Casa Batllo din Barcelona, Spania, este situată în mijlocul Passeig de Gracia, care, la începutul secolului XX, era zona la modă a orașului. În 1877 Lluis Sala Sanchez a construit o casă cu subsol și patru etaje, înconjurată de o grădină. Casa a fost cumpărată în 1900 de Josep Batllo și l-a desemnat pe arhitectul Antoni Gaudi să o transforme în ceva inedit. Între 1904-1906 acesta a adăugat noi etaje, a transformat apartamentul central, reședința familiei Batllo și a extins partea centrală.

Casa a rămas în posesia familiei Batllo până în 1954 când a fost cumpărată de o societate de asigurări care a înființat birouri. În 1970, apoi în 1983 casa a fost renovată. În 1993 a intrat în posesia actualilor proprietari care au închiriat-o și în ea au loc diverse evenimente. Din 2002 casa a putut fi vizitată. În 2004 a fost restaurată și din 2005 a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Clădirea, în stil art-noveau, avea fațada cu elemente diferite. Parterul și primul etaj au fost unite printr-o structură de gresie ondulată ce delimita ferestrele cu vitralii în fața cărora existau șase coloane fine ce păreau a fi oase. Marginile erau rotunjite dând impresia unei guri deschise care i-a adus casei denumirea de „casa căscată”.

Restul fațadei, multicoloră, decorată cu mozaic și plăci ceramice sparte (trencadis), avea balcoane proeminente. Partea centrală se asemăna cu un lac cu nuferi, efect datorat mozaicului din ceramică și sticlă. Deasupra ei, unul dintre balcoane semăna cu un crin, datorită brațelor metalice atașate care, la vremea respectivă, serveau la ridicarea și coborârea mobilei. Fațada se termina cu o rotunjire spre stânga, asemănată cu spinarea unui balaur,  unde se termina cu un turn. Împreună au fost asociate cu imaginea Sfântului Gheorghe (patronul Cataloniei) și lancea cu care acesta a ucis balaurul. Turnul avea în vârf o cruce ce indica cele patru puncte cardinale.

Biletele fiind cumpărate online, am pătruns în clădire. Existau două săli din care se intra spre apartamentul privat al familiei și spre cele închiriate.

Am urcat la etajul principal care cuprindea încăperea Podeaua Nobilă, ce se întindea pe mai mult de 700 metri pătrați. Tavanul era o boltă cu forme arcuite ce se continuau cu niște stâlpi de susținere. Ferestrele cu și fără vitralii erau împărțite de structuri din lemn decorate.

La acel etaj se mai aflau fostul birou, o sală de mese și o încăpere privată.

Am urcat spre terasa de pe acoperiș în jurul unei curți centrale, Partio de Luces, înaltă de 26 metri, cu rol de luminator și ventilație.

La fiecare etaj se aflau ușile de intrare în apartamente.

Pereții erau placați cu faianță albastră și albă. Privind în jos, tot acel albastru mi- a creat impresia de subacvatic.

La mansardă au existat camere de serviciu, spălătorie și uscătorie. Ieșind pe terasă am văzut cele 27 de coșurile de fum, placate cu cioburi de faianță și sticlă colorată, situate în patru grupuri care mi-au dat impresia de ciuperci.

În partea fațadei se afla o mică încăpere ce determina la exterior curba menționată anterior, simulând o parte din coloana vertebrală a balaurului.

Pe toată lungimea marginii acoperișului plăcile ceramice lucioase erau diferit colorate. În dreapta erau verzi-capul balaurului, în centru treceau prin nuanțe de albastru, violet- corpul și în stânga clădirii roșu, roz- coada. În dreapta o fereastră mică simula ochiul balaurului.

Despre turn se spunea că a fost construit pentru a se putea vedea în depărtare Sagrada Familia. Cum orașul s-a extins în timp prin construirea multor clădiri noi, aceasta nu se putea vizualiza, dar panorama Barcelonei era frumoasă.

De sus am văzut o mică curte interioară. Am coborât spre a o vizita.

Spre interiorul curții, la fiecare etaj al clădirii exista un balcon comun.

Deasupra se afla un brâu ondulat decorat cu motive florale din cioburi de faianță colorată.

În fiecare parte în care ne uitam, în curticică existau decorații colorate, cum de altfel era și pavajul.

Cu aceasta vizita noastră s-a terminat.

