O după-amiază în Sibiu

Amiază în Sibiu. O rafală de ploaie ne-a alungat de la terasa unde am luat prânzul. După ce s-a oprit am pornit pe esplanada Nicolae Bălcescu. Strada a fost creată în perioada parcelării Orașului de Sus (secolul XIV) care asigura legătura între Piața Mare și Poarta Cisnădiei, pavată cu piatră de râu (1762) înlocuită cu granit (1875), pe care, din 1905 au funcționat liniile tramvaiului electric. În 1970 acestea au fost scoase și strada, denumită Nicolae Bălcescu, a devenit pietonală.

Într-o direcție se afla Piața Mare, pe care o vizitasem, așa că am pornit în sens opus spre Piața Unirii printre clădirile ridicate în secolele XVIII și XIX, unele în stil baroc, altele în stil eclectic. Majoritatea magazinelor din centrul Sibiului, sediile unor bănci, agenții de turism, etc. se aflau la parterul lor și în față se întindeau terase după terase.

La capătul străzii, în față am văzut Teatrul Național „Radu Stanca”. A fost denumit după dramaturgul, scriitorul, din 1949 regizor la Teatrul din Sibiu înființat în același an. În 1956 în cadrul teatrului s-a înființat secția de limbă germană ca simbol al primului teatru german din Sibiu (1788).

Am urmat strada Cetății, despărțită de Parcului Cetății printr-un zid ce a făcut parte din al treilea rând de fortificații. În acea perioadă (1357-1366) unele dintre cele 19 bresle de meșteșugari au ridicat turnuri de apărare ale cetății. Primul pe care l-am văzut a fost Turnul Archebuzierilor denumit după găurile aflate la nivelul meterezelor prin care se putea trage cu archebuza, numele schimbat ulterior în Turnul Postăvarilor sau Turnul Pânzarilor. În decursul timpului a fost supraînălțat și modificat.

Al doilea turn, Turnul olarilor, a fost construit de breasla olarilor în secolul XV. În secolul următor a suferit modificări.

Până la al treilea turn ne-am deplasat prin Parcul Cetății.

Una dintre cele două alei paralele, Aleea celebrităților, avea postate plăci ale unor personalități din lumea artelor, atât din țară cât și din lume.

La capătul aleii am cotit pe lângă Turnul dulgherilor, cel mai nordic dintre cele trei turnuri. A fost construit în secolul XIV de breasla dulgherilor și refăcut în forma actuală în secolul XVI. Toate cele trei turnuri au fost restaurate în perioada 1967-1972.

Lângă cele trei turnuri în jurul anului 1540 a fost ridicat Turnul Gros în care din anul 2004 funcționează Filarmonica de Stat Sibiu-Sala Thalia. La parterul turnului au fost numeroase cazemate cu guri de tragere și pe platformă au fost montate tunuri. În timp turnul a fost modificat de mai multe ori și între 1787-1788 a fost amenajat ca  Teatru Orășenesc, primul din România. Prima piesă a fost jucată în limba română (1867) când Mihai Eminescu a avut rolul de sufleur. Sala a fost avariată în două incendii (1826, 1949) și refăcută ulterior.

Am înaintat pe strada cu casele colorate și terase amenajate, pe lângă Muzeul de Istorie Naturală și după aproximativ 5 minute am ajuns la Biserica Sfântul Francisc, o biserică  romano-catolică în stil baroc.  Prima biserică a aparținut unei mânăstiri a călugărițelor Clarise din Ordinul Fraților Minori (secolul XV). Aceasta a fost desființată după Reforma Protestantă și biserica a fost folosită ca depozit de cereale.

În 1716 călugării franciscani au primit aprobarea și s-au instalat în fosta mânăstire. Au renovat biserica dar în 1776 tavanul ei s-a prăbușit. A fost reconstruită în stil baroc și a funcționat până în 1949 când mânăstirea a fost desființată și călugării deportați în lagăr.

Am ocolit Grădina Mânăstirii și am ajuns la un bulevard unde, în fața noastră se afla Sinagoga Mare. Până în secolul XIX evreii din Transilvania nu aveau voie să locuiască în orașe însă unii dintre ei s-au situat la periferie și în 1876 au constituit o comunitate evreiască pentru care a fost construită o sinagogă (1878). Devenind neîncăpătoare a fost construită Sinagoga Mare (1898-1899) în stil eclectic. În perioada comunistă și mai ales după 1989 evreii au emigrat în Israel, sinagoga s-a deteriorat, obiectele de cult au fost furate și în 1999 sinagoga s-a închis.

