Comunele Parța, Peciu Nou și Giulvăz, județul Timiș

Publicat pe 27 mai 2021 de monica frimu

Comuna Parța din județul Timiș este situată la 16 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, pe cursul râului Timiș. Localitatea a fost atestată pentru prima dată în dijmele papale cu numele de Maráz sau Parkaz (1332-1337). În decursul unui secol s-a dezvoltat și a primit statutul de oraș (1417) care a fost cucerit în invazia otomană. După cucerirea Banatului de către austro-ungari, la recensământul acestora purta numele Paraz (1717).

Biserica Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului” (1847-1851)

Cum râul Timiș se revărsa frecvent și inunda localitățile, au început lucrări de îndiguire (1878).

În timpul săpăturilor au fost scoase la iveală fragmenete de ceramică specifice culturii Vinča care au demonstrat că a existat o așezare neolitică (mileniile 5-4 î.e.n.). Arheologii, preluând săpăturile, au descoperit un sanctuar neolitic, unic în lume, care a fost restaurat și transferat la Muzeul Banatului din Timișoara.

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1893)

Comuna era populată cu mai multe etnii care practicau diverse culturi religioase, astfel fiecare și-a construit biserica sa.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1909)

Activitatea de bază era agricultura care a avut mult de suferit în marile inundații din 1912.

Moară

În perioada interbelică comuna a făcut parte din Plasa Chișoda apoi după restructurarea administrativă a fost inclusă în județul Timiș.

Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”

La 10 kilometri sud-vest se află comuna Peciu Nou de care aparțin administrativ satele Diniaș și Sânmartinu Sârbesc. Localitatea a fost atestată documentar din 1333 cu numele Veybech. În timpul invaziei otomane a fost un punct important de rezistență (secol XVI).Totuși aceștia au ocupat zona până când au fost înfrânți de austro-ungari (secol XVIII).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)

Comuna era populată cu români, sârbi, maghiari și ucrainieni.

Biserica Ortodoxă Sârbească

Românii ortodocși au folosit o capelă până în 1994 când a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

La 7 kilometri nord-vest de Peciu Nou se află satul Diniaș, atestat documentar din 1717 cu numele Dingnas. A fost format prin colonizarea cu sârbi cărora li s-au alăturat și puțini români și numit Dunyas. Din 1779 până la Unirea Banatului cu România a aparținut județului Torontal.

Biserica Ortodoxă Sârbească (1835)

Satul a fost întemeiat pe locul numit Seliște astfel în perioada interbelică, o scurtă perioadă de timp, a fost numit Săliște.

Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1989)

Din Peciu Nou, după 8 kilometri spre vest se ajunge în satul Sânmartinu Sârbesc, traversat de râul Bega Mică. În primele acte care atestă existența sa (1333) apare ca sacerdos de Sancto Martino, cu preoți valahi. Un secol mai târziu a fost populat cu sârbi. În invazia otomană satul a fost distrus.

După ce luptele au încetat, în sat s-au așezat sârbi bosniaci (1415-1416). În secolul XVIII, intrând sub ocupația Imperiului Austro-Ungar, a fost numit St. Martin și făcut parte din districtul Ciacova (1717) apoi din județul Torontal (1779). Până în ziua de azi populația a rămas majoritar sârbească.

Biserica Ortodoxă Sârbească (1830)

Pentru puținii români există o Capelă Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”.

Din Peciu Nou, parcurgând 8 kilometri sud-vest, se ajunge în comuna Giulvăz. Prima menționare a unei așezări este din perioada atacurilor tătare (1243) dar comuna a fost atestată documentar abia între anii 1433-1497, ca pusta Giulvesz, aparținând familiei Bobal. Localitatea apare și în documentele turcești apoi în cele austriece când era numită Giulvăz și făcea parte din districtul Ciacova (1717, 1761). Turcii retrăgându-se, au incendiat satele prin care treceau, între care și Giulvăz. Satul s-a refăcut și în locul bisericii arse s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1720).

Din 1779 până la sfârșitul Primului Război Mondial a fost inclusă în județul Torontal, a fost cumpărată de familia Dodony (1781) și în 1838 a intrat în posesia contelui Kiresky.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1938)

De comuna Giulvăz aparțin administrativ satele Ivanda, Rudna și Crai Nou. Satul Ivanda este situat la 7 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1333 apoi nu mai apare în actele vremii decât în 1781, ca Iwanda, când făcea parte din proprietatea familiei Mosca. Aceștia au populat-o cu sârbi, apoi a fost colonizată cu germani veniți din localitățile învecinate, românii și germanii rămânând minoritari. În 1833 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rafael”, care în timp s-a ruinat, apoi în 1851 Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.

De la începutul secolului XX până în 1924 i-a fost schimbat numele în Iovănești, apoi în cel actual, Ivanda.

Biserica Ortodoxă „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș” (2007)

Ocupația de bază era agricultura. În timp au fost descoperite izvoare cu ape minerale sulfate, clorurate, sodice, magneziene, termale, azi valorificate de localnici.

Moară

De la Giulvăz spre sud, pe malul drept al râului Timiș sunt situate celelalte două sate aparținătoare. După 6 kilometri se intră în satul Rudna. Despre el legenda spune că acolo, încă înainte de ocupația otomană, a existat o mânăstire de unde s-a păstrat și toponimul „Namastir”. Documentar, a fost atestat din 1333.

La jumătatea secolului XVI în Rudna s-au stabilit coloniști sârbi apoi a fost cucerit de turci care au ridicat o mică cetate. După ce turcii au fost alungați de austro-ungari, pe harta Contelui Mercy apărea ca o localitate care a fost colonizată cu germani, rămânând majoritar sârbească (1783).

Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”

În acea perioadă erariul de la Viena a scos la vânzare mai multe domenii (1781). Cel care cuprindea Rudna a intrat în posesia lui Teodor Iancovici de Mirievschi, directorul școlilor naționale sârbești și românești din Banat și a lui Iovan Nikolici, un bogat negustor de vite din Osijek. Fiecare și-au construit câte un conac, înconjurat de un parc mare. Fiind chemat la curtea Țarinei Elisabeta, pentru a crea o reformă, Mirievschi a părăsit Rudna, unde nu s-a mai întors niciodată, iar conacul a rămas în grija soacrei sale.

După Primul Război Mondial conacul lui Nikolici a fost demolat și prin diferite tertipuri a reușit să preia conacul de la soacra lui Mirievschi, l-a amenajat și a devenit Conacul Nikolics.

Neavând copii, l-a înfiat pe Iovan Belici căruia i-a dat numele și l-a făcut moștenitor. Fiind de partea habsburgilor, după Revoluția de la 1848 Iovan și fiii săi au fost înnobilați de către Franz Josef. Unul dintre fii, Feodor Nikolici, a devenit deputat al Jimboliei, apoi al Kikindei și în final Guvernator al Bosniei și Herțegovinei.

