Mânăstirea Voivozi și Castelul Degenfeld, județul Bihor

Publicat pe 16 mai 2018 de monica frimu

Într-o zi însorită de vară am pornit să explorăm o parte din județul Bihor. După aproximativ 2 ore am ajuns în Aleșd. Am avut ghinion cu o rafală de ploaie care părea că nu se mai termină așa că ne-am oprit în centru pentru două, trei poze.

Lângă parcare era Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Construcția ei a început în 1939, în timpul regelui Carol al II-lea, a fost terminată în doar câteva luni și sfințită în 1945.

Vis a vis am văzut o clădire colorată, galbenă, în care se afla un bar și sediul unei firme. Am aflat că a fost Hotelul Erzebet (Elisabeta), construit pe locul unui han vechi.

Plecând din Aleșd, ploaia s-a oprit. Imediat după ieșire, la 3 km, am văzut pe marginea drumului, pe o ridicătură de teren, Biserica de lemn „Buna Vestire” din Pestiș. Nu am putut vizita interiorul, fiind închisă. Pe o placă, la intrare, am citit că era construită în 1797. În 1862 i s-a adăugat prispa ce înconjoară biserica și în 1922 a fost recondiționată. Interesant la această biserică este că toată structura de rezistență a fost efectuată din lemn.

După două curbe am văzut o biserică din lemn, nouă. Ne-am oprit, am fotografiat-o, dar nu am putut afla date despre ea.

După 30 minute am ajuns în Pădurea Neagră, localitate situată pe cursul râului Bistra, în zona munților Plopiș, sau munții Șes. La ieșirea din localitate am văzut cascada Pădurea Neagră.

În apropiere, la doar 11 km, era Mânăstirea Sfinții Voivozi, sau denumirea veche „Colțul cu Meri”, o mânăstire de maici. A fost înființată în sec. XII pe ruinele unei vechi biserici atestată arheologic din sec. VII. În dezvoltarea mânăstirii au avut un rol principal fiii lui Dragoș Vodă din Maramureș, ea fiind trecută în apartenența Mânăstirii Peri, din nordul țării, astăzi situată în Ucraina. La această mânăstire a fost numit ecumen o rudă cu Dragoș Vodă, care a devenit ierarh patriarhal peste toată zona de Ardeal, din Maramureș până în Bihor. Astfel, în acea perioadă s-a întărit ortodoxismul într-o zonă dominată de catolicism.

Am urcat pentru a intra în incinta mânăstirii. În partea dreaptă am văzut o biserică mai nouă, ridicată între anii 1946-1948. Pe lângă ea se aflau chiliile și anexele.

Am trecut pe lângă un paraclis, ridicat în 1955, în care se țin slujbele vara.

Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” „Sf. Nicolae”a fost construită în anul 1700, în localitatea Sacalasău, județul Bihor și adusă în Voivozi, comuna Popești, în 1994. Este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 2010 hramul mânăstirii s-a schimbat în „Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei și Sf. Ierarh Ioan de la Râșca și Secu”, personaje importante în cursul istoriei religioase a țării.

Am parcurs 20 km până în localitatea Balc unde doream să vizităm mult controversatul Castel Degenfeld. A fost ridicat în 1896 de contesa Emma Degenfeld Schombuy, în stil eclectic, lângă ruinele unui castel construit în 1484 de către Episcopul orașului Oradea. L-a situat în mijlocul unui parc de aproximativ 16 hectare, prin care curge râul Barcău. În 1914, castelul a fost modificat în stil romantic.

Până în 1918 a aparținut familiei Karolyi, apoi a fost cumpărat de un bancher, cumnat al prințului Ghica, care a construit un ștrand cu apă de la sondă și o bază sportivă. Domeniul cuprindea mii de hectare de teren agricol și forestier, de asemena o herghelie de peste 250 de cai pursânge care, ulterior, a fost preluată de Romsilva. Parcul dendrologic, cu rășinoase și foioase, a devenit monument ocrotit de lege.

Între anii 1940-1944 a revenit familiei Karolyi. În 1947 a fost naționalizat și a fost administrat de Ministerul Industriei Forestiere când a funcționat ca magazie de cereale.

Din 1958 a fost transformat în sanatoriu condus de Ministerul Sănătății. În 1982 a intrat în administrarea Schelei de Foraj Extracție Suplacu de Barcău și domeniul a fost transformat în stațiune, folosind apa de sondă care avea efecte terapeutice. În 1996 a fost preluat de către OMV-Petrom care l-a vândut în 2011 firmei ADL Invest din Moinești, județul Bacău, neținând cont de posibilitatea donării lui Consiliului Județean Bihor.

