În excursia mea prin țară, revenind din Delta Dunării, de la Tulcea am rulat 30 kilometri vest până în comuna Niculițel, unde-mi rezervasem cazarea la Pensiunea David și Maria, pe care o recomand tuturor.

În 1971, în timpul unor ploi torențiale, în partea de nord-est a localității, la poalele dealului Chiatra Rosie, „pârâurile” formate pe  străzi au descoperit o porțiune dintr-o Bazilică paleocreștină, azi Muzeu Arheologic, inaugurat în 2015. Efectuându-se săpături arheologice, s-a descoperit că avea 3 nave, sub altar o criptă etajată, datată de la sfârșitul secolului IV, în partea superioară cu un sicriu colectiv, cuprinzând schelete celor 4  creștini- Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s, Philippos, martirizați în cetatea Noviodunum (Isaccea), numele lor fiind inscripționate pe pereții criptei, în partea inferioară un alt sicriu cu 2 martiri, rămași necunoscuți. Din păcate nu l-am putut vizita, fiind închis, deși orarul „spunea” altceva.

La 7 kilometri nord-vest de Niculițel, la poalele unui deal cu păduri de tei, se află Mânăstirea Cocoș. Pe acel loc a existat un Schit, atestat documentar din 1679, construit de Visarion, Gherontie și Iasaia, după ce s-au întors de la Muntele Athos, unde au stat 7 ani. După ce au cumpărat terenul, primind permisiunea otomanilor, au construit o mică biserică din nuiele lipite cu pământ, fără turle, acestea nefiind permise. Legenda spune că într-o noapte pe deal s-a auzit cântecul unui cocoș sălbatic, însoțit de o bătaie de toacă, despre care călugării spun că s-ar mai auzi și azi, de atunci primind numele de „Dealul Cocoșului”, de la care și numele mânăstirii.

Pe locul ei în 1833 s-a construit Biserica „Sf. Treime”,   clădire dreptunghiulară din piatră și cărămidă, reparată în anii 1842 și 1846, după ce autoritățile otomane au încuviințat funcționarea mănăstirii (1841), după Războiul de Independență (1877) fiind ridicate și cele 3 turle octogonale. În anii 1911-1913 a fost refăcută, la intrare fiind creat un pridvor cu arcade, susținute de coloane.

În perioada 1914-1916 s-a realizat pictura interioară, în stil neobizantin, restaurată în anii 1957-1960.

Până în 1884 s-a construit Turnul-Clopotniță, de 30 metri înălțime, prin care azi se accesează mânăstirea și clădirea chiliilor din fața bisericii, cu pridvor și cerdac, în stil oriental.

În 1910, legat de clopotniță, s-a adăugat corpul cu 24 de chilii, terminat în est cu o clădire cu 2 etaje, în care azi funcționează un muzeu cu icoane, obiecte religioase și cărți vechi, adunate din județul Tulcea.

La mânăstire s-au așezat călugări bulgari care, izbucnind Primul Război Mondial (1916-1918), când mânăstirea a fost jefuită și avariată, au părăsit-o, luând cu ei obiectele de valoare, la întoarcere nereturnându-le pe toate. Ulterior a fost reparată, în perioada 19126-1029 s-a construit corpul de chilii din dreapta clopotniței, în care a funcționat o școală de cântăreți bisericești, azi fiind casa de odihnă a episcopiei.

Avariată de cutremurul din 1940, ulterior de un incendiu (1946) care a distrus clopotnița, în anii 1954-1955 au fost refăcute, până în 1959 fiind restaurate și chiliile vechi, azi numite „chilii turcești” și declarate monument istoric. În 1973 moaștele sfinților martiri, găsite la Niculițel, au fost depuse în 4 racle și aduse în biserica mânăstirii, unde se află și azi, devenit loc de pelerinaj.

De la mânăstire am rulat 50 de kilometri, inițial spre vest, până în Garvăn, apoi spre sud, după cca. o oră ajungând în orașul Măcin, așezare formată în apropierea castrului roman Arrubium, ridicat în sec. I î.e.n. în vecinătatea unei așezări daco-getice, devenind reședința unei unități romane de cavalerie.

Cucerit de otomani, a devenit sediul unei garnizoane otomane la Dunăre, centru de colectare și tranzit al produselor destinate aprovizionării Constantinopolului, intrând sub control românesc după campania lui Vlad Țepeș (1461-1462), reluat de otomani, în 1595 cucerit de armatele lui Aron Vodă și Mihai Viteazul, împreună cu mai multe cetăți din Dobrogea, revenind iar turcilor până la Războiul de Independență (1877-1878), în timpul în războaiele ruso-turce cucerit pentru o scurtă perioadă de timp de generalul rus Miroladovici (1771).

În 1834, obținând aprobarea Pașei din Rusciuc (azi Ruse, Bulgaria), Gh. Vulpe a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, refăcută în perioada 1876-1878.

În 1873 Nifon Bălășescu, teolog și pedagog transilvănean, stabilit în Măcin, a creat prima școală românească, în care a predat până la moarte (1880), ulterior cursurile fiind ținute în spații închiriate și în 1907 construită Școala „Gheorghe Banea”, numită după profesorul, prozator și romancier român, născut în Măcin, participant la Campania din Balcani din Primul Război Mondial și decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler, azi abandonată. Administrația locală dorește să o restaureze și să o transforme în Muzeu al Civilizației Locale. Sper că acest lucru se va întâmpla…

După Războiul Crimeii 1853-1856, câștigat de ruși, numărul populației musulmane (turci) din Dobrogea a crescut, mulți emigranți stabilindu-se și la Măcin, unde în 1860 s-a construit Geamia Mestan Aga, azi pe lista monumentelor istorice.

Prin Congresul de la Berlin (1878), o dată cu Dobrogea de Nord, localitatea Măcin  a fost încadrată în România. În timpul Primului Război Mondial, în care mulți localnici s-au înrolat, Măcinul a fost ocupat de trupele bulgare, care l-au devastat. În amintirea celor căzuți la datorie, în 1922 s-a dezvelit Monumentul Eroilor, un vultur din bronz cu aripile desfăcute, situat pe un obelisc înalt din piatră cioplită, pe care postbelic s-a plasat o placă comemorându-i pe eroii din Al Doilea Război Mondial.

Azi în oraș există și Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”, construită în 1992, din 1998 devenind biserică parohială.

Citește și Orașul Galați