Fiind o fire mai rebelă, contrat moravurilor vremii, s-a căsătorit cu o balerină franțuzoaică pe care a făcut-o baroană. Au avut un fiu care la moartea lor, stabilindu-se în Franța, a vândut proprietatea de la Rudna, cu conacul și cripta familiei.

În primul Război Mondial conacul și cripta au fost devastate. Apoi au intrat din proprietar în proprietar și sub regimul comunist au fost naționalizate.

Conacul a fost modificat și folosit ca sediu C.A.P. Parcul înconjurător a fost defrișat și transformat în teren de fotbal.

După desființarea C.A.P.-ului clădirea a fost vandalizată. O dată cu legea retrocedărilor conacul ruinat a fost preluat de moștenitorii de drept care au renovat o parte din el și locuiesc acolo, urmând să mai refacă părțile care au rămas relativ întregi.

Moara

La 2 kilometri spre sud se află satul Crai Nou. A fost înființat între anii 1924-1926 de românii din Banatul sârbesc și Munții Apuseni care au migrat acolo.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”

Venind din zone muntoase, mulți nu s-au putut adapta și l-au părăsit. Numărul locuitorilor fiind mic, în 1954 a devenit cătun al satului Rudna.

Totuși la o nouă împărțire administrativă a redevenit sat.

Comuna Vărădia de Mureș cu 5 sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe 26 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

Pentru a vizita comuna Vărădia de Mureș cu cele 5 sate aparținătoare administrativ de ea, am urmat drumul Arad-Deva, paralel cu râul Mureș. După 73 kilometri am intrat în satul Nicolae Bălcescu, numit în vechime Mocioni. Pe marginea drumul am văzut Biserica Ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”, construită în anul 1896.

Am avut noroc să fie deschisă, astfel am putut vedea și interiorul, ceea ce foarte rar mi s-a întâmplat deoarece, în general, bisericile pot fi accesate doar în timpul slujbelor.

De acolo am continuat drumul spre Deva și după 8 kilometri am ajuns în comuna Vărădia de Mureș.A fost atestată din anul 1369, cu numele „Varady”, dar săpăturile arheologice au descoperit că pe vatra fostului sat au existat de-a lungul timpului o așezare hallstatiană (mileniul I î. e.n.) și o fortificaţie dacică (sec. III î.e.n.- I e. n.). Sub ocupația otomană a existat un castel-cetate situat parțial pe locul unde azi se află cimitirul. Menținându-și funcțiile, a fost ținta numeroaselor atacuri. În secolul XVIII comuna, locuită de români, a fost cucerită de austro-ungari. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn care în 1815 a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Întâmpinarea Domnului; Sf. Cuv. Parascheva”.

M-am întors pe drumul spre Arad și, nu departe de ieșirea din comună, m-am îndreptat spre nord unde se afla al doilea sat aparținător, satul Stejar.

La începutul secolului XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care se deteriorase.

A fost înlocuită cu altă Biserică de lemn care a supraviețuit un secol.

La rândul ei a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1940).

Tot înainte, după 10 kilometri am ajuns în satul Lupești.

Pe un deal se profila o biserică de piatră, părăsită, la care am urcat și eu.

A fost construită în stil baroc, pe locul unde au existat succesiv două biserici de lemn, Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (până în 1759) și Biserica de lemn „Sf. Gheorghe” (din 1786).

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a încetat să fie folosită, actual în ea desfășurându-se doar foarte rar slujbe, cu ocazia unor evenimente.

Aceasta s-a datorat faptului că în 1939, jos în sat, a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”.

Pentru a vedea și ultimele două sate care aparțineau de Vărădia de Mureș, din Lupești trebuia să mă întorc la drumul principal Arad-Deva.

Spre Arad, apoi spre nord, în total 14 kilometri, am intrat în satul Julița.

Satul a fost atestat documentar din 1479.

În sat s-au păstrat două biserici de lemn, una inclusă în Patrimoniul Național ca monument istoric. Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ortodoxă, a fost construită în anul 1787. Interiorul, pe care din păcate nu l-am putut vedea, păstrează icoanele pictate în ulei direct pe scânduri (1813).

Exteriorul bisericii a fost restaurat în 1988. Din păcate pentru interior nu s-au mai găsit resurse financiare.

Vechile cărți de cult au fost mutate, spre păstrare, la Complexul Muzeal Arad.

În apropierea ei se află o biserică nouă, construită în stil neobizantin, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1976).

Parcurgând satul am ajuns la a doua biserică de lemn, greco-catolică, Biserica de lemn „Sf. Treime”.

A fost construită la sfârșitul secolului XIX în altă locație apoi a fost mutată de 3 ori până a ajuns pe locul actual.

Pentru construcție lemnul a fost adus din Maramureș, cu plutele pe Mureș. În perioada comunistă cultul a fost interzis. Nefolosită, biserica s-a degradat. După ce cultul a funcționat iar, în 1990 clădirea a fost reparată și recondiționată.

Înainte spre nord, am parcurs 7 kilometri până în ultimul sat aparținător administrativ de comuna Vărădia de Mureș, satul Baia.

În secolul XVIII locuitorii, neavând o biserică proprie, pentru slujbele religioase erau nevoiți să se deplaseze până în satul Pârnești. Și-au ridicat o Biserică de lemn pe locul cimitirului vechi care a rezistat un secol. Fiind distrusă de un viscol (1890) localnicii au depus eforturi mari și au reușit să ridice Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1898) care, cu unele modificări, a rezistat până azi.

Terminasem de vizitat comuna și cele 5 sate aparținătoare.

Din Baia m-am întors la Julița unde auzisem că se afla o pensiune foarte frumos amenajată.

Pensiunea „Gura Raiului” este situată la marginea localității, spre vest. Își merită pe deplin denumirea, fiind un loc liniștit, în sânul naturii.

Cuprinde un complex de clădiri construite într-o zonă de la marginea pădurii.

Prin centrul său trece pârâul Julița, tributar râului Mureș.

De o parte se află majoritatea clădirilor, de cealaltă parte un restaurant lângă care este amplasată o piscină și alte spații amenajate pentru diverse evenimente.

M-am relaxat și eu „în compania unor localnici vârstnici”. Excursia luase sfârșit. Mai aveam de rulat până acasă, la Arad, aproape o oră și jumătate.

