pensiuni | Excursiile Monicăi

Pentru a ajunge în Reghin, unde îmi rezervasem cazarea, din Luduș m-am îndreptat spre nord, drum pe care am trecut pe lângă o salbă de lacuri artificiale, create prin îndiguiri, unele amenajate pentru pescuitul sportiv.

Lacul Tăureni

După 25 kilometri am ajuns în Zău de Câmpie unde, țintă, m-am îndreptat spre Castelul Ugron. În a doua jumătate a secolului XVIII Ugron István și soția sa, baroneasa Anna Bánffy, s-au mutat pe moșia din Zău de Câmpie și au construit un conac, clădiri anexe, o criptă, toate înconjurate de un parc, moștenite ulterior de urmașii lor.

În 1899 a ajuns în posesia unuia dintre cei 4 nepoți, István Ugron. În 1908 el a demarat lucrările pentru construirea unui castel. Lucrările au durat mult timp și în final (1912) forma castelului a fost destul de ciudată, cu turnurile din colțuri de diferite forme, terase asimetrice, care îmbinau stilurile neogotic și neoromanic. Au mai durat 6 ani până castelul a fost mobilat, decorat interior și gata de locuit.

A fost numit și „castelul-calendar” deoarece are 365 de ferestre (zilele anului), 7 terase (zilele săptămânii), 12 holuri (lunile anului) și 4 turnuri (anotimpurile).

Cu forma literei „L”, a fost format din două aripi, cea lungă de 50 metri cu două șiruri de încăperi și cea scurtă, perpendiculară pe prima, cu un singur șir de încăperi, ambele așezate deasupra unui subsol. În cele 3 colțuri au fost ridicate turnuri de mărimi diferite, unul hexagonal și două rotunde. Pe fațade au fost amenajate terase cu forme variate.

Aripa lungă prezintă, aproape central, fațada principală, în stil neogotic, precedată de un portic, deasupra căruia s-a creat o terasă și superior, deasupra unui arc, a fost postat blazonul familiei, sculptat în piatră. Porțiunea din stânga fațade, cu 2 etaje, cu ferestre neogotice, se termină cu un turn hexagonal, cu 3 nivele.

Porțiunea din dreapta fațadei, mai scundă, doar cu un etaj, prezintă o prispă cu arcade. Ea se termină cu un turn rotund.

Pentru a se intra pe ușa principală, se urcă un șir de trepte și se trece prin portic. În interior se afla holul central și scara principală. În stânga holului se aflau câteva saloane și sufrageria, în dreapta lui salonul de pipe, mai multe camere de lucru, ultima fiind cuprinsă în turnul rotund și în spatele holului era amenajat un bufet.

Lipit de turnul hexagonal se află un turn circular mic în care era plasat grupul sanitar pentru oaspeți. În acea zonă, în interior se afla casa scărilor secundară.

În aripa scurtă, la parter se aflau sala unde se lua micul dejun, camerele de dormit și la etaj camera învățătorului, un salon și camerele pentru oaspeți.

Partea de nord, cu parter și etaj, este limitată de două turnuri, în est unul rotund și în vest cel hexagonal. Pe fațadă, în partea superioară, au fost postate 4 scuturi heraldice. În fața ei a fost creată o terasă deschisă, mărginită de balustradă din piatră, accesată printr-un șir curbat de trepte.

Se povestește că fiind ambasador al Austro-Ungariei în Imperiul Rus, István Ugron s-a îndrăgostit de una din fetele Țarului Nicolae II al Rusiei. Castelul fiind în construcție, aceasta i-ar fi cerut să paveze aleea spre castel cu bani de aur. Când jumătate de drum a fost pavat, prințesa a cerut ca banii să fie așezați în cant, pentru ca nimeni să nu calce pe coroana împăratului, cerință care nu a putut fi îndeplinită, lui Ugron neajungându-i banii. Cert este că trei ani localnicii au fost obligați să muncească acolo cu animalele și uneltele lor, gratuit.

În acea perioadă în Rusia au ajuns la putere bolșevicii. S-a declanșat Revoluția Rusă (1917) în timpul căreia familia țarului a fost ucisă. Îndurerat, baronul s-a retras din viața publică, parte din poveste care coincide cu data în care a ieșit la pensie (1918).

