (Torresotto San Vitale), construit în sec XII, în cadrul celui de al doilea zid de apărare.

Poarta San Donato, din cărămidă, a funcționat temporar, în 1428 fiind zidită, ulterior redeschisă. La lucrările din secolul XX, pentru lărgirea șoselei, o parte din ziduri ce au supraviețuit au fost demolate.

Cotind spre est, se ajunge la Porta Mascarella (1300), inițial prevăzută cu un turn,  numită după fraudele mari care se făceau în piața de lângă satul Mascarella, cauză pentru care de multe ori a fost închisă. A fost fortificată pe cheltuiala localnicilor (1381). În 1511 turnul a fost demolat și s-a creat acoperișul porții.

O altă poartă a celui de al 3-lea zid al orașului azi e situată la capătul nordic al centrului istoric, în apropierea Gării Centrale, în Piazza XX Settembre, creată după demolarea zidurilor (1909). 

Poarta Galliera a fost construită în secolul XIII ca zid de apărare din lemn (palisadă) și reconstruită de Cardinalul Bertrando del Poggetto, o dată cu Castelul Galliera (Castello di Galliera) din apropiere (1330-1333), destinat Papei Ioan XXII, care urma să viziteze orașul.

În timp castelul a fost distrus de 5 ori de populația care a protestat împotriva legaților papali, de fiecare dată reconstruit, ultima revoltă desfășurându-se în anul 1511. Ruinele sale azi pot fi văzute lângă treptele Parcului Montagnola. 

În 1494 în incinta porții s-a creat un canal, care în timp a deteriorat fundațiile, în perioada 1661-1663 poarta fiind demolată și refăcută.

În Revolta din 1848 împotriva austriecilor a fost singura poartă care nu a fost cucerită de populație, prin ea retrăgându-se armatele învinse. Azi o placă, postată în interiorul arcului porții, comemorează bolognezii decedați în revoltă. În 1944 un raid aerian a deteriorat-o grav. Ulterior a fost reparată, a suferit mai multe restaurări, ultima în 2019. Deasupra arcului porții se pot vedea stemele Papei Alexandru VII, ale reprezentanților papali locali, ai orașului Bologna și în fața podețului, care trecea peste canal, 2 sculpturi din bronz, plasate inițial (1910) în fântânile Mercato delle Erbe.

Lângă ruinele fostului castel se află Scările Pincio și Fântâna Uriașului (Scalinata del Pincio e Fontana del Gigante), complex inaugurat în 1896, în prezența Regelui Umberto I și a Reginei Margherita, sărbătorind reunirea Romei cu Italia.

Ansamblul e format dintr-un corp central, plasat pe baza dealului, cu o fântână, numită „Fântâna Uriașului”, după cele 2 statui imense care o decorează, o nimfă căzută de pe cal, sprijinindu-se de el, atacată de o caracatiță. Lateral de ea sunt postate 2 basoreliefuri: Bologna Docet și Bologna Libertas. Deasupra,  o terasă panoramică, accesată de 2 șiruri de scări laterale, mărginite de balustrade din marmură sculptată, prezintă o fațadă decorată cu 3 basoreliefuri, prezentând scene istorice: Expulzarea austriecilor, Revenirea lui Pietro Veronesi după victoria de la Fossalta și Distrugerea Castelului Galliera.

De la terasă alte șiruri de scări urcă în Parcul Montagnola (Parco della Montagnola), deschis publicului în 1664. E situat pe un deal despre care se spune că s-ar fi format prin suprapunerea molozului provenit de la castel. Sub Napoleon parcul a fost refăcut în stil francez (1805-1808), ca grădină publică cu alei circulare, plantată cu platani și alte soiuri de copaci, formă care s-a păstrat până azi. O dată cu Expoziția Emiliană, care se desfășura în oraș (1888), în mijlocul parcului s-a creat un bazin circular cu o fântână arteziană centrală, înconjurată de statuile unor broaște țestoase.

