Arhive categorie: alte județe

Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești, Mânăstirea Rătești și Conacul Cândeștilor, jud. Buzău

Publicat pe de
1

În excursia prin județul Buzău, din Bozioru, unde înnoptasem, doream să ajung în comuna Mânzălești, pe teritoriul ei și al comunei Lopătari existând o rezervație naturală mixtă, arie protejată, partea de la Mânzălești fiind numită Platoul Meledic, pe care doream să-l văd. Aveam două variante: un drum mai lung, dar asfaltat și altul neamenajat, peste versanții muntoși. L-am ales pe al doilea, dorind să văd modul de trai al localnicilor și peisajele zonei.

Rulând spre nord, am trecut prin comuna Brăești, de care aparțin administrativ 5 sate, unde m-am oprit pentru o mică aprovizionare.

De acolo drumul spre Lopătari, o comună cu 10 sate aparținătoare, situată în nordul județului, pe cursul râului Slănic, a fost puțin mai dificil de parcurs. Totuși mă bucuram că l-am ales deoarece pe tot parcursul nu am întâlnit nici o mașină și puteam savura peisajul.  Fiind atentă când la drum, când la natura înconjurătoare, în față mi s-a arătat ceva ce nu mai văzusem din copilărie: un CAR CU BOI, care urcau alene.

Oprind și stând de vorbă cu localnicul, locuitor al unui cătun din zonă, am aflat că deși doream să văd  Focul Viu, loc în care gazele naturale ieșind la suprafață, sub acțiunea razelor solare ard continuude, zonă situată lângă satul Terca, comuna Lopătari, nu aveam nici o șansă, drumul fiind forestier, accesibil doar camioanelor și tractoarelor, iar dacă doream să-l parcurg pe jos, aveam nevoie de un îndrumător, nefiind marcat. Ne-am despărțit și eu am continuat drumul până în satul Pestrițu, de unde m-am îndreptat spre est, urmând râul Slănic, drum mărginit de versanți de sare. Din comuna  Lopătari, intrând pe drum asfaltat, am luat viteză.

În nordul comunei Mânzălești, la o altitudine de cca. 500-600 metri,  se află Platoul Meledic, o rezervație cu cele mai mari zăcăminte de sare din țară. cu doline și versanți abrupți de sare, în care se află marea majoritate din cele 47 de peșteri ale rezervației.

Cercetătorii au datat substratul geologic al zonei din miocen. În timp apa infiltrându-se, a dizolvat sarea, s-au format goluri carstice care au dus la prăbușirea stratului acoperitor, rezultând forme de relief, cu aspect și dimensiuni variate și cele cca. 47 cavități (peșteri), cea descoperită în 1980 fiind a doua peșteră în sare ca lungime din lume (3.190 m). Unele cavități s-au unit, în ele s-a acumulat apa, formând lacuri, cele mai reprezentative fiind Lacul Mare și Lacul Castelului, la primul ajungând și eu.

Ciudat, Lacul Mare, întins pe 0,72 hectare, cu adâncimea maximă 20 metri, este un lac cu apă dulce. În jurul lui azi se află diverse căsuțe, o pensiune, un camping, folosite mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioada verii. Din loc în loc sunt postate 25 de sculpturi în lemn, create în cadrul Taberei de Sculptură înființată în 2001.  

De la lac am coborât în comună, ultima parte a străzii urmând pârâul Jgheab, un afluent al râului Slănic.

La capătul ei se afla  drumul județean pe care urma să rulez în continuare și în colțul format de cele două artere de circulație o formațiune formată din marne albe care la prima privire par din sare. Fiind dure, deși erodate, marnele au rezistat în fața intemeriilor timpului. Grunjul de la Mânzălești, numit și Piatra Albă, de formă piramidală, de 18-20 metri înălțime, cu baza ocupând cca. 250 metri pătrați, cu un secol în urmă în partea superioară prezenta un platou pe care exista o cârciumă și se desfășurau horele satului.

Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești fac parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”, din 2022 înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

De asemenea este inclusă și Rezervația Vulcanii Noroioși Buzău, situată în centrul județului, spre care m-am îndreptat și eu. După ce am văzut Fierbătorile de la Beciu, Pâclele Mari și Pâclele Mici,  m-am îndreptat spre sud, până în comuna Berca.

Într-unul din multele sate care aparțin administrativ de ea se află o veche mânăstire ortodoxă, din 2015 înscrisă pe lista monumentelor istorice ale județului Buzău. Fiind situată la doar 6 kilometri nord-est, nu puteam să o ratez.

Mânăstirea Rătești se află pe locul unde la sfârșitul secolului XVI a existat un schit de călugări, cu mica Biserică de lemn „Sf. Treime”, ctitorie a boierului Dragomir, menționat prima dată într-un act de danie din 1634. În documentele din 1752 schitul apare părăsit, dar în 1760, prin donațiile făcute de boierii Hrisoscobu, a fost reînființat ca schit de maici, când s-a construit noua Biserică de lemn  „Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” (1784).

În timp deteriorată, pe locul ei  Episcopul Chesarie al Buzăului a construit  actuala biserică de zid, ce poartă hramurile celor două biserici vechi (1844). Clădirea de 30 metri lungime, 15 metri lățime și 10 metri înălțime, avea  3 turle din lemn, una mare octogonală și 2 mai mici hexagonale.

A fost creată cu 3 abside opuse intrării, racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi (plan triconc), cu pronaosul în partea vestică, în care se intră printr-un pridvor închis, a cărei fațadă exterioară prezintă central portalul arcuit, mărginit de coloane și lateral câte un stâlp, toate susținând un fronton triunghiular.

Pronaosul a fost delimitat de naos prin 2 coloane centrale masive, mărginite de 2 stâlpi, toate susținând arcadele boltei.  

Interiorul a fost pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice, de pictorul Nicolae Teodorescu, conducătorul Școlii de zugravi de la Episcopia Buzăului, ajutat de nepotul său Gheorghe Tattarescu, elev la cea școală. Din acea perioadă s-au păstrat 2 icoane, păstrate în Muzeul Episcopiei Buzăului.

În 1861 s-a înființat o Școală pentru maici și pentru fetele sărace din zonă, finanțată de Preasfințitul Dionisie Romano. În cimitirul schitului s-a ridicat mica Biserică Ortodoxă „Învierea lui Lazăr”, al cărei interior a fost pictat în frescă (1874).

Intrarea  în mânăstire se făcea printr-un hol amenajat la baza clopotniței (1865), al cărui interior a fost  pictat în frescă.

Pe laterale, înconjurând biserica, s-au construit chiliile, o aripă cu încăperi pentru pelerini și din 1868 schitul a devenit mânăstire.

Picturile au fost restaurate în anii 1930 și după cutremurul din 1940. În 1975 sala de mese a mânăstirii (trapeza) a fost transformată în muzeu, care etala o colecție de 180 volume religioase, existente încă din 1878,  manuscrise vechi, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de cult, veșminte, etc.

Un alt cutremur (1977), de amplitudine mare, a fisurat pereții bisericii și deteriorat mare parte din chilii, care au fost reparate și renovate ulterior, când pictura a fost iar refăcută.

Din 1912 în locul fostei Școli de Maici a funcționat Școala de Adulte, apoi Școala de Cântări Bisericești (1922) și din 1996 Seminarul Teologic, pentru care până în 2005, lateral de mânăstire, s-a construit o nouă clădire, în forma literei U, cu un corp central și două aripi laterale, azi ocupată de Centrul Social-Filantropic „Sfânta Elisabeta”, subordonat Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, înființat în 2013 pentru a găzdui persoane vârstnice fără posibilități materiale, sau cu dizabilități fizice.

Zonă seismică, în timp au avut loc și alte cutremure, cel din 2014 făcând ravagii,  alunecările de teren distrugând mânăstirea.

Maicile, evacuate, au fost mutate într-una din cele două aripi ale Centrului Filantropic alăturat. Presupun că și obiectele recuperate din muzeu ?

