Comuna Pleșcuța, cu satele Aciuța, Budești, Dumbrava, Gura Văii, Rostoci și Tălagiu, majoritatea atestate documentar din secolul XV, cu numele actual din anul 1910, este situată în estul județului Arad, teritoriul ei fiind străbătut de o parte a râului Crișul Alb și de pârâurile, afluenți ai acestuia.
Zona a fost locuită însă cu mult timp în urmă, arheologii descoperind topoare cioplite, vârfuri de lănci, din paleolitic (1925, 1967), monede de argint grecești, un fragment dintr-un colier, 2 inele, azi în Muzeul Crişurilor din Oradea și o veche aşezare dacică (1886). În zonă dacii au trăit liberi, neocupați de romani, până în secolul V.
Se pare că zona a fost ocupată de Menumorut (sec. V-X), apoi a intrat sub stăpânirea urmașului lui Glad, Ahtum (sec. XV). După ce acesta a fost înfrânt de trupele lui Ștefan cel Sfânt, zona a fost ocupată de unguri, care au organizat-o în cnezate și voievodate. Din secolul XVI, o parte Ungaria medievală fiind cucerită de turci, satele din zona Pleșcuța au fost conduse de spahii. În 1593 teritoriul a fost eliberat de trupele lui Mihai Viteazul dar, acesta fiind asasinat nu după mult timp, au intrat sub stăpânirea habsburgică (1683) și au fost controlate de garnizoana din Ineu, nou înființată.
Un secol mai târziu, datorită presiunilor făcute pentru maghiarizarea și catolicizarea populației, aceasta s-a răsculat și din 1865, în majoritatea comunelor Comitatului Arad, s-a adoptat oficial limba română. După Primul Război Mondial a fost introdusă administraţia română (1919) apoi, prin reformat agrară (1921), terenurile marilor moșieri au fost expropriate și împărțite țăranilor (1921). S-au bucurat până după cel de Al Doilea Război Mondial, când au fost colectivizate, din satele comunei Pleșcuța, satul Budești, fiind izolat, rămânând cu terenurile în proprietate privată.
În comuna Pleșcuța, atestată documentar din 1439, cu numele Plesfalwa, la mijlocul secolului XVIII a existat Biserica de lemn „Cuv. Parascheva”, înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1825). Deteriorându-se, a demolată și, folosindu-se și materialul ei, a fost ridicată actuala Biserică de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1929).
Satul Gura Văii este situat la 2 kilometri vest de comună. Cu numele Voikafalva, a fost prima dată atestat documentar din perioada 1553-1561.
În prima jumătate a secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Mc. Gheorghe”, în timp înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Parascheva”. Deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Adormirea Maicii Domnului” (1910).
La nici 2 kilometri sud de Gura Văii se ajunge în satul Rostoci, atestat documentar din 1439, numit Raztolch, fiind în proprietatea Cetății Șiria. Din 1697 a fost deținut de familia Bethlen.
Deși în 1755 exista o parohie ortodoxă, abia în 1762 s-a construit Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, care a rezistat timp de 2 secole. În decursul timpului a suferit mai multe reparații apoi a fost înlocuită cu una de zid, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1957).
La 3 kilometri sud de comună este situat satul Dumbrava, atestat documentar din 1553. În secolul XVIII, filie a parohiei din Rostoci, în sat funcționa Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”(1760-1762). Un secol mai târziu interiorul a fost pictat pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice (1870). Biserica a supraviețuit până în secolul XX când a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1937).
Din Pleșcuța spre est, apoi spre sud, după 3 kilometri se ajunge în satul Aciuța, atestat documentar din 1439, cu numele Acsfalva, aparținând Cetății Șiria.
În sat se păstrează vechiul Conac Holoky, construit în secolul XVIII, în stil neoclasic.
În secolul XX în el a funcționat Școala Generală.
Nu știu exact când aceasta s-a desființat, cert este că azi fostul conac este o ruină, năpădită de vegetație.
În anul 1814 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, azi filie a parohiei Pleșcuța.
Sub comuniști (anii 1970) pe teritoriul comunei, între Tălagiu, Aciuța și Gura Văii, au funcționat 5 cariere de piatră, în care lucrau în jur de 500 de muncitori.
După 1989, pe rând, carierele s-au desființat. A rămas doar cea de la Aciuța, cu aproximativ 12 lucrători.
La 5 kilometri sud-est de Aciuța se află satul Tălagiu, atestat documentar din 1439.
În anul 1561, numit Thalak, aparținea domeniului familiei Bathory.
La începutul secolului XVIII, în cimitir a fost construită Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, fapt demonstrat de inscripția de pe ușile împărătești, anul 1783. Un secol mai târziu interiorul a fost pictat pe lemn, cu scene și personaje biblice (1860). Ca majoritatea bisericilor de lemn și aceasta a fost. În locul ei s-a ridicat o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1931). În anul 1996 biserica a fost renovată și în perioada 2008-2011 picturile interioare au fost refăcute.
Lângă Tălagiu, la aproximativ 4 kilometri spre vest, este situat satul Budești, atestat documentar din 1464, cu numele Bondefalwa, aparţinând domeniului Cetăţii Şiriei. Sat izolat, chiar și azi greu accesibil, cu mașina mea obișnuită nu am putut să parcurg acea distanță mică. Până în secolul XXI acolo a funcționat o Biserică de lemn, construită în 1772, în timp reparată de mai multe ori, ultima dată în anul 1900. Monumentul istoric, a fost lăsat să se ruineze. Actual, cu turnul și o parte din ziduri dărâmate, așteaptă fonduri pentru restaurare, care, însă, nu există. Neavând unde să țină slujbele, puțina populație rămasă a construit noua Biserică de lemn „Înălțarea Domnului”.
Plecând din Arad spre Deva, drum care urmează valea râului Mureș, trecând prin comuna Vladimirescu și două sate aparținătoare ei, după 17 kilometri se ajunge în satul Sâmbăteni. A fost atestat prima dată documentar din 1138, cu numele Szumbuth, dar o așezare a existat încă din eneolitic, arheologii descoperind, la vest de localitate, fragmente ceramice din acea perioadă. Probabil numele l-a primit de la târgul săptămânal care se ținea sâmbăta sau de la obiceiul grănicerilor, care patrulau zona, de a se întâlni sâmbăta la crâșma „La Baba Cati” sau la căpitan, pentru a primi instrucțiunile pentru săptămâna următoare (sec. XVIII).
În acea perioadă în cimitirul satului exista o Biserică de lemn. Numărul populației crescând, a devenit neîncăpătoare și sătenii au ridicat Biserică Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1835-1838) al cărei interior a fost pictat în anul 1875. Biserica de lemn a fost dărâmată și în locul ei construită Casa Comitatului. Biserica a rezistat până în 1944 când a fost bombardată, din ea rămânând doar zidurile și o parte din turn. A fost reconstruită după 1956 și pictura interioară realizată în 1973. În timp a fost recondiționată (1992, 1996).
Împreună cu satele Barațca și Cladova, din 1967 Sâmbăteni aparține administrativ de comuna Păuliș, toate situate pe malul drept al râului Mureș. Satul Păuliș a fost atestat documentar din 1333 cu numele Sacerdos de Paulese, după Ordinul călugărilor Paulini din Cetatea Cladova, ordin care la sfârșitul secolului XVI, nedorind să treacă la religia reformată, a fost silit să părăsească zona. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în partea de est a satului urmele unui vechi castru roman.
Satul, situat la poalele munților Zărandului, s-a dezvoltat prin cultivarea viței-de-vie, activitate care se continuă și azi, zona dealurilor fiind numită Podgoria Aradului și prin exploatarea minereurilor neferoase (argint și aur), în minele amenajate de nobilii de Maroth (1393). În secolul XVI, după luptele purtate între trupele austriece și otomane, ultimii au cucerit zona, au produs mari distrugeri și zona s-a depopulat (1550-1558). În acea perioadă în sat a existat o Biserică de lemn (1530). Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1780-1783), în stil baroc vienez.
