Arhive categorie: județul Arad

Comunele Bârsa și Buteni, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Bârsa și Buteni sunt situate în nord-estul județului Arad. Pentru a le vizita m-am deplasat pe drumul Arad-Ineu apoi spre Sebiș și după aproximativ 75 kilometri am intrat în satul Voivodeni, unul dintre cele 3 sate care aparțin administrativ de comuna Bârsa și care în Evul Mediu au fost incluse în comitatul Zărand. În 1561 satul făcea parte din domeniul Losonczy, în apropierea râului Crișul Alb, lângă Canalul Morilor.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”

La nici 2 kilometri se află satul Aldești, atestat documentar din 1471, în posesia familiei de nobili Abrahámffy, cu numele Adólfalva și din 1477 a fost inclus în domeniul Losonczy. În secolul XVIII, ca multe din satele zonei, a intrat în posesia ducelui de Modena. În sat a existat o Biserică de lemn (1755) care a fost înlocuită cu una nouă. Aceasta a funcționat până în anul 1844 când a fost înlocuită cu o biserică din piatră care nu a rezistat nici 20 de ani, fiind distrusă într-un incendiu. Demolată, pe locul de lângă ea, la începutul secolului XIX, a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.

După 4 kilometri spre est se ajunge în comuna Bârsa, situată în apropierea orașului Sebiș, pe stânga canalului Morilor.

Căminul Cultural

A fost atestată documentar din 1489 când era situată în sud-estul actualei locații, pe locul numit „Gunoiște”, aproape de râul Crișul Alb. Aparținea domeniului Dóczy și deținea o Biserică de lemn.

Ulterior, ca toate satele din zonă, a intrat în posesia lui Losonczy (1555), apoi a ducelui de Modena (1732).

Având loc multe inundații, locuitorii au mutat vatra satului pe Dealul Crișului (1740), unde au construit o nouă biserică și vechea biserică au vândut-o satului Minead.

Deteriorându-se, între anii 1812-1823 a fost construită o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.

Vechea biserică a fost demolată și materialul a fost folosit pentru construirea unei școli, situată lângă biserică.

Din Bârsa m-am întors spre Aldești. După ieșirea din comună m-am îndreptat spre sud-vest și după 5 kilometri am ajuns în satul Hodiș, atestat documentar din 1461, aparținând domeniului Losonczy, apoi ducelui de Modena (1732). Ortodocși, neavând biserică, au participat la slujbele ținute în biserica din Cuied, până în perioada 1755-1759, când au construit Biserica de lemn „Învierea Domnului”.  După un secol s-a ridicat o nouă Biserică din lemn cu hramul ”Întâmpinarea Domnului” (1870), înlocuită în 1930 cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

De comuna Buteni aparțin administrativ satele Berindia, Cuied și Păulian. Satul Cuied este situat la 5 kilometri sud de Hodiș, pe 7 coline și zonele dintre ele. A fost atestat documentar din 1477, cu numele Kewed. În secolul XVIII satul deținea o Biserică de lemn care în 1854 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1854) apoi, conform tradiției orale, a fost vândută satului Păiușeni.

În sat s-a păstrat Conacul Nákó-Korek, numit după familia care l-a construit (sec. XIX) și care deținea moșia, în care azi e situat Sânnicolau Mare, jud. Timiș, unde aveau un castel.

Azi conacul este înscris pe lista patrimoniului istoric al județului Arad și este în proprietate privată.

Din centrul satului am parcurs 2 kilometri de drum pietruit pentru a vedea locul de relaxare de care auzisem.

Pe malul Lacului Cuied era amenajat un complex turistic, Maria-Rustis-Resort, vizitat de foarte mulți orășeni și nu numai.    

Comuna Buteni este situată la 10 kilometri est de Cuied, în depresiunea Zărandului, la poalele Dealurilor Cuiedului, pe malul Crișului Alb. Atestată documentar din 1332, cu numele Buken, a fost deținută în timp de mai multe familii nobiliare maghiare care au transformat țăranii în iobagi. Din 1574 și până la sfârșitul secolului XVII a intrat în posesia turcilor. Totuși în sat exista o parohie ortodoxă (1652). Alungați de habsburgi, în tentativele de recucerire a teritoriilor turcii au jefuit satele. Sub habsburgi, dezvoltându-se, în 1808 a primit statutul de târg (oppidum).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1817)

Satul Buteni a fost cumpărat de  familia Dietrich (1824), apoi, împreună cu Chisindia și Apateu, a intrat în posesia lui József Anton Ioan de Habsburg de Lorena, fiul Împăratului Leopold II, cel care a fost acționar principal la construcția Canalului Morilor (1833-1840). În acea perioadă, renumit pentru livezile de pruni și numărul mare de meseriași, se afla printre primele 10 localități ale comitatului.  

În sat s-au așezat familii de evrei care au construit o sinagogă (1863). Numărul lor crescând, au ridicat o altă sinagogă, mai mare, ambele dispărute azi. Primul grup de baptiști s-a format în anul 1895. S-au întrunit într-o casă particulară până în 1899 când și-au ridicat o biserică care, în timp, a devenit centru național, în care s-au desfășurat multe congrese naționale ale cultului, primul fiind în 1919, când s-a constituit Cultul Baptist din România. O parte dintre ei au emigrat în America. Reîntorși, au cumpărat terenul fostelor sinagogi și au construit actuala Biserică Baptistă (1926).

La sfârșitul Primului Război Mondial în zona Buteni s-au purtat lupte între armata maghiară, care înaintase dinspre Chșineu-Criș și Arad și armata română, venită pe valea Crișului Alb (1919). În bătălia Buteni-Bârsa- Sebiș ungurii au fost alungați din zonă.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1927-1929)

În fața bisericii a fost postată o cruce din marmură roz, Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

În perioada 1918-1925, comitatul devenind județul Arad, Buteniul a devenit plasă a județului, condusă de un pretor, care avea în subordine Secția de Jandarmerie și posturile de jandarmi din celelalte comune. Sub Regele Carol II a fost inclus în regiunea Crișana și după reorganizarea administrativă din 1968 a fost inclus în județul Arad. În 1979 la Buteni a fost deschis Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă în care sunt expuse piese începând cu secolul II î.e.n., costume populare tradiționale din zonă și opere de artă.

Pentru a ajunge în satul Păulian, din Buteni m-am îndreptat spre nord, am parcurs o parte din drumul spre Sebiș, apoi m-am îndreptat spre est, în total 6 kilometri. Satul, numit atunci Gosd, a fost atestat documentar din 1552. Numele actual (1919) l-a primit după generalul care, la sfârșitul Primului Război Mondial, a condus  o parte din ofensiva românilor împotriva maghiarilor.

În sat a existat o Biserică de lemn (1779-1783) care în 1906 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”,  din piatră și cărămidă.

La 2 kilometri sud de comună se află satul Berindia, atestat documentar din 1473, cu numele Borosberend. Așezarea a fost însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală urmele unei așezări dacice (1873), 5 monede de argint  (sec. III-II î.e.n.) și 7 piese de factură dacică și celtică.

În anul 2009, când în mijlocul unei gospodării a fost săpată o groapă adâncă, au fost descoperite fragmente ceramice și un topor de granit datate din neolitic (cca. 6.000 î.e.n.).  

În anul 1633 Principele Transilvaniei Gheorghe Rákoczy I a donat satul familiei nobiliare Korniss.

