Stațiunea balneo-climaterică Geoagiu-Băi, din județul Hunedoara, e situată la confluența râurilor Geoagiu și Mureș, într-o depresiune din Munții Metaliferi, la 6 kilometri de orașul Geoagiu, de care aparține administrativ.
Încă de pe vremea romanilor a fost cunoscut efectul terapeutic al apelor minerale din zonă. Aceștia descoperind un „lac” cu efecte benefice asupra sănătății, au început amenajarea băilor Thermae Germisara, create în apropierea Castrului roman Germisara, de unde erau accesate printr-un drum pavat cu dale, o porțiune din el putându-se vedea și azi.
Inițial pe un promontoriu circular, de travertin și tuf calcaros, cu diametrul de 90-95 metri, au săpat bazinele, pe care le-au căptușit cu scândură, apoi rețele de canale prin care apa era dirijată din „lac”, creându-se băile de suprafață, ulterior și cele din subteran.
Se pare că, după retragerea romanilor, băile au fost părăsite, ele fiind menționate abia la mijlocul secolul XVI de Geovan Andrea Gromo, mercenar italian, comandant al gărzii Regelui Ungariei Ioan Sigismund Zápolya, ca fiind refăcute de Regina Isabela.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar în 1805, băile fiind foarte vizitate pentru cure balneare și relaxare, în 1885 fiind înregistrați 900 de vizitatori. În timp stațiunea a devenit foarte cunoscută și interbelic dezvoltarea ei a luat avânt, s-au construit vile și în 1932 Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, renovată și resfințită în 2010.
În 1935 a început amenajarea actualului ștrand termal, primul fiind săpat bazinul mic. În timpul lucrărilor arheologii au descoperit ruinele fostelor băi romane: 3 bazine exterioare- mare, mediu și mic, o clădire cu funcție medicală, un vechi canal dacic, în zona lacului monede de bronz și argint, un mic templu cu altare, 7 plăcuțe votive din aur dedicate zeițelor Diana, Hygeea, Nymphae, considerate tămăduitoare și protectoare a apelor termale și 3 statui prezentându-i pe Diana, Aesculap și Hygeea.
Azi ștrandul cuprinde 3 bazine, prevăzute cu trambuline, din care unul olimpic, de 2,4 metri adâncime, alimentate cu apă termală de 32-33 grade Celsius.
Apele au efecte benefice mai ales în afecțiunile aparatului locomotor, de nutriție, metabolice, dermatologice și gincecologice. În plus aerul fiind ozonat, stațiunea fiind situată la 350 metri altitudine, e recomandată pentru tratamentul unor boli ale sistemului nervos, în stări de oboseală, surmenaj, anemii, nevroze, etc.
Apele mezotermale din Geoagiu-Băi și 8 hectare de pădure din nordul stațiunii, cu numeroase izvoare, au fost declarate în anul 2000 rezervație naturală de tip mixt.
La marginea stațiunii se află Cascada Clocota, o cădere de apă pură, plată, de aproximativ 38-43 metri înălțime și 22 metri lățime, care colectează cele 16 izvoare termo-minerale din zonă și un pârâu, motiv pentru care apa ei nu îngheață niciodată.
O legendă spune că în timpul Imperiului Austro-Ungar un ofițer s-a îndrăgostit de fata unui morar din zonă. Iubind pe altcineva și părinții obligând-o să se căsătorească cu ofițerul, tânăra s-a aruncat de pe stânci, din lacrimile ei formându-se cascada.
Comuna Brănișca este situată în vestul județului Hunedoara, pe malul drept al râului Mureș. A fost atestată documentar din 1329, cu numele Baranchka, secol în care a fost construită o fortăreață militară, ulterior pe locul ei fiind ridicat un castel, până în 1551 deținut de György Martinuzzi, Episcop de Oradea și Guvernator al Transilvaniei.
Domeniul intrând în posesia lui Szalánczi László, pe locul vechiului castel acesta a ridicat un castel în stil renascentist, cu 4 bastioane, înconjurat de un parc situat de-a lungul râului Mureș (1590), unde azi se pot vedea urmele fostelor fortificații, 3 turnuri de apărare, în 1975 folosite ca spălătorie, călcătorie, magazie și fosta Capelă Reformată (1559) ruinată. După moartea lui castelul și satul Brănișca au intrat în posesia cancelarului Jósika István, familie care l-a deținut până la Reforma Agrară (1945).
În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784) castelul Jósika a fost incendiat. A fost reconstruit de baronul Jósika Miklós, care a adăugat o cameră de biliard, o baie și o cameră a fetelor (sec. XIX). Grânarul și grajdul au fost renovate, s-au ridicat un nou grajd din piatră, o moară și în apropiere un castel în stil clasicist, cu un etaj, prevăzut cu un cerdac deschis, cu 3 arcade, susținute de pilaștri. Sub ultimul proprietar, Jósika János IV (1888-1958), interbelic membru al Parlamentului român, prin Reforma Agrară (1921) moșia a fost împărțită țăranilor, rămânându-i cca. 60 iugăre de teren, castelul și parcul, pe care le-a pierdut după al Doilea Război Mondial, când au fost naționalizate. Ulterior în castel a funcționat o Școală de cadre sindicale, din 1975 Preventoriul T.B.C. și un Centru de tratament și îngrijire, când capela a fost transformată în magazie și după 1989 a fost retrocedat moștenitorilor.
La începutul secolului XX comuna s-a dezvoltat mai ales căii ferate, nou construită și a turnătoriei de fontă, în care se fabricau sobe.
Gara Brănișca
Populația fiind majoritar română, în 1942 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”.
Azi de comună aparțin administrativ 8 sate- Boz, Bărăștii Iliei, Căbești, Furcșoara, Gialacuta, Rovina, Târnava și Târnăvița.
Primăria Brănișca
La 5 kilometri nord de comună se află satul Târnăvița, în care s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în 1661, în vremea Mitropolitului Sava Brancovici, nume și dată inscripționate deasupra ușii de intrare, când în interior, pe fața dinspre naos, un pictor din Târgoviște i-a pictat pe Sfinții Apostoli.