În 1925 Ugron a cedat castelul nepotului său, baronul István Bánffy, păstrându-și dreptul de a folosi câteva camere. Totuși nu a frecventat decât rar castelul. S-a mutat la Cluj unde, într-un azil de bătrâni, a decedat în anul 1948.

Sub comuniști castelul a fost naționalizat și obiectele de valoare au fost luate de oficiali. Pe rând a fost folosit ca centru de colectare a cerealelor (1954), ca școală (1954-1959), Liceu Economic (1959-1962), Casă de Copii (1963-2012). Actual este în proprietatea Consiliului Județean Mureș care, în 2017, l-a predat în administrarea Muzeului Județean Mureș.

După ieșirea din Zău de Câmpie, am rulat spre nord, aproximativ 4 kilometri, paralel cu Lacul Zău. A fost creat ca lac-pescărie, populat cu mai multe specii de pești.

Împreună cu Lacul Șăulia, fiind falimentare, în 2014 au fost preluate de Eurogrup CIM Logistic S.R.L. care imediat le-a repopulat cu specimene noi de pește, de dimensiuni mari.

După 14 kilometri, depășind comuna Șăulia și parcurgând un drum secundar, mi s-a arătat Lacul Șăulia, întins pe 36 hectare.

Pe malul lacului se află mai multe clădiri, cabane, căsuțe de camping, care aparțin de Complexul de Tabere Șăulia.

Pe lângă tabără pentru copii, funcționează și în scop recreativ, clădirile putând fi închiriate pe tot parcursul anului.

Părăsind zona lacurilor, m-am îndreptat spre nord-est, până în comuna Râciu. De acolo, spre nord, în total 23 kilometri, am ajuns în unul din satele aparținătoare comunei, satul Sânmartinu de Câmpie.

La ieșirea din sat, la capătul unui drum pietruit, se înălța un turn cu 2 nivele, poarta de intrare la Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, lângă care am parcat.

În incinta mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în secolul XVII.

Lângă ea, probabil o dată cu înființarea mânăstirii (nu am găsit date despre ea), a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă.

Pe drumul spre Reghin, o nouă oprire am făcut-o după doar 18 kilometri. La marginea de nord a satului Filpișu Mare se află Biserica Reformată Calvină. Pentru a o putea vedea, după ce am parcat, am urcat un șir de trepte și am traversat poarta gardului înconjurător.

Imediat în dreapta porții, năpădit de vegetație, am văzut un foișor din lemn, probabil un „altar” exterior.

De la el, înaintând prin covorul de verdeață, în unele locuri înalt până la talia mea, am ajuns la clădirea bisericii. Dezamăgire. Știam că biserica a fost construită în anul 1330, apoi transformată în secolul XVII. Ceea ce vedeam (2021) era o clădire fără turn, dezgolită de tencuială, lângă care așteptau „cuminți” materialele cu care urma să fie refăcută.

În rest liniște și pace. Nimeni nu deranja acel spațiu retras.

Doar 10 kilometri spre nord-est și am ajuns la Reghin. M-am cazat la Pensiunea Blanca, unde făcusem rezervare.

O ploaie torențială m-a baricadat. Vrând, nevrând, am lăsat vizitarea orașului pe a doua zi și seara am petrecut-o în restaurantul pensiunii.

Citește și Orașul Reghin, județul Mureș

Pentru a vizita comuna Vărădia de Mureș cu cele 5 sate aparținătoare administrativ de ea, am urmat drumul Arad-Deva, paralel cu râul Mureș. După 73 kilometri am intrat în satul Nicolae Bălcescu, numit în vechime Mocioni. Pe marginea drumul am văzut Biserica Ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”, construită în anul 1896.

Am avut noroc să fie deschisă, astfel am putut vedea și interiorul, ceea ce foarte rar mi s-a întâmplat deoarece, în general, bisericile pot fi accesate doar în timpul slujbelor.

