Comuna Săcălaz este situată la 10 kilometri vest de municipiul Timișoara. A fost atestată documentar din 1392 într-o diplomă în care se specifica delimitarea satului Zakalhaza, nume pe care l-a păstrat până în anul 1520.
Biserica Ortodoxă
Deși arheologii au descoperit că zona a fost locuită încă din paleolitic, se presupune că nu s-au dezvoltat localități datorită solului mlăștinos și a inundațiilor frecvente.
Și azi la Săcălaz există două bălți folosite de pescarii amatori și ca loc de relaxare.
După alungarea turcilor, habsburgii au colonizat satul cu germani, în trei valuri (1765, 1744, 1784).
O dată cu venirea primilor coloniști populația română a fost mutată mai la sud, în Banatul Sârbesc, mai precis în Torac.
Biserica Romano-Catolică
La 7 kilometri vest de comună se află satul Beregsău Mare, atestat documentar din perioada 1332-1337. Sub ocupația otomană, localnicii povestesc că aceștia ar fi construit o fortificație din care peste secole a rămas doar o gomilă. În anii 1925-1930 sătenii au dărâmat-o și au folosi cărămizile la construcții. Sub austro-ungari (1717) satul, numit Beregh-Schon, a început să se depopuleze. În 1802 domeniul a fost cumpărat de Sava Vukovics, în proprietatea căruia satul s-a dezvoltat. În locul bisericii vechi (1793) moșierul a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1809-1912) în care, după deces, a fost înmormântat.
În perioada interbelică în sat s-a înființat o fabrică de sifon, funcționa Banca agricolă „Beregsana”, o Societate sportivă „Doxa”, exista o Gară. Numărul populației crescând, a primit statutul de comună care includea și satul Beregsău Mic. Sub comuniști, după colectivizare, s-a înființat Combinatul Agro-Industrial „Comtim”(1967) și, pentru muncitorii care lucrau în el, s-au construit blocuri. Redevenit sat, din 1972 a fost arondat comunei Săcălaz.
Până la satul Beregsău Mic se parcurg 6 kilometri în direcția vest, apoi sud. Satul, situat pe malul drept al râului Bega Veche, a fost atestat documentar din 1317, cu numele Nemti.
În timpul răscoalei lui Gh. Doja a fost distrus (1514). Ulterior Regele Ludovic II a donat moșia lui Bolyka Balint (1520). După ce turcii au fost înfrânți și Banatul a fost atașat Imperiului Habsburgic, satul a fost colonizat cu sârbi (1765) și, împreună cu moșia, întinsă pe circa 50 de hectare, a intrat în posesia familiei Damaskin.
Mutându-se acolo, aceștia au construit Conacul Damaskin (1788).
Lângă el au fost ridicate acareturi.
Era înconjurat de un parc întins pe 5 hectare.
Din 1880 satul, implicit conacul, au trecut în proprietatea lui Gyula Csavossy de Bobda și Szima Muncsalov.
Vis a vis de conac, familia Muncsalov a construit Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. M. Mc. Gheorghe”(1855-1861). A fost amenajată o criptă în care au fost înmormântați, în decursul timpului, mai mulți membrii ai familiei Damaskin.
În 1912 era un sat mare în care funcționau breslele și un cazinou. După Al Doilea Război Mondial moșia cu conacul au fost naționalizate (1949). Clădirea a fost modificată și transformată în IAS.
După evenimentele politice din 1989 clădirea a fost retrocedată descendenților familiei Mucsalov. Locuind în Canada, aceștia au angajat o localnică pentru a se ocupa de clădire, terenurile le-au închiriat unui om de afaceri și fostul parc, azi o pășune, este folosit de un cioban. Conacul nu a fost inclus pe lista monumentelor istorice.
Treptat sârbii au plecat și actual satul este românesc. După ce a fost deținut de mai mulți proprietari satul a intrat în posesia Băncii Românești „Timișoara” care a vândut parcelele direct localnicilor.
Între anii 2008-2010 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”.
La aproximativ 1-2 kilometri de satul actual, în timpul Împărătesei Maria Tereza, prin colonizare cu germani, a fost creat satul Emlek (Elisabeta).
Satul a decăzut treptat și a fost desființat în 1933. Locuitorii rămași au fost despăgubiți și s-au mutat în localitățile vecine.
Orașul Deta este situat în sudul județului Timiș, pe Câmpia Bârzavei, la 18 kilometri de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar din 1360, numit Ded după nobilul Petrus de Deed care-l deținea. Totuși arheologii au scos la iveală urmele unor așezări mult mai vechi- epoca bronzului, perioada dacică, castrul roman Potula, perioadele prefeudală și feudală.
Documentele din secolul XVII afirmă că localitatea era locuită de români. După alungarea turcilor, a intrat în posesia austro-ungarilor care l-au colonizat cu germani (1737-1794). Prima colonie a fost așezată pe actuala stradă principală până la Hotelul Bellavista.
În zonă, clima fiind prielnică, contele Mercy a dezvoltat orezării, abandonate în urma epidemiei de ciumă care a decimat mare parte din populație (1738). Pentru a le reînființa, în 1763 au fost aduși coloniști italieni, specializați în cultivarea acelei plante. De asemenea s-a dezvoltat și creșterea viermilor de mătase. În acea perioadă la Deta a fost mutată parohia romano-catolică din Denta (1724). Totuși, fiind sub administrație militară, până în 1775 localitatea nu s-a dezvoltat.
Intrând în administrație civilă, dezvoltarea a luat avânt și din 1810 Deta a primit statutul de oraș. Localnicii se ocupau în special cu agricultura și creșterea animalelor. O dată cu construirea căii ferate Timișoara-Baziaș (1858), care avea stație în Deta, comerțul cu animale și cereale a crescut.
După încorporarea Banatului în Ungaria (1867) s-a format plasa Deta, cu 13 comune, care aparținea de comitatul Timiș. Orașul a fost modernizat prin turnarea de trotuare, lucrări de canalizare, au început să se construiască școli, clădiri pentru instituții și Hotelul Bellavista, devenit loc de întâlnire a târgoveților români și sârbi.
În zonă, încă de la mijlocul secolului XIX a existat o mânăstire sârbească. O dată cu dezvoltarea orașului, unele familii de sârbi s-au mutat acolo.
Biserica Ortodoxă Sârbă
În 1899 s-a introdus telefonul apoi s-a construit uzina electrică (1902) și s-a introdus iluminatul electric. Între anii 1900-1910 a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sf. Ana”.
Înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial dezvoltarea orașului a regresat și localității i s-a preluat statutul de oraș, devenind comună. În acea perioadă populația era formată majoritar din germani, urmați de români și foarte puțini maghiari și sârbi.