Un secol mai târziu deasupra pronaosului s-a construit turnul-clopotniță, cu foișor, care putea fi accesat pe o scară mobilă, rezemată de peretele nordic și în interior Constantin Zugravu a executat pictura pe lemn, azi foarte deteriorată. În secolul XX biserica a fost consolidată de 3 ori, ultima dată în anul 1985.
Două dintre icoanele vechi de pe tâmpla bisericii, ,,Iisus Pantocrator’’ și ,,Sf. Ierarh Nicolae’’, azi sunt păstrate în colecția Mânăstirii Gai din Arad.
În 1937 lângă ea s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă, biserica veche a fost folosită tot mai rar, apoi închisă.
Rulând încă 3 kilometri spre nord se ajunge în satul Târnava, menționat în harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773).
Școala Târnava
În el s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” care se presupune că a fost construită în perioada 1661-1665, în turnul clopotniței fiind descoperită o inscripție ce menționează numele Principelui Mihai Apafi. În secolul XVIII i s-a adăugat turnul-clopotniță și interiorul a fost pictat. În timp biserica a suferit mai multe reparații, ultima restaurare fiind efectuată în anul 2006.
M-am întors la Târnăvița și m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri, până în satul Boz, atestat documentar din1453. Se presupune că a fost locuit din timpuri străvechi, pe teritoriul lui fiind găsită o secure din piatră, datată din epoca primitivă. În sat se află Biserica de lemn „Sf. Gheorghe”, construită în 1701 și în jurul anului 1791 extinsă.
Fiind deteriorată, în 1829 a fost refăcută și interiorul pictat.
Ulterior i s-a adăugat un pridvor din lemn.
Lângă ea se află Biserica Ortodoxă Nouă, cu clopotnița separată, construite în 1991.
Îndreptându-mă spre nord, la un moment dat trebuia să cotesc spre nord-vest, pentru a vedea Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1760-1762) din satul Bărăștii Iliei, drum pe care nu l-am descoperit, așa că am continuat spre nord, în total 7 kilometri, până în satul Căbești, locuit încă de pe vremea romanilor, pe Dealul Coasta Varului de la marginea lui fiind descoperite ruinele unui fost apeduct roman care aducea apa unui izvor la cariera de calcar. În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, menționată abia pe harta Iosefină, dar mult mai veche, o inscripție în ancadramentul ușii dintre naos și pronaos indicând anul 1673. În 1864 biserica a fost tencuită și în secolul XX renovată, când s-a creat acoperișul din tablă.
La 3 kilometri est de Cobești, în munții Metaliferi, se află satul Gialacuta, sat părăsit, cu un singur locuitor, în care a existat o mică Biserică de lemn (sec. XVII), distrusă în 2012 de un incendiu al vegetației. Din Cobești am rulat încă 2 kilometri spre nord până în satul Furcșoara, atestat documentar din 1518, cu numele Fwrsora, în care a existat o Biserică de lemn, menționată pe harta Iosefină (1769-1773), care fiind degradată a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1808), din vechea biserică păstrându-se până azi doar mici fragmente din altar și în 1974 renovată, când a fost acoperită cu tablă.
M-am întors în Brănișca, de unde am rulat 3 kilometri spre nord-est, până în satul Rovina, unde citisem că s-ar afla Biserica de lemn „Înălțarea Sfintei Cruci” (1780), pe care însă nu am găsit-o.
Orașul Simeria din județul Hunedoara e situat în partea de vest a țării, în Lunca Mureșului. De el aparțin administrativ 6 sate. Localitatea s-a format în secolul XIX după ce pe Valea Mureșului s-a construit calea ferată Arad-Alba-Iulia, prima din Transilvania, cu ramificațiile Simeria-Petroșani și Simeria-Hunedoara (1862-1869), pentru repararea locomotivelor și vagoanelor în zona Simeria amenajându-se un atelier. Fiind nod feroviar, s-a construit și o gară de călători. Muncitorii care au lucrat la construcții, români, germani, maghiari, slovaci, polonezi, italieni, sârbi și croați, au format inițial Colonia Simeria.
Treptat în jurul coloniei s-au stabilit mai multe familii, constituit localitatea Simeria, în care s-au creat locuințe pentru funcționari, poșta, spitalul feroviar, școala elementară (1875), grădinița (1884), etc.
Școala Generală nr. 2
Fiind un amestec de etnii, s-au construit biserici de rituri diferite, care funcționează și azi.
Biserica Reformată (1903)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan Rege” (1905)
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1935)
Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan” (1936-1939)
După Primul Război Mondial în localitate s-a amenajat o baie comunală, s-au deschis filiale ale băncilor și localitatea s-a dezvoltat.
Primăria Simeria
Pentru a onora localnicii căzuți în război, în centrul Simeriei s-a postat Monumentul Eroilor, un vultur cu aripile deschise, situat pe un soclu înalt.
După Al Doilea Război Mondial s-au creat fabrici pentru prelucrarea marmurei, pregătirea fierului vechi pentru oțelăriile Hunedoarei, o fabrică de industrializare a laptelui și în 1952 Simeria a fost declarată oraș.
Parcul de Afaceri Simeria
La marginea orașului se află Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, numită și Parcul Dendrologic Simeria, azi pe locul 3 în Europa ca frumusețe și număr de specii de arbori. Parcul a fost creat în jurul unui castel construit de familia de nobili Károlyi, ca reședință de vară, azi numit Castelului Bella Fay, într-un document din 1763 fiind pomenită aleea de castani din el. Ulterior castelul a fost moștenit pe linie feminină de 4 familii nobiliare: Gyulay, Kun, Fay și Ocskay. În timpul Revoluției de la 1848,când aparținea contelui Kun, castelul a fost avariat și parcul distrus parțial.
Ajungând în posesia lui Bella Fay (1870), acesta a reconstruit castelul în stil neo-clasic, cu coloane toscane, azi înscris pe lista monumentelor istorice. În decursul timpului a avut diverse utilizări, o perioadă devenind sanatoriu și centru de recuperare.