În secolul XVII localitățile Păuliș și Cladova se aflau sub conducerea Cetății Ineului (1650), cucerită de otomani. Au fost eliberate de armata austriacă (1693), populate cu militari sârbi și transformate în localități grănicerești. Satul, fiind situat pe malul râului Mureș, a fost de multe ori inundat. Din această cauză în 1772 vatra satului a fost mutată în actuala locație, la baza dealurilor munților Zărandului și numit „opidul” Păuliș.
Primăria Păuliș
Pentru catolicii din localitate exista doar o capelă, mărită în timp și în 1761 înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (în Păulișul Vechi).
Apoi localitatea a fost colonizată cu germani care și-au construit casele în nord-vestul satului și au format Păulișul Nou (1772). Catolici, și-au ținut slujbele în incinta școlii și într-o mică capelă ce aparținea de Școala viticolă Miniș. Începând cu anul 1867, o dată cu crearea statului dualist austro-ungar, a avut loc maghiarizarea populației. Numărul catolicilor crescând, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Martin” (1879-1880), al cărei interior a fost pictat abia în anul 1927.
În aceeași perioadă, în apropierea bisericii din Păulișul Vechi, s-a ridicat o Capelă (1886), azi numită de localnici „La Bisericuță”.
Ea adăpostește statuia Sf. Ioan de Nepomuk.
Fiind în zonă ocupată de austro-ungari, la declanșarea Primului Război Mondial localnicii au fost mobilizați să lupte de partea acestora, împotriva românilor din Regat. După război s-au declanșat revolte țărănești împotriva austriecilor și în 1918 s-a constituit Garda Națională Română, atât în Păuliș cât și în Cladova. În amintirea celor căzuți în război în centrul comunei s-a ridicat Monumentul Eroilor (1925).
În septembrie 1944 germanii și horthyștii au atacat zona Aradului și orașul a fost cucerit în doar 6 zile. Apoi au înaintat pe valea Crișului Alb, în luptele de la Beliu și Prunișor fiind opriți de elevii Școlii de ofițeri în rezervă de la Ineu și pe valea Mureșului unde, după lupte sângeroase, divizia Budapesta a fost înfrântă de elevii de la Școala de subofițeri în rezervă Radna, Detașamentul Păuliș, peste 1.800 de militari. În amintirea ostașilor căzuți a fost ridicat Monumentul Eroilor de la Păuliș (1974), situat pe marginea șoselei dintre Sâmbăteni și Păuliș.
În continuarea comunei Păuliș, pe dealurile munților Zărandului, este situat satul Barațca. În vechime pe acele dealuri se cultivau piersici și forma satului fiind cea a fructului, a fost numit după el, din maghiarul Barcka. Zona a fost locuită încă din paleoliticul mijlociu, în 1972 arheologii descoperind un vârf de silex din acea perioadă. De la începutul secolului XX pe Valea Domnească s-a păstrat un fost conac de vânătoare, deținut atunci de familia Birtolon, înconjurat de 20 hectare de pădure, cu specii rare de arbori.
Conacul a fost construit în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul principal, în stil neoclasic (1902), căruia i s-a amenajat o terasă susținută de coloane dorice. În ultima fază s-a construit casa cu turn, în stil eclectic. La subsol s-a amenajat o cramă din cărămidă pentru păstrarea vinurilor produse în cele peste 35 hectare cu vie pe care le dețineau.
În perioada comunistă conacul a devenit sediul I.A.S. Barațca, apoi a fost retrocedat, în 2018 cumpărat și amenajat ca restaurant, devenind foarte cunoscutul Conac Roca Brună.
Postbelic în sat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1946-1947), ca filie a Parohiei Ortodoxe Păuliș, apoi a devenit parohie de sine stătătoare (1996) și între anii 2001-2002 pictura interioară a fost refăcută în tempera.
Spre est, apoi spre nord, după 5 kilometri se ajunge în satul Cladova, atestat prima dată documentar în 1308, ca Kolodva și în 1333 numit Sacerdos de Galadua, dar săpăturile arheologice (1972) au descoperit că zona a fost locuită încă de la sfârșitul epocii bronzului.
Din paleolitic până în Evul Mediu la Cladova a existat o fortăreață cu rolul de a apăra căile de acces de pe Valea Mureșului spre nordul țării. Se pare că în zonă s-a exploatat cuprul, pe valea Chersca, afluent al Cladovei, cam la 14 kilometri amonte de Cladova, fiind descoperite vechile cuptoare de ars var.
Localnicii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn, situată în cătunul „Valea”, la podul Cladovei, care a rezistat până în 1780. Un secol mai târziu a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, care în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardată, ulterior refăcută (1943-1948).
Comuna Gurahonț și cele 9 sate aparținătoare sunt situate în nord-estul județului Arad. Toate au fost incluse în ducatul condus de Menumorut (900). În secolul XVI erau conduse de diferiți cneji apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, au fost ocupate de otomanii care, după ce au cucerit cetatea Timișoara (1552), au înaintat spre Crișul Alb și au ocupat cetățile Șiria, Ineu și Dezna.
După victoria de la Șelimbăr (1599), în care Mihai Viteazul a înfrânt oștile lui Andrei Báthory și a devenit Principe al Transilvaniei, întreaga vale a Crișului Alb a intrat sub autoritatea sa, doar pentru 2 ani, fiind asasinat de oamenii lui Báthory la Turda (1601). Zona a intrat în proprietatea diferitelor familii nobiliare maghiare.
Comuna Gurahonț, cu numele Grohonch sau Honztok, a fost atestată din 1542, o dată cu înființarea Principatului Transilvania. Este situată în depresiunea Gurahonț și este străbătută de râul Crișul Alb. Așezarea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice (1925-1927;1967) descoperind la margine actualei comune doă ateliere de cioplire a cremenei, datate din paleoliticul superior și așchii rămase de la două vetre de foc, din paleoliticul inferior, care demonstrează că zona a fost locuită continuu.
Primăria Gurahonț
Între anii 1439-1441 a făcut parte din domeniul Cetății Șiria, apoi a intrat în posesia familiei nobiliare Báthory (1464). Sub otomani (1574) era în proprietatea lui Baiazid. Turcii fiind alungați de habsburgi, toată zona a intrat în posesia ducelui de Modena (1732). Pentru a-l feri de inundații, a fost mutat pe deal unde a fost organizat cu străzi drepte.
În secolul XVII în crângul Tri Honț a existat o Biserică de lemn, probabil mutată pe vechea vatră a satului, deoarece în 1857, pe Glemee, este atestată existența unei Biserici de lemn. Pe banii proprietarului Reinholdt, aceasta a fost înlocuită cu una din piatră și cărămidă arsă (1893). A funcționat până în secolul XX când, central, a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1991-1996).
Clădirea, în stil grecesc, a fost prevăzută cu 2 turle înalte și o cupolă octogonală, situată deasupra naosului, încadrată de 4 turnulețe.
În centrul comunei, lângă biserică, a fost amenajat un spațiu cu Monumentul Eroilor situat central, înconjurat de câteva din crucile celor căzuți în timpul războaielor purtate.
Tot central, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Ioan Buteanu”. Prima școală, Gimnaziul Unic, deschisă în 1945, a fost transformată Liceul „Ioan Buteanu”, liceu cu profil real (1962), profil schimbat în 1977, devenind liceu agro-industrial cu profil horticol. În 1991 a redevenit liceu teoretic în care din 1993 funcționează și o clasă de fermieri montani. Lângă liceu, așezat pe un postament de marmură albă, construit din bronz în 1997, a fost postată statuia Ion Buteanu (1821-1849), unui dintre conducătorii Adunării Naționale de la Blaj (1848), ulterior numit prefect al legiunii Zărandului pe care a condus-o împotriva invaziei maghiare. Participând la adunarea de la Mihăileni, care dorea să negocieze încetarea luptelor, la intrarea în Abrud a fost arestat de maghiari, împreună cu prefectul Dobra, conducătorul adunării. În a doua bătălie de la Abrud, maghiarii fiind învinși, în drumul lor de retragere spre Ungaria, l-au luat cu ei pe Buteanu și în satul Iosășel l-au condamnat la moarte, împreună cu preotul, primarul din Iosaş şi primarul din Iosăşel. Ulterior pe acel loc a fost ridicată o troiță. Din 1920 mormântul său a fost dus Panteonul Moților din Țebea.