Sub administrația habsburgică a intrat în posesia ducelui de Modena (1732) și în 1804 a fost vândut familiei Königsegg.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

Biserica Baptistă

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Citește și Comunele Chisindia și Almaș, jud. Arad

Un drum Nădlac-Curtici prin localități de graniță cu Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Într-un sfârșit de săptămână am hotărât să urmez o rută care să traverseze câteva dintre localitățile de graniță ale județului Arad cu Ungaria. Am pornit din orașul Nădlac spre comuna Peregu Mare de care aparține administrativ satul Peregu Mic, comună care în partea de nord-vest este înconjurată pe o lungime de 14 kilometri de frontiera de stat.

Pe teritoriul lor arheologii au descoperit morminte de călăreți cumani din secolele VI-VII, obiecte din epoca bronzului și o monedă romană din timpul lui Traian. Peregu Mare a fost prima dată atestat documentar din anul 1241, în perioada invaziei tătarilor, cu numele „mognu villa Perg” sau „magna villa Pereg”. Aceștia au decimat populația și au distrus satul care ulterior a fost refăcut și în secolele XIV-XVII apare în documente ca fiind în posesia unor nobili.

Munca devenind foarte grea, în 1848 țăranii s-au revoltat și nobilimea liberă a fost nevoită să desființeze robota, dijmele, etc., ceea ce a atras țăranii pribegi. Guvernul austro-ungar a colonizat satul, în trei valuri, cu maghiari, ruteni din Slovacia, germani, care au primit pământul în arendă. Satul a fost numit Nemetpereg sau Nagypereg.

Fiecare cult religios și-a construit propria biserică astfel între anii 1878-1879 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.

Cehii și o parte din maghiari au ridicat Biserica Reformată Calvină.

În 1850 slovacii ruteni au înființat o parohie. Și-au desfășurat slujbele într-o capelă până în 1926 când au ridicat Biserica Greco-Catolică „Pogorârea Sf. Spirit”  în care azi au loc slujbe în limba slavonă.

Sub comuniști a urmat colectivizarea. După 1989 ortodocșii și-au ținut slujbele în fostul sediu C.A.P. și în 1999 au ridicat Capela „Acoperământul Maicii Domnului”.

În perioada 1774-1778 au fost aduși coloniști maghiari care s-au așezat în afara localității și au format actualul sat Peregu Mic.

Ei și-au construit propria Biserică Reformată Calvină.

Până în satul Sederhat, nefiind o șosea directă, am ieșit în drumul național, apoi am deviat spre vest, în total am am rulat o jumătate de oră. Împreună cu localitățile Bodrogu vechi și Turnu, satul Sederhat aparține administrativ de Pecica. Teritoriul a fost atestat documentar din anul 1732, ca pusta Szederhát, care făcea parte din domeniul Mutina.

Balta Verde-Sederhat

Până în secolul XIX a fost deținut, pe rând, de mai mulți nobili, apoi a intrat în componența comunei Variașu Mare, când groful Migazzi Vilmos a colonizat-o cu maghiari (1882). Romano-catolici, au ridicat Casa de Rugăciune „Fecioara Maria” (1884). Din 1913 localitatea a devenit independentă până în 1968 când, sub regimul comunist, a fost inclusă administrativ în localitatea Turnu (1968). În acea perioadă a fost construită actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” în care își ține slujbele și comunitatea ortodoxă (1936-1938).

La aproximativ 13 km spre nord-vest se află localitatea Turnu, devenită localitate de graniță după Tratatul de la Trianon (1920). A fost prima dată atestată documentar în 1313, cu numele de Mok, dar zona a fost locuită cu mult timp înainte, săpăturile arheologice scoțând la iveală urme din neolitic, epoca bronzului (Cultura Periam Pecica), epoca dacică și cea feudală. În secolul XV a făcut parte din domeniul lui Iancu de Hunedoara (1453-1454) apoi a intrat sub dominație otomană, perioadă în care satul maghiar a intrat în posesia despoților sârbi Iacșici care l-au colonizat cu sârbi (1511). Otomanii au distrus complet satul (1596). Abia după alungarea lor, austriecii l-au repopulat și a intrat în componența domeniului Mutina (1742). Zece ani mai târziu a fost cumpărat de trezorierul regal Marczibany Lorinc care și-a construit un castel. El a colonizat satul cu maghiari și  a fost ridicat la rangul de târg.

anexă a Castelului Marczibany demolat în 1938

Lângă castel a fost ridicată Biserica Romano-Catolică (1851) și în sat o școală.

În acea perioadă a existat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1755), foarte deteriorată, care a fost înlocuită cu actuala, din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ev. Luca” (1812), folosită în comun de ortodocșii români și sârbi până în 1860.

După separarea românilor de sârbi, biserica a rămas în posesia primilor, sârbii au fost despăgubiți și în 1879 au ridicat Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Maicii Domnului”.

Deși bisericile s-au separat, Școala Sârbească a continuat să funcționeze până în 1896 când activitatea a fost întreruptă datorită stării înaintată de degradare a clădirii. A fost construită o nouă clădire (1904) și școala a funcționat până în 1953 când a fost închisă și clădirea demolată (1960). Pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, pentru Școala Primară, în care timp de 2 ani au mai funcționat și două clase sârbești.

Urmând linia graniței spre nord, după 5 kilometri am ajuns în satul Variașu Mare, atestat prima dată documentar între anii 1333-1337. Împreună cu Variașu Mic aparțin administrativ de comuna Iratoșu. Din punct de vedere istoric derularea evenimentelor este similară comunei. În satul, locuit majoritar de maghiari, în 1834 a fost construită Biserica Romano-Catolică care a fost modernizată în 1932. 

Parohia ortodoxă a fost înființată 1998 și abia între anii 2002-2015 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În zona apropiată de Variașu Mare, la nici 2 kilometri, s-a format în 1910 satul Variașu Mic, în care s-a construit o biserică, ulterior demolată.

Comuna Iratoșu a fost atestată documentar din 1418 când aparținea domeniului Maróthy. Din 1454 a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, un secol mai târziu a nobilului Jaksics, când se numea Nagyiratos și în 1514, pentru scurt timp, a fost ocupat de oștile țărănești ale lui Gheorghe Doja. În secolul XVI a fost cucerit de turci și inclus în sangeacul Gyulei.

După alungarea turcilor de către austro-ungari, la sfârșitul secolului XVIII a intrat în posesia familiei Bohus apoi a familiei Salbek, perioadă când numărul populației scăzând, a fost colonizat cu maghiari (1811).

Romano-catolici, în 1866 aceștia au construit o biserică în care, până în 1919, slujbele le-a oficiat preotul din Dorobanți. Fiind prea mică, biserica a fost demolată în 1936 și în trei ani a fost ridicată actuala Biserica Romano-Catolică.

După Primul Război Mondial Iratoșu a devenit comună independentă perioadă în care a fost colonizată cu români veniți din județul Békés, Ungaria. Ortodocși, au ridicat o capelă (1929) care în anii 1968-1974 a fost transformată în actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

La 6 kilometri nord de Iratoșu am ajuns în comuna Dorobanți, atestată documentar din 1454.

Istoria sa s-a împletit cu cea a orașului Curtici, de care la un moment dat a aparținut și de care s-a desprins în anul 2004.

Primăria și Consiliul Local Dorobanți

Locuită predominant de maghiari, în 1803 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică.

Comuna este foarte cunoscută pentru Grădina Termală, întinsă pe 1,5 hectare, cu ștrandul folosit în scop curativ și nu numai. De asemenea, în centrul comunei, a fost amenajat un spațiu în care se desfășoară diverse evenimente culturale.