Naturalist și membru al Academiei de Științe Maghiare, Bella a reamenajat parcul cu specii aduse din Extremul orient și America de Nord, pe care le-a urmărit în timp și a scris lucrări științifice privind aclimatizarea și adaptarea acelor specii la condițiile climei locale. Ginerele său, artistul Istvan Ocskay, a înfrumusețat parcul cu specii de arbuști și flori, în documentele vremii fiind pomenit grădinarul Ludvig Bucek, adus din Germania.
În 1949 au fost naționalizate, devenind ocol silvic experimental. Cinci ani mai târziu s-a înființat o stațiune de cercetări, când parcul a primit statutul de “Monument al naturii”. Din 1995 numit Rezervația Naturală „Arboretum Simeria”, a fost deschis publicului spre vizitare, plătind o sumă modică.
Azi cele 50 de parcele ale rezervației, cu peste 2000 de tipuri de plante exotice și autohtone, ocupă cca. 70 hectare, o parte fiind situată pe malul râului Mureș.
Unele zone sunt amenajate cu alei ce trec printre stejari, salcâmi, plopi, platani, diverși arbuști, etc. și poduri din lemn peste micile cursuri de apă care se varsă în Mureș,
În rezervație se pot vedea lacuri cu nuferi albi și roșii, mici izvoare, urmând niște cărări bătătorite în timp, se poate ajunge în poieni, dumbrăvi, etc.
La aproximativ 6 kilometri nord-vest de Simeria, pe teritoriul satului Banpotoc, se află mult vizitatele Giardini di Zoe, din 2018 devenite obiectiv turistic.Sunt deținute de Giovanni Salvatelli, un italian din zona Ancona, proprietar al unei Fabrici de Încălțăminte din Hunedoara.
Cumpărând acel loc pentru relaxare, începând din anul 2003 Giovanni l-a amenajat după un proiect propriu, creând actualele grădini, numite după nepoata sa Zoe.
Grădinile se întind pe 3,5 hectare, ocupând și porțiuni de deal, accesate pe șiruri de scări, din loc în loc mărginite de elemente decorative.
Majoritatea arborilor și arbuștilor sunt autohtoni, principalul furnizor fiind pepiniera Parcului Dendrologic Simeria, alți arbuști fiind aduși din Ungaria și trandafirii din Italia.
De la intrare, trecând printr-un șir de corcoduși ornamentali, se ajunge în grădina patrulateră, de inspirație renascentistă, cu 3 fântâni arteziene, legate între ele prin alei.
Templul, băncile, elementele decorative, au fost realizate din rocă vulcanică, (peperino), granit, marmură și travertin.
Vizitatorii pot consuma diverse produse la restaurantul cu terasă amenajat spre capătul grădinilor.
În continuare, pe terenul rămas, proprietarul dorește să amenajeze o nouă grădină, urmând să poarte numele nepotului său Achille, un amfiteatru, etc., lucrări care erau demarate în momentul vizitei mele (2024).
Într-o zi de iunie (2021) m-am hotărât să vizitez câteva dintre multele biserici de lemn din județul Hunedoara. Am ales comuna Vorța și cele 6 sate aparținătoare, situate în vestul județului, pe dealurile de la poalele munților Metaliferi și pe cursurile afluenților râului Mureș.
Din Arad am rulat pe valea Mureșului până în Ilia de unde m-am îndreptat spre nord până în satul Valea Lungă și de acolo spre nord-vest, peste câteva dealuri care, fiind primăvară, erau înverzite și pline de flori colorate, multe necunoscute mie.
După aproximativ 2 ore, la baza unui deal, am ajuns în satul Certeju de Jos. Am parcat și, pentru a vedea biserica, am urcat până la cimitirul satului, unde se afla o biserică.
Despre Biserica de lemn „Sf. Paraschiva” oricât am căutat date, nu am găsit nimic. După cum arăta, nu cred să fie prea nouă, eventual din secolul XIX. Oricum se vedea clar că era bine întreținută și era alimentată cu curent electric.
Acoperișul era din țiglă, vârful turnului din lemn era acoperit cu tablă. Intrarea, prevăzută cu un pridvor, avea o ușă nouă din lemn.
M-am întors pe drumul spre Valea Lungă din care am deviat spre sud și după 3-4 kilometri, la marginea satului Coaja, am oprit la Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”, ca și cea precedentă, tot o surpriză pentru mine.
Parcă era păzită de o pasăre enormă, de fapt un trunchi de copac, cu crengile tăiate. Scoarța lui formase o „fizionomie” peste care frunzele, nou crescute, o acopereau și îmi creau impresia unei freze ciufulite.
Simțindu-mi prezența, a sosit un câine mare, foarte prietenos, cu care mi-am petrecut câteva minute apoi, din nou la drum.
M-am întors în Valea Lungă apoi am rulat spre nord. Pe drum am văzut o mare întindere de stupi. Așezați pe platforme, erau ușor de deplasat. Se pare că albinăritul este una dintre ocupațiile de bază ale localnicilor.
După 5 kilometri am ajuns în comuna Vorța. Central, între Primărie și Căminul Cultural, pe marginea drumului era situată Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae”, construită începând cu sfârșitul secolului XVIII și terminată în 1802, dată inscripționată pe clopotul mic. În anul 1992 pereții din bârne de lemn au fost tencuiți atât la exterior cât și la interior apoi interiorul a fost decorat cu picturi (1996) și acoperișul a fost înlocuit cu unul de tablă (2001-2002).
Din păcate în acea excursie am găsit toate bisericile închise.
În sat am găsit un izvor de munte, amenajat, de la care m-am aprovizionat. Nu se putea compara cu apa pe care o consumam în oraș, cu toate că Aradul are apă de la adâncime.
Satul Valea Poienii se află la 7 kilometri nord-vest de comună. În 1797 a existat o Biserică de lemn care în decursul timpului s-a ruinat. Pe locul ei a fost construită Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul” (1920), la care s-au folosit bârnele de stejar rămase din cea veche. I s-a ridicat o turlă centrală și 2 turnuri patrulatere, lateral de intrarea vestică. În anul 2006 a fost tencuită și acoperiș înlocuit cu unul din tablă.
