Comunele Semlac și Șeitin, județul Arad

Publicat pe 9 decembrie 2020 de monica frimu

De la Arad la Nădlac, punct important de frontieră cu Ungaria, se poate ajunge actual cel mai repede pe autostradă sau drumul principal care trece prin orașul Pecica. L-am preferat pe cel de al doilea pentru a putea vedea comunele Semlac și Șeitin, situate lateral stânga de acel drum.

Comuna Semlac este situată în Lunca Mureșului, în vestul Câmpiei Aradului.

Prima atestare documentară datează din 1256, cu numele de Zemekháza, dar săpăturile arheologice au descoperit existența unei așezări încă din epoca bronzului pe care au încadrat-o în cultura Periam-Pecica. Și-a schimbat denumirea în Szemlak din 1326.

Localitatea, situată pe malul râului Mureș, era locuită de români și maghiari. Pentru ortodocși slujbele se desfășurau într-o Biserică de lemn.

Pe locul ei, în jurul anului 1771 a fost ridicată Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ioan Gură de Aur” care a fost extinsă un secol mai târziu și i s-a ridicat turnul (1896).

În interior, pictura murală veche datează din 1937.

În 2010 pictura a fost refăcută în tempera.

După Decretul dat de Împărăteasa Maria Thereza prin care zona a fost colonizată, în localitatea ocupată de români și maghiari s-au așezat familii de germani luterani și reformați. Pe lângă ridicarea caselor, luteranii și-a ridicat o școală (1822) în care s-au oficiat slujbele religioase ale ambelor culte până când reformații s-au mutat în noua școală construită de ei (1838). Ca școli, ambele au funcționat până în 1948. După venirea primului pastor luteran a fost construită Biserica Evanghelică-Luterană „Sf. Ecaterina”(1845).

Câțiva ani mai târziu, cu finanțare din partea Imperiul Austro-Ungar și a enoriașilor a fost construită Biserica Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”(1863-1864).

În interior a fost pictată parțial (1947) deoarece după Reforma Monetară făcută sub Regele Mihai I au lipsit fondurile. În 1970 biserica a fost reparată, pe turlă a fost postată o cruce de 40 m înălțime însă pictura din interior a rămas nefinisată până azi.

În aceeași perioadă reformații și-au construit o biserică în stil neoclasic, Biserica Reformată Calvină (1885).

Între județele Arad și Timiș, pe o suprafață de peste 17.000 ha se întinde Parcul Natural Lunca Mureşului, cea mai mare arie protejată din vestul României, în care se situează și Semlacul pe o suprafaţă administrativă de cca. 800 ha.

Pe teritoriul administrativ al comunei, în partea centrală a Parcului Natural se găseşte şi o parte din Rezervaţia Naturală Prundul Mare.

Zona, formată mai ales din păduri şi ape, este mai strict protejată în sensul că acolo sunt interzise toate activităţile de exploatare a resurselor naturale.

De la Semlac, după aproximativ 7 kilometri spre vest am ajuns în comuna Șeitin, cunoscută inițial cu numele de Sajtény. Localitatea a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1138 dar prin săpăturile arheologice care au scos la iveală urmele unei așezări daco-romane și a unei camere de îngropare s-a demonstrat existența unei așezări mult mai veche.

Biserica Romano-Catolică

În secolul XVIII în localitatea exista Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Nicolae” pe locul cărei a fost ridicată una din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Grigore Teologul” (1772-1789). Interiorul a fost pictat abia un secol mai târziu (1871) și refăcut în anul 1928.

De la Șeitin aveam de rulat 10 kilometri până la ținta mea, Orașul Nădlac.

Final de excursie în județul Hunedoara

Publicat pe 3 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit cu regret Muzeul Satului Hațegan și la capătul uliței am văzut Biserica reformată din Peșteana. Era o biserică din piatră și cărămidă cu un turn clopotniță pe care se contura o terasă înconjurată de gard din lemn, situată sub acoperișul din tablă. Ne-am așezat la umbră lângă un bătrânel care ne-a spus că biserica ar fi veche din secolul XVI dar nu se știe cu precizie. Ne-a impresionat să aflăm că deși în sat trăiau doar câteva familii de maghiari, o dată pe lună venea un preot din Hațeg și oficia slujba.

Deși la soare erau cam 40 de grade Celsius, văzând un indicator spre Rezervația botanică „Tăul Fără Fund” și fiind doar 1,3 km de străbătut, am început urcușul cu elan. Traseul era bine amenajat. Din loc în loc erau panouri explicative astfel pe primul panou am citit că dealul pe care urcam, denumit ”Drumul pietrelor”, era format din roci din ultima mare care a existat în acea zonă în urmă cu aproximativ 12 milioane de ani, Marea Paratethys și acoperea Panonia, Transilvania, înconjura munții Carpați și ajungea până în Asia. Din ea, după ridicarea munților, au rămas doar Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Azov.