Citește și Comuna Petriș cu cinci sate aparținătoare, județul Arad

Comunele Iecea Mare, Cărpiniș și Checea, județul Timiș

Publicat pe 23 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

Comuna Iecea Mare din județul Timiș este situată spre nord-vest de Timișoara, la aproximativ jumătatea distanței spre granița cu Serbia. A fost prima dată atestată documentar din anul 1317 numită Uche, nume schimbat un secol mai târziu de mai multe ori. Ca tot Banatul a intrat sub ocupație otomană. După alungarea acestora de către habsburgi a fost colonizată cu germani (1767), numită Gross Jetscha (Iecea Mare) (1779) și arondată comitatului Torontal.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu” (1780)

În epidemia de holeră (1886) mulți localnici au murit. Postbelic germanii au emigrat, valul cel mai mare fiind după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1988)

De la Iecea Mare la aproximativ 9 kilometri spre sud se află comuna Cărpiniș. La jumătatea distanței se situează satul Iecea Mică care îi aparține administrativ. A fost atestat documentar din 1467 cu numele Ewcze sau Ocse, a trecut sub ocupația otomană apoi sub habsburgi când a fost colonizat cu germani (1769-1770) și numit Klein Jetscha (Iecea Mică).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martir Gheorghe” (1813)

Și în Iecea Mică cutremurul din 1865 a produs multe victime. Satul a rămas predominant german până în 1966 când după mulți decedați în război, deportați postbelic în Siberia și Bărăgan, în sat s-au așezat familii de români și au ajuns să formeze jumătate din populație.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1848)

Comuna Cărpiniș, atestată documentar din 1377, sub ocupația otomană apare în actele vremii doar ca un cătun, Mali Tovin, ocupat de sârbi și români. A fost reînființată sub habsburgi prin colonizarea cu șvabi (1767) sub numele de Gertianosch. Românii și sârbii au fost mutați în alte localități (1776) pentru a face loc unui alt val de coloniști germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maximilian” (1804)

Ca și în satul aparținător, până în 1960 etnicii români au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)

Biserica Greco-Catolică

Biserica Penticostală

Comuna Checea, atestată documentar din 1470 cu numele Kocse, era locuită de români. Sub ocupația otomană populația a scăzut astfel în momentul cuceririi Banatului de către austrieci mai existau doar 8 case. Intrând în proprietatea Episcopiei Catolice din Zagreb, pe lângă români localitatea a fost populată cu sârbi (1738). Din 1772 românii au ridicat o Biserică Ortodoxă Română în care nu le-au permis croaților să-și țină predicile. Au început certurile în urma cărora sârbii s-au mutat la periferia vechii așezări unde au început să se așeze și croați. Pe terenurile unui moșier au creat Checea Croată unde și-au construit propria Biserică Ortodoxă Sârbească (1800).

Vechea localitate s-a numit de atunci Checea Română (1802). După unirea Banatului cu România au avut loc dispute vis a vis de stabilirea granițelor în urma cărora Checea Croată a intrat în posesia Iugoslaviei (1919). Granița trecea între cele două localități, în unele locuri chiar prin gospodăriile oamenilor. În urma unor schimburi de terenuri Checea croată a revenit iar României (1924) și în 1930 satele s-au unit formând localitatea Checea care ulterior a avut statut de comună (1971-1972) apoi a aparținut administrativ comunei Cenei și din 2004 a redevenit comună.

Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” (1914, renovată 2005)

Citește și Comunele Cenei, Uivar și Otelec, județul Timiș

Comuna Conop cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe 22 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

Comuna Conop, județul Arad, este situată pe partea dreaptă a râului Mureș. De ea aparțin administrativ satele Belotinț, Chelmac, Milova și Odvoș, două dintre ele, ciudat, situate pe cealaltă parte a râului. Din Arad am urmat drumul spre Deva, paralel cu valea Mureșului apoi am deviat spre nord și după aproximativ o oră am ajuns în satul Milova.

Satul, situat la limita regiunilor istorice Banat și Crișana, a fost atestat documentar din 1440.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică”

La nici 2 kilometri de Milova, atestat documentar din același an, se află satul Odvoș. În decursul timpului satul a fost și este locuit predominant de români ortodocși care în secolul XVIII aveau o Biserică de lemn. Deteriorată a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1804) apoi cu cea actuală, din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1868-1870).

În cea de a doua jumătate a secolului XVII familia nobiliară maghiară, proprietara terenurilor, în mijlocul unui parc cu copaci seculari a ridicat Castelul Konopi și o capelă.

Castelul și capela au fost grav avariate în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784). Ulterior a fost reconstruit și de mai multe ori modificat, ajungând la forma actuală sub ultimul său proprietar, baronul Kálmán Konopi (1880-1847), inginer și cunoscut cercetător agricol care a inventat mai multe soiuri de grâu numite “Odvosi”. Clădirea în stil clasicist prezintă un fronton bogat ornamentat. La intrare prezintă o terasă delimitată anterior de trei coloane cu capiteluri corintice.

Moșia baronului, 556 hectare de pădure și un teren arabil, au fost naționalizate (1948) și castelul a fost transformat în tabără de pionieri. Tabăra desființându-se castelul s-a degradat în timp. A fost retrocedat însă proprietara, nedispunând de resurse financiare, nu l-a putut renova și a scos proprietatea la vânzare. Acum, se pare că noul proprietar se pregătește să-l transforme într-o pensiune de lux.

În continuare pe Valea Mureșului, după 6 kilometri am intrat în comuna Conop. Între anii 1506-1510 cele două cătune existente, Ghighinecea și Sibișel, s-au unit și au format o localitate 5 kilometri mai spre nord, în mijlocul pădurii, unde erau feriți de atacurile tâlharilor. În secolele XV-XVI familiile nobiliare din zonă au construit pe malul râului Mureș o cetate care a fost cucerită de turci (1556) care au deținut-o pentru o scurtă perioadă de timp. Retrăgându-se de frica atacurilor creștine, au incendiat-o.

La sfârșitul secolul XVIII localitatea s-a stabilit pe actuala vatră. A primit numele Conop (slavonă-cânepă) probabil de la faptul că erau mari cultivatori de cânepă folosită pentru confecționarea funiilor. O dată cu o moșie care cuprindea terenuri agricole și păduri, întinsă și pe celălalt mal al râului Mureș, Conop a intrat în posesia lui Ștefan Cicio Pop, doctor în drept și om politic, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, ulterior vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1918) și ministru de stat în Guvernul Vaida-Voievod.

Acesta a ridicat Conacul Ștefan Cicio Pop, o clădire în stil neoclasic, înconjurată de un parc, la a cărei fațadă a fost delimitată o terasă mărginită de coloane cu capiteluri dorice. În el a funcționat pentru o perioadă o școală generală.

Tot spre sfârșitul secolului XVIII s-a declanșat Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan care a fost înăbușită rapid. Cei 9 localnici care au participat la incendierea Castelului Konopy au fost spânzurați (1784).

Monumentul Eroilor

Localnicii, români ortodocși, au deținut o Biserică de lemn (1562). Deteriorându-se și vatra satului mutându-se în actuala locație, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1782). Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare. A fost dărâmată, lemnul vândut și banii folosiți pentru ridicarea unei biserici din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1902-1910).

De la Conop, pe un pod vechi, am traversat râul Mureș pentru a ajunge la cele două sate situate pe celălalt mal.

Satul Chelmac, situat la extremitatea nordică a fostei regiuni Banat, în secolele XIV- XV aparținea familiei Patoh de Eperyes care a ridicat un mic-castel cetate și, în apropierea râului Mureș, Abația Benedictină Eperyes, ale căror ruine se mai pot vedea și azi.

Localitatea a fost atestată documentar după cucerirea Banatului de către austrieci (1717) când pe harta contelui Mercy apărea cu numele Kelmak și, pe o hartă ulterioară, Kelnak (1761).