Încă 8 kilometri spre nord est și excursia mea s-a sfârșit. Am ajuns în orașul Curtici.

Citește și Șofronea și Curtici, județul Arad

Comuna Vărădia de Mureș cu 5 sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Pentru a vizita comuna Vărădia de Mureș cu cele 5 sate aparținătoare administrativ de ea, am urmat drumul Arad-Deva, paralel cu râul Mureș. După 73 kilometri am intrat în satul Nicolae Bălcescu, numit în vechime Mocioni. Pe marginea drumul am văzut  Biserica Ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”, construită în anul 1896.

Am avut noroc să fie deschisă, astfel am putut vedea  și interiorul, ceea ce foarte rar mi s-a întâmplat deoarece, în general, bisericile pot fi accesate doar în timpul slujbelor.

De acolo am continuat drumul spre Deva și după 8 kilometri am ajuns în comuna Vărădia de Mureș.A fost atestată din anul 1369, cu numele „Varady”, dar săpăturile arheologice au descoperit că pe vatra fostului sat au existat de-a lungul timpului o așezare hallstatiană (mileniul I î. e.n.) și o fortificaţie dacică (sec. III î.e.n.- I e. n.). Sub ocupația otomană a existat un castel-cetate situat parțial pe locul unde azi se află cimitirul. Menținându-și funcțiile, a fost ținta numeroaselor atacuri. În secolul XVIII comuna, locuită de români, a fost cucerită de  austro-ungari. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn care în 1815 a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Întâmpinarea Domnului; Sf. Cuv. Parascheva”.

M-am întors pe drumul spre Arad și, nu departe de ieșirea din comună, m-am îndreptat spre nord unde se afla al doilea sat aparținător, satul Stejar.

La începutul secolului XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care se deteriorase.

A fost înlocuită cu altă Biserică de lemn care a supraviețuit un secol.

La rândul ei a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1940).

Tot înainte, după 10 kilometri am ajuns în satul Lupești.

Pe un deal se profila o biserică de piatră, părăsită, la care am urcat și eu.

A fost construită în stil baroc, pe locul unde au existat succesiv două biserici de lemn, Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (până în 1759) și Biserica de lemn „Sf. Gheorghe” (din 1786).

 Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a încetat să fie folosită, actual în ea desfășurându-se doar foarte rar slujbe, cu ocazia unor evenimente.  

Aceasta s-a datorat faptului că în 1939, jos în sat, a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”.

Pentru a vedea și ultimele două sate care aparțineau de Vărădia de Mureș, din Lupești trebuia să mă întorc la drumul principal Arad-Deva.

Spre Arad, apoi spre nord, în total 14 kilometri, am intrat în satul Julița.

Satul a fost atestat documentar din 1479.

În sat s-au păstrat două biserici de lemn, una inclusă în Patrimoniul Național ca monument istoric. Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ortodoxă, a fost construită în anul 1787. Interiorul, pe care din păcate nu l-am putut vedea, păstrează icoanele pictate în ulei direct pe scânduri (1813).

Exteriorul bisericii a fost restaurat în 1988. Din păcate pentru interior nu s-au mai găsit resurse financiare.

Vechile cărți de cult au fost mutate, spre păstrare,  la Complexul Muzeal Arad.

În apropierea ei se află o biserică nouă, construită în stil neobizantin,  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1976).

Parcurgând satul am ajuns la a doua biserică de lemn, greco-catolică, Biserica de lemn „Sf. Treime”.

A fost construită la sfârșitul secolului XIX în altă locație apoi a fost mutată de 3 ori până a ajuns pe locul actual.

Pentru construcție lemnul a fost adus din Maramureș, cu plutele pe Mureș. În perioada comunistă cultul a fost interzis. Nefolosită, biserica s-a degradat. După ce cultul a funcționat iar, în 1990 clădirea a fost  reparată și recondiționată.

Înainte spre nord, am parcurs 7 kilometri până în ultimul sat aparținător administrativ de comuna Vărădia de Mureș, satul Baia.

În secolul XVIII locuitorii, neavând o biserică proprie, pentru slujbele religioase erau nevoiți să se deplaseze până în satul Pârnești. Și-au ridicat o Biserică de lemn pe locul cimitirului vechi care a rezistat un secol. Fiind distrusă de un viscol (1890) localnicii au depus eforturi mari și au reușit să ridice Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1898) care, cu unele modificări, a rezistat până azi.

Terminasem de vizitat comuna și cele 5 sate aparținătoare.

Din Baia m-am întors la Julița unde auzisem că se afla o pensiune foarte frumos amenajată.

Pensiunea „Gura Raiului” este situată la marginea localității, spre vest. Își merită pe deplin denumirea, fiind un loc liniștit, în sânul naturii.

Cuprinde un complex de clădiri construite într-o zonă de la marginea pădurii.

Prin centrul său trece pârâul Julița, tributar râului Mureș.

De o parte se află majoritatea clădirilor, de cealaltă parte un restaurant lângă care este amplasată o piscină și alte spații amenajate pentru diverse evenimente.

M-am relaxat și eu „în compania unor localnici vârstnici”. Excursia luase sfârșit. Mai aveam de rulat până acasă, la Arad, aproape o oră și jumătate.

Citește și Comuna Petriș cu cinci sate aparținătoare, județul Arad

Comuna Conop cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Conop, județul Arad, este situată pe partea dreaptă a râului Mureș. De ea aparțin administrativ satele Belotinț, Chelmac, Milova și Odvoș, două dintre ele, ciudat, situate pe cealaltă parte a râului. Din Arad am urmat drumul spre Deva, paralel cu valea Mureșului apoi am deviat spre nord și după aproximativ o oră am ajuns în satul Milova.

Satul, situat  la limita regiunilor istorice Banat și Crișana, a fost atestat documentar din 1440.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică”

La nici 2 kilometri de Milova, atestat documentar din același an, se află satul Odvoș. În decursul timpului satul a fost și este locuit predominant de români ortodocși care în secolul XVIII aveau o Biserică de lemn. Deteriorată a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1804) apoi cu cea actuală, din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1868-1870).

În cea de a doua jumătate a secolului XVII familia nobiliară maghiară, proprietara terenurilor, în mijlocul unui parc cu copaci seculari a ridicat Castelul Konopi și o capelă.

Castelul și capela au fost grav avariate în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784). Ulterior a fost reconstruit și de mai multe ori modificat, ajungând la forma actuală sub ultimul său proprietar, baronul Kálmán Konopi (1880-1847), inginer și cunoscut cercetător agricol care a inventat mai multe soiuri de grâu numite “Odvosi”. Clădirea în stil clasicist prezintă un fronton bogat ornamentat. La intrare prezintă o terasă delimitată anterior de trei coloane cu capiteluri corintice.

Moșia baronului, 556 hectare de pădure și un teren arabil, au fost naționalizate (1948) și castelul a fost transformat în tabără de pionieri. Tabăra desființându-se castelul s-a degradat în timp. A fost retrocedat însă proprietara, nedispunând de resurse financiare, nu l-a putut renova și a scos proprietatea la vânzare. Acum, se pare că noul proprietar se pregătește să-l transforme într-o pensiune de lux.

În continuare pe Valea Mureșului, după 6 kilometri am intrat în comuna Conop. Între anii 1506-1510 cele două cătune existente, Ghighinecea și Sibișel, s-au unit și au format o localitate 5 kilometri mai spre nord, în mijlocul pădurii, unde erau feriți de atacurile tâlharilor. În secolele XV-XVI familiile nobiliare din zonă au construit pe malul râului Mureș o cetate care a fost cucerită de turci (1556) care au deținut-o pentru o scurtă perioadă de timp. Retrăgându-se de frica atacurilor creștine, au incendiat-o.