De acolo am continuat drumul spre Deva și după 8 kilometri am ajuns în comuna Vărădia de Mureș.A fost atestată din anul 1369, cu numele „Varady”, dar săpăturile arheologice au descoperit că pe vatra fostului sat au existat de-a lungul timpului o așezare hallstatiană (mileniul I î. e.n.) și o fortificaţie dacică (sec. III î.e.n.- I e. n.). Sub ocupația otomană a existat un castel-cetate situat parțial pe locul unde azi se află cimitirul. Menținându-și funcțiile, a fost ținta numeroaselor atacuri. În secolul XVIII comuna, locuită de români, a fost cucerită de austro-ungari. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn care în 1815 a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Întâmpinarea Domnului; Sf. Cuv. Parascheva”.

M-am întors pe drumul spre Arad și, nu departe de ieșirea din comună, m-am îndreptat spre nord unde se afla al doilea sat aparținător, satul Stejar.

La începutul secolului XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care se deteriorase.

A fost înlocuită cu altă Biserică de lemn care a supraviețuit un secol.

La rândul ei a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1940).

Tot înainte, după 10 kilometri am ajuns în satul Lupești.

Pe un deal se profila o biserică de piatră, părăsită, la care am urcat și eu.

A fost construită în stil baroc, pe locul unde au existat succesiv două biserici de lemn, Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (până în 1759) și Biserica de lemn „Sf. Gheorghe” (din 1786).

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a încetat să fie folosită, actual în ea desfășurându-se doar foarte rar slujbe, cu ocazia unor evenimente.

Aceasta s-a datorat faptului că în 1939, jos în sat, a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”.

Pentru a vedea și ultimele două sate care aparțineau de Vărădia de Mureș, din Lupești trebuia să mă întorc la drumul principal Arad-Deva.

Spre Arad, apoi spre nord, în total 14 kilometri, am intrat în satul Julița.

Satul a fost atestat documentar din 1479.

În sat s-au păstrat două biserici de lemn, una inclusă în Patrimoniul Național ca monument istoric. Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ortodoxă, a fost construită în anul 1787. Interiorul, pe care din păcate nu l-am putut vedea, păstrează icoanele pictate în ulei direct pe scânduri (1813).

Exteriorul bisericii a fost restaurat în 1988. Din păcate pentru interior nu s-au mai găsit resurse financiare.

Vechile cărți de cult au fost mutate, spre păstrare, la Complexul Muzeal Arad.

În apropierea ei se află o biserică nouă, construită în stil neobizantin, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1976).

Parcurgând satul am ajuns la a doua biserică de lemn, greco-catolică, Biserica de lemn „Sf. Treime”.

A fost construită la sfârșitul secolului XIX în altă locație apoi a fost mutată de 3 ori până a ajuns pe locul actual.

Pentru construcție lemnul a fost adus din Maramureș, cu plutele pe Mureș. În perioada comunistă cultul a fost interzis. Nefolosită, biserica s-a degradat. După ce cultul a funcționat iar, în 1990 clădirea a fost reparată și recondiționată.

Înainte spre nord, am parcurs 7 kilometri până în ultimul sat aparținător administrativ de comuna Vărădia de Mureș, satul Baia.

În secolul XVIII locuitorii, neavând o biserică proprie, pentru slujbele religioase erau nevoiți să se deplaseze până în satul Pârnești. Și-au ridicat o Biserică de lemn pe locul cimitirului vechi care a rezistat un secol. Fiind distrusă de un viscol (1890) localnicii au depus eforturi mari și au reușit să ridice Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1898) care, cu unele modificări, a rezistat până azi.

Terminasem de vizitat comuna și cele 5 sate aparținătoare.

Din Baia m-am întors la Julița unde auzisem că se afla o pensiune foarte frumos amenajată.

Pensiunea „Gura Raiului” este situată la marginea localității, spre vest. Își merită pe deplin denumirea, fiind un loc liniștit, în sânul naturii.

Cuprinde un complex de clădiri construite într-o zonă de la marginea pădurii.

Prin centrul său trece pârâul Julița, tributar râului Mureș.

De o parte se află majoritatea clădirilor, de cealaltă parte un restaurant lângă care este amplasată o piscină și alte spații amenajate pentru diverse evenimente.