În comună s-a păstrat un castel în stil neoclasic, construit în secolul XIX, în care azi funcționează spitalul. Din păcate nu l-am putut poza, fiind înconjurat de copaci. De asemenea există Biserica Romano-Catolică care, deși doar 0, 8% din populație aparține acelei religii, este încă funcțională.
La marginea comunei, azi întins pe 12,5 hectare, se află Parcul Dendrologic. După ce Reinholdt a vândut proprietatea, ajungând în posesia baronului Boroșbenny, acesta și-a construit un conac, numit azi Conacul Boroș Benjamin și lângă el a amenajat un parc (1885-1886).
Doi ani mai târziu, pentru a se putea construi calea ferată Arad-Brad, baronul și-a vândut o mare parte din proprietate Societății Arad-Cenad. Finalizată în 1895, din 1927 calea ferată a intrat în proprietatea statului.
Din 1924 parcul a intrat în proprietatea Camerei Agricole a Județului Arad care l-a amenajat cu alei, a creat un mic lac, terenuri de sport, în scop recreativ.
Trecând în proprietatea C.A.P.-ului (1948), parcul s-a deteriorat, din el fiind tăiați și mulți copaci. În 1962, parte a Ocolului Silvic Gurahonț, parcul a fost mărit spre est, pe 8 hectare din pășunea comunală, unde s-au plantat diverse specii de copaci și plante.
După 1990 Parcul Dendrologic a fost atribuit Stațiunii de Montanologie, nou înființată, filială a celei de la Sibiu. Actual în parc există aproximativ 500 de exemplare rare și unicate.
La 3 kilometri vest, pe drumul spre Almaș, este situat satul Bonțești, atestat documentar din 1441, cu numele Bonczesd, în actele prin care domeniul Șiriei era dăruit despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici. Inițial gospodăriile erau situate în crânguri, pe dealurile din apropiere. În 1525 aparținea domeniului Cetății Șiria, apoi a nobililor Teleky (1602), Bethlen (1628) și din 1732 ducelui de Modena. La sistematizare teritoriilor (1780-1810) crângurile au fot reunite pe actuala vatră și au format satul, pe malul stâng al râului Crișul Alb.
Școala Generală
Ortodocși, au deținut o Biserică de lemn care, fiind foarte veche, a fost schimbată cu alta din lemn (1820). În 1890 s-a construit o Biserică de lemn nouă și cea veche a fost vândută satului Valea Mare (1893). Actuala biserică din zid, Biserica ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, a fost construită în 1955 și interiorul pictat în 1958.
Urmând valea unui pârâu, afluent al Crișului Alb, după 5 kilometri sud-vest de Bonțești, la capăt de drum, se ajunge în satul Mustești.
A fost atestat documentar din 1439, cu numele Mostagywrghfalwa, când aparținea domeniul Cetății Șiria.
Din 1732 a fost donat ducelui de Modena.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”
În proprietatea erariului habsburgic, în 1819 acesta l-a scos spre vânzare.
La 3 kilometri sud de comună se află satul Honțișor, atestat documentar cu numele Hontheser sau Honczer, aparținând domeniului Cetății Șiria (1441-1445) și în 1463 domeniului Haraszthy.
În 1650 Honțișor era stăpânit de tezaurariatul Principatului Transilvaniei și din 1732 a fost deținut de ducele de Modena.
În 1770 în sat exista o Biserică de lemn la care se închinau și locuitorii satelor vecine. În timp, în jurul ei s-a format cimitirul satului. Biserica a fost recondiționată în 1902.
În perioada 1927-1930 sătenii au ridicat, în centrul satului, o biserică din piatră, în stil baroc, actuala Biserică ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”. În timpul reparațiilor (1978-1980) vechea pictură a fost înlocuită cu una nouă, în tempera. Cele două biserici au funcționat până 1972 când vechea biserică a fost donată Episcopiei Ortodoxe din Arad și mutată acolo.
La nici 2 kilometri nord de centrul comunei se află fostul sat Iosășel, azi inclus administrativ și formând o stradă a Gurahonțului spre Zimbru, lungă de cca. 2 kilometri. A fost atestat documentar din 1553, în posesia spahiului Geafar, după ce a fost ocupat de turci (1574). Pe teritoriul lui săpăturile arheologice au descoperit unelte cioplite din piatră, cele mai vechi urme de locuire din zona Zărandului (cca. 500.000-100.000 î.e.n.). În secolul XVIII satul s-a așezat pe actuala vatră și a fost inclus în domeniul Reinholdt. Un secol mai târziu, la presiunea maselor românești, în majoritatea comunelor comitatului Arad s-a adoptat oficial limba română a devenit oficială (1865-1867). Până în 1914 la Iosășel se țineau toate târgurile de țară, mutate apoi la Gurahonț, unde se desfășoară și azi. De asemenea acolo era notariatul și satul era centrul circumscripției de votare pentru deputații în Parlamentul de la Budapesta.
La marginea de est a satului, spre Zimbru, familia Lăzești a ridicat o Biserică de lemn, pe locul căreia azi se află o troiță de piatră, ridicată în 1872. Satul mutându-se pe actuala vatră, biserica a fost mutată și ea, pe locul unde azi se află cimitirul. În ea se întruneau preoții, din Protopopiatele Hălmagiu și Buteni, în cadrul alegerilor unui deputat pentru congresul național bisericesc. În 1898, situată pe ulița principală, a fost construită actuala Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. La renovările din 1929, șindrila acoperișului și turla au fost învelite în tablă și exteriorul a fost tencuit. În timp a suferit mai multe reparații și interiorul a fost pictat în tempera (1956-1958; 2011).
După 5 kilometri nord-est se ajunge în satul Valea Mare, atestat documentar în 1439, cu numele Valya Mare sau Naghpatak . Până în 1441 a aparținut domeniului Cetății Șiria, apoi familiei Losonczy (1553-1561), domeniului Korniss (1571-1697) și din 1732 ducelui de Modena.
Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena” a fost adusă de la Bonțești în 1893. Între anii 1982-1983 a fost tencuită, acoperișul și turnul învelite cu tablă și interiorul pictat în tempera.
Din Valea Mare după 5 kilometri spre nord se ajunge în satul Zimbru, atestat documentar din 1553, cu numele Zombró, în proprietatea paşei Osman, apoi a intrat în stăpânirea acelorași proprietari ca și celelalte sate. Localitatea este mult mai veche, pe teritoriul său arheologii descoperind așezări miniere și opaițul roman de la Ponoraș-Zimbru care atestă că satul a fost ocupat de romani. Actual în componența satului a fost inclus și cătunul Brusturescu, atestat documentar din 1597.
Pe locul unei Biserici de lemn, deteriorată în timp, în 1867 a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost restaurată în anii 1950, ulterior interiorul pictat în tehnica frescă (1973).
Pe teritoriul satului, întinsă pe 31 hectare, există singura Rezervație Botanică din țară în care crește laurul, zonă descoperită la sfârșitul secolului XIX de botanistul Lájos von Simonkai, declarată monument al naturii și protejată prin lege în 1938.
La 3 kilometri nord-vest de Zimbru se află satul Dulcele (1561). Nu l-am putut vizita, drumul fiind inaccesibil mașinii mele (luna mai), așa că m-am întors la Gurahonț. La nici 2 kilometri nord-est de comună, pe partea dreaptă a Crișului Alb, este situat satul Iosaș, atestat documentar din 1386, cu numele Jószás. Sub ocupația turcească a fost deținut de spahiul Geafar (1574) apoi a avut aceeași proprietari ca restul satelor.
În sat, pe un deal, a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în 1947 s-a construit o biserică din zid, cu un turn înalt, prevăzut cu 2 clopote, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”. Pentru acoperirea cheltuielilor construcției, localnicii și-au vândut dreptul de a folosi lemnele din pădurea comunală. În anul 1956 Biserica de lemn a fost donată satului Buceava, comuna Brazii.