Corpul central al clădirii e ocupat de Paraclisul „Sf. Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului; Sf. Mc. Haralambie”, care adăpostește o parte din moaștele Sf. Mc. Haralambie.

M-am întors în comuna Berca, de unde urma să mă îndrept spre Buzău, unde aveam rezervată cazarea. Am făcut un mic ocol, nici 2 kilometri, pentru a vedea Hidrocentrala Cândești, pusă în funcțiune în 1990.

Pentru a produce energia electrică, este alimentată de Lacul de acumulare, creat pe râul Buzău, cu un baraj și mărginit de diguri. Lacul, cu o suprafață de 0, 74 metri pătrați și adâncime de 5 metri, poate să rețină un volum de 3,7 metri cubi de apă.

Printr-un canal lung, creat pe lângă hidrocentralele din zonă, apa lacului este dusă spre terenuri agricole, unde e folosită pentru irigații.  În unele zone lacul a devenit  loc de relaxare pentru pescarii amatori. 

Traversând barajul, m-am îndreptat spre șoseaua principală și după 3 kilometri  am oprit pentru câteva minute în comuna Cândești, unde se află  Conacul Cândeștilor, prima dată atestat documentar din 1620. A fost construit de familia de boieri Cândești, personaje importante în conducerea Țării Românești, care l-au deținut până în 1862, ulterior având mai mulți proprietari, printre care și Prințul Al. Știrbei.

În apropierea conacului a fost construită o Biserică de lemn, în care ctitorul a fost înmormântat.

Din 1880 conacul a intrat în posesia boierului Gogu Iliescu, care l-a modernizat, a extins pivnița, , ajungând la o capacitate de 134.000 l , a construit o moară electrică și 2 turnuri de împrăștiat nori de grindină, dintre care azi unul e expus la Muzeul Tehnic din București. Conacul a fost vizitat frecvent de pictorul Nicolae Grigorescu, de multe însoțit de prietenii săi, printre care I..L. Caragiale, Al. Vlahuţă și Barbu Ștefănescu Delavrancea, chiar și de Henri Coandă, care era îndrăgostit de fata boierului. În 1948 conacul a fost naționalizat, folosit ca sediu C.A.P., apoi ca stațiune pomicolă. Din 2004 a fost retrocedat urmașilor familiei, care-l dețin și azi, deci nu poate fi vizitat, dar eu am găsit o breșă prin care să le fotografiez măcar exteriorul.

Încă 15 kilometri spre sud-est și am ajuns în Buzău, unde m-am cazat la Hotel Corso, care funcționează într-una din clădirile centrului vechi. Pentru cei interesați, interiorul este de fapt „un muzeu” de antichități, adunate în timp, care pe mine m-au fascinat și prețul este rezonabil

Citește și Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși jud. Buzău

Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși jud. Buzău

Publicat pe de
1

Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși Buzău, parte din Geoparcul „Ținutul Buzăului”,  înscris pe lista UNESCO, este situată în partea centrală a Subcarpaților de Curbură, pe teritoriul comunelor Berca și Scorțoasa, județul Buzău, ocupând o arie de circa 30 hectare.

Vulcanii noroioși sunt formațiuni create de gazele naturale provenind de la 3.000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos. Gazele împing spre suprafață nămolul, format prin amestecarea apei freatice cu argila și marna, unde formează structuri conice, asemănătoare vulcanilor, care se usucă în contact cu aerul. În mijlocul lor se află nămolul rece, care clocotește datorită gazelor. O parte se prelinge pe pereții exteriori ai conurilor, formând cruste și când emanațiile sunt puternice, mărește dimensiunea lor, uneori ajungând să se unească cu conurile învecinate.   

Pe glob se cunosc aproximativ 1.100 de vulcani noroioși, din care puțini sunt localizați în Europa, cei mai mulți în Azerbaijan, restul găsindu-se în România, Bulgaria, Italia Siclia, Ucraina, Rusia, Republica Moldova, unii fiind situați sub mările Caspică, Barents și a Norvegiei. Vulcanii noroioși din Ținutul Buzăului sunt cei mai mari din Europa  și care erup cel mai des, la câteva minute. Ei sunt grupați în La Fierbători, Pâclele Mari, Pâclele Mici, Fierbătorile de la Beciu. Pâclele au fost descoperite în 1867 de francezul H. Cognand în timpul unor prospecțiuni petroliere. Ulterior s-au găsit fierbătorile și din 1924 zona a fost declarată rezervație naturală.

Primii vulcani spre care m-am îndreptat au fost  Fierbătorile de la Beciu, situate pe teritoriul comunei Scorțoasa, la 280 metri altitudine, lateral de drumul Beciu-Arbanași. Am avut noroc că mă orientez destul de bine. Pe marginea șoselei am văzut un loc mai larg, în care puteau parca câteva mașini. Deși nu era nici un indicator, gândindu-mă că locul a fost „amenajat” pentru vizitatori, am parcat și am urmat o cărare laterală,  la capătul căreia  am găsit mica arie, 20×40 metri, ocupată de vulcani, o suprafață albicioasă, aridă, înconjurată de munții împăduriți.

Terenul era uscat, cu crăpături neuniforme, creându-mi senzația că ar putea să se prăbușească din secundă în secundă.

Din loc în loc se aflau conurile vulcanilor, din care nămolul se revărsa la exterior.

Au fost numiți fierbători deoarece cei de la Beciu sunt cei mai activi, „clocotind” la interval de câteva secunde.

Legenda spune că au fost creați de niște căpcăuni, pentru a putea să prindă vitele sătenilor.

Pentru a ajunge la Pâclele Mari, situate pe teritoriul aceleași comune, aveam de parcurs cam 4 kilometri spre sud dar…

Noroc cu un localnic care mi-a arătat direcția. Am plătit taxa la o parcare imensă, amenajată în apropierea vulcanilor și, pe jos, în câteva minute am ajuns la un enorm vulcan.

Pâclele Mari sunt situate la 322 metri altitudine și ocupă 15 hectare, în 1955 declarate rezervație geologică. Sunt cei mai cunoscuți vulcani noroioși din țară, sedimentele de la bază fiind datate din oligocen, miocen și pliocen.

Deși locul e arid, există câteva plante adaptate la mediul sărat (halofile), care sunt protejate prin lege.

La 3 kilometri sud se află Pâclele Mici, situate la 341 metri altitudine, care nu pot fi accesate decât pe jos. Am lăsat mașina în parcarea unui complex, cu magazine de suveniruri, terase, restaurante, etc și am pornit urcușul.

Deși panta nu era mare, pentru a nu simți efortul depus, din loc în loc erau postate panouri care desfășurau povestea lui Arbăna și Balaurul cu 7 capete, o legendă despre formarea vulcanilor, ultimul panou fiind situat la capătul urcușului. Se spune că zona era locuită de oameni gospodari. Într-o seară de vară un balaur a coborât din nori și timp de 7 zile și 7 nopți, cu cele 7 capete, a pârjolit tot ce-i ieșea în cale. Mulți voinici au plecat să-l înfrunte, dar unii nu s-au mai întors. Văzând aceasta,  Arbănaș s-a hotărât să scape el populația de lighioană. Și-a luat paloșul, buzduganul, arcul cu săgețile și a pornit la drum. Ajungând în apropierea balaurului, acesta l-a atacat. Deși a reușit să-i reteze un cap, celelalte îl împroșcau cu foc, așa că a trebuit să se retragă în sat, dar balaurul l-a urmărit cu celelalte capete. Cerând de la localnici tot ce aveau sclipitor- oglinzi, podoabe, obiecte casnice, și-a creat o armură strălucitoare și s-a întors la balaur. Cu ea, strălucind în soare, l-a orbit, apoi a reușit să-i reteze 5 capete.

Rămânându-i numai unul, balaurul s-a transformat într-un șarpe gălbui, cu pete negre și s-a ascuns sub pământ, în noroi. De acolo, bolborosind de supărare, și azi face să sară noroaiele din pâcle. Legenda are și o parte de adevăr. În Ținutul Buzăului trăiește Elaphe sauromates, numit populat Balaur, cea mai rară și mai mare specie de șarpe din țara noastră, neveninos, care trăiește o mare parte din viață sub pământ și atunci când iese, datorită coloritului, se camuflează ușor în vegetație.