Monumentul Eroilor (2002)
Sub regimul comunist, prin construirea de blocuri care au format noi cartiere, comuna s-a extins. S-au deschis instituții noi și în 1968 Deta a redevenit oraș. A fost înființat Muzeul Orășenesc (1969) care etalează descoperirile arheologice din zonă- obiecte din bronz, monede, vase, brățări, etc., elemente de etnografie și mașina tipografică cu care s-a tipărit primul număr al ziarului „Dettauer Zeitung” (1880), ziar care s-a publicat până în 1946.
Postbelic numărul populației germane a scăzut, orașul ajungând să fie populat cu 2/3 ortodocși și 1/3 romano-catolici.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (2008-2009)
De orașul Deta aparține administrativ satul Opatița, situat la 4 kilometri nord-est. A fost atestat documentar din 1332, pe harta generalului Mercy purta numele Oppatiza(1728), nume maghiarizat în perioada 1909-1926, devenind Magyarapacza, apoi a primit numele actual.
Casa Națională (casă de cultură) inaugurată în 2012
Parohia ortodoxa din Opatita este consemnata în acte ca existând deja în 1725 când acolo exista o biserică. Pe locul ei, în 1875 a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.
La 11 kilometri nord-vest de orașul Deta se află comuna Ghilad, atestată din 1212 cu numele Gyad, în actele prin care Regele maghiar Endre II o dona comitatului Sebus, preluarea fiind făcută de prefectul de Cenad, Nicolae Csaky.
Sub otomani se spune că era locuită de români, aduși de Pașa Rami, din Ardeal.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”
După alungarea turcilor a intrat sub stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă existau două așezări, una mai mare, cu 100 de case-Dolni Gilad și, lângă ea, una cu 80 de case- Gorni Gilad (1717).
Un secol mai târziu, sub Imperiului Austro-Ungar, a fost colonizat cu germani.
Au urmat două valuri de coloniști maghiari (1842 și 1851-1860).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ludovic Rege”
În cele Două Războaie Mondiale mulți localnici au decedat. În amintirea lor, în centrul comunei au fost postate două monumente.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial
De Ghilad aparține administrativ satul Gad, situat la 13 kilometri vest de comună, pe malul râului Timiș, azi locuit doar de aproximativ 190 persoane. Prima dată a fost atestat documentar din perioada 1132-1337 dar arheologii au descoperit că locul a fost locuit încă din epoca bronzului.
Tradiția orală spune că în acel loc a avut loc o bătălie între Principele Glad și oastea ungară a lui Tuhutum (anii 900). După retragerea armatelor s-a format satul care a fost numit după principele învingător.
Pe harta contelui Mercy apare ca o așezare de români (1723). În decursul timpului în sat s-au așezat familii de sârbi despre care istoricii unguri spun că au fost aduse din Muntenegru. Ortodocși, împreună cu românii au folosit aceeași biserică.
Biserica Ortodoxă Sârbească
În 1924 românii au cedat sârbilor biserica veche și până în 1929 și-au construit Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.
După ce Banatul a fost eliberat de sub dominația otomană și a trecut sub administrația austriacă, satul a fost cumpărat de familia nobilă Fodor, care deținea multe alte proprietăți. Aceștia au ridicat un conac în stil baroc, o clădire unică cu subsol, parter și un nivel, înconjurată de un parc.
Clădirea era formată din mai multe încăperi, dotate cu ferestre înalte.
Odăile erau separate prin mai multe coridoare.
Accesul în conac se făcea prin două intrări, una în față și una în spate.
Intrarea din spate prezenta o porțiune acoperită, susținută de stâlpi și arcade. De o parte și de cealaltă existau felinare pentru iluminarea spațiului seara.
În secolul XIX a fost deținut de mai mulți proprietari, ultimii fiind Hugo Gudenus și unul dintre fiii săi, Bela. Soția lui Bela, copilărind în Gad, s-au hotărât să se mute și să locuiască în conacul care azi e numit după ei, Conacul Gudenus.
În ultimii ani ai Administrației Austro-Ungare baronul s-a mutat la Timișoara. După moartea tatălui său și un proces, între frați, pentru partajarea averilor, a locuit într-un palat moștenit, din Iosefini, unde a și murit în 1941.
Localnicii povestesc că ulterior, pentru o perioadă de timp, conacul a fost folosit ca închisoare în care mulți oameni au murit.
În perioada comunistă conacul a fost folosit ca sediu de școală apoi a fost abandonat.
O legendă spune (ca o glumă amară) că în curtea conacului au fost ascunse lăzi cu aur pe care, puținii vizitatori, le caută.
Cert este că azi, o ruină, inclus în patrimoniul istoric național, Conacul Gudenus este în proprietatea Primăriei Ghilad. Concluziile le trageți singuri.
Anul 2020, o zi de februarie acceptabilă ca temperatură. Am evadat de acasă (Arad) pentru a vizita câteva dintre localitățile situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu județul Arad. Am rulat spre nord, apoi am ieșit din drumul principal spre est și după o oră am ajuns în satul Tămașda care, împreună cu satul Ant, aparține administrativ de comuna Avram Iancu. A fost atestat documentar din 1169 ca Villa Tamasd și în 1241 ca Pons Tomae, un târg teutonic fortificat, pe malul drept al râului Crișul Negru.
Am traversat satul spre a vedea ce a mai rămas din Bazilica romanică, construită în secolul XII, cea mai mare din Transilvania acelor timpuri.
Se presupune că făcea parte dintr-o mânăstire benedictină.
Deși sub invazia otomană (1241) satul a fost aproape desființat, zidurile bazilicii au supraviețuit până azi și atestă existența acelei localități.
În urma reformei agrare (1920) terenul cu zidurile ruinate a fost încorporat în proprietatea unui localnic și a rămas așa până azi.
Cu permisiunea proprietarului, am traversat locul amenajat pentru cotețele păsărilor și animalelor de curte și, având grijă să nu deranjăm diversele animale, care se plimbau nestingherite, am putut explora ruinele.
Întorcându-ne spre șoseaua principală, în sat am văzut și cele două biserici funcționale.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1863-1866)
Biserica Reformată Calvină
După 5 kilometri am intrat în comuna Avram Iancu. Deși atestată documentar din 1828, cu numele Keményfoksau Regina Maria, când a fost populată cu moți din Munții Apuseni, stabiliți în zonă, localitatea a existat și înainte de invazia otomană.
Biserica Ortodoxă (1942)
pictura interioară, frescă (1982-1983)
Tot la 5 kilometri, însă spre vest, se află al doilea sat care aparține de comuna Avram Iancu, satul Ant.
A fost atestat documentar din anul 1353 ca find o așezare de iobagi.
Biserica Reformată Calvină
Situat pe malul Crișului Negru, datorită frecventelor inundații, a fost separat de râu prin îndiguire.