Revenind spre centrul vechi am urcat pe lângă Biserica Ursulinelor. Pe acel loc, situat în afara zidurilor cetății, în secolul XIII călugării dominicani au ridicat o mânăstire care a fost incendiată în invazia mongolă (1241). Refăcută, a fost din nou distrusă de năvălirea turcilor (1432) astfel au construit o biserică nouă, cea actuală, în interiorul zidurilor cetății (1479). După Reforma Protestantă a intrat în posesia luteranilor (1543). Când Transilvania a devenit parte din Imperiul Habsburgic biserica a fost preluată de călugărițele ursuline care au refăcut-o în stil baroc (1728-1733) și pe locul fostei mânăstiri dominicane au deschis o școală de fete, ulterior Colegiul Pedagogic. Biserica a fost restaurată în 1969.

Deasupra portalului de intrare am văzut într-o nișă statuia Sfintei Ursula  care ținea în mâna dreaptă o frunză de palmier, simbolul martirajului și în cealaltă mână un steag. În interior, bolțile în stil gotic au fost înlocuite cu tavan. Pe laterale exista câte un altar astfel în cel din stânga era o pictură a fondatoarei ordinului, Sfânta Angela de Merici, îndrumând copiii și o icoană a Regelui Ștefan cel Sfânt iar în cel din dreapta o pictură a Sfintei Angela de Merici căreia i se arăta Sfânta Ursula și o icoană cu Sfântul Emeric.

În altarul principal se afla o icoană care reprezenta încoronarea Maicii Domnului.

Deasupra intrării se afla orga.

Am continuat urcușul lin printre casele vechi, unele dintre el repere istorice, de exemplu Casa Böbel  a fostului pictor sibian (1824-1887).

Prin pasajul Pielarilor ne-am întors în Piața Mică și am trecut Podul Minciunilor.

fostul han Zur Ungarische Krone (clădire verde)

Am coborât niște trepte în Orașul de Jos și, pe lângă Casa Astronomului, ne-am îndreptat spre mașină. Era timpul de plecare.

Citește și Sibiu-trei piețe istorice

O dimineață în Sibiu

Fiind pentru o zi în Sibiu, după ce am vizitat Piața Mică, Piața Mare și Piața Albert Huet ne-am îndreptat, cei trei adulți și câinele, spre a treia centură de fortificații construită după invazia tătarilor (1241-1242) pentru a crește capacitatea de apărare a orașului.

Ne-am îndreptat spre Turnul Scărilor, singurul păstrat din prima centură de fortificații. A fost construit între secolele XII-XIII pentru a înlocui un turn de lemn mai vechi, cu un etaj și în partea inferioară un pasaj de trecere spre Orașul de Jos. Lângă turn, în vechime era un loc unde erau expuși cei care încălcau regulile comunității, „Colțul ispășirii”. Din 1897 etajul a fost transformat în cameră de locuit.

Lipită de turn era Casa calfelor (secolul XIII) care a aparținut unor comercianți. Cea actuală era rezultatul modificărilor din secolul XIX.  Calfele erau tinerii care călătoreau spre a învăța meșteșugul pe care îl practicau apoi toată viața-pietrar, olar, dulgher, zugrav, zețar, etc. Ei trebuiau să fie bărbați singuri, fără obligații, care nu depășesc 30 de ani. Când plecau la drum avea doar o monedă în buzunar pe care, la întoarcere, trebuiau să o returneze. Peregrinările durau 3 ani, nu mai mult de 3 luni într-un loc, timp în care nu aveau voie să se întoarcă acasă, pentru a deprinde meșteșugul de la diferiți meșteri. Și azi mai există aproximativ 800 de calfe călătoare mai ales din Germania, Austria, Elveția, Franța și din 2002 și din Sibiu.

În fața intrării erau expuse diferite obiecte efectuate de calfe, aparținând diverselor meșteșuguri și Stâlpul calfelor, un stâlp din lemn cu piroane și alte obiecte înfipte în el. Acestea erau obiecte pe care le punea pe stâlp calfele care plecau la drum sau cele care erau în trecere pentru a le aduce noroc. Circula și o legendă  în care un tânăr ce învăța lăcătușerie, pentru a efectua un lacăt care să nu poată fi spart, și-a vândut sufletul Diavolului și, în amintirea sufletului pierdut, pentru a alunga Diavolul, calfele bat câte un cui într-un pom fixat cu lacăt.

Am traversat turnul și am coborât spre strada Turnului, cu casele sale vechi în care actual funcționează magazine, farmacie, etc.

Curioasă din fire, am intrat pe o poartă prin care se vedea un gang. Pasajul dintre clădiri se termina la terasa unui restaurant cu pivnițe de vin. În depărtare se înălța Biserica Azilului, menționată pentru prima dată în 1292.