Pâclele Mici ocupă o suprafață de 16,5 hectare.

Vulcanii sunt mici, situați la distanță și cu activitate mai redusă.

Sunt înconjurați de un sol sulfuros și salin, cu plăci poligonale de noroi uscat și porțiuni de sare.

În unele locuri e brăzdat se șanțuri adânci, create prin scurgerea nămolului. Datorită noilor erupții, imaginea e în continuă schimbare.

Aveam senzația că mă teleportasem pe o altă planetă.

Fiind aproape singură și fascinată de imaginile înconjurătoare, pierdusem noțiunea timpului. Având cazarea rezervată în Buzău, a trebuit să las Fierbătorile de la Berca pe altădată.

Citește și Orașul Buzău, jud. Buzău

Schiturile Rupestre Bozioru și Trovanții Babele de la Ulmet, jud. Buzău

Publicat pe de
1

Comuna Bozioru este situată în partea central-nordică a județului Buzău, în Subcarpații de Curbură, pe valea râului Bălăneasa. De ea aparțin administrativ 9 sate. Pe teritoriul ei arheologii au descoperit o necropolă aparținând Culturii Monteoru (Epoca Bronzului), o așezare și o necropolă medievală (sec. XIII-XVIII), o așezare și o necropolă din perioada Halstatt târzie și în satul Scăeni 4 așezări, 3 din secolele V-I î.e.n., una din secolul XVIII.

Din acele perioade în munții Buzăului s-au descoperit până azi cca. 30 de Schituri rupestre, săpate în rocă, în scop de refugiu, sau lăcașuri de cult, în jurul cărora în timp s-au format așezările. Ele s-au transformat în schituri sau mânăstiri, care au funcționat până în 1864, când prin secularizarea averilor mânăstirești și reforma agrară ulterioară, s-au desființat, așezările rămânând cu puțină populație și devenind cătune, în secolul XX integrate în comune. Cele mai multe schituri se află  în munții din jurul comunelor Bozioru, Colți, Cozieni și Brăești, din care cel mai important complex e situat între satele Nucu, Bozioru și Aluniș, Colți. 

În zona satului Nucu, comuna Bozioru, se află Schiturile Rupestre Bozioru, monumente istorice naționale, cu 12 puncte: Fundătura, Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Fundul Peșterii, Văgăuna I, Văgăuna II, Piatra Îngăurită, Piatra lui Iosif, Peștera lui Dionisie, Piatra Șoimului I și Piatra Șoimului II, din care speram să văd și eu câteva. Din Bozioru, unde mă cazasem,  am avut de rulat circa 10 kilometri, inițial spre est, până  în satul Fișici, apoi spre nord unde, la capăt de drum, se află satul Nucu.

Cum drumul parcurs a avut porțiuni fără asfalt, am parcat la intrarea în Nucu și am traversat satul pe jos, îndreptându-mă spre Poiana Cozanei, de unde citisem că începeau traseele spre diversele schituri din zonă, numită Țara Luanei, săpate în masivul Ivăneț în Antichitatea Târzie (sec. II-VIII) de creștini din Anatolia (Turcia), care au staționat o perioadă de timp în zonă,  ulterior ocupate de pustnici.

Din poiană, urmând unicul marcaj, am trecut de un versant de piatră, apoi am urcat pe o potecă din pădure. La o intersecție punctul de marcaj s-a transformat într-o mare săgeată pictată pe jos. Mă gândeam ce atenți au fost cei care amenajaseră traseul, să nu cumva să greșin direcția. Poteca a început să coboare, apoi marcajele au dispărut. Ajunsesem pe cealaltă parte a versantului, pe care l-am ocolit, îndreptându-mă spre unicul loc pe care-l știam: poiana, nu fără peripeții, trebuind să ocolesc o porțiune mlăștinoasă.

Nu m-am dat bătută. Am reluat traseul până la săgeată, unde am cotit în direcția opusă și, ocolind câteva stânci, am ajuns la un șir de trepte amenajat cu balustrade metalice.

La capătul scărilor, săpată în versantul abrupt, se afla Peștera lui Dionisie Torcătorul, atestată documentar din 1639. Mă întrebam oare ce folosise Dionisie pentru a accesa chilia, situată la acea înălțime ?

În afară de câteva ferestre săpate în pereți, chilia nu avea alte facilități. Cred că iarna, la temperaturile mult scăzute în munți, viața era foarte grea.

Azi pe unul din pereții interiori se pot vedea câteva înscrisuri, care mie nu mi-au sugerat nimic. În interior sunt postate câteva icoane, probabil pentru credincioșii care o vizitează.

Dacă la acea chilie am ajuns prin noroc, nu mi-am permis să mă aventurez prin munți, căutând în zadar celelalte două, Peștera lui Iosif și Agatonul, situate în perimetru, afișate pe niște panouri, lângă unica chilie pe care am reușit să o văd.

Am coborât scările și m-am îndreptat spre poiană, apoi spre mașină, cu care m-am întors la Bozioru, unde mă gândeam să văd măcar Muzeul Formelor, pe care l-am găsit închis. Eram de-a dreptul indignată. De fapt acea excursie prin județul Buzău o făcusem mai ales pentru a vedea aceste schituri și din cauza nepăsării, a neglijenței administrației turismului din acel județ, le- am ratat.

Bozioru- Motel Runcosu

Rămânându-mi suficient timp, am rulat 4 kilometri spre sud, până în satul Ulmet, lângă care urma să văd Trovanții Babele de la Ulmet, al doilea obiectiv pe care mi-l propusesem în zonă.

Am lăsat mașina în sat și după un scurt urcuș, am urmat un drum de țară, care trecea printre casele răzlețe.

Orientându-mă după indicatoare (aici existau!), am urcat o cărare, amenajată cu balustrade din lemn, din loc în loc cu trepte.

La capătul ei s-au ivit primii trovanți, formațiuni numite de localnici și „copiii pământului”.

Legenda spune că în acea zonă se află trecători spre lumea de dincolo, ale căror porți sunt ascunse de și printre trovanți. Prin ele oamenii cu sufletul curat pot cunoaște tainele omenirii.

Porțile încrustate cu linii curbe sunt ale duhurilor bune care păzesc sufletele oamenilor, păzesc ciobanii și pe cei care înnoptează în pădure de atacuri ale animalelor, pădurile contra incendiilor, furtunilor, înzăpezirilor. Aceste porți erau cunoscute de haiduci care, pentru a feri prada de poterele ce-i urmăreau, o aduceau și o depozitau dincolo de  ele.

Din cealaltă lume, prin porțile încrustate cu linii frânte, sau triunghiuri, trec duhurile rele, stăpânite de vrăjitoare, răspunzătoare de dispariții, boli, fapte inexplicabile, etc.

De fapt în urmă cu 12 milioane de ani zona era acoperită de o deltă prin care trecea un fluviu, cărând nisipurile de pe continent, în drum spre Marea Paratethys, ale cărui urme au rămas întipărite-n stâncă până azi.

Când Munții Carpați s-au ridicat, acestea au format dealurile din zonă, în care și azi se mai pot vedea fosile de animale, frunze de plante, care au existat în acea deltă.

În timp o parte din nisipuri s-au întărit și sub acțiunea apelor minerale, o parte s-a cimentat, formând  straturile de gresie care, sub acțiunea agenților naturali (ploi, vânturi), au fost divers modelate, unele luând aspectul unor animale, altele al unor obiecte, după care sunt numite azi.

balena și delfinul

coloana

copilul

Cercetătorii au descoperit că în decursul timpului formațiunile au crescut concentric, cu aproximativ 4-5 cm în 1.200 de ani, dar cele dezgropate și-au oprit creșterea. Din această cauză au fost numite și „pietrele vii”.