Chelmac a fost alipit județului Timiș (1779) și a intrat în proprietatea erariului până în 1845 când, împreună cu Ususău, au intrat în proprietatea lui Ștefan Cicio Pop.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sf. Cuvioasă Parascheva” (1756)

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

De la Chelmac am urmat un drum neasfaltat, spre est, paralel cu râul Mureș.

După 5 kilometri am ajuns în satul Belotinț, atestat documentar din 1607. În diferitele documente ale secolul XVII apare cu diferite nume-Baillet, Beletháza și Belotincz. A fost în proprietatea erariului (fiscului) până în 1845 când a fost donat lui Tour Teodor. Locuitorii aparțineau cultelor religioase ortodox și greco-catolic.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX o parte din ortodocși au trecut la ritul greco-catolic. În 1948 ritul fiind interzis, greco-catolicii au fost nevoiți să treacă la ortodoxie.

Biserica Greco-Catolică (1935)

După ce greco-catolicii au primit din nou permisiunea să funcționeze, au urmat numeroase conflicte între ei și Episcopia Ortodoxă a Aradului care a refuzat să le înapoieze biserica pe care, fiind foarte degradată, doreau să o demoleze. Un alt refuz, de data aceea la o cerere administrativă, au primit Belotinț împreună cu Chelmac și Lalașinț. Fiind situate pe celălalt mal al râului Mureș, față de comunele de care aparțineau, în anul 2006 au cerut statutul de comună dar au fost refuzați.

Mica mea incursiune luase sfârșit, așa că de la Belotinț m-am întors pe același drum neasfaltat și, ca să evit traficul mare, m-am întors pe altă rută spre Arad.

Citește și Comuna Bârzava cu șapte sate aparținătoare, județul Arad

Excursie în Tunisia-ziua 6: Monastir

Publicat pe 20 mai 2021 de monica frimu

În ultima zi a excursiei în Tunisia, ziua a 7-a urmând să zburăm spre București, după ce m-am întors de la Parcul Friguia am servit prânzul și împreună cu colega de cameră, devenit prietenă în acea excursie, ne-am retras pe balconul situat spre curtea complexului, goală la acea oră din cauza căldurii mari. La taclale, o cafea, am așteptat ora la care ea pleca pentru o croazieră cu Nava Pirat. Eu îmi făcusem alte planuri.

Am hotărât să vizitez Monastir, o altă stațiune la Marea Mediterană, de care aparținea și Hotelul Nerolia în care eram cazată. Până la ora când venea autobuzul m-am întreținut cu un tânăr responsabil de sectorul cu narghilele al hotelului.

Cu autobuzul, după aproximativ 30 de minute am coborât lângă Parcul Baladia din Monastir.

Prima localitate, Ruspina, a fost creată de către fenicieni. Câtva ruine și mai multe morminte din acea perioadă au fost scoase la iveală de către arheologi.

După războaiele punice (264-146 î.e.n.) a intrat sub stăpânirea romanilor. A fost singurul oraș din Africa care s-a aliat cu Cezar în timpul războiului său civil împotriva armatei republicane. Tabăra lui Cezar fiind lângă Ruspina, orașul a trecut prin multe bătălii.

Gouvernorate- Municipalite Monastir

În Monastir exista un Ribat spre care m-am îndreptat și eu.

Pe lângă clădiri mai noi în care, la parter, funcționau magazine, bănci, am ajuns la Muzeu de Arte și Tradiții Populare (Musée des Arts et Traditions Populaires).

Era situat lângă Moscheea Hanafi de Bourguiba (Hanafi de Bourguiba mosquée), o moschee mai nouă (1963) dedicată primului președinte tunisian după eliberarea de sub Protectoratul francez.

Intrarea în moschee este delimitată de mai multe arcade susținute de coloane duble. În partea superioară prezintă un brâu decorat cu ceramică colorată. Moscheea, imensă, poate găzdui în sala de rugăciune până la 1.000 de persoane.

În interior bolta este susținută de 86 de stâlpi din marmură roz. Mihrabul, o nișă în perete care indică direcția spre Kaaba din Mecca, a fost situat într-o semi-cupolă și acoperit cu o jumătate de arc decorat cu un mozaic de aur.

Vis a vis de moschee se întindea Piața Artelor, cu alei străjuite de palmieri , în care era postat bustul lui Bourgbuiba.

În fundal am întrezărit Ribatul, în dreapta lui Moscheea Mare, ambele situate pe malul mării.

Pe lângă Tribunalul Monastir (Premier Instance Monastir) m-am îndreptat spre un mausoleu în care, după deces (2000), a fost înmormântat fostul președinte.

Intrarea spre Mausoleul Habib Bourgbuiba era marcată de două cupole susținute de un sistem de arcade pe stâlpi, folosite și ca loc de relaxare la umbră.

La capătul unei alei pavată cu dale, lungă de aproximativ 200 metri, se înălța mausoleul, construit în timpul vieții lui Bourgbuiba (1963). A fost extins în 1978 și în diverse aripi a fost îngropată toată familia lui.

Era situat în partea de vest a cimitirului Sidi El Mézeri.

Clădirea în stil arab-musulman modern este flancată de două minarete înalte de 25 metri, central prezintă o cupolă aurită situată între două cupole mai mici, verzi. Pe lângă morminte, în interior există și un mic muzeu în care sunt expuse obiecte personale, piese de mobilier din palatul Prezidențial Cartagina, fotografii, etc., ale fostului președinte.

Am străbătut înapoi aleea și m-am îndreptat spre cetate.

După moartea lui Mahomed (647-709), islamicii arabi au cucerit pe rând Maghrebul, teritoriile din Africa de Nord controlate până atunci de Imperiul Bizantin. Pentru a apăra orașul de triburile nomade și de navele de război bizantine au construit un Ribat de formă patrulateră pe care l-au numit „Mănăstirea” , de unde și numele actualului oraș (796).

Sub domnia lui Abu al-Qasim ibn Tammam a fost extins cu trei clădiri noi care delimitau două curți interioare, formă păstrată până azi (966), în care s-au amenajat camere mici în care credincioșii jihadiști își făceau rugăciunile în timpul serviciului militar.

I s-a ridicat și un turn de veghe care putea fi accesat pe o scară de 100 de trepte. Din el, noaptea, erau schimbate mesaje vizuale cu turnurile cetăților vecine.

Au fost construite și două moschei. În una dintre ele, Moscheea Mare, azi se află o colecție unică de obiecte folosite la închinare și obiecte medievale tradiționale.

Pentru a găzdui artileria, în decursul timpului au fost ridicate mai multe turnuri de veghe (secolele XI, XIII, XVII, XIX).

În anii 1970 la Ribat au fost filmate unele scene din filmul Isus din Nazaret.

M-am așezat câteva minute pentru a savura imaginea mării pe care cine știe când urma să o revăd.

Într-un golf se afla portul de croazieră Marina Cap Monastir și pe strada paralelă cu țărmul clădiri noi, multe dintre ele construite în scop turistic.