M-am întors spre a continua coborârea. De pe scări se vedea intrarea în Pasajul scărilor pe care doream să îl urmăm.

casă medievală

Turnul Scărilor

Pasajul Scărilor sau „Zidul cu ace” făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus (secolul XIII). El înconjura zidurile cetății în jurul Catedralei Evanghelice prin două ramificații care se întâlneau în partea superioară a pasajului.

Casele aflate de-a lungul pasajului au fost construite între secolele XV-XVI, modificate în secolul XVIII și restaurate în 1860. În momentul vizitei noastre una dintre ele era în renovare.

Pasajul urca până la Liceul de Artă din Sibiu.

Pasajul fost restaurat în 1860, apoi în 2006 când solul a fost consolidat și scările au fost pavate. Prin Turnul de Poartă am trecut în Orașul de Sus unde ne-am despărțit.

Eu am urmat strada Mitropoliei unde doream să văd două biserici.

Biserica Reformată, calvină, a fost construită pe locul câtorva case care au fost dărâmate (1784-1786) și lângă ea, într-o clădire din secolul XV, în stil baroc, a fost amenajată Casa parohială reformată.

În apropierea bisericii se afla Casa cu cariatide, numită după cele două statui de femei situate la intrare în loc de coloane se susținere a unui balcon situat deasupra. Casa a fost construită în stil tradițional baroc (1801-1802) când localnicii o numeau „La virginele de piatră”. Azi în ea funcționează un internat al Liceului German din Sibiu.

Următorul colț era ocupat de o clădire interesantă, din păcate neîntreținută, în care funcționa Oficiul Poștal 1.

În următoarea clădire, înlocuind Institutul Teologic de Studii Superioare, din 1991 funcționa Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, una dintre cele 9 facultăți ale Universității „Lucian Blaga” Sibiu.

Vis a vis se afla Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime”. Biserică ortodoxă a fost construită între anii 1902-1906 pe locul unei biserici grecești (1797-1799) care a fost demolată și 8 loturi de teren unificate,  în stil bizantin, cu 2 turnuri înalte de 43 metri cu 4 clopote și o cupolă înconjurată de turnulețe. La exterior a fost împodobită cu cărămidă roșie și galbenă care alternează pe rânduri. La intrarea principală se aflau trei arcade susținute de coloane deasupra lor un balcon, pe mijloc un vitraliu, mărginit de alte coloane mai mici, deasupra căruia se afla o arcadă cu 5 mozaicuri.

În timpul Primului Război Mondial 3 clopote au fost preluate de armata austro-ungară și transformate în tunuri. În 1926 au fost repuse în turn.

Cele mai vechi picturi în frescă (1905) se aflau pe iconostas și cupolă, restul interiorului bisericii a fost decorat cu motive ornamentale românești (1957-1967). Iconostasul a fost făcut din lemn de tei aurit.

Interiorul cupolei îl reprezenta pe Isus Pantocrator înconjurat de îngeri și, în jurul ei, cei patru evangheliști.

Am trecut printr- un mic pasaj spre esplanada Nicolae Bălcescu, stradă pietonală între Piața Mare și Piața Unirii.

Am ieșit în apropierea Palatul Comandamentului Militar, o clădire impunătoare situată pe colțul dintre două străzi. Clădirea a fost construită în 1892 pe locul Hotelului Împăratul Romanilor (1555) și a găzduit Comandamentul corpului de armată până în 1918 când acela s-a mutat la Cluj. În continuare în clădire au funcționat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, redacția Gazetei Consiliului, Comanda teritorială, etc. (1918-1919). În 1937 a fost deteriorată într-un incendiu. Refăcută, în 1945, într-un corp al clădirii a funcționat Curtea Marțială a Garnizoanei Sibiu.

Parterul caselor vechi era amenajat în scop comercial, un exemplu Clădirea Floașiu (1895-1900) care în perioada interbelică a fost cel mai mare magazin românesc din Ardeal, după naționalizare cel mai mare magazin alimentar din oraș cunoscut ca „la Floașiu” și actual, la parter, supermarket-ul Billa.

De o parte și de alta, în fața caselor vechi se aflau terase, restaurante, etc.. La una dintre ele urma să ne întâlnim și să rămânem pentru a lua masa de amiază.