Citește și Platoul Meledic și Grunjul de la Mânzălești, Mânăstirea Rătești și Conacul Cândeștilor, jud. Buzău

Herghelia Cislău și Mânăstirea Ciolanu, jud. Buzău

Publicat pe de
1

În excursia prin județul Buzău, cu o seară înainte mă cazasem în Cislău, dorind a doua zi de dimineață să vizitez Herghelia Cislău, aflată la la 4 kilometri est de localitate, pentru a vedea caii din rasa Pur Sânge Englez, specializată pentru cursele de galop și sărituri peste obstacole, rasa Gidran, anglo-arabă, de călărie și tracțiune ușoară, precum și alți armăsari de montă publică, crescuți și reproduși acolo. 

Rasa Pur Sânge Englez a fost creată în Anglia în secolul XVII. În România a apărut prima dată în Moldova, pe la mijlocul secolului XVIII și prima herghelie de stat, publică, la Nucet (jud. Dâmbovița), în 1872. Herghelia Cislău a fost înființată la ordinul Regelui Carol I (1884), pe fostele domenii ale Schitului Cislău, pentru creșterea cailor necesari armatei și îngrijirea celor răniți în timpul serviciului militar. Inițial era formată din cai autohtoni și cai aduși din Franța, cărora li s-au alăturat și mare parte din cei de la Nucet, între care și cai din rasa Pur Sânge Englez, după desființarea hergheliei de acolo (1896).

Deși alergările de cai în țară au fost menționate încă din 1589, primele curse organizate s-au desfășurat începând cu anii 1835-1840. Pentru o mai bună funcționare, în perioada 1910-1914 s-au creat noi clădiri și amenajat spații, din care o parte s-au păstrat până azi, când cuprinde 8 grajduri, clădiri de depozitare a fânului, sediul administrativ, o bază hipică de antrenament și un teren agricol, în total ocupând  cca. 465 hectare.

 În 1945 herghelia a fost naționalizată și a trecut sub conducerea Ministerului Agriculturii, care a urmărit mai ales reproducerea rasei Pur Sânge Englez, cu care s-a participat la Mitingurile Naționale și Internaționale, Curse de Galop și Curse cu Obstacole (steeplechase), unde au câștigat multe medalii.

După anii 1960 hipodromurile din România fiind desființate, doar câțiva dintre cai au mai participat la concursuri internaționale, calul Petrică de la Cislău fiind ultimul care, în Cursa cu Obstacole de la Pardubice (Cehia), a câștigat un trofeu (1960). După înființarea Centrului Republican pentru Creșterea cabalinelor de Rasă (1971) numărul cailor a crescut, în 1989 la Cislău existând 450 de exemplare.

În 2002 herghelia a fost preluată de Regia Națională a Pădurilor-Romsilva, fiind administrată de Direcția Silvică Buzău  și din 2015 a fost subordonată Direcției de Creștere, Exploatare și Ameliorare a Cabalinelor.

Azi herghelia cuprinde  armăsari pepinieri, cu grajduri, boxe și țarcuri exterioare separate, pentru evitarea unor eventuale lupte între ei, iepe mamă, lângă care mânjii stau doar până la sfârșitul toamnei, tineret în creștere, armăsari de montă publică, sport și agrement, cu grajduri, padocuri și pășune comună. 

De fapt în zona Buzău am văzut căruțe trase de cai, transportând diverse produse, ceea ce în zona mea (Arad) nu prea mai există. Una dintre ele trecea chiar atunci pe șoseaua din apropierea locului unde aveam parcată mașina.

La 21 kilometri est de Cislău, pe un deal de pe teritoriul comunei Tisău, se află Mânăstirea Ciolanu, spre care m-am îndreptat și eu. Se presupune că a fost numită după părți din scheletele unor sihaștri, descoperite pe teritoriul ei, despre care se spune că au fost bizantini, refugiați din calea turcilor și așezați acolo în secolul XV.  

După tradiția orală oasele ar fi aparținut unuia dintre cei 5 copii ai Doamnei Neaga, soția Domnitorului Mihnea II Turcitul, care în timpul unei invazii s-ar fi refugiat acolo, împreună cu alte familii grecești. În acea perioadă (1589) , împreună cu una dintre familiile grecești din Vernești- Maria și Dumitru Grecu, numit și Ciolan,  pe un teren dăruit monahilor de boierii Sorești,  au construit Biserica veche,  o clădire din piatră, fără turle și pronaos, punând bazele Mânăstirii „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Prima atestare documentară datazează din 1600, într-un act în care sunt menționați Vasilie egumenul și câțiva călugări de la Mânăstirea Ciolanu. La mânăstire au poposit mai mulți voievozi- Matei Basarab, Ștefan Cantacuzino, etc., care au făcut danii.

În 1625 descendenții lui Dumitru Grecu au închinat-o Mânăstirii grecești „Sf. Visarion” Dusiku din Trikala și nu s-au mai ocupat de ea. Neîngrijită, treptat mânăstirea a fost părăsită, biserica și chiliile s-au ruinat. În final terenurile au fost preluate de vecinii Blădeni. În 1767, la cererea starețului Daniil de la Dusika, printr-un hrisov Domnitorul Grigorie III Ghika a aprobat stabilirea la fosta mânăstire a celor 12 călugări, moldoveni și munteni, trimiși de Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului. Din 1821, părăsind tutela grecească, Schitul Ciolanu a devenit independent.

Începând cu anul 1810 Biserica veche „Sf. M. Mc. Gheorghe” a fost modificată în forma actuală, inițial creându-se nișa din spatele altarului (proscomidiar), după 1850 pronaosul, acoperit de 2 turle și pridvorul.

Azi în cadrul mânăstirii există 2 biserici, înconjurate de clădirile chiliilor. Accesul se face printr-un gang de la baza turnului- clopotniță.

Traversându-l, se ajunge la Biserica nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită cu ajutorul Episcopului Chesarie al Buzăului (1823-1828).

În perioada 1828-1830 pridvorul și interiorul au fost decorate cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurate în 1934.

De la echipa de pictori, condusă de Nicolae Teodorescu, câțiva monahi au învățat să execute picturi bisericești.

Din Grecia s-au adus moaștele Sfinților Gheorghe, Mercurie, Pantelimon, Haralambie, Trifon, Eftimie, Ignatie, Acachie, Neofit și Parascheva, racla cu ele existând și azi în biserică.

În 1855 schitul a fost parțial distrus de un incendiu, dar până în 1862, cu ajutorul Episcopului Buzăului, clădirile și pictura bisericii au fost refăcute.

La începutul secolului XX  a redevenit mânăstire, în care s-au stabilit treptat alți monahi, în 1959 obștea fiind compusă din cca. 100 de persoane. S-au construit mai multe corpuri de chilii, altarul de vară și s-a amenajat un muzeu care etalează icoane, obiecte de cult, veșminte religioase, etc.

Biserica a fost avariată în cutremurul din 1977, ulterior reparată și pictura din naos restaurată.

Pe terenul aparținând mânăstirii, în imediata apropiere, în perioada 1970-1985 s-a desfășurat un proiect artistic, iniţiat de către sculptorul Gheorghe Coman și susţinut de Uniunea Artiștilor Plastici din România: Tabăra de sculptură Măgura.

Cu ajutorul meșterilor pietrari din zonă, 153 de sculptori au creat 256 de grupuri statuare și statui, donate în final județului Buzău.

Din anul 2006 tabăra a intrat în administrația Muzeului Județean Buzău. 

Citește și Schiturile Rupestre Bozioru și Trovanții Babele de la Ulmet, jud. Buzău

Complexul Rupestru Aluniș, jud. Buzău

Publicat pe de
1

Satul Aluniș, situat în nord-vestul județului Buzău, aparține administrativ de comuna Colți. În sat s-a păstrat Complexul Rupestru Aluniș, una dintre cele cca. 30 de așezări rupestre din zona Aluniș-Nucu-Bozioru, așezăminte creștine, biserici, chilii (agatoane), săpate în versanții munților Buzăului, complex înscris pe lista monumentelor istorice naționale.