Din Ant m-am întors pe drumul Arad-Oradea și, spre nord, apoi spre est, în total 18 kilometri, am ajuns în unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Ciumeghiu, satul Boiu, atestat documentar ca terra Boy (1232).
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1987)
Biserica Reformată Calvină
La 7 kilometri spre nord, în Câmpia Crișurilor, străbătută de mai multe cursuri de apă între care și râul Crișul Negru, este situată comuna Ciumeghiu, atestată documentar din anul 1216 ca villa Semec.
Biserica Ortodoxă (1938)
Pe strada principală am văzut o clădire în formă de L, cu un singur nivel, proaspăt renovată. Fostul Conac Miskolczy, construit în 1779 și modificat în 1910, azi este folosit ca dispensar comunal.
Satul Ghiorac, atestat din 1214, se află la 8 kilometri est de comună.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1957)
Biserica Reformată Calvină
În secolul XIX a aparținut baronului Tisza care și-a construit un conac în apropierea localității, numit după el Conacul Tisza. Sub comuniști acesta a fost naționalizat și transformat în Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap, azi cunoscut cu numele de Cămin-Spital Cighid. Era ultimul meu obiectiv și, deși nu eram sigură că voi avea permisiunea să-l văd, măcar exteriorul, am parcurs cei 5 kilometri de drum nu prea „prietenos”, la capătul căruia am găsit un portar stresat care mi-a interzis să staționez în zona porții. Fusese mediatizat că în perioada 1987-1989, datorită condițiilor inumane, au decedat 137 de copii, fapt pentru care a fost comparat cu un lagăr de exterminare. Mă gândisem că măcar după ce a fost retrocedat lucrurile se schimbaseră. Din păcate nu am putut vedea nici măcar zidurile unei clădiri, fiind acoperite de „acareturi” și copaci.
Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina sunt situate în apropierea orașului Lugoj din județul Timiș. De ele aparțin administrativ câteva sate. Mi-am făcut un itinerar pentru a le vizita. La 10 kilometri vest, apoi sud, de orașul Lugoj, am ajuns în satul Hodoș, comuna Darova, atestat documentar din1323.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897)
Am înaintat spre sud 4 kilometri până în comuna Darova. Localitatea a fost înființată sub domnia Împăratului Josef al II-lea (1786) prin colonizarea cu șvabi, când a fost numită după contele de Daruvar, în acea vreme comisar guvernamental al zonei.
O parte din coloniști au părăsit Darova în timpul invaziei otomane (1788). Un secol mai târziu, în partea de nord a satului, locuită de români, a fost înființată o nouă colonie, cu sârbi mutați acolo din județul Torontal, numită Istvanfalva (Ștefănești) sau Darova Mică (1885). Apoi au fost aduși coloniști slovaci, de pe teritoriul actualei țări Ungaria, care au format cătunul Imrefalva (1892).
Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1870)
La începutul secolului XX cele trei s-au unit formând actuala Darova.
Localitatea a rămas majoritar germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
Actual Darova este locuită în principal de români.
Căminul Cultural
Al doilea sat care aparține administrativ de Darova, Sacoșu Mare, este situat la8 kilometri sud-vest de comună, la granița cu județul Caraș-Severin, zonă de șes și deal. A fost prima dată pomenit în documente cu numele Zekes, localitate în care s-a oprit pentru câteva zile Regele Ladislau IV (1290). În decursul timpului satul a fost locuit de români. Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1695) care, deteriorată, a fost dărâmată și înlocuită cu alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1860).
În secolul XVIII a fost colonizat cu maghiari și satul numit Sacoșu Unguresc (1760), coloniști care l-au părăsit după numai câțiva ani și numele a fost iar schimbat, în Sacoșu Mare (Nagy Szakos). Un secol mai târziu a intrat în posesia avocatului Imre Gyika și a rămas sat independent până după naționalizare. Prin reforma administrativă (1968) a fost arondat comunei Darova.
Deși unul dintre cele mai vechi sate atestate în zonă, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări și mai vechi, dacică, din epoca fierului și un tezaur din secolul III î.e.n., format din 25 obiecte din aur (1,298 kg) care azi se găsesc la Muzeul Național de Istorie București.
Pentru a vizita comuna Victor Vlad Delamarina, m-am întors la Lugoj și m-am îndreptat spre sud-vest unde sunt situate două dintre cele șase sate aparținătoare comunei. În total 26 kilometri, parcurși în 30 minute și am intrat în satul Herendești. Satul românesc a fost atestat din 1650 când era în proprietatea fiscului. Sub ocupația otomană purta numele Herendiest. Colonizările încercate de habsburgi și austro-ungari au fost doar eșecuri, satul a rămas românesc.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1931)
În sat am descoperit ruinele, invadate de vegetație, ale fostului Conac Herglotz (sec. XIX), ridicat la acea vreme de un localnic înstărit.
Era înconjurat de un parc care, nefiind accesibil, azi a devenit locul în care localnicii aruncă diverse deșeuri.
În perioada comunistă a fost naționalizat și transformat în sediul C.A.P. După 1989 o perioadă în conac a funcționat o grădiniță apoi a fost retrocedat. Actualul proprietar, cu reședința în Elveția, l-a preluat și „a uitat” de el.
La 4 kilometri spre sud se află satul Petroasa Mare, creat în 1785 cu coloniști șvabi care l-au numit Morgenstern, nume schimbat în Vecsey, după administratorul care s-a ocupat de colonizare (1789).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1871)
Totuși, chiar și azi, germanii l-au numit Wetschehausen și românii Pietroasa.
Numele actual l-a primit după reforma administrativă din 1968.
Căminul Cultural
După evenimentele politice din 1989 în sat s-au mutat familii de ucrainieni care în câteva decenii au devenit majoritari.
Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sf. Ap. Petru și Pavel”
După 1989 familia Drădean, de origine din Petroasa Mare, a cumpărat un teren la marginea satului și a început demersurile pentru ridicarea unei mânăstiri. Obținând aprobările, din 1996 a început construcția bisericii din Mânăstirea Petroasa Mare „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Lângă ea s-au ridicat chiliile călugărilor. Lucrările de finisare, picturile interioare, continuă și azi.
Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc spre Lugoj și să mă îndrept din nou spre sud, pe alt drum. După 11 km am intrat în localitatea Victor Vlad Delamarina, din 1890 declarată comună.
A fost atestată documentar din 1717 când purta numele Satul Mic.
Primăria
După ce Banatul a intrat sub administrația românească numele i-a fost schimbat în cel actual amintind de poetul creator al poeziei în dialect bănățean, scriitorul și ofițer al Armatei Române care s-a născut în localitate.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1908)
La 3 kilometri spre sud este situat satul Honorici, atestat documentar din 1371.