După multe tratative cu băiatul paznic al castelului, convorbire telefonică cu un personaj ce se părea că ar fi fost patron, am primit permisiunea de a intra în domeniul castelului.

Totul era o ruină. Rămăseseră doar zidurile exterioare și acelea pe cale de a se dărâma.

In interior, deziluzie totală. Până și prizele electrice erau smulse, scările deteriorate, geamurile inexistente. O carcasă în care șuiera vântul.

A trebuit să ghicim unde era cândva curtea interioară, acum un loc cu buruieni înalte de peste 1 m.

Inițiativa acestei mici firme de a transforma castelul în hotel, a construi un complex cu căsuțe, bazine, etc. care să deservească aproximativ 1.000 de persoane era pentru mine un mare semn de întrebare.

Singurele ființe fericite pe care le-am întâlnit, în acel parc năpădit de buruieni, au fost o „mamă” vacă cu doi viței. Pășteau în liniște și cel mai mic, fără frică, sugea de la ugerul mamei.

Citește și Șimleu Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Peștera cu Cristale Farcu, Peștera Unguru Mare, Cascada Vadu Crișului, județul Bihor

Publicat pe 28 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Peștera cu Cristale Farcu se află în munții Pădurea Craiului, în apropierea comunei Roșia din județul Bihor. Inițial, după 1950, aici s-a deschis un punct de lucru minier în care se exploata bauxita. În 1987, în urma lucrărilor la o galerie, s-a descoperit în subteran o cavitate, lungă de 265 m, tapetată cu minerale cristalizate de calcit. Un mm de cristal crește în 20 de ani astfel s-a determinat că este mai veche de 300.000 ani. Din păcate, în deruta care a urmat, aceasta a fost vandalizată de mineri. Din acest motiv a fost închisă mina, ceea ce a dus la sărăcirea zonei prin lipsa locurilor de muncă. În anul 2012 a fost amenajată și deschisă publicului. Se pot vizita 200 m de galerie de mină și 100 m de galerie de peșteră care se termină cu un blacon amenajat, de unde se văd în toată splendoarea cristalele.

Am înnoptat în localitatea Lazuri, comuna Roșia. De aici am parcurs 3 km până în parcarea situată în apropierea intrării în peșteră. Ajungând prea devreme am urcat pe traseul tematic „Descoperă Valea Roșia” care începea lângă parcare. În liniștea dimineții am străbătut o potecă ce urca pe dealul Farcu de unde am văzut o panoramă superbă. Singura ființă pe care am întâlnit-o a fost un cal care își lua micul dejun pe pășunea comunală.

Poteca trecea prin pădure până la Stanu Cârnului, und era amenajat un balcon, din care am privit panorama Văii Lazurilor. Ne-am întors după indicatoare și am ajuns la lentila de bauxită.

De aici am coborât și în 10 min. am ajuns la punctul de plecare.

Lângă intrare era construită o căsuță de lemn, pe post de casă de bilete, în care se vindeau suveniruri. Din nou m-a mirat taxa mică de 15 lei/persoană. Pe platoul din fața intrării se afla un cărucior minier așezat pe șine, amintire a muncii în subteran. Ne-am echipat cu haine mai groase, temperatura în interior fiind de 7 grade.

Casca de protecție obligatorie și am intrat printr-o galerie de mină întunecoasă. Am ajuns într-un perimetru în care era amenajat un mic muzeu al mineritului. Erau etalate căști de protecție, lămpi de carbid, un manechin îmbrăcat în echipamentul de lucru al minerilor, care demonstra metoda de forare. În această zonă am văzut și galerii înclinate, prevăzute cu șine metalice, pe care se transportau cărucioarele cu minereu.

De aici am coborât pe niște scări metalice, prin galeria de peșteră, până la balconul amenajat.

Nu îmi puteam dezlipi privirile și nu îmi venea să cred că ceea ce vedeam era real. Am fost în mai multe peșteri dar aici era ceva foarte rar de întâlnit.

Vizita a fost foarte scurtă, de aproximativ 30 min. Din acest motiv am ieșit tristă dar, nu a durat mult, pentru că lângă mașină mă aștepta un superb și prietenos patruped.

Ne-am întors prin Lazuri până la șoseaua principală. Am urmat indicatoarele și, după 43 km, am ajuns la Șuncuiuș. De aici am parcurs 2 km pe un drum ce urma matca râului Crișul Repede. Am parcat pe un platou larg amenajat pentru campare.