În partea opusă faleza, plaja continuată de un dig în mare….

Paralel cu ea se întindea un bulevard cu clădiri noi.

Se înserase și trebuia să mă întorc la hotel așa că am revenit la cupolele de la intrarea Mausoleului.

De acolo, pe sub o arcadă, am urmat o străduță la capătul căreia ajungeam la stația de autobuz.

Cum în toate locurile pe care le vizitez în lume doresc să văd și modul de trai al populației, m-am bucurat că am intrat într-o zonă deloc turistică în care se desfășura viața de zi cu zi.

Clădiri mai noi se intercalau cu cele vechi, unele în stare deplorabilă.

În unele funcționaseră mai demult restaurante și un gen de pensiuni.

Poate eronat, dar m-am gândit că zona a regresat o dată cu construirea vilelor și hotelurilor noi de pe malul mării.

Unii se relaxau… alții munceau…alții se plimbau…

În micile încăperi amenajate sau chiar pe marginea străzii micii meseriași își desfășurau activitatea.

Existau mari discrepanțe. Am trecut pe lângă clădiri foarte bine întreținute și, hop, un maldăr de gunoi care nu deranja pe nimeni.

Strada se termina la altă arcadă care se deschidea într-un bulevard unde preț de o țigară am așteptat autobuzul. Era ultima cursă din acea zi și nu aveam voie să o ratez.

Excursia în Tunisia se terminase. A doua zi de dimineață ne-am îndreptat spre Aeroportul Enfidha-Hammamet de unde cu o cursă charter ne-am întors în România, la București.

Excursie în Tunisia- ziua 6: Friguia Park

Publicat pe 19 mai 2021 de monica frimu

În ziua a 6-a prin Tunisia m-am înscris într-o excursie opțională în care urma să văd o mulțime de animale dintre care pe unele le cunoșteam doar teoretic. După o oră de rulat am parcat lângă poarta de intrare în Parcul Friguia (Friguia Park).

Parcul, primul de acest gen și cel mai mare din Africa de Nord, a fost înființat pe coasta Mării Mediterană, lângă Golful Hammamet.

Se întinde pe o suprafață de 36 hectare.

În colaborare cu sud-africanii și europeni, au fost amenajate spații pentru 62 de specii de animale care au fost aduse din toate colțurile lumii.

A fost realizat cu scopul conservării speciilor pe cale de dispariție, prin programe de reproducere, urmate de readaptarea lor la viața în sălbăticie.

În total în parc trăiesc peste 400 de animale.

Parcul a fost deschis vizitării în anul 2000.

Printre vegetația existentă au fost create alei, în unele zone pasarele de lemn, care trec pe lângă zonele mai largi sau spațiile înconjurate de garduri în care trăiesc animalele, fiecare după necesitățile sale.

La fiecare specie a fost postată o placă informativă cu numele și caracteristicile ei.

În general zonele au fost delimitate pe categorii compatibile.

Din loc în loc au fost postate căsuțe tradiționale, pictate cu diferite motive colorate, care îmi creau senzația că mă aflu în sălbăticie, printre triburile băștinașe.

În unele locuri, bănci sculptate cu formă de animale te pofteau să te odihnești.

O zonă cu spații largi, separate, a fost amenajată pentru gheparzi, lei, tigri, care, la momentul vizitei mele, erau tolăniți din cauza căldurii.

În altă zonă am văzut elefanți africani, girafe, etc.

În spații mai mici, delimitate cu garduri, se aflau lemuri și alte animale, ciudate pentru mine, despre care m-am informat de pe plăcuțe.

O maimuță chiar făcea spectacol, sugând lapte dintr-o sticlă cu biberon.

O zonă amenajată cu bălți era populată de o sumedenie de flamingo roz între care am văzut și unul alb.

Am avut norocul să ajung la timp pentru a savura muzica populară africană interpretată de o trupă care, la finalul melodiei, a încetat spectacolul.

Exista și un spațiu amenajat pentru cei care doreau terapie cu lipitori.

Întorcându-mă spre ieșire am ajuns la un mic amfiteatru plin de spectatori care urmăreau cu interes spectacolul unei foci dresată. În anul 2010 a fost construit și deschis un Delfinariu unde, contra cost, vizitatorii pot înota cu delfinii. Nu am avut timp să ajung până acolo.

Aproape de ora stabilită m-am întors lângă poarta de ieșire. Fiind o punctuală din fire, am fost prima care a ajuns la locul de întâlnire. Mi-am cumpărat un ceai pe care l-am savurat stând pe o băncuță, la umbra unei largi umbrele, așteptând să se adune grupul.

În jurul amiezii am ajuns înapoi la hotel.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 6: Monastir

Excursie în Tunisia- ziua 5: prin Medina Sousse

Publicat pe 18 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

Medina Sousse, Tunisia, a fost construită în urma cuceririi islamice timpurii (secol VII). Din 1988 a fost inclusă în patrimoniul UNESCO. După ce m-am învârtit prin labirintul de străduțe unde am văzut diferite clădiri istorice, depășind o piațetă, am ajuns în zona cea mai vizitată de turiști- Ribat cu Moscheea Mare.

Inițial, pentru protecția împotriva pirateriei și a atacurilor inamicilor, musulmanii au construit un fort, Ribat.

În epoca aghlabidă, sub domnia lui Ibrahim cel Mare (secol IX), folosindu-se și marmura bisericilor distruse după cucerirea Maltei, a fost refăcut și extins, devenind o fortăreață puternică.

În acea perioadă i s-au ridicat două etaje cu 30 de camere prevăzute cu băi alimentate cu apă dintr-un bazin care colecta apa de ploaie și i s-a adăugat un turn de veghe.

În unul din colțurile ei, nu ca de obicei în centrul medinei, a fost ridicată Marea Moschee (La Grande Mosquée), fără minaret, deoarece era folosit turnul Ribatului (850-851).

Dintr-o curte interioară, cu câte o cupolă în colțurile de nord-est și sud-est, printr-un portic se intra în camera de rugăciune.

Ribatul și moscheea au fost înconjurate de ziduri lungi de 2,5 km, înalte de 10 m și groase de 2 m.

Pe lângă moschee am intrat în Piața centrală din Sousse, Place des Martyrs.

Pe lângă numeroasele magazine am mers până la grupul statuar al martirilor, postat în partea dinspre mare.

Am depășit un giratoriu în jurul căruia se ridicau clădiri noi cu diverse firme și bănci.

Central Bank

Place Farhat Hached

În sfârșit am ajuns pe malul mării unde am văzut numeroasele clădiri, containere, mașinării, nave, aparținând Portului Sousse (Port de Sousse), port comercial și cu multiple puncte pentru transport de persoane.

În programul excursiei exista, opțional, o croazieră pe mare. Dorind să văd cât mai mult din zonă, nu m-am înscris dar, fiind în Sousse, m-am îndreptat spre a vedea vasele de croazieră, create asemănător fostelor vase de pirați, fiecare având o altă denumire.