A urmat un urcuș mai lin, pe o potecă printre copaci și tufișuri, după care am ieșit în plin soare pe un platou golaș. Pe plantele uscate se vedeau nenumărate pete colorate într-o continuă mișcare, fluturii de lizieră despre care am citit pe un alt panou postat în zonă. De fotografiat nici vorbă!

Am coborât o mică pantă, de data asta prin umbra unor copaci și am ajuns la capătul expediției noastre, Mlaștina sau Tăul Fără Fund. Legenda care circula spunea că pe fundul mlaștinei existau forțele răului care atrăgeau oamenii și animalele dispărute în acea zonă.

În urmă cu mii de ani în acel loc s-a aflat un lac care în timp s-a umplut cu materiale. Pe partea superioară a apei au crescut straturi adânci de mușchi care au păstrat umiditatea necesară plantelor. De pe acea vreme a supraviețuit o plantă carnivoră, „Roua Cerului” (Drosera Rotundifolia), pentru care, spre a le vedea, am urcat prin arșiță, efort rămas fără roade din păcate. Pe drumul de întoarcere spre Peșteana îmi imaginam ce interesant ar fi fost dacă vedeam și eu capcana întinsă gâzelor de frunzele lipicioase ale acelor plante.

Urma să se îndreptăm spre casă. După 6 km ne-am oprit din nou. Dacă continuam așa, dorind să vedem tot ce era în cale, nu mai ajungeam la timp acasă… Am parcat lângă Primăria Sarmizegetusa, situată pe o latură a șoselei. Pe cealaltă parte se aflau ruinele fostei capitale a Daciei romane (106 e.n.), mult mai puține decât la Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, unul din motivele principale fiind preluarea rocilor de către localnici pentru folosirea lor în construcții.

La acea vreme Colonia Ulpia Traiana Augusta se întindea pe o suprafață de 32 de hectare și era înconjurată de ziduri. O străbăteau două drumuri principale care se intersectau în centrul orașului unde se afla Forul roman, centru civic și politico-administrativ. Forul cuprindea o piață publică, o bazilică pe latura căreia se aflau birouri și sedii de asociații, pe centrul laturii sala de ședințe a consiliului local și sub bazilică marele tezaur al orașului. Tot în centru se afla un tribunal și podiumul pe care stăteau judecătorii sub care era închisoarea. În dreapta bazilicii mai târziu a fost creat un pasaj spre cel de al doilea For construit ca centru religios.

În afara zidurilor se aflau construcții publice sau private, temple, ateliere meșteșugărești, în total populația era de aproximativ 25.000-30.000. Spre est și vest se întindeau cimitirele. Cea mai impunătoare construcție a fost Amfiteatrul cu capacitate de până la 5.000 de spectatori.

Aveam de parcurs cam 90 km până la Lugoj, de unde traficul nu mă mai interesa, fiind încă 100 km pe autostradă până la Arad. Trecând prin Oțelu Roșu, de pe marginea șoselei am imortalizat două biserici, ultimele fotografii din drumul nostru.

Biserica romano-catolică (1940)

Parohia ortodoxă „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (2008)

Rezervația de zimbri Hațeg-Slivuț, județul Hunedoara

Publicat pe 25 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

În județul Hunedoara lângă orașul Hațeg se află Rezervația de zimbri Slivuț-Hațeg pe care doream să o vizităm. Plecând de la Mânăstirea Prislop ne-am îndreptat spre Hațeg unde am făcut o scurtă oprire. Am parcat lângă Primăria orașului Hațeg.

Micul oraș a fost militarizat între anii 1765-1851 când a fost ocupat de una dintre Companiile Regimentului I de Graniță Orlat.

În fața Primăriei se întindea un parc cu o fântână arteziană situată central lângă care ne-am răcorit, afară fiind în jur de 40 grade Celsius.

După aprovizionare și servirea unei înghețate la una din terasele amenajate am părăsit orașul.

După 4 kilometri un indicator ne-a orientat spre Rezervația de zimbri. După încă 2 kilometri pe un drum asfaltat ce străbătea pădurea am ajuns la destinație. După ce am plătit pentru intrare un preț modic am urmat drumul forestier ce ducea spre locul unde se aflau zimbri înconjurați de un gard din lemn.

Eram singure prin pădurea pârjolită de arșiță. Din spate se auzeau glasurile unor copii, probabil a unor familii care ne urmau. Canicula de afară pesemne i-a moleșit pe zimbri.

Toți erau retrași, culcați la umbra copacilor.

Aceste animale mărețe în trecut ocupau zone mari din Europa și Asia dar specia a ajuns pe cale de dispariție datorită vânării în exces, mai ales prin braconaj. În România zimbri au dispărut în secolul XVIII când ultimul exemplar liber a fost ucis în Transilvania (1790).