La sfârșitul secolul XVIII localitatea s-a stabilit pe actuala vatră. A primit numele Conop (slavonă-cânepă) probabil de la faptul că erau mari cultivatori de cânepă folosită pentru confecționarea funiilor. O dată cu o moșie care cuprindea terenuri agricole și păduri, întinsă și pe celălalt mal al râului Mureș, Conop a intrat în posesia lui Ștefan Cicio Pop, doctor în drept și om politic, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, ulterior vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1918) și ministru de stat în Guvernul Vaida-Voievod.

Acesta a ridicat Conacul Ștefan Cicio Pop, o clădire în stil neoclasic, înconjurată de un parc, la a cărei fațadă a fost delimitată o terasă mărginită de coloane cu capiteluri dorice. În el a funcționat pentru o perioadă o școală generală.

Tot spre sfârșitul secolului XVIII s-a declanșat Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan care a fost înăbușită rapid. Cei 9 localnici care au participat la incendierea Castelului Konopy au fost spânzurați (1784).

Monumentul Eroilor

Localnicii, români ortodocși, au deținut o Biserică de lemn (1562).  Deteriorându-se  și vatra satului mutându-se în actuala locație, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1782). Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare. A fost dărâmată, lemnul vândut și banii folosiți pentru ridicarea unei biserici din zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1902-1910).

De la Conop, pe un pod vechi, am traversat râul Mureș pentru a ajunge la cele două sate situate pe celălalt mal.

Satul Chelmac, situat la extremitatea nordică a fostei regiuni Banat, în secolele XIV- XV aparținea familiei Patoh de Eperyes care a ridicat un mic-castel cetate și, în apropierea râului Mureș, Abația Benedictină Eperyes, ale căror ruine se mai pot vedea și azi.

Localitatea a fost atestată documentar după cucerirea Banatului de către austrieci (1717) când pe harta contelui Mercy apărea cu numele Kelmak și, pe o hartă ulterioară, Kelnak (1761).

Chelmac a fost alipit județului Timiș (1779) și a intrat în proprietatea erariului până în 1845 când, împreună cu Ususău, au intrat în proprietatea lui Ștefan Cicio Pop.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sf. Cuvioasă Parascheva” (1756)

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

De la Chelmac am urmat un drum neasfaltat, spre est, paralel cu râul Mureș.

După 5 kilometri am ajuns în satul Belotinț, atestat documentar din 1607. În diferitele documente ale secolul XVII apare cu diferite nume-Baillet, Beletháza și Belotincz. A fost în proprietatea erariului (fiscului) până în 1845 când a fost donat lui Tour Teodor. Locuitorii aparțineau cultelor religioase ortodox și greco-catolic.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX o parte din ortodocși au trecut la ritul greco-catolic. În 1948 ritul fiind interzis, greco-catolicii au fost nevoiți să treacă la ortodoxie.

Biserica Greco-Catolică (1935)

După ce greco-catolicii au primit din nou permisiunea să funcționeze, au urmat numeroase conflicte între ei și Episcopia Ortodoxă a Aradului care a refuzat să le înapoieze biserica pe care, fiind foarte degradată, doreau să o demoleze. Un alt refuz, de data aceea la o cerere administrativă, au primit Belotinț împreună cu Chelmac și Lalașinț. Fiind situate pe celălalt mal al râului Mureș, față de comunele de care aparțineau, în anul 2006 au cerut statutul de comună dar au fost refuzați.

Mica mea incursiune luase sfârșit, așa că de la Belotinț m-am întors pe același drum neasfaltat și, ca să evit traficul mare, m-am întors pe altă rută spre Arad.

Citește și Comuna Bârzava cu șapte sate aparținătoare, județul Arad

Comuna Petriș cu cinci sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Petriș este situată în estul județului Arad, la limita cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Ilteu, Seliște, Corbești, Roșia Nouă și Obârșia. Pentru a le vizita am pornit pe drumul Arad-Deva, drum paralel cu râul Mureș, pe care după 100 kilometri am intrat în satul Ilteu.

A fost atestat documentar între anii 1715-1720 când aparținea familiei Feodali. În sat exista o Biserică Ortodoxă de lemn (1775) care, o dată cu vatra satului mutată în actuala locație, a fost transferată și ea. A supraviețuit până în secolul XX când a fost înlocuită cu o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1938).

Satul fiind situat pe un drum principal, în 1845 a fost ridicată o clădire ca stație pentru  Poștalion.

Clădirea, ruinată, se înalță și azi la marginea drumului.

Până în 1918 satul a fost deținut succesiv de doi baroni care au locuit într-un conac, construit în stil neoclasic în perioada sfârșitului de secolului XVIII și începutul secolului XIX. În 1945 conacul și acareturile au intrat în proprietatea statului.

Au fost transformate în tabără școlară care a funcționat o perioadă de timp apoi au fost date uitării și s-au ruinat.

Actual, după legea retrocedărilor, au trecut în proprietate privată.

Comuna și restul satelor se află pe un drum lateral, spre nord. La 4 kilometri de Ilteu am intrat în satul Seliște, atestat documentar din 1479 când făcea parte din domeniul Vărădiei. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea lui Gh. Brandenburg (1510) apoi succesiv a altor doi moșieri. Din 1614 a aparținut lui Gabriel Bethlen apoi, sub stăpânirea austriacă, a trecut din proprietar în proprietar.

În 1745 în sat a fost înființată o parohie ortodoxă care a construit o Biserică de lemn (1755). Aceasta a fost părăsită în momentul construirii unei noi biserici de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1939) și în 1985 a fost mutată în curtea Mânăstirii din Gai, Arad.

La 2 kilometri nord de Seliște se află comuna Petriș, atestată documentar din 1337. Ca toată zona, localitatea a fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, când a fost construit un castel-cetate (1720), folosindu-se iobagi. Acesta a intrat în posesia contelui Jozsika (1738) apoi a contelui Salbeck (1778) care au chinuit atât de mult țăranii încât aceștia s-au răsculat, au atacat și distrus castelul (1784). Răscoala a cuprins și actualele sate aparținătoare comunei dar a fost înăbușită imediat de armata imperială. În același an vatra satului Petriș a fost mutată în locația actuală.

Comuna a trecut din proprietar în proprietar. Castelul Salbeck a fost refăcut, în stil neoclasic și a fost înconjurat cu un parc întins pe aproximativ 19 hectare (1800-1850). În 1947 a fost naționalizat și a fost utilizat ca tabără de copii, ca preventoriul pentru bolnavi (1961), școală ajutătoare (1986-2000), Azil de bătrâni (2005) și din 2006, retrocedat, este în proprietate privată, motiv pentru care nu am putut să-l vizitez.

În decursul timpului țăranii s-au răsculat împotriva autorităților maghiare astfel în 1848, luptând împotriva conscrierii militare, țăranii au atacat iar castelul, în 1919 au reușit să-l facă pe ultimul proprietar, contele Lingstein Carste, să părăsească domeniul dar  mulți dintre participanți au fost împușcați de autoritățile maghiare. În sfârșit, în vara acelui an zona a fost eliberată de armata română.

Din punct de vedere religios, încă din 1708 în Petriș exista o Biserică de lemn care în decursul timpului a fost înlocuită cu alte două, ultima fiind demolată în 1883 și în locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe”.