În urmă cu peste 20 de milioane de ani Ținutul Buzăului era acoperit de mare. În timp nisipul s-a depus și cimentat, formând o rocă dură, cu zone mai moi, gresia de Kliwa. Se pare că anatolienii, care cunoșteau sistemul de cioplire a caselor în stâncă, au staționat o perioadă în Ținutul Buzăului, arheologii descoperind urme ale metodelor folosite de ei (incizii paralele fine) și pe peretele din stânga bisericii un vechi text scris în alfabetul folosit de aceștia în Antichitatea Târzie (sec. II-VIII), populația  locală folosind lemnul pentru construcții. Conform specialiștilor întregul complex, format din biserică și chilii săpate în stâncă, a fost creat în perioada propagării creștinismului (sec. IV-VI). 

Se spune că în secolul XIII zona era folosită de ciobani, care duceau turmele la păscut, doi dintre ei fiind Vlad și Simion, despre care s-a creat o legendă. Într-o noapte, unul dintre ei visând, a auzit un glas care-l îndemna să găsească icoana Maicii Domnului, ascunsă în stâncă. Săpând, a găsit-o și ajutați de localnici, ciobanii au construit biserica, cu altarul situat în stâncă, pe locul icoanei (1274). Călugării care s-au stabilit acolo au amenajat odăile din stâncă ca și chilii (urme lungi, grosiere, de cioplire), arheologii descoperind sistem de închidere a ușii din lemn, horn, sistem de încălzire, pat de piatră, drenaje pentru apa de ploaie și nișe scobite în piatră pentru sistemul de susținere al unui pod.

Din acele chilii până doar două s-au păstrat intacte, azi amenajate ca locuri de rugăciune.

În același versant de stâncă în care s-a creat biserica, situate pe 2 niveluri, azi se pot vedea câteva odăi, folosite probabil ca și chilii. Pe munte, deasupra bisericii, se pare că a existat o altă încăpere săpată în stâncă, distrusă de prăbușirea stâncilor. Rămășițele ei semănând cu un jilț, oral au fost numite „Scaunul lui Dumnezeu”. Din păcate nu am putut urca la el, cărarea fiind abruptă, alunecoasă și eu încălțată necorespunzător.

În timp numărul călugărilor a crescut, fostul schit, menționat în diverse acte ale secolelor XVI-XVII, din 1639 a fost arondat Episcopiei Buzăului, în administrația căreia a rămas și după ce a devenit mânăstire (sec. XIX), când complexul a suferit modificări. Ferestrele chiliilor au fost  lărgite, distrugând parțial inscripțiile vechi, majoritatea din secolul XVIII. În perimetru s-au construit casa starețului, bucătăria, acareturi, hambare și o casă cu scopul de a servi drept școală.

Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” a fost atestată documentar din 1351, când la intrarea în ea au existat chipurile cioplite în piatră, înfățișând 2 ciobani, fiecare însoțit de un câine, imagini care au susținut mult timp legenda. În 1825 la intrarea în biserică s-a creat un „foișor” din bârne de brad, pe stâlp de piatră, cu o turlă, în care a fost adăpostit clopotul. Pentru accesul la el, pe latura sudică a pridvorului s-au săpat în piatră câteva trepte.

Partea săpată în stâncă, de 8,8 m lungime, 4 m lățime și 2,8 m înălțime, are tavanul boltit.

Se intră într-un pronaos mic, urmat de naos.

Altarul este despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. În stânga lui arheologii au descoperit numele Vlad și Simion (ciobani), săpate cu litere chirilice, pe același rând, ceea ce sugerează că era de fapt vorba despre o singură persoană, sub ele apărând ieromonah Daniil egumen (starețul mânăstirii), Vartolomi (un călugăr), Stănimir (a donat mânăstirii o parte din moșia Scăeni), datate din secolul XVIII. Fiind pe primul rând, erau considerați ctitorii bisericii.

După Unirea Principatelor Române, prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza averile mânăstirești au fost preluate de stat (secularizarea) și în 1864 țăranii împroprietăriți (reforma agrară). Călugării s-au retras și biserica a devenit parohială. În 1870 altarul a fost separat de naos printr-o catapeteasmă din lemn de stejar, decorată cu icoane.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.

Biserica este încă funcțională, fiind folosită curent de localnici.

Citește și Herghelia Cislău și Mânăstirea Ciolanu, jud. Buzău

Muzeul de Chihlimbar Colți, jud. Buzău

Publicat pe de
1

Comuna Colți, din nord-vestul județului Buzău,  este situată în munții Buzăului, din zona Carpaților de Curbură, arie naturală protejată datorită prezenței zăcămintelor de chihlimbar. A fost numită după muntele Colți, un semicerc cu 7 colți de piatră.  Zona a fost locuită din vremuri străvechi, fapt atestat de descoperirile arheologice, pe dealul „Vârful Bâi” de lângă comună fiind scoasă la iveală o necropolă  din Epoca Bronzului (Cultura Monteoru, mileniile III-II î.e.n).

În comună se află Muzeul de Chihlimbar Colți, inaugurat în 1980,  într-o casă în stil țărănesc, construită în perioada 1973-1974, cu piese aduse din expoziția permanentă din Muzeului Județean Buzău, realizată în 1972 cu material adunat din exploatare și de la localnici.

Chihlimbarul a fost folosit încă din Epoca de Piatră,  în Mezolitic fiind folosit pentru crearea de figurine zoomorfe, folosite ca amulete, din Neolitic la bijuterii. Ajungând să fie foarte cunoscut, încă dinaintea erei noastre s-a pus problema originii lui, astfel în 340 î.e.n. filozoful grec Aristotel susținea că se formează din sucurile secretate de arbori. În 1751 mineralogul J. Behman a stabilit că este o rășină fosilă, devenită în secolul XIX foarte căutată. Existența lui în zona Sibiciu-Colți este menționată în Regulamentul Organic din 1831.

În 1867 chihlimbarul brun, împreună cu „Cloșca cu puii de aur”, tezaur descoperit la Pietroasele, au fost expuse la Expoziția Universală de la Paris, unde au primit medalia de aur. În decursul timpului mulți cercetători din țară și de peste hotare l-au studiat și descris în lucrările lor științifice.

Exploatarea lui a început în 1920.  Fiind considerat foarte prețios, în Al Doilea Război Mondial a fost achiziționat de mulți demnitari, între care și naziștii Joachim von Ribbentrop și Hermann Wilhelm Göring . În 1948 Ministerul Minelor a închis exploatarea, dar zăcămintele au continuat să fie prelucrate și chiar colecționate de către săteni.

Deși spațiul expozițional e mic, Muzeul din Colți prezintă cca. 270 de piese, dintre care cea mai mare cântărește 3,45 kilograme, urmată de un bulgăre de chihlimbar de 1,840 kilograme și unele unelte folosite în prelucrarea lui.

strung pentru șlefuirea chihlimbarului

Sunt etalate podoabe, bijuterii, între care și setul oferit Elenei Ceaușescu cu ocazia vizitei sale de lucru la Buzău.

Se pot vedea și câteva fragmente de oase și colți fosilizate ale unor animale preistorice și o colecție de flori de mină din zona Baia Mare.

Dacă azi nu mai folosesc chihlimbarul, localnicii au găsit alte materiale pe care să le prelucreze manual, pentru a-și îmbunătăți veniturile. Unele dintre ele erau etalate spre vânzare în apropierea muzeului.

Citește și Complexul Rupestru Aluniș, jud. Buzău

Un drum Brașov- Cislău, jud. Buzău- câteva obiective turistice

Publicat pe de
Răspunde

În vara anului 2023 m-am hotărât să vizitez o parte din județul Buzău. Îmi făcusem un itinerar, cu obiectivele pe care doream să le văd,  primul fiind Canionul 7 Scări, din munții Piatra Mare. Din Arad, unde locuiesc, până la Timișu de Jos, județul Brașov, de unde pornea drumeția,  am avut de rulat 450 kilometri. Din păcate fiind perioadă de concedii, zona era foarte aglomerată. Ajungând la Cascada cu Apă Vie, am avut norocul cu niște turiști care mi-au spus că biletele de intrare în canion se epuizaseră, așa că, posomorâtă, m-am întors la mașină.