Au supraviețuit în munții Ardeni și munții Caucaz în număr tot mai mic datorat braconajului. În 1908 a fost prins un zimbru caucazian mascul tânăr care a fost transportat în Germania unde a trăit 18 ani. Prin împerecherea lui cu femele de zimbru de șes s-au creat zimbri europeni. Ultimul zimbru caucazian liber a fost ucis în 1927.

În 1958 la Slivuț, pe o suprafață de 50 de hectare împădurite cu stejari, carpeni și brazi, s-a creat rezervația în care a fost adusă din Polonia o pereche de zimbrii-Podarec și Polonka. Pe lângă zimbrii în rezervație trăiau cerbi carpatini, urși, capre negre, căprioare, fazani, etc. În 1963 li s-a alăturat zimbrul Pumila.

Prin împerecherea lor s-au născut pui. În 1979 în rezervație se găseau 12 zimbri.

În timp numărul a crescut la 47 de pui.

O parte din ei au fost transferați în alte zone din țară unde s-au format rezervații noi astfel trei exemplare au plecat la Grădina Zoologică din București (1966), doi la Pitești (1967), trei la Vânători- Neamț (1969), șase la Neagra Bucșani (1982) de unde s-au întors la Hațeg trei (2002).

Ultimul exemplar, Roxana, a ajuns la Hațeg în 2004. Celelalte specii de animale au fost transferate la diverse grădini zoologice pe motivația că la Slivuț era autorizată doar o rezervație de zimbri.

Norocul nostru a fost cu acei copii. Glasurile lor au trezit turma la viață. Astfel am putu vedea specimenele în toată măreția lor. Moleșite cum erau, parcă pozau.

Citește și Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Mânăstirea Râmeț și Cheile Râmețului, județul Alba

Publicat pe 25 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Te la Teiuș până la Mânăstirea Râmeț am rulat 18 km. Mânăstirea ortodoxă era situată în munții Trascău, pe valea râului Geoagiu, așa numita „Valea Mânăstirii”.

Ansamblul era format din două biserici, chiliile măicuțelor și anexele gospodărești. Am pătruns în curtea mânăstirii și prima pe care am vizitat-o a fost Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, în folclor numită și Catedrala Munților Apuseni.

A fost construită în 1982, decorată interior (1990-1992) și sfințită în 1992.

Am ocolit biserica pe lângă chillile măicuțelor.

Am urcat printre multiplele ronduri cu flori. Liniștea care ne înconjura era minunată. Eram printre foarte puținii vizitatori în acel moment.

Ne-am îndreptat spre biserica veche, ridicată în 1214, una dintre puținele care au supraviețuit din acel secol, demonstrată de multiplele straturi de picturi din interior, cele mai vechi datând din 1300.

Biserica „Nașterii Precistei” și „Izvorul Tămăduirii” a funcționat și a fost protejată de Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, Mihai Viteazu care a și refăcut-o.

În anii 1761 și 1762 toate mânăstirile din Transilvania au fost dărâmate la ordinul Generalului armatei austriece Adolf Bukow. Refăcută, în timpul Răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan (1785) a fost din nou distrusă.

Din nou refăcută (1792), în decursul timpului s-a deschis o școală bisericească pentru preoți și cantori, apoi s-au ridicat alte clădiri și din 1932 a devenit mânăstire în care din 1955 au trăit măicuțe.

În 1959 comuniștii au desființat mânăstirea, au transformat-o în centru turistic (1960) dar măicuțele au funcționat din 1962, pretextând activitatea într-o secție ce producea covoare, până în 1982 când a revenit la statutul de mânăstire. A fost restaurată între anii 1987-1989 și a fost deschis un muzeu cu icoane, obiecte de cult, cărți, piese de etnografie vechi.

De la mânăstire am străbătut drumul lung de 3 kilometri până în satul Cheia.

De o parte clădirile vechi, tradiționale, de cealaltă parte a râului erau construite case de vacanță.

De la Cheia începeau Cheile Râmețului, o rezervație naturală de tip mixt, pe cursul râului Geoagiu care era mărginit de două masive calcaroase din mezozoic, jurasic și înconjurat de păduri, pajiști și fânețe, pe o suprafață de 150 de hectare. De la Cabana Râmeț am străbătut o potecă prin pădure și am ajuns la cursul apei, pe care trebuia să îl urmăm.

Traseul era împărțit în două sectoare. Primul urma firul apei apoi se continua drumul prin apa care ajungea în unele locuri până la brâu.

Pe cursul apei era o aglomerare de grohotișuri și blocuri foarte alunecoase pe care trebuia să le trecem.

În versanții laterali se găseau portaluri, peșteri, doline. Am văzut și noi o cavitate în munte și a trebuit obligatoriu să ne cățărăm până la ea.

Din păcate nu eram echipate corespunzător așa că am mers cu grijă, sărind bolovanii alunecoși, în unele locuri ajutându-ne de scări metalice și lanțuri.