De la Petriș spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Corbești, atestat documentar din 1337, așezarea fiind însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fragmente ceramice aparținând culturii Coțofeni (eneolitic). Primul proprietar menționat a fost groful Farcaș, originar din comuna Iratoș apoi, ca multe alte localități din zonă, a intrat în posesia familiei Salbeck (1778). În secolul XVIII localnicii români, ortodocși, neavând biserică mergeau la slujbe în Petriș (1755). În 1835 în sat a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”.

Biserica, construită din bârne de gorun (1793), a fost așezată pe o talpă de pământ.

În interior a fost pictată cu fresce reprezentând scene biblice.

În 1903, acoperișul de șindrilă al turnului fiind foarte deteriorat, a fost înlocuit cu unul din țiglă. Biserica a supraviețuit până azi și este încă funcțională.

La aproximativ 6 kilometri nord se află satul Roșia Nouă, atestat documentar din 1570. A aparținut grofului Farcaș apoi lui Iancu de Hunedoara și din 1778 contelui Salbeck.

Localitatea însă este mult mai veche, demonstrat de urmele unor mine din timpul stăpânirii romane găsite de arheologi în apropierea actualului sat.

Sat românesc, ortodox, încă din 1755 exista o Biserică de lemn care în 1808 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”.

În 1820 interiorul bisericii a fost pictat cu scene biblice.

Postbelic lângă biserică a fost postat Monumentul Eroilor.

Fiind un sat în zonă de munte, majoritatea caselor au fost așezate de-a lungul străzii principale.

Căminul Cultural

Din 1930 în sat au apărut primii credincioși penticostali care au ridicat Biserica Penticostală Betel (1935).

La 4 kilometri nord de Roșia Nouă, pe un drum neasfaltat dar bun, am ajuns în satul Obârșia, atestat documentar din 1468.

Înainte de intrarea în sat, pe marginea pârâului se află o moară de apă care a supraviețuit din secolul XVIII, a fost reparată și recondiționată în decursul timpului și este încă funcțională.

Conform legendei locale satul a fost înființat în 1614 de o bandă de hoți.

Documentar, primul proprietar cunoscut a fost Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, aliat al turcilor împotriva habsburgilor (secolul XVII).

În secolul XVIII, alături de celelalte sate, Obârșia a intrat în posesia grofului Salbeck.

Comuna Bârzava cu șapte sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La 61 kilometri pe drumul Arad-Deva se află comuna Bârzava, situată  la limita dintre fostele regiuni Banat și Crișana. Este străbătută de râul Bârzava, afluent al râului Mureș. A fost atestată documentar din 1471 cu numele Berzova, o localitate de români situată pe Valea Bârzavei, la aproximativ 18 kilometri de actuala locație, când aparținea familiei nobiliară Abrahamffy.

A fost însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând  la iveală urme ale unei așezări încă din epoca fierului și obiecte de ceramică din perioada daco-romană. În secolul XVI, ca toată zona de pe Valea Mureșului, a intrat sub ocupație turcească (1554), eliberată pentru o perioadă de timp de armatele lui Mihai Viteazul și recucerită de armatele otomane când a făcut parte din sangeacul Lipova.

După ce sangeacul a fost cucerit de armatele habsburgice (1688), Valea Mureșului a intrat sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. La jumătatea secolului XVIII pe locul unei vechi biserici a fost ridicată  Biserica de lemn „Sf. Mucenic Dimitrie”. În decursul unui secol s-a ruinat și lângă locul ei a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1890).

În 1873 industriașul Szaidner Bernat a obligat toți angajații săi să treacă la catolicism. Așa a fost înființată Parohia Greco-Catolică (1873).

Biserica Greco-Catolică „Sfinții Apostoli” (1934)

În Primul Război Mondial o parte dintre localnicii care au participat au murit. În memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă  a fost ridicat Monumentul Eroilor.

De comuna Bârzava aparțin administrativ satele Monoroștia, Căpruța, Dumbrăvița, Groșii Noi, Bătuța, Slatina de Mureș și, ciudat pentru mine, situat pe celălalt mal al râului Mureș, satul Labașinț.

Primăria Bârzava (poză din 2020)

La 2 kilometri de la Bârzava spre est, apoi nord, se află satul Monoroștia, atestat documentar din 1350 ca possesio Kuzepseumonyoros și ca localitate în 1515. În partea sa nord-estică, într-o zonă forestieră se află  Rezervația Paleontologică Monoroștia, un loc fosilifer cu depozite de cochilii de moluște atribuite Ponțianului mediu. În anul 1779 în documente este menționată o Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului” care în decursul unui secol s-a ruinat. În 1890 pe locul unei grădini donată de o  familie din sat a fost cumpărată și adusă o biserică mică de la Bata care a fost extinsă și renovată.  Distrusă într-un incendiu (1967), a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1971).

De la Monoroștia, după aproximativ 3 kilometri sud-est se ajunge în satul Căpruța, atestat documentar din 1350 cu numele Kapronza. Din 1479 apare ca târg („oraș”) aparținând domeniului Haraszthy și din 1493 cneazului Bogdan de Căpruța.

În Căpruța a existat Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) lângă care a fost ridicată o biserică de zid (1786). Deși a supraviețuit, la cererea localnicilor Biserica de lemn a fost demolată (1931), lângă ea fiind construită actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1925).

La 5 kilometri sud-est, pe drumul principal Arad-Deva, se află satul Bătuța, atestat documentar din 1786 cu numele Batucza. În locul cimitirului actual, pe „Dealul Bisericii” a existat Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1799) care un secol mai târziu a fost vândută satului Julița și între 1881-1886  a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă, restaurată în anul 1955.

Pentru a vedea celelalte sate aparținătoare m-am întors la Căpruța și m-am îndreptat  spre nord-est, în total 9 kilometri, până în satul Dumbrăvița.

A fost atestat documentar din 1471 cu numele Dombrawitzy, când aparținea domeniului Vărădiei.

Apoi a trecut în stăpânirea familiilor Abrahámffy și Haraszty (1528) și din secolul XVII a Cetății Șoimoș.

Prima biserică menționată documentar la jumătatea secolului XVIII a fost Biserica de lemn „Sf. Cuvioasă Paraschiva”.

Fiind ruinată, pe Dealul Dumbrava a fost construită altă Biserică de lemn „Sf. Gheorghe” (1827) care a supraviețuit până în 1922 când a ars într-un incendiu.

Între anii  1943-1951 a fost ridicată o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

În apropierea ei a fost postat Monumentul Eroilor, în memoria localnicilor care au pierit în cel de Al Doilea Război Mondial.

Fiind situat în zonă de deal, satul este lung, majoritatea caselor fiind situate de o parte și cealaltă a străzii principale.

Căminul Cultural Dumbrăvița

Școala Generală Dumbrăvița

Satul Groșii Noi se află la 5 kilometri spre nord de Dumbrăvița. A fost atestat documentar din 1515 când era în proprietatea domeniului Abrahámffy. În secolul XVIII pe teritoriul satului a fost descoperit un tezaur monetar format din 210 monede din Principatul Transilvaniei, Regatul Ungariei, Imperiului Romano-German, Regatelor Poloniei, Suediei, Franței, Țărilor de Jos spaniole, Provinciilor Unite ale Olandei, orașului Ragusei și Imperiului Otoman, probabil ascuns datorită situației politice de la acea vreme.

În 1775 documentar este menționată Biserica de lemn „Înălțarea sfintei Cruci” care era neterminată. Fiind  prea mică, a fost părăsită și construită  actuala  Biserică de lemn „Întâmpinarea Domnului; Înălțarea Sfintei Cruci” (1807).