La nici 2 kilometri nord de Iosaș, la capăt de drum, este situat satul Feniș. A fost atestat documentar din 1553, cu numele Fényes, în proprietatea domeniului Losonczy, dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui 2 monede care pe o parte au capul lui Hercules, pe verso un cal și călărețul său, datate din paleoliticul timpuriu. Sub otomani a aparținut spahiului Bali (1574) apoi domeniului Korniss (1579-1597) și domeniului Bethlen (1640).
În sat se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în perioada 1976-1980 pe locul fostei Biserici de lemn.
Pentru a vedea ultimul sat care aparține de Gurahonț, din Feniș m-am întors și am cotit spre vest. După 3 kilometri am ajuns în satul Pescari.
Atestat documentar din 1553-1561, atunci numit Holthkerews, era format din 2 cătune, Holt și Mizeș și aparținea domeniului nobiliar Losonczy. Sub otomani a intrat în proprietatea spahiului Kazi (1574) apoi a aparținut domeniului Korniss și ducelui de Modena.
Cătunele aveau o Biserică de lemn care în 1784, o dată cu migrarea localnicilor pe actuala vatră, a fost prima mutată acolo. Deteriorată, în 1936 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Între anii 1993-1997 biserica a fost consolidată și interiorul a fost pictat în frescă.
Comunele Bârsa și Buteni sunt situate în nord-estul județului Arad. Pentru a le vizita m-am deplasat pe drumul Arad-Ineu apoi spre Sebiș și după aproximativ 75 kilometri am intrat în satul Voivodeni, unul dintre cele 3 sate care aparțin administrativ de comuna Bârsa și care în Evul Mediu au fost incluse în comitatul Zărand. În 1561 satul făcea parte din domeniul Losonczy, în apropierea râului Crișul Alb, lângă Canalul Morilor.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”
La nici 2 kilometri se află satul Aldești, atestat documentar din 1471, în posesia familiei de nobili Abrahámffy, cu numele Adólfalva și din 1477 a fost inclus în domeniul Losonczy. În secolul XVIII, ca multe din satele zonei, a intrat în posesia ducelui de Modena. În sat a existat o Biserică de lemn (1755) care a fost înlocuită cu una nouă. Aceasta a funcționat până în anul 1844 când a fost înlocuită cu o biserică din piatră care nu a rezistat nici 20 de ani, fiind distrusă într-un incendiu. Demolată, pe locul de lângă ea, la începutul secolului XIX, a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.
După 4 kilometri spre est se ajunge în comuna Bârsa, situată în apropierea orașului Sebiș, pe stânga canalului Morilor.
Căminul Cultural
A fost atestată documentar din 1489 când era situată în sud-estul actualei locații, pe locul numit „Gunoiște”, aproape de râul Crișul Alb. Aparținea domeniului Dóczy și deținea o Biserică de lemn.
Ulterior, ca toate satele din zonă, a intrat în posesia lui Losonczy (1555), apoi a ducelui de Modena (1732).
Având loc multe inundații, locuitorii au mutat vatra satului pe Dealul Crișului (1740), unde au construit o nouă biserică și vechea biserică au vândut-o satului Minead.
Deteriorându-se, între anii 1812-1823 a fost construită o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.
Vechea biserică a fost demolată și materialul a fost folosit pentru construirea unei școli, situată lângă biserică.
Din Bârsa m-am întors spre Aldești. După ieșirea din comună m-am îndreptat spre sud-vest și după 5 kilometri am ajuns în satul Hodiș, atestat documentar din 1461, aparținând domeniului Losonczy, apoi ducelui de Modena (1732). Ortodocși, neavând biserică, au participat la slujbele ținute în biserica din Cuied, până în perioada 1755-1759, când au construit Biserica de lemn „Învierea Domnului”. După un secol s-a ridicat o nouă Biserică din lemn cu hramul ”Întâmpinarea Domnului” (1870), înlocuită în 1930 cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
De comuna Buteni aparțin administrativ satele Berindia, Cuied și Păulian. Satul Cuied este situat la 5 kilometri sud de Hodiș, pe 7 coline și zonele dintre ele. A fost atestat documentar din 1477, cu numele Kewed. În secolul XVIII satul deținea o Biserică de lemn care în 1854 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1854) apoi, conform tradiției orale, a fost vândută satului Păiușeni.
În sat s-a păstrat Conacul Nákó-Korek, numit după familia care l-a construit (sec. XIX) și care deținea moșia, în care azi e situat Sânnicolau Mare, jud. Timiș, unde aveau un castel.
Azi conacul este înscris pe lista patrimoniului istoric al județului Arad și este în proprietate privată.
Din centrul satului am parcurs 2 kilometri de drum pietruit pentru a vedea locul de relaxare de care auzisem.
Pe malul Lacului Cuied era amenajat un complex turistic, Maria-Rustis-Resort, vizitat de foarte mulți orășeni și nu numai.
Comuna Buteni este situată la 10 kilometri est de Cuied, în depresiunea Zărandului, la poalele Dealurilor Cuiedului, pe malul Crișului Alb. Atestată documentar din 1332, cu numele Buken, a fost deținută în timp de mai multe familii nobiliare maghiare care au transformat țăranii în iobagi. Din 1574 și până la sfârșitul secolului XVII a intrat în posesia turcilor. Totuși în sat exista o parohie ortodoxă (1652). Alungați de habsburgi, în tentativele de recucerire a teritoriilor turcii au jefuit satele. Sub habsburgi, dezvoltându-se, în 1808 a primit statutul de târg (oppidum).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1817)
Satul Buteni a fost cumpărat de familia Dietrich (1824), apoi, împreună cu Chisindia și Apateu, a intrat în posesia lui József Anton Ioan de Habsburg de Lorena, fiul Împăratului Leopold II, cel care a fost acționar principal la construcția Canalului Morilor (1833-1840). În acea perioadă, renumit pentru livezile de pruni și numărul mare de meseriași, se afla printre primele 10 localități ale comitatului.
În sat s-au așezat familii de evrei care au construit o sinagogă (1863). Numărul lor crescând, au ridicat o altă sinagogă, mai mare, ambele dispărute azi. Primul grup de baptiști s-a format în anul 1895. S-au întrunit într-o casă particulară până în 1899 când și-au ridicat o biserică care, în timp, a devenit centru național, în care s-au desfășurat multe congrese naționale ale cultului, primul fiind în 1919, când s-a constituit Cultul Baptist din România. O parte dintre ei au emigrat în America. Reîntorși, au cumpărat terenul fostelor sinagogi și au construit actuala Biserică Baptistă (1926).
La sfârșitul Primului Război Mondial în zona Buteni s-au purtat lupte între armata maghiară, care înaintase dinspre Chșineu-Criș și Arad și armata română, venită pe valea Crișului Alb (1919). În bătălia Buteni-Bârsa- Sebiș ungurii au fost alungați din zonă.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1927-1929)
În fața bisericii a fost postată o cruce din marmură roz, Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.
În perioada 1918-1925, comitatul devenind județul Arad, Buteniul a devenit plasă a județului, condusă de un pretor, care avea în subordine Secția de Jandarmerie și posturile de jandarmi din celelalte comune. Sub Regele Carol II a fost inclus în regiunea Crișana și după reorganizarea administrativă din 1968 a fost inclus în județul Arad. În 1979 la Buteni a fost deschis Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă în care sunt expuse piese începând cu secolul II î.e.n., costume populare tradiționale din zonă și opere de artă.
Pentru a ajunge în satul Păulian, din Buteni m-am îndreptat spre nord, am parcurs o parte din drumul spre Sebiș, apoi m-am îndreptat spre est, în total 6 kilometri. Satul, numit atunci Gosd, a fost atestat documentar din 1552. Numele actual (1919) l-a primit după generalul care, la sfârșitul Primului Război Mondial, a condus o parte din ofensiva românilor împotriva maghiarilor.
În sat a existat o Biserică de lemn (1779-1783) care în 1906 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, din piatră și cărămidă.