Doream să vizităm Peștera Unguru Mare sau Peștera de la Bolhac. Peștera este situată pe malul stâng al Crișului Repede. Nu prezintă formațiuni deosebite ci impresionează prin grandoarea și istoricul ei. A fost menționată prima dată în 1921, de către E. Bokor.

Din cei 800 m lungime doar 400 m au fost amenajați și deschiși publicului în 1999. Din aceștia doar 200 m sunt electrificați.

Am plătit intrarea și am așteptat să se adune grupul cu care urma să intrăm. Prezența unui ghid era obligatorie peștera fiind rezervație naturală. Am trecut râul pe un pod lung de metal până la intrarea în peșteră, un portal de 33 m lățime și 22 m înălțime.

Am intrat pe o potecă și am ajuns într-o galerie spațioasă în care au locuit oamenii preistorici. În zona portalului au fost descoperite obiecte din piatră și os, fragmente de vase ceramice din neolitic. Se pare că peștera a fost locuită până în sec. VI înainte de Cristos.

Podeaua galeriei era aproape orizontală și am văzut un curs de apă lăptos. Ghida ne-a spus despre prezența unui mineral rar, crisit, care îi dă apei această culoare.

Am cotit la stânga și am ajuns într-o sală, punctul terminus pentru noi, la capătul căreia, dintr-un sifon pornește cursul de apă spre ieșire. În ultima galerie a fost descoperită o necropolă în care arheologii au scos la iveală resturi de schelete umane, vase ceramice și unelte din epoca bronzului iar, ca o raritate, o mărgea de chihlimbar, de origine baltică, care atestă schimburile comerciale din acea perioadă.

Despre peșteră circulă și legende. Una spune că denumirea ei vine de la o familie, Unguru, care era proprietara acestei zone. Ea avea doi fii cărora li s-a împărțit averea și anume, celui mare, terenul de sus, unde se află peștera Unguru Mare și celui mic, terenul de jos, unde se află peștera Unguru Mic. În acea vreme se pare că peșterile comunicau între ele, astăzi nu mai comunică.

Altă legendă spune că în peșteră oamenii se opreau ca la un han unguresc, legau prietenii și făceau negoț, de unde denumirea de Unguru Mare.

În peșteră trăiește o colonie mare de lilieci. Spre dezamăgirea noastră aceștia lipseau. Ghida ne-a explicat că era perioada în care migrau în pădurile din vecinătate.

Am ieșit și ne-am îndreptat spre mașină. Pe versantul abrupt al muntelui, pe partea cealaltă a râului, am văzut un grup de copii luând lecții de alpinism.

La 8 km depărtare am ajuns în localitatea Vadu Crișului. Am parcat la ieșirea din localitate, lângă Sala de sport. Am traversat Crișul Repede peste un pod, accesibil din 2014 și ne-am îndreptat spre Peștera Vadu Crișului și cascada Vadu Crișului.

După indicatoare am urmat o potecă care inițial a trecut prin pădure. A urmat un urcuș, nu foarte abrupt, pe o potecă îngustă, care avea într-o parte muntele abrupt și într-o parte pădurea, prin care se vedea râul, aproape de care am ajuns în unele porțiuni. Pe partea cu muntele erau puse din loc în loc lanțuri ajutătoare.

Când am ajuns în dreptul unui versant abrupt, notat cu Fisura Clepsidrelor, am avut senzația că eram parte din munte.

După 45 minute am ajuns la căsuțele care se aflau în fața intrării în peșteră. Din păcate aceasta era închisă datorită unei pene de curent electric ce nu se putea remedia pe loc. Făcusem 2,5 km, începea să se înnoreze, eram dezamăgite. Lângă peșteră se afla Cascada Vadu Crișului. Am coborât o porțiune abruptă sperând să nu înceapă ploaia înainte de a ajunge. Cascada ni s-a arătat imediat în toată splendoarea ei. O cădere naturală de apă, de 9 m înălțime, care se varsă într-un bazin de calcar săpat de apă. Cascada s-a format din apa care iese din peșteră. În 1995 ambele, peștera și cascada, au fost declarate rezervație naturală.

A început să răpăie puternic. O ploaie care nu știam cât va dura, fiind între munți. Am traversat în fugă un pod peste Crișul Repede și ne-am adăpostit în halta de cale ferată Peștera. Nu puteam aștepta un tren, deoarece cele care opreau aici circulau foarte rar. Ploaia s-a oprit și, fiind ude rău, am hotărât să ne întoarcem în Vadu Crișului urmând calea ferată. După 40 minute de sărituri pe terasament am ajuns la un tunel în care ne-am oprit să ne odihnim puțin.