Cu ajutorul Muzeului Țăranului Român după anii 1990 a început renovarea ei, neterminată din lipsa fondurilor.

Din 1956 s-a pus piatra de temelie la o biserică nouă, din cărămidă. Fiind sub regimul comunist, aceștia au încercat să-i schimbe destinația în cămin cultural, încercare fără succes. Construcția a stagnat datorită lipsei de fonduri și Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” a fost terminată abia în 1976.

Tot spre nord, la aproximativ 8 kilometri se află satul Slatina de Mureș, atestat documentar din 1439 cu numele Marosszlatina.

În decursul unui secol a schimbat doi proprietari apoi din 1510 a aparținut familiei Brandenburg.

Pe unul dintre dealurile satului a existat o Biserică de lemn (1815) care în timp s-a ruinat și a fost demolată.

În locul ei a fost construită o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”(1889).

Am părăsit cu greu zona liniștită, înconjurată de dealuri.

Excursia mea a luat sfârșit, ultimul sat aparținător Bârzavei, Lalașinț, atestat documentar din 1585, nu l-am putut vizita, fiind situat pe cealaltă parte a râului Mureș și în zonă neexistând un pod de trecere.

Citește și Vărădia de Mureș cu 5 sate

Comuna Ususău cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Ususău este situată în sud-estul județului Arad, într-o depresiune dintre munții Zărandului și Dealurile Lipovei, traversată de râul Mureș, la aproximativ 43 kilometri de municipiul Arad. De ea aparțin administrativ satele Bruznic, Dorgoș, Pătârș, Zăbalț. Comuna a fost atestată documentar din 1418 când zona a aparținut domeniului Cetății Șoimoș.

În secolul XVI a intrat sub ocupație otomană de sub care, pentru o scurtă perioadă de timp, a fost eliberată de armatele lui Mihai Viteazul care au cucerit cetatea. Turcii au fost alungați definitive de trupele habsburgice și sub stăpânirea lor, pe harta contelui Mercy localitatea apare cu numele de Assiase, populată de români.

Din cauza deselor inundații provocate de râul Mureș vatra satului a fost mutată în locația actuală. Estul comunei a intrat în proprietatea familiei Mocioni, restul a familiei contelui La Tour care în timp a acaparat tot teritoriul. L-a deținut până în 1919 când o parte a fost cumpărată de preotul Dehelean. Acesta a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”.

La 2 kilometri spre sud-est se află satul Dorgoș, atestat documentar din 1717 cu numele de Dorkosch, fiind sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.

A fost format, în același timp cu localitățile vecine Chelmac și Bacăul de Mijloc, cu coloniști veniți din Muntenia.

Sat de români, au construit o Biserică de lemn (1772) care a fost înlocuită cu alta din lemn (1826). În 1909 un incendiu a distrus-o și ulterior a fost construită actuala biserică de zid,  Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1911).

Pentru a ajunge la Pătârș se rulează spre sud pe un drum asfaltat, în unele zone deteriorat.

Cam pe la mijlocul distanței se află o carieră de piatră care, împreună cu o balastieră și o mică fabrică pentru prelucrarea lemnului, reprezintă potențialul industrial al comunei.

După aproximativ 7 kilometri pe un drum bine întreținut se ajunge într-o zonă de dealuri unde se află satul Pătârș.

Satul, atestat documentar din 1274, s-a format pe locul unde a fost defrișată o pădure.

Localitate de români ortodocși, în 1796 aveau o Biserică de lemn „Sf. Gheorghe” care a rezistat până în 1925. Deteriorată, a fost demolată și construită o altă biserică,  la rândul ei înlocuită cu cea actuală, Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Mc. Gheorghe” (1998).

Pentru a ajunge în al treilea sat, Zăbalț, de la Pătârș ne întoarcem în drumul principal și rulăm spre sud-est pe un drum care din loc în loc traversează pădurile, în total 10 kilometri.

Satul românesc, așezat într-o poiană înconjurată de dealuri împădurite, azi cu livezi, pășuni, fânețe, a fost atestat documentar din 1440. Documentar, în 1779 exista o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1847-1849), sobră, fără pictură interioară, renovată în perioada 2000-2010.

De la Zăbalț spre sud, pe un drum de pământ, după aproximativ 5 kilometri se ajunge în ultimul sat aparținător comunei Ususău, satul Bruznic.

A fost atestat documentar din 1437 și în decursul timpului a purtat mai multe nume- Knezius, Bruznuk, Marosborosznok.

Români, ortodocși, în 1805 au ridicat o biserică care a supraviețuit până azi.

Biserica de lemn „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”, o biserică sobră, fără pictură interioară, a fost situată pe un mic deal din localitate.

În apropiere, tot pe un mic deal, în anul 2010 a fost construită Biserica „Sf. Apostol Andrei”.

Zone frumoase, merită vizitate !

Comunele Livada, Zimandu Nou și Șimand, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La aproximativ 9  kilometri nord de municipiul Arad se află comuna Livada, localitate suburbană de care ține administrativ satul Sânleani.

Primăria Livada (2005-2007)

Prima atestare documentară a localității Livada datează din 1553. În perioada când zona a făcut parte din Imperiul Habsburgic, pentru cultivarea tutunului în zonă, localitatea a fost colonizată cu germani și maghiari din Szent-Tamaș (1843). Aceștia au numit-o Fakert sau Baumgarten (livadă).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1875, renovată 2006)

La începutul secolului XX în Livada s-a constituit o organizație socialistă. După 1921 a făcut parte din plasa Arad. Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de trupele maghiare hortiste (1944-1953). După eliberare, în comună au început migreze familii de români care azi sunt majoritari. Ortodocși, inițial au ținut slujbele într-o capelă, apoi au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, în stil neobizantin (1989-1992).

După 1989 germanii au emigrat masiv și comuna a rămas cu puțini locuitori apoi, la începutul anilor 2000, în partea de vest a comunei mulți arădeni au început să-și construiască case. Satul Sânleani, comuna Livada, prima dată atestat documentar în 1302, a fost și el colonizat, tot pentru cultivarea tutunului, cu maghiari aduși din Cenad.

Biserica Romano-Catolică (renovată 2005)

Satul a fost numit Szentleány (Fată Sfântă).

Biserica Reformată

După îndepărtarea hortiștilor în Sânleani s-au așezat imigranți din munții Apuseni și de pe valea Crișului Alb (1945) care au creat o parohie ortodoxă. Inițial slujbele se țineau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1969-1977).

În decursul timpului localnicii care au trecut la alte rituri și religii și-au construit propriile biserici.

Biserica Penticostală Maranata

Biserica Baptistă Harul

De la Livada spre nord, pe drumul principal Arad-Oradea, se află comuna Zimandu Nou cu satele Utviniș, Zimand Cuz, Andrei Șaguna care aparțin administrativ de ea. Cel mai aproape de Livada, la 5 kilometri, se află satul Zimandcuz care a fost format de familiile de maghiari, cultivatori de tutun, alungate de moșierul Wodianer, proprietar al pustei Bánkút care azi se află pe teritoriul Ungariei (1852-1853).

Biserica Romano-Catolică (1875)

În decursul timpului localitatea s-a mărit prin stabilirea familiilor de germani, români și romi.

Biserica Reformată Calvină

Numărul ortodocșilor crescând, din 1993 a început construirea Bisericii Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

După ieșirea din Zimandcuz, la 3 kilometri spre vest, după trecerea liniilor de cale ferată, se află satul Utviniș, localitate foarte mică, cu doar câteva case situate lângă halele industriale și agricole. Satul avea o haltă la calea ferată, azi în acel loc existând doar o placă veche cu numele ei, care în decursul timpului a fost înlocuită cu o clădire mai nouă.