La 2 kilometri sud de comună se află satul Berindia, atestat documentar din 1473, cu numele Borosberend. Așezarea a fost însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală urmele unei așezări dacice (1873), 5 monede de argint (sec. III-II î.e.n.) și 7 piese de factură dacică și celtică.
În anul 2009, când în mijlocul unei gospodării a fost săpată o groapă adâncă, au fost descoperite fragmente ceramice și un topor de granit datate din neolitic (cca. 6.000 î.e.n.).
În anul 1633 Principele Transilvaniei Gheorghe Rákoczy I a donat satul familiei nobiliare Korniss.
Sub administrația habsburgică a intrat în posesia ducelui de Modena (1732) și în 1804 a fost vândut familiei Königsegg.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)
Comuna Jamu Mare este situată în sudul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. A fost atestată documentar din 1343, cu numele Suma, când aparținea județului Caraș. Era localizată la 4 kilometri distanță de actuala locație.
Biserica Greco-Catolică
După ocuparea Banatului de către habsburgi, o epidemie de ciumă a decimat populația (1730-1740). Ulterior a fost colonizată cu germani (1786), când a primit numele de Freudenthal și puținii români rămași au fost mutați pe zona de graniță. În 1807 din Torontal a sosit un nou val de coloniști care s-au așezat pe actuala locație.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1835)
Vechii coloniști s-au unit cu noii veniți și s-a format actuala localitate, situată pe întreg teritoriul, cel nou și cel vechi (1893). În perioada 1919-1924 comuna se afla pe teritoriul iugoslav apoi a fost inclusă în județul Caraș.
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1972)
Până în 1920 a existat o linie de cale ferată până la Vrsac (Vârșeț), azi în Serbia, care s-a desființat și azi gara din Jamu Mare este capăt de linie.
Primăria
La 9 kilometri sud de comună, situat la granița cu județul Caraș-Severin și spre vest la granița cu Serbia, se află satul Lățunaș, menționat pentru prima dată în timpul ocupației otomane. Sat românesc, sub autro-ungari nu a fost colonizat. A aparținut erariului și în 1828 a fost cumpărat de Ioan Sztojanovits. Apoi a trecut din proprietar în proprietar.
Biserica Greco-Catolică (1884)
În 1923 la Constantinopol s-a hotărât trecerea de la calendarul iulian la cel vechi, gregorian. Drept urmare s-au separat Biserica Ortodoxă în stil Nou de cea în stil Vechi, ultimul fiind adoptat de românii din Lățunaș.
Capela Ortodoxă „Sf. Pantelimon” (1930-1933)
La 4 kilometri vest de comună se află satul Gherman, localitate de frontieră cu Serbia. A fost atestat documentar în 1323, cu numele Ermen, format din două cătune- Ermenul Mare și Ermenul Mic. Satul a supraviețuit ocupației otomane.
După cucerirea Banatului de austro-ungari numele i-a fost schimbat în German (1717) dar, deși satele învecinate au fost colonizate cu germani, a rămas un sat românesc.
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1878)
La 6 kilometri nord-est de Jamu Mare, în apropierea graniței cu județul Caraș-Severin, se află satul Clopodia, situat într-o depresiune prin care curge râul Clopodia. În acea zonă, încă din secolul XII a existat localitatea Bocorundia, menționată documentar din 1323, care a fost desființată după cucerirea Banatului de către turci. Pe locul ei a fost înființat actualul sat, pomenit într-un defter turcesc ca sat românesc, numit Klopotiva (1598).
Sub austro-ungari a aparținut de districtului Vârșeț (1717) apoi a fost trecut în județul Caraș (1779). În anul 1808 o parte din locuitori s-au mutat în Banatul de sud-vest și împreună cu alții, veniți din Jamu Mare și Surducu Mare, au format satul Petrovasâla. În sat au fost aduși coloniști germani-șvabi (1790) și slovaci (1862). De culte religioase diferite, fiecare și-a construit în timp propria biserică.
Biserica Romano-Catolică (1893)
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1997)
Biserica Evanghelică Luterană
Biserica Reformată
În anul 1840 Primul Ministru al Ungariei, Sándor Wekerle, a ridicat în sat un conac, care azi îi poartă numele și lângă el acareturi.
Conacul Wekerle-Petala era înconjurat de un parc cu platani argintii, nuci americani, etc., azi declarat Parc Dendrologic.
În timp, abandonate, clădirile s-au ruinat. Conacul este înscris pe lista monumentelor istorice protejate din județul Timiș.
Deoarece sunt în proprietatea unei societăți comerciale, clădirile nu pot fi văzute decât din exteriorul gardului înconjurător.
În Clopodia se află și Conacul Manase, numit după familia care l-a deținut.
Proprietate privată, conacul a fost recondiționat și este foarte bine întreținut.
Din Clopodia după 5 kilometri spre nord-est se ajunge în satul Ferendia, situat în Câmpia Gătaiei, străbătut de pârâul Boculundia, afluent al râului Clopodia, la limita dintre județele Timiș și Caraș-Severin.
Sub autro-ungari purta numele Werendin (1680-1700). Deși s-a încercat colonizarea, satul a rămas majoritar românesc. În perioada catolicizării, când multe alte sate au trecut la greco-catolici, locuitorii satului au rămas ortodocși.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1847-1853)
În secolul XIX satul a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari dintre care Ladislau Markovics (1880) și contele Zichy (1885).
Urma să stau două nopți în Sovata, un oraș din județul Mureș, situat pe cursul superior al râului Târnava Mică, la confluența cu râul Sovata, în depresiunea Praid-Sovata, la poalele dinspre sud-vest ale Munților Gurghiu, la o altitudine de 475–530 metri.
Aveam rezervarea făcută la una dintre multele vile private care funcționează în scop turistic în stațiune, Vila Tivoli.
Vila, situată într-o zonă mai retrasă, se găsea la aproximativ 1 kilometru de centrul stațiunii.
Mai era puțin până se însera așa că după ce m-am primenit am străbătut aleile pădurii, îndreptându-mă spre zona centrală unde urma să iau cina.
Pe drum am început să-mi creez un itinerar pentru a doua zi. Știam că zona este cunoscută mai ales datorită zăcămintelor de sare care au fost prelucrate încă de pe vremea romanilor, prezența lor fiind demonstrată de castrul roman de la Sărățeni (106 e.n.), descoperit prin săpăturile arheologice, la 8 kilometri de Sovata.
Romanii practicau mineritul de suprafață. Săpau gropi concentrice, pe diferite niveluri, până la adâncimi de 40 de metri. Inundate de apă, se săpau alte gropi, până la 12-15 metri, de unde scoteau sarea pe niște punți alunecoase și o depozitau. Groapa respectivă era abandonată și se reîncepeau săpăturile pentru o altă groapă. În timp gropile s-au umplut cu apă și au format lacuri.
Actual în Sovata există 9 lacuri pe care doream să le văd. De asemenea strada cu numeroasele vile de epocă, multe păstrate până azi în forma originală.
În secolele XI-XII zona a fost ocupată de secui. Stabilindu-se acolo și primind de la Voievodul Transilvaniei, Majláth István, dreptul de a comercializa sarea (1536), au creat un sistem de transport terestru și unul pe râul Mureș, până la confluența cu Tisa, care a fost numit „drumul sării”.
Exploatarea de sare era păzită de paznici care au primit de la Principele Báthory Kristóf diferite privilegii (1578). Încă din acea perioadă Sovata era renumită pentru apele sale cu salinitate crescută, folosite atunci de localnici pentru tratarea diferitelor afecțiuni și mai ales de femei, contra sterilității.
Prima atestare documentară a localității, numită atunci Szavata, datează din 1602. Pe tot parcursul istoriei sale nu a fost locuită de prea multă populație. De abia în anul 1952 a primit statutul de oraș.
De dimineață am pornit la drum. Am făcut un mic ocol pentru a vedea ce a mai rămas din fostul Conac Bernády György, construit de farmacistul, ajuns primar în două perioade (1902-1913, 1926-1929), cunoscut pentru transformările benefice făcute în Sovata.