Cum acea zi mi-o planificasem pentru canion, îmi rezervasem cazarea în Brașov. Dacă nu-l putusem vizita, am hotărât să merg în schimb până în comuna Budila, aflată la doar 18 kilometri nord-est de Timișu de Jos, pentru a vedea fostul Castel  Béldy Ladislau, numit după Prefectul Comitatului Târnava Mare, ultimul descendent al familiei nobiliare Béldy (1940), care l-au  construit și deținut începând cu anul 1731. Acesta l-a vândul inginerului român Barbu Panatazi, în proprietatea căruia a rămas scurt timp, sub comuniști fiind naționalizat. Împreună cu  parcul înconjurător, castelul a fost folosit ca tabără pentru pionieri, apoi ca Poștă și în final a devenit sediul Primăriei Budila, care l-a renovat.

Clădirea, în stil baroc și neoclasicist,  prezintă un corp central cu 2 etaje și două corpuri laterale cu un nivel. Accesul principal se face pe sub un balcon, susținut de 4 stâlpi și 2 coloane, mărginit de un gard din fier forjat. Deasupra ușii din balcon se poate vedea și azi blazonul lui  Béldi-Sigmond. 

La mijlocul fațadei dinspre parc, atât la parter cât și la etaj, se află câte o terasă acoperită, mărginite de pilaștri și coloane.  Una din fațadele laterale prezintă un pridvor cu coloane. În interior în fosta Sală de dans funcționează Sala de ședințe. Din ornamentele fostului castel s-au păstrat doar tavanul cu lambriuri de lemn, câteva uși sculptate în lemn și șemineul din holul de la parter.

În curtea castelului se afla Biserica Sf. Mihail (1405). Fiind în stare avansată de degradare, a fost înlocuită cu actuala  Biserică Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1762-1770).

Clădirea a fost renovată în 2009 și este încă folosită.

În Budila se află și Castelul Nemes, construit în jurul anului 1751 de groful căruia îi poartă numele și fostele grajdurile, azi ruinate, de care nu m-am putut apropia, fiind păzite de un câine aprig.

Postbelic în comună s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1941-1946), în  stil neobizantin,  cu 2 turnuri clopotniță și o cupolă centrală, azi biserica principală a comunei.

Apoi am rulat cei 20 de kilometri spre vest,  până la cazarea din Brașov, restul zilei petrecându-l vizitând locurile arhicunoscute ale orașului vechi. A doua zi începea „marea aventură”. Plecând din Brașov am rulat spre est, apoi sud, prin județul Covasna și după  42 kilometri am ajuns  în satul Acriș, comuna Vama Buzăului, unde într-o depresiune înconjurată de munții Șiriului și masivul Ciucaș, în 2008 s-a înființat Rezervația „Valea Zimbrilor”- Vama Buzăului.

După ce am plătit un preț modic, am ajuns la gardul care înconjoară o poiană largă, ocupată de zimbri și căprioare, unde am fost întâmpinată de un cerb maiestuos, a cărei familie păștea în spatele lui.

În depărtare se vedeau câțiva zimbri, animale vânate masiv în Europa secolului XVIII, la începutul anilor 1900 rămânând în viață doar 12 exemplare, păstrate în grădini zoologice, unde treptat s-au înmulțit. În România există 4 rezervații, prima înființată la Silvuț, cu zimbri aduși din Polonia (1958 ), a doua la Vânători-Neamț (1968), a treia la Neagra Bucșani (1983), ultima fiind cea pe care o vizitam. Inițial avea 10 zimbri, aduși din Austria, Elveția, Italia și Franța, care în timp s-au înmulțit, primul născut fiind o femelă, numită Gențiana, din care  în 2019  șase au fost mutați în Parcului National Vânători Neamț. 

Le vizitasem pe primele două. Dacă la cea de la Silvuț animalele se răcoreau la umbra deasă a copacilor, în Vânători-Neamț erau total neîngrijite, acoperite de ierburi și insecte, iar la Vama Buzăului trăiau într-un perimetru destul de mic, în plin soare. Mă gândeam ce bine le era celor de la Măgura Zimbrilor din Banat, într-un spațiu mare de pădure, în semi-libertate, teritoriul fiind îngrădit doar pentru protecție împotriva prădătorilor. Înconjurând perimetrul, am avut norocul să găsesc 2 dintre zimbri aproape de gard, restul  fiind vizibili doar în depărtare.

Dacă de zimbri nu m-am putut bucura, pe dealul din apropiere am văzut o cireadă de vite, păscând liniștite.

Rezervația adăpostește și câteva exemplare de reni, mufloni, păuni, pe lângă care am trecut, îndreptându-mă spre ieșire.

Cum la doar 9 kilometri sud, la poalele munților Ciucaș,  se afla  Cascada Urlătoarea -Vama Buzăului, m-am îndreptat și eu spre ea. După ce am parcat, am străbătut o stradă paralelă cu pârâul, gândindu-mă la minunea care urma să o văd, despre care legenda spune că sunetele revărsării de apă erau produse de vrăjitoarele ce trăiau acolo.  

După 15 minute am ajuns la cascadă, formată din mai multe izvoare ce curg pe versantul roșiatic, ocupând o suprafață de zeci de metri. Mă așteptam la căderi tumultoase, zgomotoase, dar…imaginea a fost dezolantă și sunetele pe care le-am auzit au fost doar glasurile unui grup de copii, aflați în excursie.

M-am întors la Acriș și am rulat spre nord-estul județului Covasna, pe drum gândindu-mă la cele 3 obiective vizate, canionul eșuat, zimbri aproape de nevăzut și cascada aproape secată. Speram că ghinionul s-a oprit aici.

După 20 kilometri am ajuns la Mânăstirea Sita Buzăului „Schimbarea la Față”, una dintre cele 3 mânăstiri existente în județ, înființată pe terenul donat de câțiva clerici și localnici, sfințit în 1997.

Inițial s-a creat o platformă, pe care s-au construit o mică biserică de lemn, în care călugării țineau slujbele, casa duhovnicului, chilii de lemn și o trapeză. S-au amenajat alimentarea cu apă potabilă, energie electrică și s-a creat un drum de acces. Totuși, nesuportând clima, călugării s-au retras.

În anul 2000 mânăstirea a fost ocupată de măicuțe și din 2002 au început lucrările la noua biserică, din cărămidă, a cărei pictură interioară a fost executată începând cu anul 2007.

S-au ridicat noi chilii, un paraclis de iarnă și o clopotniță, dotată  cu 3 clopote.

Anual, de hramul bisericii (6 august), se desfășoară pelerinaje, sutele de pelerini urcând la mânăstire, pentru a participa la slujbe. 

Mânăstirea a fost ultimul obiectiv  din județul Covasna. Rulând spre sud-est, am intrat în județul Buzău, zona pe care doream să o explorez. După 39 kilometri, pe marginea șoselei mi s-a arătat Lacul Siriu, lac de acumulare creat pe cursul râului Buzău (1982-1994), de 10 kilometri lungime, cu o capacitate de cca. 100 milioane metri cubi, care alimentează Hidrocentrala de la Nehoiașu, cu un baraj din pământ, piatră și argilă, fără structură de beton, de 100 metri înălțime. Lacul este vizitat și de pescarii amatori, în el găsindu-se scobar, păstrăv, crap, biban, etc.

Trecând de capătul sudic al lacului, pentru a vedea o cascadă, din Lunca Jariștei m-am îndreptat spre nord-est. După 10 kilometri, ultima porțiune neasfaltată,  am parcat într-un loc semnalizat de la marginea drumului. Am coborât un șir de trepte, până la un spațiu amenajat cu bănci și mese de lemn, lateral de care am văzut Cascada Pruncea (Cașoca), o cădere de apă pe râul Cașoca, la baza masivului Podu Calului, de cca. 6 metri înălțime, care la bază forma un mic lac, din care se revărsa, continuând râul Cașoca.