Citește și Prin cartierul Eixample din Barcelona, Spania

Casa Mila sau La Pedrera din Barcelona, Spania, a fost ultima reședință privată proiectată de arhitectul Antoni Gaudi, o casă cu forme și structură ciudate, ca de alt fel toată opera acestuia, se spune, inspirându-se după un munte. La cererea lui Pere Mila și a soției sale Roser Segimon, pe locul unde aceștia au cumpărat o grădină cu o casă, pe care au demolat-o (1905), a fost construită Casa Mila, între anii 1906-1910. În perioada construcției a provocat probleme administrative prin nerespectarea aliniamentului de care și a înălțimii, probleme rezolvate de Comisia Primăriei care, în 1909, a inclus-o în casele monument ce nu respectau regulamentele.

Casa era alcătuită din două clădiri, în jurul a două curți cu forme și dimensiuni diferite. Avea forma unei curbe atât la exterior cât și la interior, ce determinau modelul cifrei 8 asimetrică. A fost ridicată cu nouă etaje: subsolul ca și garaj, mezanin, parter, patru etaje superioare și mansarda în pod, pe post de uscătorie, deasupra căreia se afla terasa. La exterior au fost postate balcoane mărginite cu fier forjat. Din 1911, la etajul principal a locuit familia proprietară, restul etajelor cuprindeau 20 de apartamente închiriate.

Gaudi era un catolic fervent astfel a decorat casa și cu elemente religioase deși, în 1909, a avut loc Săptămâna Tragică când s-au confruntat armata spaniolă cu clasele muncitoare, socialiștii și anarhiștii, fiind și o luptă de schimbări religioase anti-catolică.  În timpul Războiului Civil spaniol (1936-1939) familia a părăsit orașul și clădirea a fost utilizată de Partidul Socialist Unificat din Catalonia. În 1940, după decesul lui Mila, soția a vândut casa dar a continuat să locuiască în ea până la moarte. Noii proprietari au modificat casa. Au împărțit primul etaj în 5 apartamente, mansarda în 13 apartamente cu un hol comun. În clădire au funcționat birouri de firmă,  o sală de bingo, o academie și, din 1966, Compania de Asigurări Nord a funcționat la primul etaj. Până în 1971 clădirea s-a deteriorat apoi, treptat, picturile și ornamentele din interior, ajungând în anii 1980 aproape o epavă.

În 1984 Casa Mila împreună cu alte lucrări ale lui Gaudi au intrat în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. În 1896 a fost achiziționată de firma Caixa Catalunya care a recondiționat-o, renovat-o, în etajul principal au deschis o expoziție care a fost deschisă în 1990.

Pentru a vizita Casa Mila am cumpărat biletele de intrare online, deoarece cozile erau mari și nu doream să pierdem din timpul prețios. În interior era un spațiu larg înconjurat, pe toată înălțimea, de zidurile cu geamurile apartamentelor. Aveam senzația că acel „cilindru” (Atrium) se înălța până la cer.

Curtea interioară era pictată multicolor cu modele de flori și mitologice.

Scările au fost destinate intrărilor de serviciu. Pentru a intra în apartamente se folosea un lift din care se ieșea pe palierul respectiv, doar de la parter urca o scară impozantă.

Casa a fost construită în așa fel încât fiecare nivel era independent astfel se puteau modifica pereții interiori după placul fiecărui locatar.

Am vizitat etajul principal în care mobilierul, special pentru acea perioadă, a fost creat de Gaudi. După moartea acestuia (1926) proprietara Segimon a înlocuit o mare parte din mobilier și picturi cu decorațiuni în stil Ludovic al XVI-lea. Multe din piesele de mobilier au ajuns în colecții private.

Mansarda, folosită pentru uscarea rufelor, era în formă de arc boltit. Se afla sub acoperișul care, în unele zone avea dimensiuni și forme diferite, ceea ce creea aspectul neuniform al terasei, cu suișuri și coborâșuri.

Am urcat pe terasă printr-unul din cele șase luminatoare din care patru erau acoperite cu ceramică ruptă și două se terminau într-o cruce dublă. Am avut senzația că intram pe un tărâm de basm.

Toate acele sculpturi bizare aveau o funcționalitate importantă. Erau 28 de coșuri de fum, dispuse în mai multe grupuri, semănând cu santinelele ce purtau căști. Existau două guri de aerisire a clădirii și patru cupole. Printre acele sculpturi se defineau niște „alei” întrerupte de porțiuni cu scări.

Altele, sub formă de melc, erau cisternele de apă.

Toate elementele erau construite din cărămidă acoperită cu var, unele cu marmură spartă. Despre unul, acoperit cu sticlă spartă, circula o poveste în care se spunea că,  a doua zi după inaugurarea casei, Gaudi a strâns sticlele goale și le-a folosit la decorarea lui.

Din 2013 clădirea a devenit sediul Fundacio Catalunya La Pedrera, o fundație cu activități culturale.

Ne-am învârtit pe toate marginile terasei pentru a vedea panorama superbă a Barcelonei.

Citește și Casa Batllo, Barcelona, Spania