Conacul a rămas în proprietatea familiei până în 1946 când a fost vândut unui evreu din București. După doi azi, naționalizată, a intrat sub administrația Întreprinderii Balneare de Stat care nu a îngrijit-o și clădirea s-a ruinat.
Din 1990 a fost introdus pe lista monumentelor istorice. Prin retrocedare a intrat în posesia urmașilor, o familie în vârstă care locuiește în afara granițelor țării. Tot ce am găsit la fața locului a fost intrarea la conac, un gard și o poartă de lemn sculptat cu motive florale, inscripționată cu date istorice.
Paralel cu șoseaua m-am îndreptat spre centrul stațiunii. În stânga mea se înălțau câteva hoteluri, construite în perioada 1960-1980, cu baze de tratament.
În dreapta, pe marginea șoselei, am văzut Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus”.
A fost construită în perioada 1937-1939 și renovată între anii 1979-2004.
Încă câteva minute și am ajuns în centrul stațiunii, marcat de un giratoriu din care se desprindeau două străzi, aproape paralele.
Pe dreapta se aflau multe terase, tarabe cu suveniruri, etc. De acolo am văzut „emblema” stațiunii, Lacul Ursu.
Pe stânga, în fața Centrului de Informare Turistică, erau aliniate trăsuri cu cai în care, conducătorii atelajelor, în ținută de epocă, așteptau clienții dornici de o plimbare.
În spațiul dintre cele două străzi vizitatorii se relaxau în Parcul Petőfi Sándor, amenajat cu rondouri de flori, bănci și o fântână arteziană centrală.
Am hotărât să mă deplasez pe strada care pornea din dreptul Centrului de Informare Turistică, stradă mărginită de vilele de epocă, construite din lemn, în stil tipic alpin. Pe partea stângă, în fața Hotelului Danubius, rondourile pline de flori și băncile de relaxare, situate pe locul fostei Grădini Rhédey, formau actualul Parc Nicolae Bălcescu, în care era postat și bustul acestuia (1991).
În a patra zi a excursiei mele prin țară, după ce am vizitat orașul Târgu Mureș, am pornit să explorez zona înconjurătoare, seara urmând să mă cazez la Băile Sovata. Pe drumul spre Reghin, la aproximativ 7 kilometri, este situată comuna Sângeorgiu de Mureș. Într-un document din anul 1880 se menționa că în fântânile din localitate s-au găsit ape sărate cu proprietăți terapeutice.
Imediat după aceea a fost creată o stațiune balneară (1900) în care era folosit nămolul mineral terapeutic și, în două bazine, apele minerale clorurate, sodice, iodurate, hipotone. Era dotată cu cabine, un restaurant și un parc.
La jumătatea secolului XIX în comună exista un castel fortificat, reconstruit în 1870, la ordinul lui Albert Máriaffy. Fiul său, Lajos III, a decorat interiorul, l-a mobilat luxos și l-a înconjurat de un parc, întins pe 68 de hectare, cu specii rare de arbori și un mic iaz.
Intrarea în Castelul Máriaffy se făcea printr-un pridvor mare cu acoperișul susținut de stâlpi. În partea dinspre râul Mureș fațada prezenta la parter un alt pridvor, cu o boltă susținută de arcade și la etaj o terasă mărginită de stâlpi cu capiteluri corintice. Ambele fațade erau prevăzute cu câte un balcon. Deasupra celui de pe fațada posterioară se afla blazonul familiei. Naționalizat (1948), a fost folosit de Gospodăria Agricolă de Stat, după 1989 a intrat în administrația Ministerului Culturii apoi a fost urmașilor contelui. În toată acea perioadă conacul, părăsit, s-a deteriorat treptat. În anul 2010 a fost cumpărat de Primăria comunei care, pentru a-l putea introduce în circuitul turistic, a început un program de reabilitare (2018-2021), din păcate nepăstrând toate elemente originale.
Din fostul parc s-a păstrat doar mică suprafață, aflată azi în administrarea Academiei de Științe Agricole, restul a fost deființat, pe locul lui construindu-se blocuri, stațiunea de cercetare și dezvoltare pentru creșterea bovinelor și unitatea de jandarmerie.
stejar cu vârsta de 713 ani
Pe același drum, la cca. 5 kilometri nord-est, am ajuns în comuna Ernei. Pe câmpia de la marginea ei, Ali pașa, cel care l-a ridicat la rangul de Voievod al Transilvaniei pe Apafi Mihály, și-a ridicat tabăra (1661).
În Ernei s-a păstrat Castelul Balintitt, construit de baronul căruia îi poartă numele la sfârșitul secolului XIX. În stil neobaroc, cu forma literei „U”, avea 18 camere. În el s-au păstrat arhivele și biblioteca cu aproximativ 15.000 de volume ale umanistului maghiar Kovacsóczy Farkas. În anul 1946 aripa nordică a fost demolată, pe colțul din stânga fațadei principale a fost ridicat un etaj unde s-a construit un balcon metalic. După naționalizare (1948) în el a funcționat Școala Generală Ernei.
O dată cu construcția castelului, pe dealul de lângă el a fost amenajat un parc, cu un lac, pe care se făceau plimbări cu barca, două case cu flori și două fântâni. Până azi a rămas doar o porțiune aflată lângă șosea, cu câțiva copaci situați în jurul unui mic lac.
În continuare m-am îndreptat 4 kilometri spre nord unde, în unul dintre satele care aparțin de comuna Ernei, satul Dumbrăvioara, doream să văd un al castel care, din secolul XVIII, a supraviețuit până azi. Castelul Teleki a fost ridicat în stil baroc, cu două aripi (1769-1773), de cancelarul Transilvaniei, Sámuel Teleki. În aripa de nord s-au amenajat camerele familiei, în cea de sud cele ale servitorilor, bucătăria și la subsol depozitul de legume și pivnița de vinuri.
Până în anul 1800, în spatele aripii de nord au fost construite anexele în care a fost mutat personalul și aripa de sud, locuită de aceștia până atunci, a fost transformată în camere de oaspeți. În spatele acelei aripi a fost amenajat un manej care a funcționat din 1825 până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Moștenit de următoarele generații, între anii 1912-1914 nepotul lui Teleki a ridicat un corp central, în stil neobaroc, al cărui interior nu a mai fost amenajat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Castelul rămas nelocuit, în timp s-a deteriorat și postbelic a fost devastat.
În anul 2005 a fost retrocedat urmașilor, o familie din Canada, care l-au închiriat Liceului Tehnologic și din anul 2019 a fost cumpărat de un Prof. Dr. medic cardiolog din Târgu Mureș. Fiind în proprietate privată, deși se afla cineva colo, nu mi s-a permis să intru nici măcar până în curte. Pentru a vedea cât de cât clădirea, deși necivilizat, m-am cățărat pe bordura gardului.
Alt Castel Teleki, unul dintre cele mai frumoase castele vechi din Transilvania păstrate până azi, se află în comuna Gornești. Fiind situat doar la 4 kilometri nord, normal că l-am vizitat. Apoi m-am întors în Dumbrăvioara, am deviat din drumul Târgu Mureșului spre vest, apoi spre nord și după 12 kilometri am ajuns în comuna Voivodeni unde, pe harta topografică militară austriacă, pe locul Conacului Zichy, păstrat până azi, apărea o clădire asemănătoare (1760-1773).
Conacul este format din două clădiri: cea veche, din secolul XVIII și corpul central, format la începutul secolului XIX, care are intrarea prevăzută cu un portic, susținut de coloane, care delimitează un pridvor, la care se ajunge urcând câteva trepte.
Tot atunci, în apropierea lui, a fost construită o clădire longitudinală cu un cerdac prevăzut cu arcade semicirculare.
Azi acea clădire poate fi accesată trecându-se un podeț de lemn.
Curios să vadă ce fac niște arădeni în comună, Primarul mi s-a alăturat și m-a poftit să rămân până a doua zi, când urmau să se desfășoare „Zilele Conacului Zichy”. Am fost nevoită să-l refuz deoarece, în acea seară, aveam cazarea rezervată la Sovata.