A mai urmat aproximativ 1 km și am ajuns la mașină. A început iar să plouă astfel am încheiat ziua cazându-ne la o pensiune din apropiere.

Ciește și Mânăstirea Voivozi și castelul Degenfeld, județul Bihor

Peștera Urșilor și Peștera Meziad

Publicat pe 5 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o vară am hotărât să petrecem concediul în natură. Am plecat din Arad prin județul Bihor, să vedem câteva peșteri. După o oră de am ajuns în orașul Salonta unde ne-am oprit în centru, lângă Parcul Central, aproape de Primăria Salonta.

La un capăt al parcului se afla o porțiune cu statui între care am remarcat-o pe cea a lui Bocskai Istvan, principele Transilvaniei și bustul lui Avram Iancu. Tot aici am vizitat și Biserica Reformată.

În cealaltă parte a parcului am văzut Turnul Ciunt. În el este amenajat Muzeul memorial „Arany Janos” încă din anul 1899, azi numit după poetul și prozatorul maghiar, născut la Salonta în 1817, care alături de Petofi Sandor a participat la Revoluția din 1848. A fost membru al Adunării Naționale. În muzeu am văzut o parte din obiectele personale ale poetului care au fost donate orașului de către fiul său.

Nu departe se află Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” construită în anii 1931-1932.

După 25 de kilometri am ajuns în Băile Tinca, stațiune cu ape minerale cu care se tratează afecțiuni ale tubului digestiv, aparatului renal, de nutriție, reumatologice și ginecologice. Zăcământul de ape minerale a fost descoperit prin forare în 1884. În 1968 băile au devenit stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele au proprietăți asemănătoare cu ale apelor minerale de la Vichy, Franța. Am văzut izvoarele amenajate, numerotate în funcție de apa pe care o conțineau și clădirile în care erau băile cu ape termale.

Ieșind din băi ne-am oprit să ne răcorim și noi cu apă minerală de la un izvor ce se afla pe marginea drumului.

După 42 km am ajuns în Beiuș, oraș situat în regiunea Crișana, pe malul drept al râului Crișul Negru și străbătut de un afluent al acestuia, Valea Nimăiești, care îl împarte în două părți. E înconjurat de munții Apuseni, Codru Moma, Bihor, Vlădeasa și Pădurea Craiului. Ca oraș a existat înainte de anul 1241 apărând în scripte ca fiind pustiit de invaziile tătarilor între anii 1241-1246. Am oprit în centrul orașului lângă parcul central, „Parcul cu gresie”, în care se aflau statui ale unor personalități ale orașului și Monumentul „Martirii Ioan Viordaș și Nicolae Bolcaș”.

În centrul orașului am văzut Biserica română unită „Sf. Dumitru” edificată la sfârșitul sec. XVIII.

Am urcat pe deal, printr-un cimitir, până la Biserica Ortodoxă din Deal „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”. A fost construită între anii 1784-1790 fiind finanțată de negustorii greci și români. Nu am putut intra fiind încuiată. Nu ne-a părut rău de acel urcuș pentru că am putut vedea panorama orașului.

Pentru ziua respectivă ne propusesem să vedem două peșteri astfel am pornit spre prima. Drumul a fost neașteptat de bun, asfaltat ca nou, dar foarte aglomerat. Peștera Urșilor se află în localitatea Chișcău, comuna Pietroasa, la 25 km de Beiuș. A fost descoperită în 1975 prin dinamitările făcute la o carieră de marmură. S-au descoperit fosile ale ursului de cavernă vechi de peste 15.000 de ani, de unde și denumirea peșterii. Timp de 5 ani a fost amenajată și, în 1980, a fost deschisă pentru vizitare. Peștera are lungimea de 1,5 km, e formată din 2 galerii, una superioară, 488 m, ce poate fi vizitată și una inferioară, rezervație științifică.

Am parcat într-o zonă amenajată cu căsuțe de lemn destinate comerțului cu obiecte artizanale, suveniruri, produse apicole etc. De aici am urcat niște trepte, pe versantul dealului în care s-a format peștera, până la un pavilion în care am cumpărat biletele de intrare, spre mirarea noastră cu doar 20 lei bucata. Intrarea se face în grupuri organizate, cu ghid, din 30 în 30 min. și vizionarea peșterii durează cam tot atâta timp. În interior este o temperatură constantă de +10 grade. Am așteptat pe terasă ora la care era planificată intrarea. Se puteau consuma diverse dintr-un bar amenajat în clădire.