Deși a fost deținut de austro-ungari, în 1750 fiind în proprietatea fiscului, a rămas un sat românesc.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1904)
La aproximativ 5 kilometri spre sud, la capăt de drum, într-o porțiune deluroasă, se află satul Pădureni, atestat documentar din 1954 ca și cătun al comunei. A fost ocupat de ucrainieni care au venit din Maramureș și Bucovina pentru a lucra la defrișarea pădurilor (1970-1985). Crescând numărul populației a fost declarat sat.
Biserica Ortodoxă Ucraineană
Satul Visag, aparținător administrativ de comuna Victor Vlad Delamarina, este situat aproape de granița cu județul Caraș-Severin. Pentru a-l vizita a trebuit să mă întorc în comună și să străbat spre sud, apoi spre vest, 25 kilometri. În drum, cam la 1 kilometru după ieșirea din comună, am văzut câteva case răzlețe care se pare că formează satul Pini. Se pare, deoarece nu exista nici o tablă indicatoare. Satul Visaga fost atestat documentar din anul 1369.
Totuși o așezare a existat cu mult timp în urmă, arheologii descoperind o unealtă din piatră cioplită care se presupune că ar fi veche cam din 30.000 î.e.n. (paleoliticul superior).
Satul românesc a rezistat atât sub otomani cât și sub austro-ungari, deși sub ultimii au fost făcute tentative de colonizare. Din 1810 a intrat în proprietatea familiei de nobili Milankovits care l-au deținut peste 100 de ani.
În sat a existat o Biserică de lemn (1749) care, după multe reparații făcute în decursul timpului, în final s-a deteriorat grav și a fost dărâmată. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1930-1931).
Pentru puțina populație care a trecut la catolicism a fost construită Biserica Greco-Catolică.
Am părăsit zona cu regret. Mă întorceam iar la șes, în orașul meu natal, Arad.
Hotărându-mă să-mi petrec câteva zile în stațiunea Herculane, am plecat de dimineață din Arad, dorind să fac și niște opriri în drum. Am parcurs autostrada spre Lugoj apoi spre sud am intrat în județul Caraș-Severin unde m-am oprit în satul Jupa, situat la 5 kilometri de municipiul Caransebeș. A fost atestat documentar din 1369 dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind, la sfârșitul secolului IXI, ruinele Castrului Roman Tibiscum, una dintre cele mai mari așezări romane din Dacia ocupată.
Până azi s-au păstrat urmele castrului militar auxiliar (370×170 m), construit în timpul primului război daco-roman (102 e.n.), unde erau cantonate mai multe trupe militare în drumul lor spre zonele din Africa pe care le administrau.
În castrul auxiliar se intra pe mai multe porți. Pe lângă celelalte clădiri, se aflau o bazilică și o școală.
La nordul taberei militare s-au așezat coloniști (106 e.n.) care și-au construit case, temple, magazine și s-a format vicus (așezare civilă).
În timpul Împăratului Septimiu Severus (193-211 e.n.) așezarea a fost refăcută, devenind municipium (oraș).
Se întindea pe ambele margini ale râului Timiș, pe o suprafață de aproximativ 30 hectare.
Până azi s-au păstrat ruinele de la 9 clădiri și drumul care străbătea orașul de la nord la sud (KARDO MAXIMUS).
După ce am vizitat castrul am intrat în satul care, în decursul timpului, a fost locuit de români.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie”
Ca toată zona Banatului, a fost ocupat de turci (secolul XVII), au avut loc multe lupte între aceștia și austrieci, care în final au învins. Sub Imperiul Habsburgic a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari. Din acea perioadă în sat s-a păstrat Conacul Capra, construit în 1795, când era înconjurat de un parc. În perioada comunistă conacul a fost naționalizat și a devenit sediul unui C.A.P. Ulterior a intrat în administrarea Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță (1994) dar, din lipsa fondurilor, nu a putut fi restaurat și treptat s-a ruinat. Apoi a fost preluat de Primăria Caransebeș (2002) care l-a vândut. Proprietarul, pasionat de istorie, a investit sume mari și l-a refăcut.
Comuna Voiteg este situată în sudul județului Timiș, la 20 km vest de orașul Gătaia. A fost atestată documentar din 1328 când era numită după proprietarul zonei, Veytech. A fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, perioadă în care, în cronicile vremii, în locul satului apar alte două localități, Bolta și Vârceg, care se pare că au dispărut în timp.
În 1842 satul a fost colonizat cu germani care au rămas până în perioada 1990-1991 când au emigrat masiv.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1872)
După Primul Război Mondial a primit numele Voivodeni (1924), apoi la o nouă restructurare administrativă a devenit comuna Voiteg de care aparține administrativ satul Folea.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1921)
Satul Folea este situat la 9 kilometri est de comună. A fost prima dată atestat documentar cu numele Pfele (1341), ca toată zona a intrat sub stăpânirea otomanilor, apoi a habsburgilor, când la recensământul acestora apărea cu numele Folle (1717).
Era populat de români ortodocși care în 1786 au construit Biserica de lemn „Sf. Nicolae”. În timp de două secole aceasta s-a ruinat, a fost demolată și între 1925-1926 a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”.
Din biserica veche s-au păstrat mai multe icoane.
În decursul timpului în sat s-au așezat și familii de germani, maghiari, dar a rămas majoritar românesc. În perioada catolicizării Banatului o parte din români, împreună cu preotul satului, au trecut la ritul greco-catolic (1847).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae”
Satul a trecut din proprietar în proprietar, împotriva celui care era în perioada unei foamete mari (1887), localnicii răsculându-se. La sfârșitul secolului XIX satul a intrat în posesia grofului slovac Georg Beniczky care primit terenurile drept recompensă pentru faptele de vitejie din cadrul armatei maghiare. Acesta s-a însurat cu o armeancă bogată. Au construit un conac, înconjurat de un parc întins pe 3 hectare, numit după soția sa, Conacul Antonia (1905).
Sub comuniști conacul a fost naționalizat și a avut diverse întrebuințări apoi, după 1989, o dată cu legea retrocedărilor, a intrat în proprietate privată. Azi este cunoscut ca și Conacul Folea sau Conacul Beniczky.
La 13 km nord de Voiteg se află comuna Jebel, atestată documentar din 1332 cu numele Zephel. Un secol mai târziu în pădurea din apropiere nobilul Nicolae Teutel și-a construit un castel. Localitatea era foarte dezvoltată, avea mai multe mori pe râul Timiș și a primit dreptul de a organiza „bâlciuri” (1425).