Conform unei legende deschizătura din munte, o mică peșteră situată în stânga cascadei, a fost folosită de haiducul Negoiță Gheorghilaș, fost pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu și de tovarășii săi, pentru a ascunde prada luată de la boieri.

Următoarea destinație era localitatea Colți, până unde aveam de rulat 38 kilometri. M-am întors la drumul principal și l-am urmat în continuare spre sud-est, cu un scurt popas în fostul cătun Jețu, azi parte din Lunca Priporului, oraș Nehoiu.

Pe marginea șoselei se află Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, inclusă pe lista monumentelor istorice, construită la începutul secolului XIX,  din lemn de stejar,  pe fundație de piatră, acoperită cu șindrilă și înconjurată de un mic cimitir .

Din păcate era închisă, așa că nu am putut să văd decât picturile vechi de pe peretele din pridvorul deschis.

Ajungând în orașul Pătârlagele, am traversat râul Buzău și m-am îndreptat spre nord , oprindu-mă câteva minute în satul Sibiciu de Sus, aparținător de oraș, la  Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în perioada 1794-1796, din 2010 inclusă pe lista monumentelor istorice.

Încă 7 kilometri și am ajuns în comuna Colți, unde urma să văd Muzeul de Chilimbar, apoi în satul Aluniș, la 5 kilometri de comună, Biserica Rupestră Aluniș.

Pentru acea zi mai aveam un singur obiectiv planificat, mai exact o mânăstire, situată la 21 kilometri distanță. Din Colți m-am întors la Sibiciu de Sus, de unde am urmat un drum spre sud, până în Zaharești, apoi spre spre est, până la ieșirea din satul Măguricea unde, pe un platou larg , am parcat mașina. De acolo mai aveam cca. 2 kilometri, pe care i-am parcurs pe jos, urmând un drum forestier.

Mânăstirea Cârnu a fost ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanu împreună cu soția sa, doamna Chiajna, pe locul unde a existat cea mai veche sihăstrie de călugări de pe Valea Buzăului, pe culmea dealului Blindisel, într-o poiană de la marginea pădurii, teritoriu azi aparținând administrativ localității Tega.

Pe locul vechii Biserici de lemn în 1546 au construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Buna Vestire; Izvorul Tămăduirii; Adormirea Maicii Domnului”, clădire din piatră, în stil muntenesc, cu o turlă cilindrică, în care s-a amenajat o mică încăpere ascunsă privirii, unde domnitorul se putea ascunde la nevoie.

Deteriorându-se, sub Domnitorul Matei Basarab biserica a fost reparată și i s-a adăugat pridvorul deschis, sprijinit de 6 stâlpi din lemn de stejar. În jurul anului 1800 mânăstirea a fost ocupată de călugări greci. În acea perioadă biserica a fost pictată în frescă, din care până azi s-au păstrat doar câteva porțiuni. 

După plecarea lor,  părăsită, chiliile s-au distrus, biserica s-a degradat și localnicii le-au folosit pentru adăpostirea animalelor. 

Lângă intrarea în fosta mânăstire aceștia au descoperit un izvor cu apă curativă care anual este sfințit la o săptămână după Paștele Ortodox, de Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii.

În anul 1991 locația a fost din nou ocupată de sihaștri. În timp s-au construit o trapeză, Paraclisul de iarnă „Adormirea Maicii Domnului”, câteva chilii și din 2002 mânăstirea a fost ocupată de maici.

Lăsând liniștea mânăstirii și a munților înconjurători în urmă, m-am întors la mașină și am rulat cei 20 kilometri până la Cislău, unde aveam rezervată cazarea.

Citește și Muzeul de Chihlimbar Colți, jud. Buzău

Un drum Racoș-Șercaia, jud Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Excursia mea prin județul Brașov lua sfârșit. Încetul, cu încetul, mă îndreptam spre casă, la Arad. De la Complexul Geologic Racoșu de Jos m-am întors și m-am îndreptat spre sud-vest, dorind să ajung în drumul național Brașov-Sibiu, la Șercaia, până unde aveam de rulat cca. 40 de kilometri.

După  15 kilometri m-am oprit în centrul comunei Hoghiz, unde doream să văd două castele vechi.

Castelul Haller, azi Școala Generală Hoghiz, este situat pe una din lateralele Parcului central al comunei. A fost ridicat în 1553 pe locul ruinelor unei foste mânăstiri (1311), din cărămidă și piatră, cu două turnuri de colț. În timp a fost deținut de familia Sükösd și în secolul XVII a fost preluat de Trezorierie. Fiind donat de Principele Transilvaniei Mihály Apafi I lui Borsai Nagy Tamás (1667), acesta l-a făcut cadou de nuntă fiicei sale, intrând astfel în proprietatea lui  Bethlen  Sámuel. Rămânând văduvă, s-a recăsătorit cu Președintele Guvernului Haller István (1708) și a rămas în posesia acestuia până la moartea sa, când a fost preluat de Contesa Bethlen Kata, care și-a petrecut mult timp acolo. Sub comuniști castelul a fost naționalizat. În 2009 a fost retrocedat lui Haller László. Acesta l-a vândut Consiliului Local, care l-a transformat în școală.

Castelul Guthman-Valenta a fost construit în același an (1553), pe o suprafață de 500 metri pătrați, cu o pivniță boltită, clădire modificată în secolul XVIII.

Un secol mai târziu a fost preluat de Gutenau Károly și din 1885 a intrat în posesia Contelui Haller János.

Apoi a trecut din proprietar în proprietar și, neglijat, în timp s-a deteriorat, azi fiind o ruină.

În continuare spre sud-vest. Pe drum am făcut două scurte opriri, pentru a vedea o Biserică de lemn și un monument.

Cuciulata–Biserica de lemn

Comăna de Jos–Monumentul Eroilor

Încă 15 minute și am ajuns în comuna Șercaia, situată pe drumul național, unde am oprit pentru a vedea Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Caterina”, construită în stil neogotic (1868-1875),  pe locul bisericii vechi (1429) care, foarte deterioartă, a fost dărâmată. În turnul-clopotniță, păstrat de la vechea biserică (1691), s-a montat un clopot (1870), al doilea fiind așezat în 1923, perioadă când s-a instalat și un orologiu german (1925). Tot atunci biserica a fost dotată cu o orgă (1921).

Poarta fiind încuiată, nu am avut acces la biserică. Din păcate am văzut doar turnul și casa parohială, clădire din secolele XVIII-XIX, azi declarată monument istoric, situată pe laterala străzii, lângă turn.

În apropierea ei, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită între anii 1925-1926, a cărei pictură interioară, în tehnica fresco, a fost realizată în perioada 1988-1991.

Deși mă grăbeam să ajung la Sibiu, unde aveam rezervată cazarea, am făcut un mic ocol, 4 kilometri spre nord, până în satul Hălmeag, comuna Șercaia, unde doream să văd Biserica Evanghelică Lutherană , monument istoric. Cel mai vechi document, în care erau menționate cetatea Hălmeag și biserica, a fost scris de Andrei II Împăratul Ungariei (1211), specificând că care a dăruit cavalerilor teutoni acea zonă din Țara Bârsei, dar biserica a fost mult mai veche (1160-1190), fapt atestat de inscripția de pe o piatră găsită în timpul refacerii ei (1626).

Cavalerii au fost alungați după 14 ani, a urmat marea invazie mongolă care a distrus tot în cale, se pare că și biserica veche, în stil romanic (1241). După retragerea lor, biserica a fost refăcută în stil gotic, cu elemente cisterciene, stil arhitectural  preluat de la Abația Ordinului Cistercian din Cârța (1260). Până în anul 1542 a funcționat ca Biserică Romano-Catolică „Sf. Petru”, an în care Johannes Honterus a emis  Reforma Lutherană și majoritatea sașilor din Transilvania au aderat la ea. În decursul timpului, avariată, a fost refăcută și restaurată de mai multe ori (1626, 1818, 1841, 1870, 1924), ultima dată în perioada 1979-1980.