Bazinul a fost înconjurat de o zonă largă cu gazon, în care s-au postat 2 statui, una prezentând un leu, cealaltă 2 sirene.

Am continuat drumul prin estul orașului istoric, unde sunt situate ruinele altor porți. Am deviat puțin pe o stradă laterală, pentru a vedea Muzeul de Artă Modernă (Museo d’Arte Moderna), inaugurat în anul 2007. Prima galerie de artă modernă a fost amenajată în Villa delle Rose, din cartierul Saragozza, donată de Contesa Nerina Armandi Avogli municipalității din Bologna și deschisă publicului în 1924. În perioada 1941-1946, pentru a nu fi distruse de război, lucrările au fost mutate în depozite, apoi vila a fost transformată în spital, ulterior în ea funcționând un comandament militar. Postbelic istoricul și criticul de artă Francesco Ancangeli a adunat opere de artă contemporană și împreună cu operele depozitate, într-o clădire din Piazza della Costituzion, a format un nou muzeu,  deschis în 1975. În timp devenind neîncăpător, muzeul a fost mutat în actuala locație, clădirea  fostului Cuptor de Pâine (1915), restaurată și deschis în 2007. Azi în subsol funcționează Departamentul de Educație și Sala de Conferințe, la parter o sală în care sunt expuse piese din vechea brutărie, Sala delle Ciminiere, o bibliotecă, un spațiu pentru expoziții temporare și un bar, la mezanin sălile cu Colecția Permanentă a muzeului și ale fostului Muzeu Morandi, sălile din celelalte etaje fiind folosite în scopuri administrative și de depozitare.

Am revenit și, spre sud, m-am îndreptat spre Poarta Lame. Lângă ea    în 1944 a avut loc o luptă aprigă dintre partizani și naziști, motiv pentru care a fost denumită Poarta Războiului (Porta de la Guerra).

În memoria celor căzuți, s-a topit fosta statuie din bronz a lui Mussolini și din ea s-a creat Monumentul Partizanilor (Monumento ai Partigiano e alla Partigiana), azi situat în spațiul verde de lângă poartă.

Poarta San Felice (1334) a fost  situată de-a lungul axei Via Emilia astfel clădirile adiacente au devenit post de pază și sediu al colectorilor de taxe.

Ultima poartădin al 3-lea cerc de ziduri care a supraviețuit, Poarta Saragozza, a fost construită în secolele XII-XIV. Când s-a construit Porticul San Luca (1674), cu 666 de arcade, lung de cca. 4 kilometri, până la Sanctuarul Madonei San Luca, de pe dealul din sud-vest, a devenit poartă de acces a procesiunii ce se desfășura anual, motiv pentru care a fost numită și Poarta Sfântă (Porta Sacra), sau Poarta Pelerinilor (Porta dei Pellegrini).

În 1859 a fost conectată prin 2 arcade crenelate cu cele 2 turnuri cilindrice laterale, primind forma actuală.

Vis a vis de poartă se află Arcul Bonaccorsi (Arco Bonaccorsi), creat ca intrare în portic.

În micul parc de lângă poartă, în 1948 a fost postată statuia Padre Pio. Creată din bronz, înaltă de 3 metri, îl înfățișează pe Padre Pio de Pietrelcina,  preot și călugăr capucin italian, unul dintre sfinții venerați de Biserica Catolică (sec. XX), într-o poziție ce sugerează că întâmpină icoana Maddonei di San Luca, purtată în procesiune.

În secolul XIV Bologna a fost condusă de cardinali, împotriva cărora populația s-a revoltat, având loc  mai multe lupte, terminate în 1376, când Bologna s-a alăturat Florenței în Războiul celor Opt Sfinți, care l-a înlăturat pe Papa Grigore XI, al 7-lea Papă de la Avignon, ducând la sfârșitul papalității.