Din 1479 a intrat în posesia familiei Banffy apoi a fost cucerită de otomani și în secolul XVIII de austrieci care au numit-o Schebell (1717). Era locuită de români ortodocși care aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, în 1752 au înlocuit-o cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1752). În timpul colonizării Banatului cu germani și maghiari, Jebelul a rămas predominant românesc. Având 5 parohii, a devenit cea mai mare comună ortodoxă din Banat
La izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, în Gara Jebel, într-un vagon diplomatic, au avut loc tratativele româno-jugoslave privind crearea unui bloc al țărilor neutre din Balcani și Europa Centrală (1939).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Profet Ilie Tesviteanul” (1936)
În excursia mea prin județul Timiș, de la Pișchia m-am îndreptat spre a vizita orașul Recaș și cele șase sate care aparțin administrativ de el. O parte din drum am rulat pe autostradă apoi am ieșit și m-am îndreptat spre est, în total 21 kilometri, până în unul dintre satele care aparțin de orașul Recaș, satul Izvin, atestat documentar între 1332-1337 cu numele Evsen sau Evzin. În timpul ocupației otomane satul a fost părăsit, localnicii refugiindu-se în pădurile învecinate. După alungarea lor de austrieci, în documentele vremii apare din nou ca un sat de români (1783) care se ocupau cu albinăritul și cultura viței-de-vie. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1779) pe locul căreia a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Apostol Toma” (1786).
După catolicizarea unei părți din români a fost construită Biserica Greco-Catolică„Sf. Toma” (1832).
În secolul XIX la Izvin a existat ferma Kopasztanya, înființată de Ottlik Péter, în care erau crescuți și armăsarii armatei austro-ungare.
Lângă fermă a fost construit Conacul Ottlik (1893) și o moară cu aburi.
După retragerea trupelor armatei herghelia a fost desființată. În locul ei a funcționat o fermă de vaci și din 1967 herghelia s-a reînființat, cu cai de rasă aduși de la Pădureni.
Actual Herghelia Izvin este una dintre cele mai mari din țară. În cadrul ei funcționează și un manej.
Conacul a fost recondiționat și azi aparține Regiei Naționale a Pădurilor ROMSILVA. În apropierea lui a fost construită o Biserică de lemn.
Din Izvin după 6 kilometri spre est se ajunge în orașul Recaș, atestat documentar din 1318. La scurt timp în localitate s-au mutat români din Moldova apoi bulgari care au primit pământuri și li s-a permis să-și păstreze religia ortodoxă.
Localitatea s-a dezvoltat, a devenit Oppidum Rekas, oraș de care aparțineau 20 de localități și care avea o vamă (1350-1470).
În 1650 la Recaș s-au mutat sârbi. Fiind catolici, localnicii i-au numit „șocați”. Până la mijlocul secolului XVII cele trei etnii au avut localități separate: Recașul Valahilor numit și Vlașnița, situat în zona gării de azi, aproape de râul Timiș, Recașul Șocaților și Recașul Bulgarilor. Deoarece râul inunda frecvent, mulți dintre români s-au mutat în satul vecin, Izvin.
După alungarea turcilor și cucerirea Banatului de austro-ungari, Recașul Valahilor fiind depopulat, a fost colonizat cu șvabi și s-a format Recașul German (1764-1786).
Un secol mai târziu Banatul a trecut sub administrație maghiară, perioadă în care cele trei localități s-au unit formând o singură localitate, care a fost colonizată cu maghiari (1809-1899).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Urban” (1918)
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)
Din anul 2004 a devenit oraș de care aparțin administrativ 6 sate.
Pentru amatorii de pescuit, în apropierea orașului a fost creată Balta pescărie Recaș.
La 10 kilometri sud de Recaș, pe malul drept al râului Bega, se află satul Bazoș, zonă unde arheologii au descoperit o fostă așezare daco-romană.
Satul a fost atestat documentar abia în 1723, cu numele Bassosch. A intrat în proprietatea erariului și din 1867 a familiei Ambrozy.
Era locuit de români cărora în secolul XIX li s-au alăturat familii de maghiari. Ocupațiile de bază erau creșterea animalelor- vite, ovine, albinăritul și rotăria.
La începutul secolului XX pădurea de pe moșia Ambrozy a fost populată cu zeci de specii botanice provenind de pe continentul nord-american, în special de la arboretumul Universităţii Harvard, azi numită Parcul Dendrologic Bazoș.
Școala Generală
De religii diferite, ortodocși și catolici, fiecare și-a construit propria biserică.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1901)
Biserica Romano-Catolică (1933)
De la Recaș, după 7 kilometri nord-est se ajunge în satul Petrovaselo, atestat documentar din 1359 ca sat de croați numit Petrovasella (maghiarizat- Horvathpeturfalva). Un secol mai târziu aparținea familiei Banffy (1477). În decursul timpului satul a devenit românesc până sub austro-ungari când a fost colonizat cu sârbi din Muntenegru (1760-1770) care au depășit numărul românilor și azi satul e majoritar sârbesc.
Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”
La 12 kilometri spre nord, apoi spre est, se află satul Stanciova. O legendă spune că s-a format de doi păcurari muntenegreni care și-au făcut acolo colibe apoi în jurul lor s-au format satele Stanciova și Godenova iar săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din paleolitic (mileniul VI î.e.n.).
Prima atestare documentară datează din anul 1456 când satul aparținea lui Iancu de Hunedoara. Sub austro-ungari, satul, numit Stanscheva, a fost populat cu sârbi din Muntenegru (1718-1722). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1796) care peste un secol a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă Sârbească „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1890-1894).
În secolul XIX au sosit coloniștii slovaci (1852-1853), la începutul secolulul XX coloniști maghiari (1905-1907), apoi români din Transilvania (1925) care i-au schimbat numele în Stănești. Totuși localitatea a rămas până azi majoritar sârbească, numită Stanciova.
Căminul Cultural
Satul Herneacova se află la 8 kilometri nord de Recaș. Satul, populat cu români, a fost atestat documentar în 1349, fiind în proprietatea familiei Aranyasa. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care era locuit de români și sârbi și purta numele de Haranag. Sub austro-ungari, numit Hernyakovo, a trecut în proprietatea erariului (1761) și la începutul secolului XIX a fost cumpărat de familia Bydeskuthy care l-a colonizat cu unguri slovaci, romano-catolici.
Biserica Romano-Catolică (1837, renovată 2005)
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1870)
Zona Recașului, zonă preponderent viticolă, era deținută de contele Ambrozy de Seden.
La aproximativ 3 kilometri spre nord de sat, într-un parc întins, aceștia au construit Conacul Ambrozy de Seden care ulterior a fost cumpărat de o familie înrudită, nobilii Jakabffy (1915), în posesia cărora a rămas până la naționalizare. La momentul vizitei mele (2020) fostul conac era încă o ruină dar eram sigură că urma să fie reconstruit și recondiționat.
După evenimentele politice din 1989, conacul și terenurile înconjurătoare au intrat în proprietate privată și au fost transformate în Complexul turistic Herneacova.
S-au amenajat rute turistice, unele pe teren accidentat, pentru iubitorii curselor cu ATV-uri.