M-am întors în drumul principal, pe care l-am urmat spre nord-est și după 5 kilometri am ajuns în satul Visca.
Și în Visca a existat o veche biserică de lemn (1764), înlocuită în 1932 cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, situată pe un deal, la marginea șoselei. La construcție s-au folosit și bârnele de lemn ale vechii biserici. I s-a ridicat un turn de lemn, cu foișor deschis și la intrarea sudică a fost amenajată o terasă acoperită. În clopotnița din scânduri, situată lângă biserică, s-a păstrat un clopot mic din vechea biserică. Construcția terminată, a fost sfințită în 1948. În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (2001 și 2005).
În astfel de zone m-am obișnuit să urmez indicațiile sătenilor deoarece de multe ori GPS-ul m-a făcut să ocolesc sau nu cunoștea drumurile locale. Întrebând direcția spre Luncșoara, aceștia mi-au arătat un drum și m-au asigurat că cei 6 kilometri erau accesibili cu mașina mea.
La marginea satului, spre Dumești, așezată pe un deal și „păzită” de un brad și un stejar bătrâni, se află Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită la sfârșitul secolului XVII. Deasupra pronaosului a fost ridicat un turn clopotniță, cu foișor deschis, acoperit de coif înalt, susținut pe arcade. În decursul timpului coiful a fost învelit în tablă și acoperișul bisericii a fost înlocuit cu unul din țigle.
Apoi în partea de sud i s-a adăugat pridvor, pereții au fost tencuiți și aspectul ei s-a modificat total.
Pe un drum aproape paralel cu cel pe care rulasem până atunci, după 7 kilometri spre sud am ajuns în satul Dumești, sat aproape depopulat în 1482. Între secolele XVII-XVIII în sat, în lunca râului, a existat o Biserică de lemn care în 1820 a fost refăcută și ridicată pe o fundație înaltă de piatră. Biserica de lemn „Sf. Împărați Constantin și Elena” este una dintre rarele biserici de lemn în formă de cruce. Aspectul ei a fost modificat în timp astfel în 1924, la intrare i s-a adăugat un pridvor și în 1956 acoperișul din șindrilă a fost înlocuit cu unul din tablă.
Mulțumită că am văzut bisericile de lemn, în plus și cele două despre care nu citisem nimic, m-am îndreptat spre casă, la Arad, drum care urma să dureze cam 2 ore și jumătate.
Comuna Gurasada și cele 10 sate aparținătoare sunt situate în partea de nord-vest a județului Hunedoara, la poalele munților Metaliferi. Pentru a le putea vedea pe toate într-o zi, dis de dimineață am parcurs drumul Arad-Deva, paralel cu valea Mureșului. După 121 kilometri am intrat în satul Câmpuri-Surduc unde, pe marginea șoselei, am văzut Biserica Ortodoxă (1898).
Pe teritoriul satului arheologii au găsit urmele a două foste fortificații dacice (castella), una în punctul numit „La mânăstire”, situat în nordul satului și una pe vârful „Cetățuia”, pe care le-au datat din secolul I î.e.n.
La 3 kilometri spre nord se află satul Câmpuri de Sus, atestat documentar din 1292.
Satul era format din case risipite pe dealurile și văile înguste dintre ele.
În secolul XVIII a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” care a supraviețuit până azi.
A fost construită din bârne de stejar care au fost așezate direct pe pământ și interiorul a fost pictat. De atunci s-au păstrat pe pereții naosului câteva medalioane rotunde care reprezintă Sfinții Prooroci.
În decursul timpului au fost amenajate ferestrele și în secolul XIX a fost decorată cu noi picturi dintre care se păstrează, pe o parte a catapetesmei, cea care-l prezintă pe Isus Judecător, înconjurat de Sf. Ierarhi. Multe dintre picturi au fost deteriorate în timpul lucrărilor de reparații. Din păcate biserica era închisă.
Azi satul e locuit de puține familii.
M-am întors la drumul principal pe care l-am urmat spre est și după 7 kilometri am intrat în comuna Gurasada, la data atestării documentare (1292) numită Zad.
În secolul XVIII numele i-a fost schimbat în Gura Sadului (1750).
Căminul Cultural „dr. Silviu Dragomir”
În acea perioadă satul făcea parte din proprietățile unei familii nobiliare. Aceștia și-au construit un conac care azi le poartă numele, Conacul Klobosisky și este în stare avansată de degradare.
De la Gurasada până în satul Vica am urmat un drum spre nord, din care m-am desprins spre vest, în total 8 kilometri.
În secolul XVII în sat a existat o Biserică de lemn care a ars într-un incendiu (1992). În locul ei a fost construită actuala biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” (1993-2010).
Lângă Vica, la nici un kilometru, se află satul Runcșor, care s-a format prin defrișarea unei mici porțiuni de pădure. Din stejarii tăiați în defrișare în secolul XVII a fost construită Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”, cu un turn simplu.
Un secol mai târziu a fost renovată și pictată (1765). Turnul a fost modificat în secolul XIX și îmbrăcat cu șindrilă.
Am revenit pe drumul inițial. Pe o porțiune l-am urmat spre nord, apoi l-am părăsit și m-am îndreptat spre vest.
După 8 kilometri am intrat în satul Boiu de Jos (1485), situat pe valea Boiului.
Pe un deal, situată în cimitirul satului, se află o mică biserică, veche din secolul XVII.
Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” a fost construită din bârne de lemn, așezate direct pe pământ și i s-a ridicat un turn tip foișor.
În decursul timpului biserica fost modificată: pereții au fost tencuiți și vopsiți, după părerea mea, într-o culoare stridentă. Șindrila acoperișului și turnului a fost înlocuită cu tablă. Din veche biserică s-a păstrat un luminator în formă de cruce situat pe peretele de sud al pronaosului.