Azi biserica, formată din trei nave, una centrală și două laterale, este accesată prin patru intrări, două pe partea sudică, una pe partea nordică și una pe partea vestică, ultima prevăzută cu un portal romanic, cu arce frânte din piatră, conservat de la vechea biserică. Din păcate fostul turn, situat pe fațada de vest, a dispărut, probabil fiind distrus de un incendiu și demolat.

În interior consolele și cheile de boltă prezintă basoreliefuri în stil gotic, iar altarul din lemn, basoreliefuri în stil baroc.

În 1843 altarul din est a fost decorat  cu o icoană care-l prezintă pe Isus crucificat.

Prima orgă, montată în 1777, a fost înlocuită cu actuala, executată de un meșter din Prejmer (1816). În biserică se păstrează cristelnița veche (secolul XVI), cioplită dintr-un singur trunchi.

Lângă biserică se afla cimitirul, în secolul XVIII împrejmuit cu un zid din piatră, înalt de 4 metri, când s-a ridicat și turnul de poartă, cu rol de clopotniță, prevăzut ulterior cu un orologiu.

În el se află o mică capelă, amenajată de cei patru fii ai lui Michael Fronius, Consilier al Guvernului Transilvaniei, Jude Primar al Brașovului și Țării Bârsei, în care acesta a fost îngropat (1799).  

De asemenea au fost postate și monumente pentru alte personalități, majoritatea distruse sub regimul comunist, dintre care au supraviețuit Monumentul Ecaterinei Varga, localnică care a luptat pentru drepturile țăranilor români din Munții Apuseni în perioada în care aceștia erau oprimați de administrația Imperiului Habsburgic (1840-1847) și bustul Împărătesei Austriei Elisabeta (Sissi), în amintirea celei care, după Revoluția de la 1848,  a făcut numeroase donații pentru orfanii din zonă.

Complexul Geologic Racoșu de Jos, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Geoparcul Carpaterra se întinde pe teritoriul administrativ a 8 localități din județul Brașov, ocupând o suprafață de cca. 28.000 de hectare. În cadrul lui, în zona de contact a munților Baraoltului și Harghitei cu munții Perșani, este delimitată o arie naturală protejată, începând cu anul 2005, Complexul Geologic Racoșu de Jos, întins pe 95,2 hectare, care se suprapune Sitului Natura 2000- Dealul Homoroadelor.

În cele trei cariere sunt conservate Coloanele de bazalt (cariera MTTC), Lacul de Smarald (cariera Brazi) și Vulcanul Stins (cariera Dealul Hegheș),vechi din cuaternar.

Pentru a le vizita, am achizionat biletul de intrare de la Castelul Sükösd-Bethlen (15 lei în 2022). De acolo am rulat câțiva kilometri, până la o barieră păzită, pe care am depășit-o, arătând biletul.

Mai aveam puțin până la monumentele naturii, dar am pierdut timpul pe drum, imortalizând turmele de bivoli, oi, vaci, care pășteau nestingherite.

Am ajuns pe un platou, unde am parcat în dreptul unui mic restaurant cu terasă.

De acolo m-am îndreptat spre Lacul de Smarald, situat în partea de nord-est a complexului.  S-a format după închiderea exploatării miniere la Cariera de bazalt Brazi, apa provenind din precipitații, izvoare de profunzime și din topirea zăpezii. A fost populat cu pești.

În prezent adâncimea maximă a lacului este de cca. 18 m, dar crește anual cu aproximativ 0,5-1 m, datorită dezvoltării vegetației. Timpul fiind frumos, cerul senin, am avut norocul să-i văd nuanța de smarald, care se schimbă în funcție de luminozitate.

Pe o lungime de 200 metri, cu înălțime de 50 metri, este mărginit de o parte din vulcanul bazaltic. L-am remarcat după forma scurgerilor bazaltice, situate spre baza lui.

M-am întors spre platou și m-am îndreptat spre Coloanele de Bazalt. După cca. 15 minute am ajuns în dreptul primelor formațiuni.

Exploatarea bazaltului de la Racoș a fost cea mai veche din zona munților Perșani.

A fost oprită în anii 1960, când situl a fost declarat monument al naturii, curgerile de bazalt de la Racoș fiind estimate ca aparținând perioadei de erupție din cuaternar (1,3-1,5 milioane de ani vechime).

Coloanele de bazalt au între 8 și 10 metri înălțime. Prezintă muchii ascuțite, acoperite de straturi suprapuse orizontal, descriind diferite forme geometrice.

Vulcanul Stins îl lăsasem la urmă. Se află situat pe dealul Hegheș, lateral de drumul pe care venisem și pe care urma să mă întorc. Ajungând la mașină, m-am oprit câteva minute lângă „prietenii” mei cei noi.

Cam la jumătatea drumului spre barieră, am parcat mașina și am urmat un drum lateral, apoi am urcat o potecă, până la marginea conului vulcanic.

Specialiștii afirmă că este locul unde au avut loc ultimele erupții bazaltice din munții Carpați în perioada cuaternară.

În timp lava răcindu-se, s-au format zgura, bazaltul și piatra ponce, o rocă poroasă pe care localnicii au folosit-o la construirea caselor.

Castelul Sükösd-Bethlen- Racoș, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Comuna Racoș este situată în nord-estul județului Brașov, pe valea râului Olt, ultima localitate la granița cu județul Covasna. În ea s-a păstrat până azi Castelul Sükösd-Bethlen, vechi din secolul XVII.

A fost construit de boierul Sükösd György, comandantul oștirii Principelui Bethlen Gabor, în stil renascentist (1624-1636), pe locul unui conac mai vechi (1594-1603).

Nu după mult timp a intrat în posesia diplomatului Budai Péter, care l-a fortificat. Suprafața de 3.200 metri pătrați a fost înconjurată cu un zid dublu de apărare, cel exterior prevăzut cu bastioane, nișe pentru tragere și guri de aruncare, care delimitau o curte interioară și una exterioară.

Într-unul din bastioane a amenajat un depozit de arme. În afara zidurilor s-a creat un șanț cu apă, de 21 metri lățime și 5 metri adâncime, peste care s-a așezat un pod mobil, pe care se accesa castelul.

În 1694 castelul a intrat în posesia familiei Bethlen, de care a fost deținut timp de două secole. În 1863 a fost cumpărat de Banca de Credite din Transilvania, apoi a intrat în posesia Contelui Teleki Sámuel și din 1903 preluat de Composesoratul de Pădure și Pășune din Racoș. Clădirea nefiind întreținută, a început să se degradeze.

Deși izbucnise Primul Război Mondial, statul maghiar a hotărât să-l restaureze, dar proiectul nu a mai fost realizat. Postbelic, sub regimul comunist, a fost folosit ca C.A.P., pentru depozitarea grânelor și grajd pentru animale, când o parte a fost demolat, pentru accesul utilajelor grele.

După 1989, cu fonduri strânse de „Fundatia Castelul Bethlen din Racoșu de Jos” și de pastorul comunei, castelul a fost parțial restaurat. S-au renovat turnul de poartă, aripile de sud și nord au fost acoperite și s-a început reconstrucția pridvorului suspendat pe coloane dorice. Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor.

În anul 2019, după mai multe procese juridice desfășurate, castelul a reintrat în posesia Composesoratului de Pădure și Pășune din Racoș, care l-a închiriat Asociației Alsórákosért. Azi castelul poate fi vizitat, plătind bilet de intrare. Accesul în curtea interioară se face printr-un pasaj boltit, situat la baza turnului înalt, rectangular, de pe latura de sud.  

Din fostul ansamblu s-au păstrat doar aripile de sud și vest ale castelului, turnurile circulare din colțuri și bastioanele folosite ca depozit de arme și bucătărie.

Citește și Complexul Geologic Racoșu de Jos, jud. Brașov