Din Voivodeni m-am întors la Târgu Mureș apoi, spre vest, m-am îndreptat spre Sovata. După 40 kilometri m-am oprit în satul Sânvăsii, comuna Gălești, unde, pe deal, se află o biserică veche care se presupune că a fost ridicată în secolul XIV și a fost modificată un secol mai târziu. În grădina ei au supraviețuit doi copaci plantați în secolul XIX ei și lângă ea un stejar cu vârsta de 350-400 de ani.
Biserica Unitariană prezintă elemente din stilurile romanic și gotic astfel pe sanctuarul dinspre est se află un arc de triumf semicilindric cu o fereastră romanică, pe poarta din piatră vestică și pe ușa dintre parterul turnului și sacristie, elemente gotice. Turnul a fost construit între sfârșitul secolului XV și începutul secolului XVI, probabil ca turn de apărare. În el s-au păstrat clopotul mare, de 450 kg (1498) și clopotul mic, de 120 kg (1925). Sub el, într-o sală arcuită, se află mormântul moșierului Sigér Mátyás, decedat în anul 1586.
Biserica și turnul au fost acoperite cu șindrilă. Interiorul a fost pictat cu fresce sub care, la decopertarea unei părți (2009-2015), au fost găsite urme ale unor picturi efectuate în altă tehnică, considerate mult mai vechi. De asemenea s-au păstrat o bancă pictată (1694), pictura de pe coroana amvonului și masa de împărtășanie (1784) și orga construită în 1841.
La exterior biserica a fost înconjurată cu un gard de lemn.
Lângă ea, cândva (nu am putu afla când), a fost postată statuia lui Szent Laszlo (1016-1093).
În drumul spre Sovata, ultima oprire am făcut-o după aproximativ 8 kilometri. În orașul Miercurea Nirajului, pe marginea șoselei, se află Biserica Unitariană. A fost construită în stil eclectic, cu elemente neoclasiciste (1838), pe locul unei biserici vechi (1650), demolată, din care păstrează în interior coroana amvonului (1765).
De acolo până la ținta mea finală din acea zi, Stațiunea Sovata, mai aveam de rulat doar 30 kilometri.
În mini-concediul meu prin țară, ajungând în județul Mureș, după ce am făcut o pauză în orașul Târnăveni, am continuat drumul spre est și după 3 kilometri, în satul Seuca, comuna Gănești, pe marginea șoselei, am văzut Castelul Rhédei-Rothenthal. A fost construit în secolul XVIII pentru familia Rhédei. Lângă el au fost ridicate și alte clădiri anexe. Toate erau înconjurate de un parc mare.
După ce contesa s-a căsătorit (1859), a intrat în posesia soțului, baronul István Wesselényi. Numele Rothental l-a primit de la baronul Henrik Rothenthal, cu care fata lor s-a căsătorit. Stabilindu-se acolo, aceștia l-au refăcut (1898) și într-o clădire anexă au amenajat o casă de oaspeți. Din camerele, situate la etaj, se putea ieși pe o prispă acoperită cu arcade. La parter se afla o bucătărie și alte spații ale servitorilor.
Neavând copii, castelul a fost deținut de alți proprietari, ultimul fiind baronul Artúr Petrichevich-Horváth.
Apoi, naționalizat, domeniul a intrat în posesia unei asociații agricole. În prezent este administrat de Agenția Domeniilor Statului. Deși încă în viață, ultimul moștenitor nu l-a revendicat.
La 6 kilometri nord-est, în satul Abuș, comuna Mica, pe dealul de la marginea șoselei se află Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Adormirea Maicii Domnului”, adusă acolo (1883) de pe alt deal din apropiere, unde fusese construită în urmă cu un secol. Din păcate nu am avut timp să o vizitez, în acel drum prioritatea mea fiind conacele și castelele.
În anul 1775, azi în centrul satului, a fost construit castelul Gyulaffy, în stilul renașterii târzii. Intrând în posesia familiei Apor, a fost reconstruit și extins (1830), pe fațada principală a fost adăugat un portic cu coloane (1870), formă în care s-a păstrat până azi, când poartă numele de Castelul Apor. Era înconjurat de un parc în care, până la sfârșitul secolului XIX, s-a păstrat un turn, unde existase o bibliotecă cu aproximativ 6.000 de volume.
După naționalizare (1945) în castel au funcționat pe rând un magazin, un han și diferite instituții de învățământ. Din anul 2010 a fost încadrat pe lista monumentelor istorice, ulterior, prin retrocedare, a fost preluat de moștenitorii familiei Apor.
La nici 2 kilometri sud-est, în satul Deaj, comuna Mica, se află Conacul Pataki, construit, începând cu sfârșitul secolului XIX, de familia căreia îi poartă numele. Conacul, în stil neo-baroc, era înconjurat de un parc în care se afla un lac, folosit frecvent pentru plimbări cu barca. Lângă conac au fost construite clădiri anexe și amenajat un teren de tenis.
Clădirea a fost construită din două corpuri alipite. Între ele se afla intrarea mărginită de piloni și în fața ei o mică prispă în care se ajungea urcând câteva trepte.
În colțul drept al fațadei de est a existat o terasă mică care, ulterior închisă, a format un pavilion hexagonal cu acoperișul susținut de cinci coloane cu capiteluri toscane.
Sub comuniști a fost naționalizat și folosit ca sediu al unor instituții, din 1968 al unui cabinet medical, perioadă când a fost renovat (1972). În 1996 a fost retrocedat moștenitorului familiei, Hídi András, care l-a închiriat unor instituții.
În comuna Mica s-a păstrat Castelul Eperjesy-Gal, construit în secolul XVIII pentru comitele comitatului Târnava, contele Márton József Keresztes. După câțiva zeci de ani a intrat în posesia familie Gál de Hilibi care l-a deținut până la naționalizare. La mijlocul secolului XIX clădirea a fost modificată în stil eclectic-romantic, în partea de sud-vest i s-a alipit un turn poligonal, pe latura sudică a fost amenajată o terasă și lângă clădire o grădină. Începând cu anul 2019 în el funcționează Primăria Mica.
Mi s-a părut foarte ciudat că nu am putut intra în curtea Primăriei, poarta fiind încuiată. Probabil trebuia să mulțumesc acelei instituții pentru placa afișată lângă portiță, placă care nu dădea nici o informație utilă.
Am continuat drumul spre nord-est, apoi spre sud, în total 8 kilometri, până în comuna Bahnea unde știam că există fostul Castel Bethlen. Construit în anul 1545, în secolele următoare a fost modificat și înconjurat cu un zid de piatră care în cele 4 colțuri a fost prevăzut cu turnuri (1679-1719). La clădirea cu trei nivele, în care se aflau 42 de camere, a fost anexată o aripă și pe colțul de nord un pavilion. După naționalizare a fost folosit de diverse instituții care au dărâmat zidul exterior. Din 2008 a fost retrocedat fiicei lui Bethlen Ádám care l-a donat Bisericii Reformate din Bahnea. La momentul vizitei mele (septembrie 2021) castelul era în curs de reparații și renovare majoră.
În acea zi, înainte de a mă caza în Târgu Mureș, doream să mai văd încă un fost castel, situat în comuna Corunca, în care am ajuns după 32 kilometri.
În secolul XVII în apropierea localității și-a stabilit tabăra armata condusă de căpitanul suprem al Scaunului Mureș, Toldalagi I. Mihaly, proprietar al unor moșii din zonă (1636).
Deși nu deținea acel sat (Korunka), a hotărât să locuiască acolo și a cumpărat un conac care a rămas în proprietatea familiei până în jurul anului 1830 când Francisc Toldalaghy (al IV-lea) l-a dărâmat.
În locul lui a ridicat actualul Castel Tholdalagi, înconjurat de o grădină întinsă pe aproximativ 6 hectare.
Într-o încăpere de 63 metri pătrați a amenajat o bibliotecă unde, în timp, s-au adunat în jur de 10.000 de volume.
După moartea lui cei patru fii au împărțit moștenirea. Ultimul care l-a ocupat a fost Jozsef Tholdalagi însă a murit la o vârstă nu prea înaintată (1943) și nu a lăsat urmași.