Pentru amatorii de pescuit a fost amenajat un lac întins pe 7 hectare care a fost împrejmuit, probabil pentru a se achita taxa de intrare.
De asemenea a fost creat și un Centrul de Echitație, cu zeci de cai de rasă, unde câteodată au loc manifestări sportive.
De la Herneacova spre nord, apoi pe un drum neasfaltat spre est, după 6 kilometri se ajunge în satul Nadăș, atestat documentar din perioada 1247-1256, cu numele Nadasd, când aparținea de Cenad. Localitatea mai apare în scripte doar sub ocupația austro-ungară, cu numele Dubski Nadosch, când aparținea districtului Lipova.
A fost locuit de români și sârbi care, împreună, au construit o Biserică de lemn comună (secol XVIII) care după un timp a fost dărâmată și înlocuită cu o Biserică din piatră „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
În 1804, colonizat cu maghiari, aceștia și-au construit o Capelă Romano-Catolică care a fost distrusă total sub comuniști. De asemenea în Nadăș a existat și Castelul Tormassy-Dedanyi care a avut aceeași soartă.
Biserica din piatră a fost vandalizată de localnici care au folosit materialul pentru a-și construit case. Rămânând o ruină, a devenit adăpost pentru animalele ciobanilor.
Din 1921 satul a aparținut de Herneacova. Datorită poziționării sale, sat izolat, situat la capătul unui drum, postbelic populația l-a părăsit treptat, ajungând în 2015 să fie locuit de o singură familie. Totuși, începând cu anul 2003 au loc întâlniri anuale ale fiilor satului și actual multe familii și-au refăcut sau chiar construit noi case pe care le folosesc ca loc de recreere și relaxare în sânul naturii.
Comuna Remetea Mare din județul Timiș este situată la 15 kilometri est de municipiul Timișoara, pe malul stâng al canalului Bega. A fost atestată documentar în dijmele papale (1332-1333) ca un târg împrejmuit de ziduri de apărare, cu un turn de veghe, numit Cetatea Sasvár, adică „Cetatea Vulturilor”, care avea rol de apărare pentru Cetatea Timișoara.
Probabil sub invazia otomană cetatea a fost distrusă pentru că sub austrieci apare doar localitatea Remeta (1723), în proprietatea a doi grofi, cea mai mare parte a baronului Ambrózy de Séden. În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și între anii 1820- 1825 a intrat în posesia contelui Csekonics.
Răscumpărată de familia Ambrozy, aceștia au refăcut vechiul Conac Ambrozy (1720) și au locuit în el până în 1848 când conacul a fost utilizat ca spital de campanie.
Actual, după legea retrocedărilor, conacul și parcul înconjurător sunt proprietate privată.
În toată istoria sa comuna a fost locuită majoritar de români și, într-un procent mai mic, de maghiari și germani.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1911)
În comuna Remetea Mare, din 1968 a fost încorporat satul Ianova, situat la 8 kilometri spre nord. În documentele din 1332-1337 apărea cu numele Ilyno sau Ienev, dar o așezare, locuită de sârbi, a existat încă din secolul XI.
Săpăturile arheologice au descoperit, în locul numit „cetatea turcească”, urmele unei cetăți datând din secolele XIV-XVI. Existența localității, numită atunci Jenovo, este atestată și de actele turcești (1690). După ce turcii au fost alungați de austrieci, în sat s-au așezat români care i-au schimbat numele în Ianova (1723-1725).
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1836)
Împreună cu Remetea Mare, a intrat în proprietatea contelui Csekonics care a colonizat-o cu germani și maghiari. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică (1893), căreia un secol mai târziu i s-a adăugat turnul (1934).
Ianova se mândrește cu Mihai Șora, născut acolo în 1916, cel care a devenit un renumit filosof.
La 4 kilometri sud de Remetea Mare se situează comuna Bucovăț de care aparține administrativ satul Bazoșu Nou. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea de de Cetatea Șoimoș, ruinele ei aflându-se azi în județul Arad. Inițial au existat două localităţi locuite de români: Bucovăţul de Jos şi Bucovăţul de Sus (1514) care s-au unit formând actuala localitate (1596). Aceștia au construit o Biserică de lemn (1780) înlocuită în 1862 cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Satul Bazoșu Nou este situat la 4 kilometri est de comună. A fost înființat prin colonizarea cu familii de ardeleni din zona Sibiului, pe moşia fostului proprietar Ludovic Ambrozy (1926) și numit după localitatea vecină.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1961)
Din Bucovăț, la 5 kilometri spre sud se află comuna Moșnița Nouă. De ea aparțin administrativ satele Moșnița Veche, Urseni și Albina. Prima localitate, atestată documentar din 1332-1337, a fost Moșnița Veche, sat de români numit atunci Monisa, nume schimbat sub austrieci în Moshnitz (1717). În sat a existat o Biserică de lemn care, după mutarea satului pe noul amplasament, a fost părăsită și s-a construit o biserică de zid (1812), refăcută în 1912, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Din 1820 localitatea a intrat în posesia austro-ungarilor, localnicii primind în schimb dreptul de proprietate asupra pădurilor înconjurătoare, drept retras în 1904 când pădurile au fost defrișate și s-a creat o colonie cu etnici maghiari.
Fiind situată pe drumul Timișoara-Buziaș, colonia s-a dezvoltat, populația a crescut, ajungând să o depășească pe cea din Moșnița Veche. Cele două localități s-au despărțit și Moșnița Nouă a primit statutul de comună.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul; Înălțarea Domnului” (1988)
Biserica Reformată
La 4 kilometri spre sud, pe malul drept al râului Timiș, se află satul Urseni. Satul românesc a fost atestat documentar din 1403 cu numele Medwez, nume schimbat sub austrieci în Medves, românizat în Medveș și păstrat până în perioada comunistă când a primit numele actual, Urseni.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1937)
Biserica Romano-Catolică (1936)
Al treilea sat care aparține de Moșnița Nouă este situat la 3 kilometri spre est. Satul Albina a fost creat în 1925 cu familii de români migrați din zona Sebeșului (Sibiu). La construcția caselor a participat financiar Banca Albina și, pentru ajutorul primit, satul i-a preluat numele.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1930)
Comuna Parța din județul Timiș este situată la 16 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, pe cursul râului Timiș. Localitatea a fost atestată pentru prima dată în dijmele papale cu numele de Maráz sau Parkaz (1332-1337). În decursul unui secol s-a dezvoltat și a primit statutul de oraș (1417) care a fost cucerit în invazia otomană. După cucerirea Banatului de către austro-ungari, la recensământul acestora purta numele Paraz (1717).
Biserica Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului” (1847-1851)
Cum râul Timiș se revărsa frecvent și inunda localitățile, au început lucrări de îndiguire (1878).