În 1995, cu ajutorul enoriașilor, vechea popicărie a fost transformată în Biserica Ortodoxă „Izvorul Tămăduirii”.

La 4 kilometri de la Zimandcuz spre nord  se află comuna Zimandu Nou despre care nu se dețin acte, istoria sa fiind cunoscută din relatările orale.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Se spune că, la fel ca Zimandcuz, localitatea a fost formată în 1852 de familii de maghiari, cultivatori de tutun, venite din pusta Csernovics Ujfalu, azi pe teritoriul Ungariei, fiind nevoite să migreze deoarece moșierul a pierdut moșia la jocul de cărți iar noul proprietar a desființat-o.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1908)

În continuarea comunei spre nord se intră în satul Andrei Șaguna care a fost format după Reforma Agrară (1921) prin colonizarea cu români a fostului domeniu Zelenski, confiscat de stat. Aceștia au înființat parohia ortodoxă care a ținut slujbele într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Apostoli Petru și Pavel” (1937-1942).

La 16 kilometri spre nord se află comuna Șimand, atestată documentar din 1290.  Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală (1961) în locul numit „Grozdoaie” un vas ceramic dacic, morminte de inhumație și obiecte metalice de factură romană iar pe locul școlii (1970) fragmente dintr-un apeduct roman. De asemenea primele referințe despre zona Șimandului apar în documente din anul 953.

A urmat cursul istoriei, inițial cnezat, apoi ocupat în invazia tătaro-mongolă (1241), ulterior de regii maghiari când s-a dezvoltat ca târg cu importanță strategică. Fiind situat pe drumul care lega Cenadul de Oradea, „Magna Via Publica”, taxa transportul și produsele ce treceau pe acolo. În 1469 „Castellum Șimand” era în proprietatea familiei Marothy apoi a trecut în proprietate domeniului regal Gyula (1476), aparținând lui Matia Corvin, când târgul Șimand avea în componență 15 sate.

Biserica Creștină Adventistă de ziua a 7-a

Sub ocupația otomană a făcut parte din sangeacul Arad (1550). După alungarea turcilor de către habsburgi a fost populat cu grăniceri (1741) care, prin decretul dat de Regina Maria Tereza, au fost desființați și au devenit agricultori plătiți la normă (1750). După anul 1700 în comună s-au situat familii de evrei care până în 1723 au format o comunitate puternică. În 1759 românii, majoritari, au ridicat o biserică de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1803)

O dată cu trecerea forțată la catolicism, la mijlocul secolului XVIII în comună a apărut ritul greco-catolic și a fost ridicată o biserică care a fost reconstruită în secolul XIX ca Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul”. La început a avut statut de catedrală episcopală unde, primul episcop român din Arad își avea temporar reședința (1829-1830). Prin desființarea greco-catolicismului biserica a devenit ortodoxă română (1948) și după 2008 a revenit la ritul greco-catolic.

În decursul timpului, prin contribuția comunității evreiești, localitatea s-a dezvoltat economic astfel, la mijlocul secolului XIX în Șimand existau o Fabrică de bere și câteva distilerii.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

La mijlocul secolului XIX baronul Urbán Petru de Monyoro și-a construit în centrul comunei un conac în stil neoclasic, cu câte o terasă în fața și în spatele clădirii, ambele străjuite de coloane dorice și în interior având 16 camere. Conacul Urbán de Monyoro a intrat în proprietate privată, a fost renovat (1994) și azi este de vânzare.

 

 

 

 

Orașul Sântana, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sântana din județul Arad, situat în Câmpia de Vest, a fost prima dată atestat documentar din  anul 1334 cu numele Comlăuș dar arheologii au scos la iveală, în locul numit „Holumb”, existența unei așezări din neolitic (5500-2500 î. Hr.), într-un vechi cimitir fragmente ceramice și schelete umane din epoca târzie a bronzului (1800-800 î. Hr.) și lângă locul numit „Săliștioara” urmele unei cetăți de pământ datând din epoca fierului (800 î. Hr.-sec. I d. Hr.) numită de localnici „Varbă”.

La marginea orașului de azi a existat localitatea Alabian sau Helebénkomlós (1216-1560), deținută succesiv de trei proprietari, care în decursul timpului a dispărut, posibil în timpul invaziei tătarilor care au distrus tot ce au întâlnit în cale (1285). În decursul timpului unele localități au fost refăcute. Invazia otomană a ars localitatea și a pustiit zona (1552-1556). După alungarea turcilor Comlăușul a făcut parte din comitatul Zărand, era anexat Imperiului Habsburgic și a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari. Dintre aceștia, Contele Harruchern a fost primul care a populat zona din nordul actualului oraș cu emigranți germani și maghiari (1730).

Până în 1748 aceștia s-au mutat în zona de sud-est a localității și au înființat satul Sfânta Ana (Sântana) care, printr-un decret al Reginei Maria Thereza, a primit statutul de târg. În același an au construit o Biserică Parohială Romano-Catolică care un secol mai târziu a ars într-un incendiu (1854) și în apropierea ei Gimnaziul care împreună cu cel din Arad erau singurele școli superioare din zonă. În locul bisericii distruse a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1864-1868), în stil neoromanic, cu un turn înalt de aproximativ 53 metri.

Biserica a fost dotată cu o orgă cu 1228 tuburi, fabricată la Oradea (1885) și în 1912 cu un altar din marmură de Carrara.

În 1755 în Comlăuș exista o Biserică Ortodoxă ruinată care a fost părăsită. Pe locul ei abia în 1905 a fost ridicată  Biserica Ortodoxă  „Înălțarea Domnului” Comlăuș.

Lângă biserică, postbelic a fost așezat Monumentul Eroilor.

Între 1936-1938, pe locul fostei școli, dărâmată (1930), a fost costruită, în stil neoromanic, Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” Comlăuș.

În Sântana populația română a crescut astfel s-a reînființat parohia ortodoxă (1926) care până în 1948 a oficiat  slujbele în capela gimnaziului apoi în diferite case. Numărul enoriașilor crescând a fost ridicată Biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”  (1972-1980).

Deși neterminată, începând cu anul 1974 în ea s-au oficiat slujbele.

În centrul orașului, în apropierea Bisericii Romano-Catolice „Sf. Ana”, a fost ridicată o biserică ortodoxă nouă, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1998).

Din 1950 Sântana s-a unit cu Comlăușul și au făcut parte din raionul Chișineu-Criș, regiunea Arad apo,i prin reorganizările teritoriale care au urmat, de regiunea Crișana, ulterior de județul Arad. Din 2003 Sântana a primit statutul de oraș și Comlăuș a devenit cartier al acestuia..

Primăria (2008)

Sântana este un important centru viticol al regiunii. Din 2009 Juergen Hammerer, proprietarul companiei Humerer Aluminium Industries GmbH, a deschis Fabrica de reciclare a aluminiului. Orașul se mândrește cu Ștefan W. Hell, premiat în chimie cu premiul Nobel, care s-a născut acolo.

De orașul Sântana aparține administrativ satul Caporal Alexa, fost Cherechi, situat la 7 kilometri est. Acolo arheologii au descoperit un tezaur de dinari imperiali și piese anterioare cuceririi Daciei de către Traian. Documentar satul a fost atestat din 1326, cu numele de Kerek, ca aparținând familiei Salánky. A trecut din proprietar în proprietar, în 1426 schimbându-și numele în Symonkereky apoi revenind la cel anterior (1519). În sat exista o biserică ortodoxă (secolul XV) care, deteriorată în timp, a fost înlocuită cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1791), în timpul Primului Război Mondial poreclită de austro-ungari „greco- orientală română”.