Bateu Pirate AZIZA

M-am întors în medina unde am intrat în partea comercială cu străduțe înțesate de o diversitate mare de produse- alimentare, îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, etc.

Doream să mă aprovizionez cu diverse condimente pe care, acasă, cu greu le găseam și cu câteva dulciuri specifice.

Apoi am intrat într-un complex comercial, Soula Center, unde urma să mă întâlnesc pentru ultima dată cu ghidul tunisian de la care, de-a lungul excursiei, am primit multiple informații.

Scăpase de noi și până la tura următoare de turiști se relaxa. În raionul de covoare, unde activa unui prieten de al său, servind un ceai, am stat la o șuetă.

Apoi m-a condus pe terasa superioară de unde m-am delectat cu panorama orașului.

Vizita mea în Sousse era aproape de final. Lângă Soula Centre se afla ultimul meu obiectiv, Mausoleul Sidi Yahia (Le mausolée de Sidi Yahia Ibn Omar).

A fost ridicat în perioada ocupației otomane pentru a-l comemora pe eruditul născut în Andaluzia (823) care a studiat în Egipt și fiind avid în cunoașterea Hidjaz-ului, într-o regiune în vestul peninsulei arabice (azi a Arabiei Saudite), s-a mutat la Kairouan.

La terminarea studiilor a devenit Muftiu (jurist islamic). Fiind un islamic moderat a părăsit funcția și s-a mutat la Sousse unde a predat în Moscheea Mare. A scris numeroase cărți printre care și prima carte din lumea islamică despre legile comerțului. După moartea sa (902) a fost îngropat în Sousse. Azi în mausoleu funcționează o Bibliotecă.

Masoleul se afla pe laterala unui giratoriu în care central era postată o statuie.

L-am ocolit până la terminalul de autobuze de unde, cu numărul potrivit, urma să mă întorc la hotel.

Am fost foarte mulțumită de incursiunea mea în Sousse. În sfârșit, de capul meu, fără gălăgia și îmbulzeala grupului, am reușit să văd ce îmi propusesem.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 6: Friguia Park

Excursie în Tunisia-ziua 5: Sousse

Publicat pe 17 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

În excursia prin Tunisia, după ce în primele zile am străbătut o parte din țară unde am vizitat câteva obiective istorice și am făcut cunoștință cu deșertul, ultimele două zile au fost planificate pentru relaxare pe malul mării.

Majoritatea colegilor de grup au răsuflat ușurați că drumul s-a terminat. În acea zonă, predominant turistică, fiind în sfârșit liberă, am luat un taxi spre Sousse, un oraș situat pe Golful Hammamet al Mării Mediterană, capitală a regiunii Sahel, supranumit „Perla Sahelului”, al treilea oraș ca mărime din Tunisia după capitala Tunis și Sfax.

În sfârșit, în acea excursie puteam să vizitez în stilul și ritmul meu. Am coborât în zona Medinei, lângă Guvernoratul Sousse (Gouvernorat de Sousse), unul dintre cele 24 Guvernorate ale provinciilor din Tunisia și am pornit în explorarea unei părți a orașului.

Prima localitate a fost construită în secolul XI î.e.n. de către fenicieni care au format colonia Hadrumetum ca punct comercial și punct de trecere de-a lungul rutelor lor comerciale către Italia și strâmtoarea Gibraltar. Încă din acele timpuri populația se ocupa cu fabricarea uleiului de măsline, în zonă existând, pe suprafețe foarte mari, plantații de măslini.

Pentru a putea prelua controlul asupra Siciliei și Mării Mediterane, în decursul timpului a fost atacat și cucerit de mai multe ori, începând cu regele Babilonului Nabucodonosor II (580-570 î.Hr.). Apoi au avut loc numeroase lupte, în cadrul celui de al treilea război sicilian, între Imperiul Cartaginez și orașele-state grecești conduse de Siracuza (580-265 î. Hr.).

Uniunea Tunisiană a Industriei, Comerțului și Artizanatului (Union Tunisienne de l’industrie, du Commerce et de l’Artisanat)

Au urmat al treilea război punic între Cartagina și Roma, purtat pe teritoriul Tunisiei, și războiul civil al lui Cezar, în urma cărora s-a format Africa Proconsularis care cuprindea teritoriile actualei Tunisia, nord-estul Algeriei și coasta de vest a Libiei. În urma reformelor dioclețiene localitatea a devenit capitala provinciei Byzacena. În acea perioadă au fost construite primele catacombe, zonă spre care mă îndreptam și eu.

În secolul V vandalii au ocupat zona și Hadrumetum a încetat să fie capitală. Supunând populația, au încercat să o treacă la arienism dar localnicii, în frunte cu un episcop și un proconsul, s-au opus. Cei doi au fost uciși și pentru curajul lor în decursul timpului au fost martirizați. În 534 Imperiul Bizantin a recucerit orașul, au ridicat noi fortificații și biserici. L-au pierdut în secolul VII când trupele califatului Umayyad au capturat și distrus total orașul, numit de ei Susa. De atunci cultura arabă a început să fie răspândită.

Sub aghlabizi (secol IX) lângă ruinele Hadrumetului a fost creat portul principal și în localitate s-a dezvoltat producția de vase și bărci. A devenit un punct strategic de unde au atacat Sardinia, Sicilia și în final au cucerit Malta (870).

Centrul de Cercetare și Studii pentru Dialogul Civilizațiilor și Religiilor Comparative (Centre de Recherche et d’ Etudes pour Dialoquedes Civilisations et des Religions Comparees)

Luptele au continuat în decursul timpului și între secolele XII-XVI localitatea a intrat în posesia Regatul Siciliei apoi a Imperiului Otoman care a fost atacat de flotele franceze și venețiene. În timp ce înaintam spre catacombe, gândindu-mă la soarta tragică a populației din zonă, am ajuns la Moscheea Al Ghazali (Al Ghazali mosquée).

Moscheea a fost numită după Imam Muhamad-i Ghazali, unul dintre cei mai proeminenți și influenți filozofi, teologi, juriști, logicieni și mistici din islam, considerat de majoritatea musulmanilor un reînnoitor al credinței care, conform profeției, apare o dată la fiecare secol pentru a restabili credința pură.

În perioada medievală s-a dezvoltat industria textilă producându-se țesături de mătase și in numite Sūsī. Din ele se fabricau hainele numite shuqqas, unele tipuri pe scară mare, care erau comecializate în toate teritoriile de la Marea Mediterană.

Școală Primară

Din 1881 Tunisia a intrat sub Protectorat francez. Orașul s-a dezvoltat, s-au stabilit mulți francezi și alți europeni-italieni, maltezi, etc., numărul populației a crescut ajungând înainte de Primul Război Mondial la aproximativ 25.000 de locuitori. Portul a devenit garnizoana Regimentului 4 Tunisian Rifle.