Partea vizitabilă a peșterii este formată din 3 galerii: Galeria Oaselor, Galeria Emil Racoviță și Galeria Lumânărilor și 4 săli: Sala Oaselor, Sala Spaghetelor, Sala Lumânărilor și Sala Emil Racoviță. Unele formațiuni au primit denumiri după forma asemănătoare ca: Draperiile din Galeria Urșilor, Căsuța Piticilor, Lacul cu Nuferi, Sfatul Bătrânilor.

Am intrat prin Galeria Urșilor unde, chiar lângă poteca pe care mergeam, am văzut o mulțime de oase ale urșilor preistorici. În scop turistic a fost asamblat și un schelet întreg expus într-o parte a peșterii. În peșteră au fost identificate peste 1500 oase între care 100 cranii de urs, 120 de culcușuri, unele mai mari, în care se presupune că ursoaicele dădeau naștere puilor.

Am trecut prin Galeria Emil Racoviță în care am văzut formațiuni de stalactite și stalagmite impresionante.

Urcând și coborând printre forme bizare, lacuri mici, am trecut prin Sala Spaghetelor în galeria Lumânărilor. În cea din urmă s-a găsit un schelet aproape întreg de capră sălbatică, astfel s-a demonstrat că peștera era locuită și de alte vietăți.

Formațiunile văzute ne-au amuțit. Erau „spaghete” coborâte din tavan, „păduri” de stalactite și stalagmite.

Aceasta era și cea din urmă galerie și turul s-a terminat. Ne-am întors la Beiuș și am urmat o altă rută, prin Remetea, la Peștera Meziad, în total 55 km. Peștera se află în extremitatea sud-estică a munților Pădurea Craiului. Inițial, în 1859, a fost studiată de un explorator vienez care a cartografiat 1150 m. În 1921 Institutul Român de Speologie (primul din lume) sub îndrumarea lui Emil Racoviță a preluat cercetarea peșterii. Pe parcursul timpului s-au făcut săpături, cartografieri și în 1992 s-a ajuns la dimensiunile actuale de 6292 m din care 1038 se pot vizita. A devenit obiectiv turistic de la începutul anilor 1900. La început a fost amenajată cu scări și lămpi de carbid, apoi cu lanterne electrice, din anul 2012 au fost montate balustrade și o rețea de iluminare. Temperatura în peșteră este constantă de +10-12 grade.

Am parcat într-o zonă amenajată în acest scop și am continuat pe un drum forestier bun. Am avut o surpriză grozavă ! Ne-a întâmpinat o căprioară despre care am aflat ulterior că era îngrijită de paznicii intrării în peșteră și devenise mascota turiștilor.

Am urcat scările până într-un loc amenajat în care am cumpărat biletele de intrare și unde se găseau suveniruri. O surpriză și mai mare decât la Peștera Urșilor. Biletul a costat 10 lei. M-am gândit cum se pot întreține peșterile din asemenea sume modice, cu un aflux modest de turiști și fonduri mici…

Vizitarea durează aproximativ 40 min. Am intrat printr-o gaură mare săpată în stâncă, am urmat traseul mergând pe scări metalice prevăzute cu balustrade și iluminate. Totuși era întuneric peștera fiind enormă.

De la ghid am aflat denumirile porțiunilor de peșteră prin care treceam: Sala Mare, Galeria Tulnicului, Galeria Dracului, Galeria Turnurilor, Sala Piramidei, Sala Liliecilor. În jurul nostru am văzut stalagmite și stalactite gigante.

Știam că în peșteră locuiesc într-o colonie mulți lilieci condițiile fiind prielnice. Am aflat că nu aveam ocazia să îi vedem.

Ne-am îndreptat spre ieșire unde, ca fundal, ni se înfățișa ziua însorită de afară.

Am continuat drumul trecând prin comuna Roșia spre satul Lazuri unde ne-am cazat la o pensiune de vis, Pensiunea Dorel Codoban. Clădirea modernă, cu toate utilitățile, este plasată într-un peisaj mirific.

Până spre seară am colindat ulițele comunei aducându-ne aminte de trecutul nu prea îndepărtat în care se treceau punți de lemn, se foloseau căruțe pentru transport, se adunau lemne pentru iarnă, etc. Chiar și animalele erau liniștite în ziua fierbinte de vară.