Citește și O după-amiază în Sibiu

Sibiu- trei piețe istorice

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia.  În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior  anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei  spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea  a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg.  A fost construită  în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo.  La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit.  A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a  Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut  doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat.  Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită  cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume  îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc.  În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

 

 

Final de excursie în județul Hunedoara

Am părăsit cu regret Muzeul Satului Hațegan și la capătul uliței am văzut Biserica reformată din Peșteana. Era o biserică din piatră și cărămidă cu un turn clopotniță pe care se contura o terasă înconjurată de gard din lemn, situată sub acoperișul din tablă. Ne-am așezat la umbră lângă un bătrânel care ne-a spus că biserica ar fi veche din secolul XVI dar nu se știe cu precizie. Ne-a impresionat să aflăm că deși în sat trăiau doar câteva familii de maghiari, o dată pe lună venea un preot din Hațeg și oficia slujba.

96 Densuș-Peșteana-Bis. reformată

Deși la soare erau cam 40 de grade Celsius, văzând un indicator spre Rezervația botanică „Tăul Fără Fund” și fiind doar 1,3 km de străbătut, am început urcușul cu elan. Traseul era bine amenajat. Din loc în loc erau panouri explicative astfel pe primul panou am citit că dealul pe care urcam, denumit ”Drumul pietrelor”, era format din roci din ultima mare care a existat în acea zonă în urmă cu aproximativ 12 milioane de ani, Marea Paratethys și acoperea Panonia, Transilvania, înconjura munții Carpați și ajungea până în Asia. Din ea, după ridicarea munților, au rămas doar Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Azov.

97a

A urmat un urcuș mai lin, pe o potecă printre copaci și tufișuri, după care am ieșit în plin soare pe un platou golaș. Pe plantele uscate se vedeau nenumărate pete colorate într-o continuă mișcare, fluturii de lizieră despre care am citit pe un alt panou postat în zonă. De fotografiat nici vorbă!

98

Am coborât o mică pantă, de data asta prin umbra unor copaci și am ajuns la capătul expediției noastre, Mlaștina sau Tăul Fără Fund. Legenda care circula spunea că pe fundul mlaștinei existau forțele răului care atrăgeau oamenii și animalele dispărute în acea zonă.

101

În urmă cu mii de ani în acel loc s-a aflat un lac care în timp s-a umplut cu materiale. Pe partea superioară a apei au crescut straturi adânci de mușchi care au păstrat umiditatea necesară plantelor. De pe acea vreme a supraviețuit o plantă carnivoră, „Roua Cerului” (Drosera Rotundifolia), pentru care, spre a le vedea, am urcat prin arșiță, efort rămas fără roade din păcate. Pe drumul de întoarcere spre Peșteana îmi imaginam ce interesant ar fi fost dacă vedeam și eu capcana întinsă gâzelor de frunzele lipicioase ale acelor plante.

102 coborâm

Urma să se îndreptăm spre casă. După 6 km ne-am oprit din nou. Dacă continuam așa, dorind să vedem tot ce era în cale, nu mai ajungeam la timp acasă… Am parcat lângă Primăria Sarmizegetusa, situată pe o latură a șoselei.  Pe cealaltă parte  se aflau ruinele fostei capitale a Daciei romane (106 e.n.), mult mai puține decât la Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, unul din motivele principale fiind preluarea rocilor de către localnici pentru folosirea lor în construcții.

103 sarmizegetusa Primăria

La acea vreme Colonia Ulpia Traiana Augusta se întindea pe o suprafață de 32 de hectare și era înconjurată de ziduri. O străbăteau două drumuri principale care se intersectau în centrul orașului unde se afla Forul roman, centru civic și politico-administrativ. Forul cuprindea o piață publică, o bazilică pe latura căreia se aflau birouri și sedii de asociații, pe centrul laturii sala de ședințe a consiliului local și sub bazilică marele tezaur al orașului. Tot în centru se afla un tribunal și podiumul pe care stăteau judecătorii sub care era  închisoarea. În dreapta bazilicii mai târziu a fost creat un pasaj spre cel de al doilea For construit ca centru religios.

106 fbmw

În afara zidurilor se aflau construcții publice sau private, temple, ateliere meșteșugărești, în total populația era de aproximativ 25.000-30.000. Spre est și vest se întindeau cimitirele.  Cea mai impunătoare construcție a fost Amfiteatrul cu capacitate de până la 5.000 de spectatori.

104a

Aveam de parcurs cam 90 km până la Lugoj, de unde traficul nu mă mai interesa, fiind încă 100 km pe autostradă până la Arad. Trecând prin Oțelu Roșu, de pe marginea șoselei am imortalizat două biserici, ultimele fotografii din drumul nostru.

Biserica romano-catolică (1940)

107a Jud. CARAȘ-SEVERIN107 Oțelu Roșu Bis. romano-catolică

Parohia ortodoxă „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (2008)

108 Bis. ortodoxă Sf. Împărați C-tin și Elena 108a