În timpul săpăturilor au fost scoase la iveală fragmenete de ceramică specifice culturii Vinča care au demonstrat că a existat o așezare neolitică (mileniile 5-4 î.e.n.). Arheologii, preluând săpăturile, au descoperit un sanctuar neolitic, unic în lume, care a fost restaurat și transferat la Muzeul Banatului din Timișoara.
Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1893)
Comuna era populată cu mai multe etnii care practicau diverse culturi religioase, astfel fiecare și-a construit biserica sa.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1909)
Activitatea de bază era agricultura care a avut mult de suferit în marile inundații din 1912.
Moară
În perioada interbelică comuna a făcut parte din Plasa Chișoda apoi după restructurarea administrativă a fost inclusă în județul Timiș.
Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”
La 10 kilometri sud-vest se află comuna Peciu Nou de care aparțin administrativ satele Diniaș și Sânmartinu Sârbesc. Localitatea a fost atestată documentar din 1333 cu numele Veybech. În timpul invaziei otomane a fost un punct important de rezistență (secol XVI).Totuși aceștia au ocupat zona până când au fost înfrânți de austro-ungari (secol XVIII).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)
Comuna era populată cu români, sârbi, maghiari și ucrainieni.
Biserica Ortodoxă Sârbească
Românii ortodocși au folosit o capelă până în 1994 când a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.
La 7 kilometri nord-vest de Peciu Nou se află satul Diniaș, atestat documentar din 1717 cu numele Dingnas. A fost format prin colonizarea cu sârbi cărora li s-au alăturat și puțini români și numit Dunyas. Din 1779 până la Unirea Banatului cu România a aparținut județului Torontal.
Biserica Ortodoxă Sârbească (1835)
Satul a fost întemeiat pe locul numit Seliște astfel în perioada interbelică, o scurtă perioadă de timp, a fost numit Săliște.
Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1989)
Din Peciu Nou, după 8 kilometri spre vest se ajunge în satul Sânmartinu Sârbesc, traversat de râul Bega Mică. În primele acte care atestă existența sa (1333) apare ca sacerdos de Sancto Martino, cu preoți valahi. Un secol mai târziu a fost populat cu sârbi. În invazia otomană satul a fost distrus.
După ce luptele au încetat, în sat s-au așezat sârbi bosniaci (1415-1416). În secolul XVIII, intrând sub ocupația Imperiului Austro-Ungar, a fost numit St. Martin și făcut parte din districtul Ciacova (1717) apoi din județul Torontal (1779). Până în ziua de azi populația a rămas majoritar sârbească.
Biserica Ortodoxă Sârbească (1830)
Pentru puținii români există o Capelă Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”.
Din Peciu Nou, parcurgând 8 kilometri sud-vest, se ajunge în comuna Giulvăz. Prima menționare a unei așezări este din perioada atacurilor tătare (1243) dar comuna a fost atestată documentar abia între anii 1433-1497, ca pusta Giulvesz, aparținând familiei Bobal. Localitatea apare și în documentele turcești apoi în cele austriece când era numită Giulvăz și făcea parte din districtul Ciacova (1717, 1761). Turcii retrăgându-se, au incendiat satele prin care treceau, între care și Giulvăz. Satul s-a refăcut și în locul bisericii arse s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1720).
Din 1779 până la sfârșitul Primului Război Mondial a fost inclusă în județul Torontal, a fost cumpărată de familia Dodony (1781) și în 1838 a intrat în posesia contelui Kiresky.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1938)
De comuna Giulvăz aparțin administrativ satele Ivanda, Rudna și Crai Nou. Satul Ivanda este situat la 7 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1333 apoi nu mai apare în actele vremii decât în 1781, ca Iwanda, când făcea parte din proprietatea familiei Mosca. Aceștia au populat-o cu sârbi, apoi a fost colonizată cu germani veniți din localitățile învecinate, românii și germanii rămânând minoritari. În 1833 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rafael”, care în timp s-a ruinat, apoi în 1851 Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.
De la începutul secolului XX până în 1924 i-a fost schimbat numele în Iovănești, apoi în cel actual, Ivanda.
Biserica Ortodoxă „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș” (2007)
Ocupația de bază era agricultura. În timp au fost descoperite izvoare cu ape minerale sulfate, clorurate, sodice, magneziene, termale, azi valorificate de localnici.
Moară
De la Giulvăz spre sud, pe malul drept al râului Timiș sunt situate celelalte două sate aparținătoare. După 6 kilometri se intră în satul Rudna. Despre el legenda spune că acolo, încă înainte de ocupația otomană, a existat o mânăstire de unde s-a păstrat și toponimul „Namastir”. Documentar, a fost atestat din 1333.
La jumătatea secolului XVI în Rudna s-au stabilit coloniști sârbi apoi a fost cucerit de turci care au ridicat o mică cetate. După ce turcii au fost alungați de austro-ungari, pe harta Contelui Mercy apărea ca o localitate care a fost colonizată cu germani, rămânând majoritar sârbească (1783).
Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”
În acea perioadă erariul de la Viena a scos la vânzare mai multe domenii (1781). Cel care cuprindea Rudna a intrat în posesia lui Teodor Iancovici de Mirievschi, directorul școlilor naționale sârbești și românești din Banat și a lui Iovan Nikolici, un bogat negustor de vite din Osijek. Fiecare și-au construit câte un conac, înconjurat de un parc mare. Fiind chemat la curtea Țarinei Elisabeta, pentru a crea o reformă, Mirievschi a părăsit Rudna, unde nu s-a mai întors niciodată, iar conacul a rămas în grija soacrei sale.
După Primul Război Mondial conacul lui Nikolici a fost demolat și prin diferite tertipuri a reușit să preia conacul de la soacra lui Mirievschi, l-a amenajat și a devenit Conacul Nikolics.
Neavând copii, l-a înfiat pe Iovan Belici căruia i-a dat numele și l-a făcut moștenitor. Fiind de partea habsburgilor, după Revoluția de la 1848 Iovan și fiii săi au fost înnobilați de către Franz Josef. Unul dintre fii, Feodor Nikolici, a devenit deputat al Jimboliei, apoi al Kikindei și în final Guvernator al Bosniei și Herțegovinei.
Fiind o fire mai rebelă, contrat moravurilor vremii, s-a căsătorit cu o balerină franțuzoaică pe care a făcut-o baroană. Au avut un fiu care la moartea lor, stabilindu-se în Franța, a vândut proprietatea de la Rudna, cu conacul și cripta familiei.
În primul Război Mondial conacul și cripta au fost devastate. Apoi au intrat din proprietar în proprietar și sub regimul comunist au fost naționalizate.
Conacul a fost modificat și folosit ca sediu C.A.P. Parcul înconjurător a fost defrișat și transformat în teren de fotbal.