Grădiniță

Am ajuns la Catacombele Bunului Păstor (Les Catacombes du Bon Pasteur) care se întind pe 1,6 kilometri cu 6.000 de morminte. Ele reprezintă doar o parte din cele 240 de pasaje subterane construite de romani și bizantini, păstrându-se până azi și Catacombele Hermes (sec III- 2.500 morminte), Catacombele Severus (sec IV- 5000 morminte), în total ocupând o suprafață de peste 5 km.

Au fost create pentru practică religioasă și ca locuri de înmormântare sub forma unor nișe de perete săpate în rocă moale (sec II-IV), situate una deasupra celeilalte, închise cu plăci, unele de marmură, în care oamenii au fost înveliți și îngropați. Din păcate nu le-am putut vizita. Erau închise pentru restaurare.

Printr-o zonă cu construcții mai noi m-am întors la Guvernorat.

În apropiere se afla Kasbah, cetatea construită în secolul XI î.e.n. cu ziduri fortificate și turnul Khalaf, înalt de 30 metri, azi folosit ca far.

În anul 1951 în Kasbah a fost înființat Muzeul Arheologic (Musée archéologique) care a fost deschis publicului mult mai târziu (2012). Colecțiile sale etalează artefacte din antichitate până în secolul II î.e.n., unele din Hadrumetum, în camera punică unele stele votive și urne din sec XVII î.e.n.

Se pot vedea statui de marmură din epoca romană, cum ar fi bustul Împăratului Hadrian, ceramică din Grecia și colecția de mozaicuri situată pe locul doi în lume ca mărime.

Dorind să intru pe străduțele medinei am coborât pe lângă zidurile cetății căutând o intrare.

Prin Poarta Hammam Sidi Edhaher (Hammam Sidi Edhaher portail) am intrat pe străduțele înguste, orașul Sousse păstrându-și până azi aspectul specific arab.

Pe unele clădiri am văzut amprenta prezentului.

Continuând labirintul m-am îndreptat spre capătul sudic al medinei unde se afla o moschee veche.

Moscheea Bou-ftata (Mosquée Bou-ftata) a fost ridicată în timpul domniei emirului aghlabid Aboul Affan (838-841), fiind însărcinat cu construcția ei servitorul acestuia, Foutata, de unde și originea numelui ei. În colțul de vest a fost ridicat un minaret cu influențe andaluze care în partea superioară prezintă golfuri încadrate de plăci ceramice. Pe fațadele de vest și nord s-au păstrat câte o inscripție în kufic, una dintre cele mai vechi forme caligrafice în arabă.

Aveam un itinerar propriu făcut în amănunt folosind GOOGLE maps.

Stânga…dreapta… magazine…o multitudine de pisici…

Deși nu asta doream, am ajuns din nou la poarta prin care intrasem. Un sfat: nu vă bazați pe hartă în locuri cu multe alei și străduțe înfundate.

De acolo, pentru a vedea obiectivele pe care mi le stabilisem, am recurs la metoda veche și anume a întreba diverse persoane. Nu a fost ușor deoarece orașul era plin de turiști și cu greu găseam câte un localnic care să înțeleagă franceza mea clasică.

Am urcat iar pe lângă zidurile cetății, de data aceea prin interior, apoi am cotit pe lângă Kasbah.

Ieșind într-o arteră rutieră aglomerată am ajuns în dreptul unei Secții de Poliție (Police Sousse) de unde, întrebând, am fost îndrumată spre următorul obiectiv.

Am intrat într-o zonă neumblată de turiști unde orașul îmi arăta o altă față a sa- viața de zi cu zi a locuitorilor.

Am avut noroc. Întrebând, am întâlnit un fost elvețian, însurat în tinerețe cu o franțuzoaică care, împreună cu familia, s-a stabilit în Sousse. Mi-a devenit un fel de ghid personal.

M-a condus, pe străduțele întortocheate, la o moschee veche din 1535 pe care nu aș fi văzut-o fără el. Moscheea Sidi Righi (Sidi Righi mosquée), o clădire mică, cu un minaret pătrat, avea deasupra intrării o potcoavă arcuită sprijinită de două coloane deasupra căreia se afla o inscripție în limba arabă și anul construcției.

Povestind, am urmat ca un cățel „ghidul meu” care m-a condus la Moscheea Zaouia Zakkak (Mosquée Zaouia Zakkak) un complex format dintr-o moschee, o madrasa (școală) și un mausoleu, construit în secolul XVII în stil arhitectonic otoman, moscheea cu un minaret octogonal, decorată în stil andaluzian cu piatră albastră-verde și țiglă ecou.

Trecând pe sub o arcadă deasupra căreia, lateral, se afla un mecanism, mi s-a explicat că pe vremuri era o instalație la care era înhămat un cal. Prin deplasarea lui pe suprafața arcadei acesta trăgea de un lanț care deschidea un sistem prin care apa se scurgea până jos la băi.

În dreptul unei Grădinițe, după ce mi-a indicat ruta următoare, elvețianul m-a părăsit.

Am coborât pe lângă Muzeul de Arte și Tradiții Populare El Koba ( El Koba musée) care funcționează într-o clădire din secolul X prevăzută cu o cupolă pliată în zig-zag, unică în Tunisia, a cărei fațadă era decorată cu nișe deasupra cărora au fost create arcade polilobate.

În secolul XIX a funcționat ca și caravanserai. Deși în 1945 a fost inclusă în Patrimoniul Național ca monument istoric, până în 1960 a funcționat ca han. Ulterior a fost amenajată ca muzeu, inaugurat în 1994.

În continuare am traversat un pasaj acoperit și am ajuns în dreptul unei porți a unui fost caravanserai. Lateral, în partea de jos era prevăzută cu o mică ușă rabatabilă, despre care mi s-a relatat că era locul pe unde oamenii intrau. Nu avea logică…sau era o glumă din zonă pe care eu nu o înțelegeam ?

Pe cealaltă parte a străduței se aflau Băile Turcești (Bains turcs) care funcționau încă din anul 1420.

Cam atâta am putut vedea în labirintul orașului. De acolo m-am îndreptat spre zona predominant turistică.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 5: prin Medina Sousse

Marea Moschee din Kairouan, Tunisia

Publicat pe 14 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

Marea Moschee din Kairouan, Tunisia, este azi situată în nord-estul medinei orașului. Moscheea Uqba a fost înființată de generalul arab Uqba ibn Nafi o dată cu înființarea orașului Kairouan (670). A fost distrusă de berberii conduși de regele Kusalia care, în timpul luptelor împotriva musulmanilor, au ocupat orașul și reconstruită în centrul orașului, lângă sediul guvernatorului, începând cu anul 703. În decursul timpului orașul s-a extins spre sud și moscheea a ajuns să fie situată la marginea zidurilor estice. Numărul credincioșilor crescând califul Ummayyad din Damasc, conducătorul dinastiei, a dărâmat moscheea, cu excepția mihrabului și a construit una nouă căreia i s-a ridicat în partea de nord un minaret.