O dată cu naționalizarea familia a fost evacuată și conacul vandalizat. Din colecția bibliotecii au fost salvate aproximativ 2.300 de volume care azi se află în Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș.
Castelul a fost transformat în depozit de cereale apoi, părăsit, s-a ruinat.
În anul 2005, împreună cu 7.500 de hectare, castelul a fost cumpărat de omul de afaceri imobiliare, francezul Jean Claude Moscovici, care nu le-a folosit și castelul a continuat să se ruineze.
De la Corunca, după 6 kilometri am ajuns în centrul orașului Târgu Mureș, la Hotel Continental Forum, unde aveam rezervată cazarea. Eram mulțumită că reușisem să văd câte ceva în acel drum care a străbătut 4 județe.
Conacul Klobosisky, azi ruinat, se află în comuna Gurasada din județul Hunedoara. A fost construit în secolul XVIII de familia nobiliară căreia îi poartă numele.
Lângă conac au fost ridicate acareturi.
Clădirile erau înconjurate de un parc mare, azi întins pe o suprafață 2,5 hectare.
În el existând copaci și arbuști care, datorită climei, nu prea sunt plantați la noi- tuia, bambus, pin canadian, arbore-lalea- actual parcul este sub tutela Parcului dendrologic din Simeria.
O parte din el este folosită ca loc de relaxare și de desfășurare a unor evenimente.
Ultimul proprietar a fost Benedect Lajos. Se pare că acesta și-ar fi dezmoștenit copiii.
Maghiari, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, majoritatea membrilor s-au mutat în Ungaria și conacul a rămas fără proprietar.
Sub regimul comunist a fost naționalizat și transformat în „Centru Experimental de Stat pentru încercarea Soiurilor”, din cadrul I.A.S., care a funcționat continuu, o perioadă de timp chiar și după evenimentele din 1989.
Deși s-au făcut retrocedări, conacul nu a fost revendicat. Se pare că nici pe autorități nu le interesează ruinele situate în apropierea Căminului Cultural din comună.
Comuna Tulca este situată în partea de sud-vest a județului Bihor, la 11 kilometri est de orașul Salonta. A fost atestată documentar din 1215 însă arheologii au descoperit, la marginea de sud a localității, urme de locuire încă din epoca bronzului.
În decursul timpului a fost locuită de români care și azi reprezintă mai mult de 80% din populația comunei.
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1886)
Ocupațiile de bază erau agricultura și creșterea animalelor.
De comună aparține administrativ satul Căuașd (1316), situat la 4 kilometri est.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1926)
Comuna Tinca este situată în câmpia Crișurilor și este străbătută de râul Crișul Negru. De ea aparțin administrativ satele Gurbediu, Belfir, Râpa și Girișu Negru. În zona comunei săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din neolitic.
Din satul Căuașd după 4 kilometri spre est se ajunge în satul Gurbediu (1302). În apropierea lui, în pădurea Goroniște, se află Poiana cu narcise, locul cu altitudinea cea mai mică din țară (100 m) unde aceste flori cresc necultivate. Încă din secolul XIII în Gurbediu a existat parohia catolică. Actuala Biserică Romano-Catolică a fost ridicată între anii 1809-1811 și în 1813 i s-a ridicat turnul.
În 1904 la Gurbediu s-a născut Blaziu Guban, cel care a inventat prima cremă de ghete românească (1935) apoi, împreună cu Kaldory și Kovacs, au înființat la Timișoara „Uzinele Chimice Guban” (1937), în 1940 devenită fabrică (1940) în care, pe lângă crema de ghete s-au produs ceara și alte soluții pentru lipit ghetele.
Biserica Ortodoxă (1988)
De la Gurbediu după 7 kilometri spre est se ajunge în comuna Tinca. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice au găsit urmele unor așezări din secolele III-II î.e.n. De asemenea se presupune că în urma distrugerii cetății Oradea de către tătari (1241) Rogerius s-ar fi refugiat în zonă. Totuși localitatea a fost pentru prima dată atestată documentar din 1338.
În anul 1700 la Tinca funcționa deja o școală românească. Pentru catolici, Episcopul de Oradea a construit o capelă (1775) care a fost folosită până când s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ioan din Nepomuk” (1810-1814) al cărei turn a fost dotat cu trei clopote, folosite în Primul Război Mondial pentru crearea de armament și refăcute în 1925. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost incendiată, când interiorul bisericii a fost distrus total. Ulterior a fost refăcută (1946, 1968).
Reformații au avut o biserică construită la începutul secolului XVIII. Un secol mai târziu a fost demolată și s-a construit actuala Biserică Reformată (1882-1883), cu un turn înalt de 52 metri. Din 1956, în clădirea vecină bisericii, funcționează Muzeul de Științe Naturale în care se păstrează o mandibulă și un molar de mamut, prima descoperită cu ocazia săpăturilor pentru amenajarea unei mori (1932) și molarul în albia râului Crișul Negru (1964).
Parohia Greco-Catolică a fost înființată în anul 1901 când slujbele se oficiau într-o capelă. Sub comuniști a fost desființată. Din 1998 a reînceput să funcționeze și între anii 2013-2015 a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Sfântul Anton de Padova; Fericiții Episcopi Greco-Catolici martiri”.
Locuitorii comunei se ocupau cu agricultura, prelucrarea lemnului și creșterea animalelor. Cu peste 100 ani vechime, la Tinca are loc târgul de animale care se desfășoară în fiecare zi de luni.
Biserica Ortodoxă Nouă„Sf. Ierarh Nicolae” (1927)
În anul 1884, la o adâncime de 270 metri, a fost descoperit un zăcământ cu ape minerale. Sonda veche a rămas funcțională până azi. S-a ajuns la concluzia că apele sunt benefice pentru tratarea diverselor afecțiuni astfel în acea zonă s-au amenajat Băile Tinca, când au fost ridicate primele construcții și bazine.
Fiind analizate, s-a constatat că apele minerale carbogazoase, bogate în bicarbonat, sodiu, calciu, magneziu, au aceleași proprietăți ca cele de la Vichy, din Franța.
Au fost amenajate trei buvete, folosite pentru cura internă, iar pentru cea externă, bazine închise.
Din 1968 băile au fost transformate în stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele sunt folosite în afecțiunile gastro-duodenale, hepato-biliare, metabolice și de nutriție, cardio-vasculare, neurologice, uro-genitale, în sterilitatea secundară și afecțiuni ale anexelor.
Din aceeași sondă apa a fost dirijată și în alte zone din localitate unde s-au creat puncte de alimentare.
Satul Râpa, situat la 8 kilometri est de comună, a fost atestat documentar în perioada invaziilor turcești (1692), cu numele Répa hodos, dar în acel loc au existat așezări încă din secolele XIII-XV.
Biserica Ortodoxă (1902)
În județul Bihor a avut loc prima rebeliune anticomunistă din țară (1949) când aproape 17.500 de ţărani, din 54 de comune, s-au ridicat împotriva conducerii comuniste. În zona satelor și comunei Tinca, atunci plasa Tinca, s-au adunat circa 6.000 de țărani care scandau împotriva dărilor agricole impuse de guvern. Acestora le-au venit în ajutor țăranii unguri din Belfir, sat situat la 6 kilometri sud de comună.
Satul a fost atestat documentar cu numele Bekfenyer (1332-1337). Încă din 1552 în sat exista o parohie catolică care s-a menținut și în perioada trecerii la calvinism. În secolul XVII, biserica de piatră, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” (1784) care în decursul timpului a fost renovată de mai multe ori și în 1993 s-au restaurat picturile vechi din interior.
Lângă biserică se află fostul Conac al Mânăstirii Ordinului Vincențian în care până în 1949 a funcționat o școală condusă de călugărițe.
Azi în el își are sediul o casă de copii.
Tot în sudul comunei, la 4 kilometri est de Belfir, este situat satul Girișu Negru care, la data atestării documentare (1169), purta numele villa Gyuros.
Excursiile Monicăi 