Încă de la începutul secolului XIV în oraș a existat o comunitate evreiască, acceptată și integrată de populație. În 1555 prin Edictul Papei Paul IV, când toate comunitățile evreiești au fost delimitate și restricționate, s-a format Ghetoul din Bologna (Ghetto Ebraico), o zonă înconjurată de ziduri, numită „menajeria evreilor”, cu 3 porți, care se închideau seara. În el exista o Sinagogă, pe locul ei azi fiind postată o placă comemorativă. Nu după mult timp au încercat să-i expulzeze, reușind abia în 1593. Sub Napoleon comunitatea a început să se refacă și după unificarea Italiei au primit cetățenia italiană. Azi în fostul ghetou funcționează Muzeul Evreiesc, care expune istoria lor.

În secolul XV Bologna autonomă a fost condusă de familia Bentivoglio, o perioadă de milanezi, a rezistat planurilor expansioniste ale lui Cesare Borgia, dar la începutul secolului XVI, prin bula emisă de Papa Iulius II, Bentivoglio a fost detronat și excomunicat, Bologna fiind cucerită de trupele papale, ajutate de un contingent trimis de Regele Franței Ludovic XII.

În timp bisericile vechi au fost refăcute, altele noi construite, orașul ajungând să aibă 96 de mânăstiri. S-au construit clădiri, amenajat piețe noi și orașul s-a extins. În secolele următoare au izbucnit mai multe epidemii de ciumă, culminând cu Marea Ciumă de la Milano (1629-1631), când Bologna a pierdut cam o treime din populație. În secolul XVIII, prin mutarea rutelor comerciale spre Oceanul Atlantic, urmată de taxele mari impuse de papă, orașul a intrat în declin. Apoi Napoleon a cucerit nordul Italiei (1796), l-a declarat Republica Cispadană, ulterior numită Cisalpină (1797), Republica Italiană, guvernată de Senat, dar subordonată Republicii Franceze. După ce Napoleon a fost învins, prin Congresul de la Viena (1815) Bologna a devenit Stat Papal, administrat de biserică. Provinciile, care doreau să se unească și Bologna să fie capitală, s-au revoltat (1831), dar au fost învinse de armata Papei Grigore VI, cu ajutorul armatei austriece, care a rămas să controleze orașul. 

Până la mijlocul anilor 1840 industria tradițională a dispărut, comerțul a scăzut, ducând populația la pragul disperării, izbucnind Revoluția din 1848, când austriecii au fost alungați, dar în final armatele înăbușind-o. A urmat ce de Al Doilea Război de Independență Italian (1859), când trupele franceze și piemonteze i-au expulzat pe austrieci de pe teritoriile italiene, Italia s-a unificat, formând Regatul Italiei, la care Bologna a aderat. Orașul a început să prospere, mai ales după construirea căilor ferate Napoli-Roma (1863) și Bologna-Florența (1864).

După Primul Război Mondial au avut loc revoltele socialiste, când tradiționaliștii s-au alăturat bolognezului Benito Mussolini, deci fracțiunii fasciste. Devenind Ministru al Justiției, al Afacerilor Externe și Președinte al Parlamentului, Benito a investit mult în dezvoltarea orașului, exemplu fiind Fabrica de Tutun, înființată în 1937.

Fiind nod feroviar între nordul și centrul Italiei, în Al Doilea Război Mondial a devenit ținta forțelor aliate, care l-au bombardat frecvent, până la sfârșitul războiului fiind distruse, sau avariate, 43% din clădiri și omorâtă multă populație. În 1943 Bologna a devenit centrul mișcării de rezistență italiană, în 1944 o bătălie între partizani și fasciști având loc în jurul Porții Lame. În Bătălia de la Bologna (1945), câștigată de aliați, orașul a fost eliberat.

Postbelic Bologna a devenit un centru industrial înfloritor și un bastion politic al Partidului Comunist Italian. Centrul istoric fiind un adevărat „muzeu”, orașul a devenit una dintre principalele atracții turistice ale Italiei.

Citește și Bazilica Sf. Ștefan