La 2 kilometri nord- vest se află satul Boiu de Sus, situat între versanți muntoși dintre care la nord-vest vârful Gorgan (660 m înălțime). În apropierea satului există o arie protejată, întinsă pe 50 hectare, în care se află o rezervație naturală de vipere cu corn, unică în Europa și trăiesc specii ocrotite prin lege ca liliecii și reptile specifice zonei submediteraneene.
Aceasta se suprapune peste o zonă calcaroasă, explorată de speologii amatori din Arad (1976-1978). Aceștia au descoperit 27 de cavități naturale, 24 peșteri și 3 avene, pe care le-au numit Calcarele de la Boiu de Sus.
Sat românesc, în 1890 a fost ridicată Biserica Ortodoxă. La momentul vizitei mele (aprilie 2021) biserica era înconjurată de materiale de construcție. Probabil urma să fie zugrăvită.
Am revenit la primul drum și iar spre nord, după 8 kilometri mi s-a arătat satul Cărmăzănești.
Satul, răsfirat pe dealurile înconjurătoare, a fost atestat documentar din 1486.
În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” construită în 1725 și pictura interioară terminată în 1773. Din păcate, în decursul timpului și această biserică a fost tencuită, acoperită cu tablă, iar din picturile vechi nu rămas nici o urmă.
Din Cărmăzănești m-am îndreptat spre nord unde se afla un alt sat, situat la capăt de drum, sub crestele munților Metaliferi.
Aveam senzația că m-am întors cu secole în urmă. Pe drum am văzut diverse construcții din lemn, unele folosite ca depozite pentru animalele pădurii, altele simple depozite ale localnicilor (gen garajele celor din mediul urban).
Totuși actualitatea își spunea cuvântul. Defrișările erau în toi. Ca în mai multe domenii de activitate, nu am înțeles de ce materialele folosite trebuie să existe în exces.
Satul Dănulești, numit atunci „satul lui Dănilă”, a fost atestat documentar din 1468.
În anul 1739 în centrul satului a fost construită Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” care a fost refăcută în 1896, ulterior reparată de două ori (1961, 2005). Picturile interioare în decursul timpului s-au șters și dispărut total.
Lângă ea se înalță un brad uriaș, de 4-5 ori mai înalt decât clădirea, posibil plantat la anul construcției.
Am găsit-o ferecată cu grilaje de metal. Totuși, un bec electric, care se găsea deasupra porții de intrare, mi-a sugerat că s-ar putea să fie încă funcțională.
Doream să mai rămân în acel loc rupt de lume, în liniștea înconjurătoare, dar mă așteptau încă două sate să le „calc pragul”.
Cu regret am făcut cale-întoarsă până în comuna Gurasada.
De acolo, pe drumul spre Deva, în total 15 kilometri, parcurși în jumătate de oră, am ajuns în satul Gothatea. De o parte și de cealaltă a șoselei se aflau două biserici ortodoxe. Biserica de lemn „Intrarea Domnului în Ierusalim”, construită în secolul XVII, a fost refăcută și modificată în secolul următor. În interior, din vechea pictură s-a păstrat doar „Buna Vestire”, efectuată pe ușile împărătești.
În sat a existat și o altă biserică, construită din bârne (1936), în locul căreia a fost ridicată, în stil neobizantin, Biserica Ortodoxă Nouă „Nașterea Maicii Domnului” (1995-2010).
Pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Gurasada, satul Ulieș, m-am deplasat 4 kilometri, inițial pe drumul spre Deva, apoi spre nord.
Biserica Ortodoxă (1880)
Eram bucuroasă că am reușit, vizitând toate satele, să-mi îndeplinesc planul făcut pentru acea zi. O ultimă privire, în special la natura înconjurătoare și, la drum, spre zona de câmpie, acasă la Arad, până unde aveam de rulat cam 2 ore.
Conacul Klobosisky, azi ruinat, se află în comuna Gurasada din județul Hunedoara. A fost construit în secolul XVIII de familia nobiliară căreia îi poartă numele.
Lângă conac au fost ridicate acareturi.
Clădirile erau înconjurate de un parc mare, azi întins pe o suprafață 2,5 hectare.
În el existând copaci și arbuști care, datorită climei, nu prea sunt plantați la noi- tuia, bambus, pin canadian, arbore-lalea- actual parcul este sub tutela Parcului dendrologic din Simeria.
O parte din el este folosită ca loc de relaxare și de desfășurare a unor evenimente.
Ultimul proprietar a fost Benedect Lajos. Se pare că acesta și-ar fi dezmoștenit copiii.
Maghiari, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, majoritatea membrilor s-au mutat în Ungaria și conacul a rămas fără proprietar.
Sub regimul comunist a fost naționalizat și transformat în „Centru Experimental de Stat pentru încercarea Soiurilor”, din cadrul I.A.S., care a funcționat continuu, o perioadă de timp chiar și după evenimentele din 1989.
Deși s-au făcut retrocedări, conacul nu a fost revendicat. Se pare că nici pe autorități nu le interesează ruinele situate în apropierea Căminului Cultural din comună.
Pe marginea drumului național Arad-Deva, în județul Hunedoara, la marginea de est a comunei Gurasada, în cimitirul comunei, se află una dintre cele mai vechi biserici de piatră din țară, care a supraviețuit opt secole, Biserica de zid „Sf. Arh. Mihail” .
Despre data construcției părerile sunt împărțite. Unii consideră a ar fi fost ridicată în secolul XIII de familia nobiliară maghiară Ákos, moșieri ai Illyei, pentru coloniștii valahi aduși în 1292, deveniți iobagi pe moșia lor. Alții cred că au construit-o niște voievozi rămași anonimi.
Tradiția orală susține că anul construcției a fost înainte de secolul XV deoarece atunci, lângă ea, a fost construită o Biserică de lemn care a rezistat până în secolul XVIII.
Cercetătorii afirmă că a fost construită în patru etape. Între secolele X-XI a fost ridicată o clădire alungită pe direcția est-vest, cu absidele laterale semicirculare, deasupra căreia, central, a fost înălțat un turn prismatic. A fost construită din piatră de râu și piatră brută de carieră, legate cu mortar de var brun-roșcat.
În jurul anului 1300 în partea de vest a fost alipit un pronaos și în partea de nord a altarului o firidă în care preotul sfințește pâinea și vinul pentru împărtășanie (proscomidie).
În secolul XIV pronaosul a fost compartimentat prin bolți sprijinite pe stâlpi și se presupune că interiorul a fost pictat. Azi acele picturi așteaptă să fie descoperite sub stratul mural actual. În secolul XVII biserica a fost reparată (1668).
Ultima parte a construcției datează din 1765 când partea de vest a spațiului central al pronaosului a fost desființată pentru ridicarea unei clopotnițe cu foișor de lemn.
Tot atunci a fost executată și pictura murală în frescă a interiorului. Pe lângă scenele religioase, zugravii au etalat și scene din viața cotidiană.
Un exemplu e „Judecata de Apoi” în care au fost criticate diverse aspecte sociale. Între tâlhari și criminali, condamnați la „chinurile iadului”, au fost incluse și aproximativ 30 de alte păcate cum ar fi tiranii, bogații nemilostivi, etc.
În 1820 pe latura nordică a fost alipită o încăpere mică.
În secolul XX biserica a suferit mai multe reparații și recondiționări. Nu este permanent folosită. Eu am avut noroc să ajung în zonă în duminica de „Paștele Morților” (anul 2021) când, fiind în cimitir, biserica era deschisă. Totuși, pentru doritori, pe peretele extern era postat un bilet cu numele și numărul de telefon al celui care, fiind sunat, are amabilitatea să o descuie (Crîsnic Alexandru- 0703490724).
O zi de octombrie liberă, fără alte preocupări. Am pornit din Arad și am străbătut o parte din drumul care urmează malul drept al râului Mureș, până în județul Hunedoara, pentru a vizita comuna Zam, urmărind să văd Bisericile de lemn din satele aparținătoare comunei (107 kilometri), declarate monumente istorice.
Comuna Zam a fost prima dată atestată documentar din anul 1407 dar săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei localități care avea legătură cu castrul roman Micia (ruinele situate pe teritoriul actualei Mintia), important punct vamal al plutelor care făceau transporturi pe râul Mureș. În timpul invaziei otomane, care se îndrepta spre Alba-Iulia și Sibiu, toată zona a fost devastată (1442). Turcii nu au putut cuceri acele zone deoarece armata lui Iancu de Hunedoara i-a izgonit. În secolul XVIII Valea Mureșului a intrat sub dominația austro-ungară. În acea perioadă Zam a fost deținută de Nopcsa Laszlo. Acesta și-a ridicat acolo un castel, azi Spital de psihiatrie care nu poate fi vizitat.
Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare”
De comună aparțin administrativ 12 sate din care 10 situate în zona de pe partea dreaptă a râului Mureș și celelalte două pe partea stângă, toate atestate documentar din 1468. Din Zam am rulat pe un drum paralel cu „granița” dintre județul Hunedoara și județul Arad. După 5 kilometri am intrat în satul Cerbia unde am văzut Biserica de lemn „Buna Vestire” .
A fost construită din lemn de stejar (1694), în formă de corabie și interiorul pictat direct pe lemn (1873).
Satul Pogănești este situat la 2 kilometri nord de Cerbia. Localnicii povestesc că în trecut cele două sate erau unite dar crescând numărul locuitorilor s-au despărțit ca sate independente.
Pe unul dintre dealurile care mărginesc satul în secolul XVII a fost construită Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din lemn de stejar, prelucrat cu securea, unit cu cuie de lemn și acoperită cu șindrilă. La jumătatea secolului XVIII a fost mutată lângă sat, în lunca pârâului Almaș și în secolul XX a suferit modificări: a fost ridicată pe fundație de beton, i s-au adăugat două pridvoare de lemn și interiorul a fost căptușit cu scânduri care au fost vopsite, păstrându-se doar două icoane pictate pe lemn.
Au urmat 5 kilometri spre nord pe un drum neasfaltat care nu mi-a creat probleme.
La capătul lui am ajuns în satul Almășel.
Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost ridicată în anul 1867. La construcția ei s-a folosit o parte din materialul fostei biserici de pe deal, deteriorată și demolată.
Am avut noroc. Dintr-o căsuță de lemn a ieșit un localnic.
Având cheile, s-a oferit să-mi descuie biserica pentru a vedea și interiorul.
Ușile împărătești și catapeteasma fostei biserici s-au păstrat până azi.
Fiind capăt de drum, m-am întors spre Pogănești de unde am deviat spre est. Drumul care trecea printre dealuri și căpițele de fân cosit îmi umpleau sufletul de bucurie. A nu se uita că orașul meu natal, Arad, se află în zonă de șes.
După aproximativ 6 kilometri am ajuns în satul Micănești.
Biserica de lemn „Înălțarea Domnului, Buna Vestire” a fost construită în 1761 din bârne de gorun îmbinate în „coadă de rândunică” și „melci”.
Interiorul a fost căptușit cu scânduri pe care a fost fixată pânză țesută de femeile din sat și pe aceasta s-au executat picturile. În decursul timpului pânza s-a deteriorat. Au rămas până azi doar câteva fragmente din ea. Fiind închisă, am „furat” o poză prin geam.
Am lăsat satul în urmă îndreptându-mă spre est.
După 4 kilometri drumul s-a terminat în satul Almaș-Săliște care în perioada 1956-1968 era comună administrativă. Deși atestat din secolul XV, săpăturile arheologice de pe dealul Sacari au descoperit fragmente de ceramică aparținând culturii Coțofeni (perioada de tranziție între neolitic și epoca bronzului) care atestă existența unei așezări în acea perioadă.
Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” a fost ridicată în secolul XVIII. Clădirea din lemn de stejar a fost așezată pe o temelie de piatră și a fost acoperită cu șindrilă. Azi biserica este încă funcțională.
Interiorul a fost pictat în 1819 de un anonim care, pe lemn, a reprezentat scene din Noul și Vechiul Testament.
Pictura „Judecata de Apoi” a realizat-o inspirându-se din viața satului și a numit personajele cu porecle și nume locale.
Pe un perete, la intrarea în biserică, a reprezentat muncile iadului, porțiune care este acoperită cu un covor pentru a nu putea fi văzută de femei și mai ales de copii.
Pentru a vedea satul Tămășești m-am întors la Zam apoi am urmat un drum spre nord-est, în total 17 kilometri pe care i-am parcurs în 30 minute. În trecut în sat a existat o Biserică de lemn (1813), primită de la sătenii din Almaș-Săliște, care nu a rezistat mult. A fost demolată și lemnul vândut localnicilor ca lemn de foc. Actuala Biserica Ortodoxă, din cărămidă, a fost construită abia în 1937.
Deși situat nu foarte departe, pentru a ajunge în satul Godinești, neexistând un drum direct, a trebuit să mă întorc în Zam și să mă îndrept spre est, apoi spre nord, trecând prin câteva localități.
După 22 kilometri, parcurși în 45 minute, am ajuns în sat, la Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Am zărit-o din depărtare, turnul ei fiind înalt de 5 metri, cu un vârf de 2,5 metri. Biserica a fost construită din lemn de stejar și așezată pe o temelie de piatră (1847). Interiorul a fost căptușit cu scândură care, pentru a simboliza bolta cerului, a fost vopsită albastră și însemnată din loc în loc cu stele albe. Din păcate în 1990 a fost renovată și restructurată fără aprobări și aspectul ei actual este cu totul diferit de cel istoric.
Lângă Godinești, pe o suprafață de 6 hectare, se întinde Rezervația naturală „Calcarele de la Godinești” și în apropiere se află „Peștera Mare” sau „Peștera de Sus”, un sit arheologic din neolitic care poate fi accesat doar de cercetători.
Terminând de vizitat satele situate pe partea dreaptă a râului Mureș, la Valea, Brășeu și Deleni fiindu-mi imposibil de ajuns, negăsind un drum, m-am întors la Zam, am traversat râul Mureș și m-am îndreptat spre vest unde se află ultimele două sate aparținătoare administrativ de comună.
În total 20 kilometri și am ajuns în satul Sălciva unde am văzut Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” care a fost construită lângă Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1799). Lăsată în paragină, în anul 2009 Biserica de lemn a fost restaurată și reasamblată în municipiul Călărași din regiunea Muntenia.
Satul Pojoga este situat la 1,5 kilometri vest de Sălciva. Lângă el, pe o suprafață de 20 hectare, se întinde Rezervația naturală „Pădurea Pojoga”.
Nici în acest sat vechea Biserică de lemn „Buna Vestire” (1857) nu a avut o soartă mai bună. A ars într-un incendiu în anii 1970. În locul ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Cu capul plin de istorie și sufletul plin de natură am trecut râul Mureș în județul Arad, la Ilteu. Aveam de parcurs 105 kilometri până acasă, la Arad, timp în care am retrăit mental momentele zilei.
Am părăsit cu regret Muzeul Satului Hațegan și la capătul uliței am văzut Biserica reformată din Peșteana. Era o biserică din piatră și cărămidă cu un turn clopotniță pe care se contura o terasă înconjurată de gard din lemn, situată sub acoperișul din tablă. Ne-am așezat la umbră lângă un bătrânel care ne-a spus că biserica ar fi veche din secolul XVI dar nu se știe cu precizie. Ne-a impresionat să aflăm că deși în sat trăiau doar câteva familii de maghiari, o dată pe lună venea un preot din Hațeg și oficia slujba.
Deși la soare erau cam 40 de grade Celsius, văzând un indicator spre Rezervația botanică „Tăul Fără Fund” și fiind doar 1,3 km de străbătut, am început urcușul cu elan. Traseul era bine amenajat. Din loc în loc erau panouri explicative astfel pe primul panou am citit că dealul pe care urcam, denumit ”Drumul pietrelor”, era format din roci din ultima mare care a existat în acea zonă în urmă cu aproximativ 12 milioane de ani, Marea Paratethys și acoperea Panonia, Transilvania, înconjura munții Carpați și ajungea până în Asia. Din ea, după ridicarea munților, au rămas doar Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Azov.
A urmat un urcuș mai lin, pe o potecă printre copaci și tufișuri, după care am ieșit în plin soare pe un platou golaș. Pe plantele uscate se vedeau nenumărate pete colorate într-o continuă mișcare, fluturii de lizieră despre care am citit pe un alt panou postat în zonă. De fotografiat nici vorbă!
Am coborât o mică pantă, de data asta prin umbra unor copaci și am ajuns la capătul expediției noastre, Mlaștina sau Tăul Fără Fund. Legenda care circula spunea că pe fundul mlaștinei existau forțele răului care atrăgeau oamenii și animalele dispărute în acea zonă.
În urmă cu mii de ani în acel loc s-a aflat un lac care în timp s-a umplut cu materiale. Pe partea superioară a apei au crescut straturi adânci de mușchi care au păstrat umiditatea necesară plantelor. De pe acea vreme a supraviețuit o plantă carnivoră, „Roua Cerului” (Drosera Rotundifolia), pentru care, spre a le vedea, am urcat prin arșiță, efort rămas fără roade din păcate. Pe drumul de întoarcere spre Peșteana îmi imaginam ce interesant ar fi fost dacă vedeam și eu capcana întinsă gâzelor de frunzele lipicioase ale acelor plante.
Urma să se îndreptăm spre casă. După 6 km ne-am oprit din nou. Dacă continuam așa, dorind să vedem tot ce era în cale, nu mai ajungeam la timp acasă… Am parcat lângă Primăria Sarmizegetusa, situată pe o latură a șoselei. Pe cealaltă parte se aflau ruinele fostei capitale a Daciei romane (106 e.n.), mult mai puține decât la Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, unul din motivele principale fiind preluarea rocilor de către localnici pentru folosirea lor în construcții.
La acea vreme Colonia Ulpia Traiana Augusta se întindea pe o suprafață de 32 de hectare și era înconjurată de ziduri. O străbăteau două drumuri principale care se intersectau în centrul orașului unde se afla Forul roman, centru civic și politico-administrativ. Forul cuprindea o piață publică, o bazilică pe latura căreia se aflau birouri și sedii de asociații, pe centrul laturii sala de ședințe a consiliului local și sub bazilică marele tezaur al orașului. Tot în centru se afla un tribunal și podiumul pe care stăteau judecătorii sub care era închisoarea. În dreapta bazilicii mai târziu a fost creat un pasaj spre cel de al doilea For construit ca centru religios.
În afara zidurilor se aflau construcții publice sau private, temple, ateliere meșteșugărești, în total populația era de aproximativ 25.000-30.000. Spre est și vest se întindeau cimitirele. Cea mai impunătoare construcție a fost Amfiteatrul cu capacitate de până la 5.000 de spectatori.
Aveam de parcurs cam 90 km până la Lugoj, de unde traficul nu mă mai interesa, fiind încă 100 km pe autostradă până la Arad. Trecând prin Oțelu Roșu, de pe marginea șoselei am imortalizat două biserici, ultimele fotografii din drumul nostru.
Biserica romano-catolică (1940)
Parohia ortodoxă „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (2008)
În comuna Densuș, satul Peșteana din județul Hunedoara, între anii 2002-2003 a fost deschis pentru public Muzeul Satului Hațegan, un muzeu particular cu exponate tradiționale zonei. A fost înființat de Anton Socaci, tehnician fotograf și fotoreporter, născut în Peșteana, care a studiat timp de patru ani la Muzeul Țăranului Român din București.
A cumpărat o casă veche, aproape dărâmată și a refăcut-o după modelul inițial în jurul anului 1900. Din lemn de stejar și piatră, cu o prispă lungă și acoperiș de țiglă, trepte din piatră adusă de la Sarmizegetusa casa a aparținut unei familii înstărite. Pe vremuri a avut și anexe, grajduri, care au dispărut. Pe terenul lor a amenajat o curte și alte anexe pentru a le întrebuința în viața de zi cu zi.
Curtea și casa le-a împodobit cu flori, pomi fructiferi și viță de vie. Treptat a cumpărat de la localnici obiecte vechi, altele le-a primit în dar și a început să amenajeze muzeul.
Am fost întâmpinate de un domn îmbrăcat în straie țărănești după moda veche specifice zonei care ne-a ghidat și povestit despre fiecare obiect în parte. Muzeul nu avea taxă de intrare. Cine dorea putea lăsa bani pentru a ajuta la întreținerea lui. În curte unde am fost întâmpinate de un câine foarte prietenos.
În apropierea intrării se afla o fântână cu ciutură. Pe lângă ea erau postate pietre preistorice, pietre de moară, un sarcofag roman.
Unele dintre roci aveau fosile de pești. Au fost găsite în munții din Țara Hațegului.
Lateral era amenajat un spațiu de depozitare a lemnelor pentru foc. De marginile acoperișului atârnau, pentru a se usca, știuleți din diferite soiuri de porumb și niște legume ciudate. Am aflat că erau dovleci curățați și uscați care pe vremuri erau folosiți la scoaterea țuicii din butoaie.
Am urcat scările de piatră până pe prispă de unde se intra în cele trei camere amenajate ca muzeu. Prispa era aglomerată de diverse obiecte care au folosite în gospodăriile oamenilor.
Pe marginea de lemn am văzut o cască de soldat din Primul Război Mondial, felinare vechi, fiare de călcat ce foloseau cărbuni, un cântar vechi, etc.
Pe o masă din lemn, acoperită cu șervet cusut cu motive populare trona o mașină de scris ruginită care la vremea sa funcționa cu bandă.
Pe o etajeră se afla unul dintre primele tipuri de telefoane care funcționau doar prin centrală.
Am intrat în prima încăpere, „Camera de zi a țăranului”, amenajată după obiceiul timpului, cu un pat acoperit cu pocroviță pe care erau etalate șervețele țesute și cusute manual.
Pe pereți erau etalate obiecte de îmbrăcăminte populară. Podeaua era acoperită cu preșuri țesute manual și blănuri de animale care au fost vânate și prelucrate.
Într-un colț a post postat un război de țesut manual și instrumentele aparținătoare cu care se realizau preșurile, păturile, etc.
Se afla de asemenea și o sobă pentru încălzit pe care erau așezate alte obiecte care evocau activitățile casnice.
În a doua încăpere, „Camera de fală a ardeleanului”, se aflau obiecte de mobilier vechi, dulapuri, pat, măsuțe, lada de zestre, o mașină de cusut Singer cu pedală. Fiecare loc era ocupat cu obiecte vechi, vase de ceramică, șervețele, lămpi, linguri de lemn, etc.
Pe pereți erau agățate tablouri și poze vechi, în special ale soldaților aduse de pe frontul austro-ungar, o pușcă și ploscă de apă folosite de ei. În încăperea „de fală” soba pentru încălzit era din metal. Lângă ea era postată o roată cu fus pentru tors lâna.
Într-un geamantan din nuiele erau îngrămădite poze, diplome, cărți de studii ale lui Anton Socaci și pliante despre despre muzeu.
O măsuță era acoperită cu bancnote și monede care au circulat în zonă, unele emise înainte de 1918, coroane și lei vechi.
Lângă ele se aflau cărți istorice din acea perioadă.
A treia și ultima încăpere era amenajată ca bucătărie țărănească. Se afla un cuptor, recipiente de lemn în care se păstrau făina, zahărul, cântare, palete, făcălețe, oale, ceaune, etc., majoritatea confecționate din lemn, vechi de 300-400 de ani.
Ca o gazdă primitoare, după ce am terminat turul muzeului, domnul ne-a invitat în terasa din lemn amenajată în curte. Soția sa a lăsat treaba de o parte, ne-a servit cu fructe și răcoritoare și ne-a încântat cu diferite legende și povești legate de zonă. Povestea atât de frumos încât am fi rămas acolo multe de zile. Era deja amiază și trebuia să plecăm. În seara aceea era planificat să ajungem acasă la Arad.
Excursiile Monicăi 