După desființarea C.A.P.-ului clădirea a fost vandalizată. O dată cu legea retrocedărilor conacul ruinat a fost preluat de moștenitorii de drept care au renovat o parte din el și locuiesc acolo, urmând să mai refacă părțile care au rămas relativ întregi.
Moara
La 2 kilometri spre sud se află satul Crai Nou. A fost înființat între anii 1924-1926 de românii din Banatul sârbesc și Munții Apuseni care au migrat acolo.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”
Venind din zone muntoase, mulți nu s-au putut adapta și l-au părăsit. Numărul locuitorilor fiind mic, în 1954 a devenit cătun al satului Rudna.
Totuși la o nouă împărțire administrativă a redevenit sat.
Comuna Conop, județul Arad, este situată pe partea dreaptă a râului Mureș. De ea aparțin administrativ satele Belotinț, Chelmac, Milova și Odvoș, două dintre ele, ciudat, situate pe cealaltă parte a râului. Din Arad am urmat drumul spre Deva, paralel cu valea Mureșului apoi am deviat spre nord și după aproximativ o oră am ajuns în satul Milova.
Satul, situat la limita regiunilor istorice Banat și Crișana, a fost atestat documentar din 1440.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică”
La nici 2 kilometri de Milova, atestat documentar din același an, se află satul Odvoș. În decursul timpului satul a fost și este locuit predominant de români ortodocși care în secolul XVIII aveau o Biserică de lemn. Deteriorată a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1804) apoi cu cea actuală, din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1868-1870).
În cea de a doua jumătate a secolului XVII familia nobiliară maghiară, proprietara terenurilor, în mijlocul unui parc cu copaci seculari a ridicat Castelul Konopi și o capelă.
Castelul și capela au fost grav avariate în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784). Ulterior a fost reconstruit și de mai multe ori modificat, ajungând la forma actuală sub ultimul său proprietar, baronul Kálmán Konopi (1880-1847), inginer și cunoscut cercetător agricol care a inventat mai multe soiuri de grâu numite “Odvosi”. Clădirea în stil clasicist prezintă un fronton bogat ornamentat. La intrare prezintă o terasă delimitată anterior de trei coloane cu capiteluri corintice.
Moșia baronului, 556 hectare de pădure și un teren arabil, au fost naționalizate (1948) și castelul a fost transformat în tabără de pionieri. Tabăra desființându-se castelul s-a degradat în timp. A fost retrocedat însă proprietara, nedispunând de resurse financiare, nu l-a putut renova și a scos proprietatea la vânzare. Acum, se pare că noul proprietar se pregătește să-l transforme într-o pensiune de lux.
În continuare pe Valea Mureșului, după 6 kilometri am intrat în comuna Conop. Între anii 1506-1510 cele două cătune existente, Ghighinecea și Sibișel, s-au unit și au format o localitate 5 kilometri mai spre nord, în mijlocul pădurii, unde erau feriți de atacurile tâlharilor. În secolele XV-XVI familiile nobiliare din zonă au construit pe malul râului Mureș o cetate care a fost cucerită de turci (1556) care au deținut-o pentru o scurtă perioadă de timp. Retrăgându-se de frica atacurilor creștine, au incendiat-o.
La sfârșitul secolul XVIII localitatea s-a stabilit pe actuala vatră. A primit numele Conop (slavonă-cânepă) probabil de la faptul că erau mari cultivatori de cânepă folosită pentru confecționarea funiilor. O dată cu o moșie care cuprindea terenuri agricole și păduri, întinsă și pe celălalt mal al râului Mureș, Conop a intrat în posesia lui Ștefan Cicio Pop, doctor în drept și om politic, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, ulterior vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1918) și ministru de stat în Guvernul Vaida-Voievod.
Acesta a ridicat Conacul Ștefan Cicio Pop, o clădire în stil neoclasic, înconjurată de un parc, la a cărei fațadă a fost delimitată o terasă mărginită de coloane cu capiteluri dorice. În el a funcționat pentru o perioadă o școală generală.
Tot spre sfârșitul secolului XVIII s-a declanșat Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan care a fost înăbușită rapid. Cei 9 localnici care au participat la incendierea Castelului Konopy au fost spânzurați (1784).
Monumentul Eroilor
Localnicii, români ortodocși, au deținut o Biserică de lemn (1562). Deteriorându-se și vatra satului mutându-se în actuala locație, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1782). Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare. A fost dărâmată, lemnul vândut și banii folosiți pentru ridicarea unei biserici din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1902-1910).
De la Conop, pe un pod vechi, am traversat râul Mureș pentru a ajunge la cele două sate situate pe celălalt mal.
Satul Chelmac, situat la extremitatea nordică a fostei regiuni Banat, în secolele XIV- XV aparținea familiei Patoh de Eperyes care a ridicat un mic-castel cetate și, în apropierea râului Mureș, Abația Benedictină Eperyes, ale căror ruine se mai pot vedea și azi.
Localitatea a fost atestată documentar după cucerirea Banatului de către austrieci (1717) când pe harta contelui Mercy apărea cu numele Kelmak și, pe o hartă ulterioară, Kelnak (1761).
Chelmac a fost alipit județului Timiș (1779) și a intrat în proprietatea erariului până în 1845 când, împreună cu Ususău, au intrat în proprietatea lui Ștefan Cicio Pop.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sf. Cuvioasă Parascheva” (1756)
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
De la Chelmac am urmat un drum neasfaltat, spre est, paralel cu râul Mureș.
După 5 kilometri am ajuns în satul Belotinț, atestat documentar din 1607. În diferitele documente ale secolul XVII apare cu diferite nume-Baillet, Beletháza și Belotincz. A fost în proprietatea erariului (fiscului) până în 1845 când a fost donat lui Tour Teodor. Locuitorii aparțineau cultelor religioase ortodox și greco-catolic.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1856)
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX o parte din ortodocși au trecut la ritul greco-catolic. În 1948 ritul fiind interzis, greco-catolicii au fost nevoiți să treacă la ortodoxie.
Biserica Greco-Catolică (1935)
După ce greco-catolicii au primit din nou permisiunea să funcționeze, au urmat numeroase conflicte între ei și Episcopia Ortodoxă a Aradului care a refuzat să le înapoieze biserica pe care, fiind foarte degradată, doreau să o demoleze. Un alt refuz, de data aceea la o cerere administrativă, au primit Belotinț împreună cu Chelmac și Lalașinț. Fiind situate pe celălalt mal al râului Mureș, față de comunele de care aparțineau, în anul 2006 au cerut statutul de comună dar au fost refuzați.
Mica mea incursiune luase sfârșit, așa că de la Belotinț m-am întors pe același drum neasfaltat și, ca să evit traficul mare, m-am întors pe altă rută spre Arad.
Excursiile Monicăi 