Sub dinastia Aghlabid, când Kairouan era la apogeul său, moscheea a fost refăcută și extinsă, când mihrabul a fost înălțat, cupola situată deasupra intrării în sala de rugăciune a fost înălțată și pe trei laturi au fost construite galerii duble susținute de coloane, primind aspectul actual (836) devenit model pentru construirea moscheilor din Maghreb (partea de nord-vest a Africii ocupată de arabi). A devenit centrul de educație și religios care a dus la prosperitatea orașului până la mijlocul secolului XI când datorită declinului orașului, centrul intelectual s-a mutat la Universitatea Ez-Zitouna din Tunis.

Clădirea dreptunghiulară ocupă o suprafață de peste 9.000 de metri pătrați. Din exterior are aspectul unei fortărețe datorită zidurilor sale masive de 1,90 metri grosime și a turnurilor de colț, de 4,25 metri, construite pentru a o stabiliza deoarece terenul era moale. A suferit restaurări parțiale sub dinastia Zirid, sub hafsizi, beii muradizi, în secolele XIX-XX și între 1967-1972 o restaurare majoră.

A fost prevăzută inițial cu 10 porți. Din cele 9 rămase până azi 6 se deschid spre curte, 2 spre sala de rugăciune și una permite accesul la maqsurah, o incintă cu un ecran de lemn inițial conceput pentru a-l proteja de potențiali asasini în timpul rugăciunii lângă mihrab. Cea mai măreață poartă, Bab Lalla Rihana, situată pe peretele estic (1293), a fost flancată cu coloane care susțin arcade potcoavă acoperite de o cupolă și fațada, un arc potcoavă susținut de două coloane de marmură, a fost decorată cu o friză împodobită cu arcade de decor. La construcția ei islamicii au folosit pentru prima dată arcul maur.

Minaretul, situat în centrul fațadei nordice, nu are acces decât din interior. Înalt de 31,5 metri, este format din 3 niveluri conice, ultimul acoperit cu o mică cupolă. La primul nivel prezintă terase la care accesul se face pe cele 129 de trepte din interior. A servit ca turn de veghe și pentru a chema credincioșii la rugăciune. Este cel mai vechi din lume care a supraviețuit.

Curtea trapezoidală, de aproximativ 90 metru lungime și 72 metri lățime, este accesată prin 6 intrări laterale (secolele IX, XIII). Aproape central a fost postat un cadran solar care determină timpul rugăciunilor.

A fost creat și un colector de apă (impluvium) care captează și filtrează apa de ploaie. Aceasta se scurge de pe suprafața ușor înclinată a curții într-un bazin central apoi într-o cisternă subterană susținută de stâlpi înalți de 7 metri.

Curtea este înconjurată de porticuri cu rânduri duble de arcade susținute de coloane.

Unele din marmură, altele din granit sau porfir, au fost aduse și refolosite din fostele zone ocupate de romani, în special din Cartagina.

Porticul sudic, până la sala de rugăciune prezintă două șiruri paralele de coloane care susțin arcade, apoi un arc central, asemănător unui arc de triumf, flancat de câte 6 arcade, toate susținute de coloane de marmură albă cu capiteluri corintice unde formează un pridvor de 7 metri înălțime.

Sala de rugăciune, hipostilă, este accesată prin 17 uși de lemn sculptat cu motive geometrice și florale.

Intrarea în naos se face printr-o ușă de lemn monumentală realizată sub domnia dinastiei husainide.

Sala de rugăciune are acoperișul susținut de coloane din granit, marmură, porfir, unele sculptate pentru moschee, altele aduse din clădirile romane distruse (secolele II-IV). Fiind de dimensiuni diferite, pentru a le egaliza li s-au creat baze variabile și au fost unite cu traverse din lemn de cedru.

În sală se află cele mai multe coloane din moschee (414 din totalul de 500) care o împart în 17 culoare. Acoperișul, pictat pe lemn cu motive vegetale, prezintă două cupole, una deasupra naosului central, cealaltă în fața mihrabului.

Partea centrală, mai mare, prezintă o „alee”, iluminată de candelabre mari, care conduce la mihrab, o nișă de 4,5 metri înălțime și 1,6 metri adâncime, înconjurată superior de dale ceramice sub formă de tablă de șah, ai cărei pereți sunt acoperiți cu panouri de marmură albă sculptată și spre arcada care indică direcția spre Mecca (Qibla) în fața cărora stă imamul în timpul rugăciunii.

În dreapta mihrabului se află minbarul, un amvon care folosit de imam în zilele de vineri și la predicile de la sfârșitul Ramadanului (secol XIX).

Excursie în Tunisia- ziua 5: din Tozeur prin Kairouan spre Monastir

Publicat pe 13 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

În ziua a 5-a din excursia prin Tunisia aveam de parcurs aproximativ 400 kilometri până la destinația finală- Hotelul Nerolia, Monastir, așa că de dimineață am părăsit, cu regret, hotelul din Tozeur.

În drum, după vreo 4-5 ore de rulat, urma să oprim pentru a vizita orașul Kairouan.

Totuși drumul nu a fost plictisitor pentru că am trecut pe lângă mai multe localități și din mers am remarcat cât de cât modul de trai al tunisienilor din zonă.

Dacă acasă în fiecare localitate aș fi văzut măcar o turlă de biserică, în Tunisia se înălțau minaretele moscheilor.

Majoritatea caselor erau neterminate. Întrebând, ghidul tunisian mi-a spus că există o lege prin care până la finalizarea lucrărilor cetățenii erau scutiți de o parte din impozite.

Încetul cu încetul, pe întinderea nisipoasă a început să reapară vegetația.

Autocarul a intrat într-o curte păzită de gărzi înarmate unde am făcut o mică pauză pentru o gustare, cafea, ceai, etc. Nedorind să consum ceva m-am îndreptat spre ieșire pentru a fotografia niște flori. Nu am înțeles de ce personajul înarmat nu mi-a permis ieșirea din perimetru, afară existând doar drumul pe care venisem.

Și din nou la drum. Pe marginea șoselei au început să apară tarabe părăsite, folosite cândva la comercializarea produselor alimentare, însoțite de grămezi de gunoi.

Am ajuns la intrarea în Kairouan (Al-Quayrawan), un giratoriu în mijlocul căruia trona un monument. Ca peste tot la intrările în localități pe o laterală staționa o patrulă de Poliție.

Orașul, construit în secolul VIII, a fost capitala țării până în secolul XII când această funcție a fost preluată de orașul Tunis.

De asemenea a fost cel mai important centru islamic din actuala Tunisia.

Ne-am îndreptat spre Marea Moschee Uqba, una dintre puținele care se puteau vizita.

Vizita fiind încheiată am crezut că urma să vedem măcar zona înconjurătoare unde se afla Moscheea Sidi Sahab, impropriu denumită și „Moscheea Bărbii”, cu mormântul lui Abu Zam’a al-Balawî, unul din însoțitorii profetului Mohammed, în care s-au păstrat 3 fire din barba profetului, dar „normal” că s-a mers la cumpărături iar eu nu am avut voie să mă îndepărtez de grup.