Numele actual l-a primit în memoria caporalului Alexa Ion, împușcat de maghiari în timp ce escorta spre casă intelectualii comunei (1926). În sat s-a născut Ștefan Popa, senator, academician și poet sub pseudonimul Ștefan Augustin Doinaș.

Citește și Domeniul Lupaș, județul Arad

Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Aproximativ în zona centrală, la granița de nord a județului Arad cu județul Bihor, se află și Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș, cu satele lor aparținătoare, majoritatea localități la capăt de drum. Aflându-mă în zonă, în orașul Sebiș, mi-am propus să le vizitez.

După 10 kilometri spre nord-vest am intrat în comuna Cărand, atestată documentar din 1429. Ca toată zona a fost ocupată de turci, apoi de habsburgi care nu au reușit să o colonizeze cu maghiari. Românii, ortodocși, în 1750 aveau o Biserică de lemn care deteriorându-se, în locul ei s-a construit o biserică de zid (1836). După un secol biserica a fost demolată și ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1977).

În urma Dictatului de la Viena (1940) când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei Fasciste, horthyștii au invadat și teritoriul Cărandului unde s-au purtat lupte crâncene terminate cu respingerea lor.

Vara, câmpurile înconjurătoare sunt ocupate de turmele de oi venite la păscut. În zona aparținătoare comunei au fost descoperite multe izvoare de apă termală. Probabil, ciobanii cunoscând bine zona, au „amenajat” câte o scurgere prin țeavă.

După 5 kilometri spre vest am ajuns în satul Seliștea, unicul sat aparținând comunei Cărand, atestat documentar din 1552.

În 1752 în sat exista o Biserică de lemn, ortodoxă, acoperită cu șindrilă care a fost  înlocuită cu altă Biserică de lemn (1816) și un secol mai târziu cu una de zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1937).

Am urmat drumul spre spre vest, apoi spre est, pentru a vedea a doua comună inclusă în excursia mea.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Archiș, atestată documentar din 1552. A făcut parte din Cetatea Beliu stăpânită inițial de Menumorut, apoi de maghiari, cu numele de Belarkos, de turci și de Mihai Viteazul.

Sub habsburgi, când multe comune au fost maghiarizate, Archiș a rămas cu populație română.

În timp a fost încadrată în plasa Beliu apoi în raionul Ineu, Regiunea Crișana și din 1968 ca și comună din județul Arad de care aparțin administrativ 3 sate, toate atestate documentar din 1580.

Între anii 1931-1936 în centrul comunei a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

Locuitorii care au trecut la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri.

Biserica Creștină Baptistă „Speranța”

Casa de rugăciune Adventistă de Ziua a 7-a (1977)

La 3 kilometri spre est se află satul Nermiș, comuna Archiș, în care se spune că în 1750 exista o Biserică din gard de nuiele acoperită cu paie însă prima biserică a fost edificată din 1770, o Biserică de lemn pe care locuitorii au construit-o din lemnele moșierului, fără permisiunea acestuia care i-a dat în judecată. Biserica a fost înlocuită cu alta din lemn (1850) și din 1953 cu o biserică de zid și cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

După 4 kilometri, la capăt de drum am ajuns în satul Bârzești, comuna Archiș, localitate situată la granița cu județul Bihor, unde am văzut  Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1884).

Al treilea sat aparținător comunei Archiș, situat la 3 kilometri spre nord de la Bârzești, este satul Groșeni.

Pe dealul satului a existat una dintre cele mai vechi biserici de lemn din zonă, adusă acolo din satul Voivodești (1724-1725), care în secolul XXI, după ce a suferit unele modificări, a fost mutată în curtea Spitalului Clinic Județean Arad.

Biserica de lemn Groșeni

În locul ei a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1990).

La 5 kilometri spre est, în partea vestică a munților Codru-Moma, multe familii și-au construit case și vile pentru relaxare.

Înmulțindu-se, au format Satul de Vacanță Groșeni, foarte populat mai ales la sfârșit de săptămână și în perioadele caniculare.

M-am întors la Groșeni și după 5 kilometri am ajuns în comuna Hășmaș, situată tot în nordul județului Arad, la granița cu județul Bihor. Pe teritoriul său au fost descoperite de arheologi urme ale culturii Tisa din neolitic. În actele Episcopiei Romano-Catolică Oradea apare cu  numele Hagymaş (1581) dar prima atestare documentară este din anul 1588 când localitatea aparținea de comuna Beliu. În perioada stăpânirii otomane voievozii au trimis oameni din Clit, Hășmaș și Archiș  spre a lupta împreună cu Mihai Viteazul la Călugăreni, unde turcii au fost învinși (1595).

După alungarea turcilor zona a intrat în stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă în Hășmaș exista o Biserică de lemn „Înălțarea Domnului” ortodoxă care în timp s-a deteriorat și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1936).

După unirea Transilvaniei cu România (1918) comuna Hășmaș a făcut parte din Plasa Beliu, județul Bihor, din 1950 a aparținut raionului Ineu, regiunea Crișana și după restructurarea teritorială din 1968, județului Arad, de ea aparținând administrativ cinci sate pe care urma să le vizitez. La 4 kilometri spre nord, la capătul unui drum, se află satul Urvișu de Beliu, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1599 cu numele Eorvenyes, nume schimbat în Urviș în 1851. În sat exista Biserica de lemn „Înălțarea Domnului, Adormirea Maicii Domnului” care a supraviețuit până azi, refăcută în decursul timpului, inclusiv picturile interioare efectuate între anii 1871-1878.

La 4 kilometri spre nord-est, tot la capăt unui drum, se află satul Clit, comuna Hășmaș. La Clit săpăturile arheologice au scos la iveală, în locul numit „Gureţul Negrilor”, obiecte de ceramică, urme ale culturii Coţofeni și ale unei cetățui dacice.

Totuși satul a fost atestat documetar abia din 1828 cu numele Klit, nume schimbat ulterior în Pusztaklitt (1913) și sub comuniști Clit.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1933)

M-am întors spre sud, apoi spre vest și după 4 kilometri am traversat satul Comănești, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1599 cu numele de Komanfalva, în 1828 Kumanest și în secolul XX numele actual. Citisem că în secolul XVIII în sat existase Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1971-1978), pe care însă nu am depistat-o așa că am continuat drumul 2 kilometri spre nord  până în  satul Agrișu Mic, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1581 cu numele Agregy, devenit din 1851 Agris, în 1913 Belegregy apoi numele actual. În sat am văzut Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”  ridicată pe locul unei biserici de lemn existentă în secolul XVIII.

Al cincilea și ultimul sat aparținător comunei Hășmaș se afla la 2 kilometri spre nord. Satul Botfei a fost atestat documentar din 1595 cu numele Boyttes, schimbat în Botfej (1851), apoi cel actual. Așezarea era însă mult mai veche, în locul numit ”Cetățeaua” săpăturile arheologice scoțând la iveală ceramică, dinari republicani de argint  din secolele I-II care demonstrau că acolo a existat o așezare dacică.

În 1750 în sat exista o Biserică de lemn ruinată. A fost părăsită și pe Dealul Cimitirului actual a fost construită altă Biserică de lemn ortodoxă care în 1919 a fost mutată în sat. Și aceasta deteriorându-se, a fost înlocuită cu o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1967).

Citește și comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad