Arhive lunare: decembrie 2020

Comunele Cermei și Șicula, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat comuna Beliu, județul Arad, am continuat drumul spre a vedea alte două comune care se află în zonă, Cermei și Șicula, cu satele lor aparținătoare. Din satul Vasile Goldiș  după 3 kilometri am ajuns în satul Avram Iancu, comuna Cermei.

Satul a fost format în anul 1925 prin așezarea mai multor familii de moți care au migrat în zonă.

Ortodocși, au construit Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” care după anul 1990 a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică de zid, actuala Biserică ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi; Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”.

Căminul Cultural

La aproximativ 6 kilometri spre vest, în Câmpia Crișurilor, se află comuna Cermei, atestată documentar din 1429 când  a primit numele de la pârâul care curge în zonă, numit de maghiari Csormo.  În 1461 aparținea familiei Marothy apoi, împreună cu întreg teritoriul, Cetății Gyula deținută de Ioan, fiul lui Matei Corvin și după moartea acestuia de către Gheorghe de Brandenburg.

După cucerirea de către turci, zona a devenit pașalâc și din 1574 stăpânul locurilor a devenit buluc-pașa Mustafa. Un secol mai târziu Cermei a aparținut Cetății Ineu (1650), pentru o scurtă perioadă de timp din nou turcilor, după alungarea lor a intrat în posesia Ducelui de Modena care a încercat catolicizarea populației fără prea mare succes. Din 1746 Cermei a aparținut districtului Zărandului, comitatul Aradului și din 1968 județului Arad.

Primăria Cermei

În vatra veche a satului exista o Biserică de lemn ortodoxă (1755). Când satul și-a mutat locația mai spre nord (1824) biserica veche a fost părăsită și a fost ridicată o biserică de zid (1875-1881), ulterior înlocuită cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1989-2002).

Actual populația comunei aparține mai multor religii, fiecare cu biserica sau casa sa de rugăciuni.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif”(1915)

Biserica Creștină Baptistă funcționează într-o fostă sinagogă, în stil maur, care a fost modificată dau au fost păstrate însemnele vechi, în partea de sus a clădirii  cele două table ale legii scrise în ebraică și la intrare un vitraliu cu steaua lui David.

Casa de rugăciuni Adventistă de Ziua a 7-a

Al doilea sat aparținător administrativ comunei Cermei, satul Șomoșcheș, este situat la 4 kilometri spre sud. A fost atestat documentar  din 1332, un secol mai târziu a aparținut familiei Miskei (1446-1461) apoi s-a format Voievodatul de la Șomoșcheș atestat din 1492, a intrat în posesia fiului lui Matei Corvin (1500) și după moartea acestuia a Marchizului Gheorghe de Brandenburg, împreună cu celelalte sate și comune din zonă.   În 1559 satul este menționat ca punct de vamă.

În 1755 exista o Biserică de lemn ortodoxă deteriorată care a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”( 1783) și un secol mai târziu cu actuala biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”(1893).

Urma să văd a doua comună, situată spre sud. Astfel m-am întors la Cermei  și m-am îndreptat spre comuna Șicula cu satele aparținătoare, Gurba și Chereluș. După 14 kilometri am intrat în satul Gurba, comuna Șicula, atestat documentar din 1213 cu numele de villa Gurba sau Gurba Bătrână situată la sud de râul Teuz. În 1561 satul era deținut de cinci familii de proprietari apoi, sub ocupația turcească, împreună cu Șicula și Chereluș, din Sandjacul Ineu (1566), a Principatului Transilvaniei (1595), pentru o scurtă perioadă au fost ocupate iar de turci (1658) când satul Gurba a fost distrus.

După alungarea lor de către austrieci (1693), Gurba și Șicula au fost militarizate prin mutarea acolo a multor familii de  grăniceri. În 1732 cele trei sate au intrat în componența domeniului Mutina, perioadă când grănicerii au fost scoși din funcție și transformați în iobagi cu sesii (1747), apoi în posesia Erariului austriac (1760) și din 1808 în posesia baronului Atzel.

Școala Generală

Ortodocși, aveau o Biserică de lemn care s-a ruinat (1724). O dată cu catolicizarea zonei biserica  a fost demolată și construită o altă biserică de zid pentru familiile care au trecut la cultul greco-catolic (1874). Din 1948 aceștia au revenit la cultul ortodox care a preluat și transformat fosta biserică în actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Primii credincioși baptiști au apărut în sat  în 1908, au construit o Biserică de lemn (1912). În timp a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Baptistă.

După cel de Al Doilea Război Mondial  satul s-a extins cu zona numită Gurba Colonie.

În Gurba-Colonie a fost ridicată  Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1951).

Din Gurba, la 4 kilometri spre sud am intrat în comuna Șicula, atestată documentar ca villa Sycula (1332-1334). Așezarea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală în mai multe locuri din și lângă comună fragmente ceramice (secole IV-V) unele din ceramică Coțofeni, un cercel de factură bizantină (secole VII-VIII), ceramică galbenă cu ornamentații roșii din perioada când acolo se afla un vechi cnezat românesc, oase de mamut, toate aflate azi în Muzeul Țării Crișurilor din Oradea.

Între anii 1361-1566 teritoriul comunei a aparținut familiei nobiliare maghiare Losonczy apoi unor spahii turci, din 1611, împreună cu tot domeniul Ineu, Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, pe rând altor proprietari, a Erariului care l-a vândut familiei Ujlaky (1651). Aceștia l-au deținut până când o zonă foarte întinsă, în care se încadra și Șicula, Domeniul Mutina, a fost donată de austrieci Ducelui de Modena (1732). Ducele a vândut teritoriul Șiculei (1745) unei familii dar după câțiva ani,  făcând parte din Domeniul Ineului, a intrat iar în posesia Erariului (1760).

În Șicula încă înainte de anul 1722 exista Biserica de lemn ortodoxă „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” care în timp s-a ruinat. Pe banii obținuți prin desțelenirea a 400 iugăre de pădure, transformate în teren arabil, a fost construită o biserică de zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1870-1871).

În 1803 familia Atzel a cumpărat Domeniul Ineului, a colonizat Șicula cu 120 de familii de maghiari pentru care, în curtea conacului său, a ridicat o Capelă. Domeniul a intrat apoi în posesia Baronului Solymossyi (1883). Sub cei doi proprietari, datorită vieții grele, au avut loc răscoale ale țăranilor care însă au fost înăbușite de autorități. În urma legii privind Reforma Agrare (1921) țăranii au fost împroprietăriți cu o parte din teritoriile lui Solymossyi, expropriate, restul teritoriului fiind împărțit după Reforma Agrară din 1945.

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă din 1968 Șicula a devenit comună și i-au fost arondate satele Gurba și Chereluș.

Comunitatea baptistă s-a înființat în Șicula (1910) și a construit actuala Biserică Baptistă (1930) apoi s-a format comunitatea penticostală (1954) care și-a ridicat propriul local de rugăciune și după anii 2000 s-a înființat o casă de rugăciuni pentru adventiștii de ziua a 7-a.

La 7 kilometri spre vest se află satul Chereluș, comuna Șicula, atestat documentar ca sacerdos villa Karal din 1334, satul fiind însă mult mai vechi, demonstrat prin săpăturile arheologice care au scos la iveală trei tezaure de monede dacice.

Căminul Cultural și Biblioteca

În secolele XV-XVI a fost deținut de mai mulți proprietari apoi din 1614 a intrat în posesia lui Ștefan Bethlen până în 1650 când aparținea Tezauriatului Principatului Transilvănean.  A intrat în componența Domeniului Mutina (1732-1760), apoi a Erariului austriac care l-a vândut. Kiss Sandor, unul dintre moșierii care l-au deținut (1819) a colonizat satul cu 300 de bohemieni. Între 1800-1822 vechea vatră a satului a fost părăsită și satul mutat în actuala locație.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În anul 1755 la Chereluș exista Biserica de lemn ortodoxă „Întâmpinarea Domnului” care a fost demolată și înlocuită cu altă Biserică de lemn  „Bunavestire”. O dată cu catolicizarea (1834) foarte multe familii au trecut la ritul greco-catolic și s-au întors la cel ortodox după 1948. În 1926 a fost ridicată o biserică ortodoxă de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Citește și Comunele Seleuș, Zărand și Olari, județul Arad

Comuna Beliu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

În aceeași excursie în care am vizitat comunele și satele aflate în nordul județului Arad, aflate la granița cu județul Bihor, din satul Mărăuș, comuna Craiva, m-am îndreptat spre spre sud pentru a vedea comuna Beliu cu cele cinci sate aparținătoare. În secolele VI-VII în zonă s-au așezat slavi din triburile polace care au fost asimilați de populația băștinașă apoi zona a intrat sub ocupație maghiară astfel în secolul XI zona aparținea Episcopiei Romano-Catolice de Oradea. După ce Răscoala lui  Gheorghe Doja (1514) a fost înăbușită  țăranii au fost legați de glie. În bătălia de la  Mohacs (1526) turcii au cucerit Ungaria și zona a aparținut unui sangeac turcesc. Din acea perioadă au fost atestate documentar comuna Beliu și câteva din satele aparținătoare.

La nici 5 kilometri de la Mărăuș am intrat în satul Secaci, comuna Beliu, atestat documentar din anul 1580. În secolul XVIII în sat a existat o Biserică de lemn ortodoxă  ruinată (1747)  care a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (1756), la rândul ei înlocuită cu altă Biserică de lemn apoi cu cea actuală de zid (1992-1996), în stil neobizantin, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Din nou aproape 5 kilometri spre sud și am ajuns în satul Bochia, comuna Beliu, atestat documentar din 1552 unde am văzut o biserică din lemn nouă.

În 1784 în sat exista  Biserica de lemn ortodoxă „Bunavestire” care aparținea de satul Benești unde exista preot dar, ciudat, nu exista biserică.

Biserica a fost înlocuită cu o altă  Biserică de lemn „Sf. Arhangheli” (1923), apoi cu cea actuală, Biserica de lemn ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh; Sf. Ierarh Nicolae”, târnosită în 2017.

Tot spre sud, la 2 kilometri se află satul Benești, comuna Beliu, un sat mai nou, atestat din 1828, aparținând unui șpan ungar (moșier). În același an  a fost construită o Biserică de lemn pentru preotul care se afla acolo. În 1924 a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În satul Tăgădău, comuna Beliu, atestat documentar din 1552, a existat Biserica de lemn ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1750), demolată când vatra satului s-a mutat în actuala locație și a fost construită altă biserică din lemn verde care a putrezit rapid. În locul ei a fost construită actuala biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1938).

O parte din populație a trecut la cultul baptist și în 1924 au ridicat Biserica Creștină Baptistă.

La 3 kilometri sud am intrat în comuna Beliu. A fost atestată documentar din 1332, când se numea Sacerdos de Villa Boy, dar săpăturile arheologice au descoperit obiecte din neolitic și epoca bronzului care atestă existența încă de atunci a unei așezări pe acel loc. De asemenea, în locul „Jidovina” au scos la iveală urmele unei cetăți de pământ presupusă a fi Cetatea Belland în care s-a retras Menumorut după ce a pierdut Biharia.

În Evul Mediu zona a făcut parte din Comitatul Bihor și cetatea a fost ocupată de unguri. Sub ocupația maghiară a fost construită o Biserică Catolică (1332-1333) care în timp a fost modificată și renovată de mai multe ori. Unul dintre episcopi și-a donat averea parohiei Beliu și existând fonduri, a fost ridicată turla bisericii (1810-1818).

Sub acea formă, reparată și restaurată în decursul timpului,  s-a păstrat până azi ca Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta”.

După Bătălia de la Mohacs (1526), când ungurii au fost învinși de turci, cetatea a fost ocupată de aceștia, au renovat-o, au încartiruit o garnizoană militară și a devenit „capitala” de care aparțineau satele din sudul Bihorului și nordul Aradului (1541). După ce turcii au fost alungați de Mihai Viteazul (1599-1601), până în 1632 cetatea a făcut parte din Marele Principat al Transilvaniei, când, la Beliu au fost deschise ateliere de prelucrat sticla (1611) în care lucrau localnicii.

În 1531 a fost construită o  Biserică Protestantă care o dată cu catolicizarea forțată a populației  a fost demolată și în locul ei a fost fondată o biserică pentru cultul greco-catolic (1741) a cărei clădire a fost terminată în 1834, actuala Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

Cetatea a fost recucerită de turci pentru scurt timp (1660-1692) apoi a intrat în posesia Episcopiei Romano-Catolice de Oradea (1692), a austriecilor, care nu au mai folosit-o, s-a ruinat și a dispărut în timp. În 1699 la Beliu exista  o Biserică de lemn ortodoxă care devenind neîncăpătoare a fost schimbată cu una mai mare, Biserica de lemn „Înălțarea Domnului”, apoi cu una de piatră și între anii 1940-1950 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

Sub austrieci zona a fost împărțită diferiților șpani (moșieri) care, în locul fostelor ateliere, au deschis o Fabrică de Sticlă (1727). Cele cinci ateliere de ceramică au funcționat timp de cinci secole. După revoluția lui Avram Iancu (1848) multe familii de moți s-au stabilit în zonă, numele comunei a fost maghiarizat devenind Belvaros, a primit statut de oraș de provincie (1879) perioadă când locuitorii au cumpărat de la Episcopie localitatea și dreptul de a încasa vama. Amenajându-se calea ferată Arad-Brad (1880) au ridicat clădirea gării și au construit o deviație din calea ferată pentru a deservi Fabrica de Sticlă. După 1918 până după cel de Al Doilea Război Mondial Beliu a devenit centru de Plasă cu 32 de sate aparținătoare, din 1956 simplă comună în  raionul Ineu, regiunea Crișana și  din 1968 comuna actuală,  cu satele aparținătoare, în județul Arad.

În comună am văzut Muzeul „Vasile Goldiș”. A fost numit după fostul deputat în Marea Adunare de la Alba-Iulia, născut în unul din satele comunei care azi îi poartă numele. Din păcate am văzut doar clădirea, colecția cu secţii de etnografie, arheologie, istorie şi ştiinţele naturii din interior mi-a fost inaccesibilă. Muzeul era închis.

De la Beliu am parcurs 6 kilometri spre vest până în satul Vasile Goldiș, comuna Beliu, atestat documentar în 1588, când se numea Mocirla, denumit mult mai târziu după persoana reprezentativă, născută în sat, al cărei bust este postat în apropierea bisericii.

În 1882 actele ungare atestau existența unei Biserici de lemn care a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” 1923, la rândul ei demolată și după 1990 înlocuită cu una de cărămidă, în stil neobizantin,  actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului; Adormirea Maicii Domnului”.

Citește și Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș

Comuna Craiva cu nouă sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie, în care scopul meu era să vizitez comunele situate la granița de nord a județului Arad cu județul Bihor, după ce le-am văzut pe cele din nord-vest din satul Moțiori, comuna Apateu m-am îndreptat spre estul zonei pentru a vizita comuna Craiva și  cele nouă sate aparținătoare administrativ de ea. Aflând că din Moțiori exista un drum de legătură, ce-i drept de pământ, m-am încumetat să-l parcurg. Fiind vară, deci uscat, drumul a fost relativ bun.

După 4 kilometri am intrat în satul Tălmaciu, comuna Craiva, care apare în acte ca existând în 1880.

În satul mic, locuit  de români, am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.

La 3 kilometri spre est se află  satul Susag, comuna Craiva, locuit de români (1851) care se ocupau preponderent cu agricultura, ocupație de bază și azi.

Ortodocși, slujbele se oficiau într-o Biserică de lemn care  în 1933 a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.

La Susag am revenit în „civilizație”, s-a terminat cu drumul neasfaltat. M-am îndreptat spre est apoi spre sud și după aproximativ 8 kilometri am ajuns în comuna Craiva, atestată documentar din 1345. În decursul timpului a aparținut Domeniului Regal maghiar (1561), a fost cotropită de turci (secolul XVII) și din 1692 a aparținut Episcopiei Romano-Catolice de Oradea. Populația formată din români avea o Biserică din gard de nuiele acoperită cu paie, reparată în 1782. În Secolul XX  a fost demolată și a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1941-1945).

În satul Coroi, comuna Craiva, atestat documentar din 1786, am ajuns după  aproximativ 3 kilometri spre vest.

Și acest sat a fost locuit de români care au avut o Biserică de lemn, înlocuită cu actuala de zid (1886), Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

Imediat după instaurarea regimului comunist în Coroi a izbucnit o revoltă împotriva autorităților, privind cotele de grâu, care s-a extins la Susag și Craiva dar a fost reprimată de armată (1949).

Probabil că oamenii sunt mândri de localitatea lor deoarece, ca în metropole, în centrul satului era postată  o bornă cu kilometrul zero.

M-am întors la Craiva și m-am îndreptat spre cel mai sudic sat aparținător, situat la aproximativ 5 kilometri de comună. Satul Chișlaca a fost atestat documentar din 1561. Sub Imperiul Austro-Ungar a fost deținut pe rând de patru moșieri.

În acea perioadă în sat exista Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Arhangheli”, o construcție acoperită cu paie prevăzută cu un turn acoperit cu șindrilă (1756) care a rezistat până în 1924 când a fost înlocuită cu alta din lemn, la rândul ei înlocuită cu una de zid (1980), actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”.

M-am întors la Craiva și am continuat drumul spre est, am deviat spre nord și după 6 kilometri am ajuns într-o zonă unde, unul lângă celălalt, erau situate două sate aparținătoare comunei.

Satul Șiad, comuna Craiva,  a fost atestat documentar din 1344  când purta  numele Terra Sayath. Prima biserică din sat a fost ortodoxă, o Biserică de lemn (1761) care a fost pictată în interior cu scene biblice (1809). În 1938 a fost înlocuită cu actuala biserică de zid, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Născut în Craiva, un fost cantor la biserica ortodoxă s-a convertit la credința baptistă (1924) și a devenit primul misionar care a răspândit acest cult religios în toată zona. El a adunat un grup de credincioși și prin demersuri a realizat autonomia bisericii baptiste.

Biserica Creștină Baptistă

La nici 2 kilometri, al doilea sat din zonă, satul Rogoz de Beliu, a fost atestat documentar din  1552.

Și acolo a existat o Biserică de lemn, mai veche decât în satul Șiad (datată oral din  1645), care a fost modificată, i s-a ridicat un turn (1867) și interiorul a fost pictat cu scene biblice (1889). Un secol mai târziu a fost  demolată și înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”(1997).

La 3 kilometri spre nord se află satul Stoinești, comuna Craiva .

Cu cât mă îndepărtam de șoseaua principală peisajele deveneau tot mai frumoase, liniștea, aerul curat, ciripitul păsărilor îmi creau senzația de pace interioară. Ruptă de cotidian, parcă mă găseam într-o lume de vis.

Satul era construit pe marginea unui pârâu peste care din loc în loc se aflau punți, unele din lemn, altele din metal.

M-a impresionat că localnicii nu au renunțat, ca în multe alte zone, la creșterea animalelor.

Și acest sat a fost și este locuit de români care în secolul XVIII aveau o Biserică de lemn ortodoxă. În 1975 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.

Pe lângă cele de pe albia pârâului, casele se înălțau și pe dealurile înconjurătoare.

Și, în continuare spre nord.

La 2 kilometri am intrat în satul Ciuntești, comuna Craiva , ultima localitate pe acel drum, la granița cu județul Bihor.

A fost atestat documentar din 1587 dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe „Dâmbul Bisericii” obiecte din neolitic.

Școala Generală

Am fost fericită să descopăr că Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului, Buna Vestire” (1765) a rezistat și este funcțională și azi.

A fost construită din lemn de gorun lucrat cu toporul, cu bârne rotunde și scurte prinse între ele din 2-2 metri și așezată pe bolovani de râu.

Interiorul a fost decorat cu picturi, în stil bizantin, pe pânză sau lemn de tei. În secolul XX biserica a fost tencuită.

În apropierea bisericii am văzut o gospodărie, probabil a unor oameni mai înstăriți, dotată cu mașini agricole și cu un loc amenajat pentru creșterea porcilor.

Animalele, în elementul lor, nici nu au reacționat la apropierea mea.

Văzusem până aici comuna Craiva și opt sate aparținătoare. A mai rămas unul așa că m-am întors la Stoinești de unde am mers spre sud, apoi spre est, și după aproximativ 7 kilometri am ajuns în satul Mărăuș, comuna Craiva.  Pe dealul satului în secolul XVII a existat o Biserică de lemn ortodoxă. Când vatra satului s-a mutat în locul actual, în sat a fost construită altă biserică, înlocuită cu alta de lemn (1890), demolată în secolul XX. În locul ei a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1977).

Și în Mărăuș traiul oamenilor decurge după vechile tipare.

Într-o gospodărie am văzut chiar viitoarea boia din piață, ardeii roșii iuți, legați pe funie, în șiruri lungi, erau atârnați pentru a se usca. Ulterior vor fi curățați de cotorul cu semințe și pisați spre a produce acel praf minunat, boiaua, care este un condiment de bază în zona de vest a țării.

Citește și Comuna Beliu, județul Arad

Comunele Zerind, Mișca și Apateu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

M-am hotărât să vizitez comunele din nord-vestul județului Arad situate la granița cu județul Bihor. Pe drumul Arad-Oradea am depășit orașul Chișineu-Criș și după 56 kilometri parcurși am ajuns în comuna Zerind, ultima localitate înainte de intrarea în județul Bihor.

Comuna, situată în sudul Câmpiei Crișurilor, a fost prima dată atestată documentar în anul 1169.

În decursul timpului, atât comuna cât și satul aparținător Iermata Neagră, au fost ocupate de tătari, preluate de maghiari, când au aparținut Cetății Gyula, au trecut sub ocupație otomană, apoi sub cea habsburgică (în jurul anului 1700), când au fost incluse în Comitatul Zărandului.

Biserica Reformată Calvină (1799)

La nici 3 kilometri spre vest se află satul Iermata Neagră, ultima localitate spre granița cu Ungaria, la granița cu județul Bihor spre nord, atestată documentar din 1241.

Încă înainte de 1767 în cimitirul satului a existat o biserică al cărei interior era ornat cu fresce. Fiind deteriorată, a fost restaurată și mărită (1799-1801), apoi modificată în stil baroc (1818), actuala Biserică Reformată Calvină. În anul 2000, o dată cu restaurarea ei, pe peretele sudic au fost descoperite fresce din clădirea medievală.

M-am întors la Zerind, apoi pe drumul spre Arad din care am ieșit spre est și după 15 kilometri am intrat în comuna Mișca, atestată documentar din 1249.

Istoria comunei este aceeași cu a întregii zone, cotropită de tătari, de turci, apoi a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar. În 1775 exista o Biserică de lemn ortodoxă care era ruinată. În 1855 a fost înlocuită cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”.

De comună aparțin administrativ trei sate: Zerindu Mic, Vânători și Satu Nou. M-am îndreptat spre est apoi lateral spre nord și după 6 kilometri am intrat în satul Zerindu Mic. Deși atestat documentar din 1326, săpăturile arheologice au demonstrat existența unei așezări încă din perioada fierului.

Biserica Reformată Calvină

Arheologii au săpat și în teritoriul satului Vânători unde au scos la iveală monede romane din secolele I-II. Satul a fost atestat documentar doar în  1214. În decursul timpului a fost numit Vadász  sau Vădaș. În secolul XIII în sat se afla o biserică construită în stil romanic care din secolul XVI, o dată cu trecerea locuitorilor la calvinism, a funcționat ca Biserica Reformată Calvină.

În 1768 clădirea a fost extinsă și i s-a adăugat turnul. Interiorul era decorat cu fresce care au fost acoperite o dată cu Reforma religioasă. În secolul XIX în timpul restaurării bisericii a fost descoperită o frescă din secolul XVI care reprezintă  scena „Răstignirii”.

În sat a existat și o Biserică de lemn ortodoxă (1755) care a fost înlocuită cu una de zid (1829), actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.

Cel mai nou sat care aparține de comuna Mișca, Satu Nou, s-a format la începutul secolului XIX (1828) cu locuitori majoritar maghiari și germani, slovaci. A fost numit Simonyifalva (Satu Nou) după baronul József Simonyi, renumit pentru vitejia sa în războaiele împotriva lui Napoleon.

Între 1096-1919, cu o lungime de 45 kilometri, a fost construită o cale ferată cu ecartament îngust care pornea de la Gyula și avea stația terminus în Satu Nou. Era folosită pentru transportul produselor agricole spre Piața din Gyula de unde erau răspândite în întregul imperiu. Calea ferată avea o deviație până la cele două gatere din pădurea Adea de unde se încărcau lemn și cherestea de foioase. Ca amintire, o parte din șine au fost păstrate în centrul satului.

Coloniștii fiind catolici, între 1910-1914 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

După Primul Război Mondial satul a fost anexat României, în timp dezvoltarea sa a încetinit și după cel de Al Doilea Război Mondial, când mare parte din populație a fost deportată la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1945), dezvoltarea satului a stagnat. Actual satul e locuit de populație care aparține diferitelor religii și culte.

La ieșirea din sat spre est am văzut o Rafinărie, în care se distilează produse petrolifere, construită între anii 2010-2011.

După 6 kilometri spre est am ajuns în comuna Apateu. A fost menționată prima dată documentar cu numele de Villa Apati (1219), nume care reflectă că aparținea unei mânăstiri dar descoperirile arheologice, făcute în ani diferiți, au scos la iveală obiecte care demonstrează că zona a fost populată încă din perioada neoliticului târziu și a epocii bronzului. În secolele IX-X a aparținut voievodului Menumorut. de asemenea s-au descoperit morminte care reflectă că populația zonei era creștină.

Din 1241 zona a fost cucerită de tătari. După alungarea lor a intrat pe rând în posesia mai multor moșieri (1344) apoi a lui Matei Corvin. După moartea acestuia a aparținut Cetății Gyula (1500-1526) până când aceasta a fost cucerită de otomani care au stăpânit-o doar câțiva ani. În 1566 au fost alungați de oștile lui Ferdinand  și a intrat din nou în posesia maghiarilor. După câștigarea bătăliei de la Călugăreni de către Mihai Viteazul comuna a fost inclusă în Principatul Transilvaniei, o scurtă perioadă recucerită de turci (1658-1687) apoi de austrieci când a fost inclusă în comitatul Zărandului (1699).

Școala Gimnazială „Gh. Popovici”

Din 1732 toată zona de nord-vest a actualului județ Arad a devenit proprietatea ducelui de Modena apoi domeniile lui au intrat  posesia Erariului (1748). În acea perioadă în comună existau două biserici ortodoxe, Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, mai veche (1755) și Biserică de lemn „Pogorârea Sf. Duh” nouă, ultima înlocuită cu una de zid (1835) apoi cu actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1911).

O dată cu izbucnirea Revoluției burghezo-democratică în Budapesta (1918) țăranii din zonă au atacat domeniile moșierilor, a fost creată Garda Națională Română care a aplanat conflictele, administrația a fost preluată de români și după Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1919), Transilvania a fost alipită Moldovei și Țării Românești.

Localitate de graniță cu Ungaria, în 1938 atât legionarii cât și hortyștii și-au desfășurat intens propaganda, ultimii ocupând comuna (1944),  când mare parte a populației a migrat. După război, prin reorganizarea teritorială, comuna a aparținut regiunii Crișana-Oradea, raionul Ineu (1950-1952) și după restructurarea din 1968, județului Arad.

Casa de rugăciuni Adventistă de Ziua a 7-a (1981)

Administrativ, comunei Apateu îi aparțin satele Berechiu, situat la nord-est și Moțiori, la sud-est. Satul Berechiu, atestat documentar din 1332, era populat majoritar de ortodocși.

La mijlocul secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Nicolae”. Deteriorată, a fost schimbată cu o altă Biserică de lemn (1770) la rândul ei înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”  (1897).

După Reforma Agrară, când țăranii au fost împroprietăriți, populația satului a crescut prin  imigrarea mai multor familii de moți din valea Arieșului.

Din Berechiu am parcurs spre sud aproximativ 4 kilometri până în satul Moțiori,. Acesta a fost format în 1956 de familiile de moți din valea Arieșului care s-au așezat acolo, de la care provine și numele lui.

După ce și-au construit casele și au organizat satul aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Sf. Cruci” (1970-1975).

Citește și Comuna Craiva cu nouă sate aparținătoare, județul Arad

 

 

 

 

 

Comunele Macea și Grăniceri, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Macea din județul Arad a fost atestată documentar din 1380. Ulterior a făcut parte din teritoriul vestic al fostului Comitat al Zărandului.

Sub ocupația otomană a aparținut sangeacului Zărand.

După numeroasele lupte purtate, otomanii au fost alungați (secol XIII), teritoriul a trecut în Imperiul Austro-Ungar și comuna a intrat în posesia familiei Edelspacher.

Câțiva ani mai târziu aceștia au donat-o familiei nobiliare sârbească Csernovics care au reabilitat un conac transformându-l în reședință (1724).

Un secol mai târziu lângă conac a fost construit actualul Castel Csernovics (1820). Trecând în posesia altui nobil, proprietarul a extins castelul cu o aripă în stil francez și a amenajat grădina din jurul lui, azi Grădina Botanică Macea aflată împreună cu castelul în custodia U.V.V.Goldiș Arad.

În localitate a existat o Biserică Ortodoxă de lemn (1700). În locul ei familia Csernovics a ridicat o biserică din zid la care în secolul XVIII i s-a ridicat turnul și a fost pictat interiorul. În Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” s-au păstrat până azi câteva din icoanele vechi. La recondiționarea din 1968 pe unele din cărămizi a fost găsită monograma ctitorilor, familia Csernovics.

Pentru catolicii din comună a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1896).

După Tratatul de la Trianon, când teritoriile au fost reîmpărțite administrativ,  granița cu Ungaria a fost fixată la 2 kilometri nord-vest de comună.

După Primul Război Mondial, din 1925 Macea a aparținut de  plasa administrativă Sfânta Ana (Sântana).

Biserica Baptistă

Pe o suprafață de aproximativ 20 hectare, care aparțin administrativ comunei, se află o arie protejată, Rezervația Naturală Arboretul Macea. Ca în multe localități din zona de vest a județului și în Macea există un ștrand cu apă termală.

La 6 kilometri spre nord se află satul Sânmartin, aparținător comunei Macea.

În secolul XVIII populația satului era predominant catolică astfel în 1756 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin”.

În decursul timpului i s-a ridicat turnul și a fost extinsă (1910).

După cel de Al Doilea Război Mondial în sat s-au așezat familii de români ortodocși care s-au încadrat în Parohia Macea (1946). Abia în 1995 a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Ca în toată zona, populația se ocupa preponderent cu agricultura și creșterea animalelor.

Spre nord-vest, aproape de granița cu Ungaria, la 13 kilometri  de la Sânmartin, se află comuna Grăniceri. În acel loc săpăturile arheologice au atestat existența unei așezări încă din epoca bronzului.

Sub stăpânirea habsburgică în comună s-au mutat familii venite din zona Maramureșului (1706-1710). În 1732 toată zona aparținea Prințului de Modena. Comuna, deși locuită de români, era numită Ottlaka.

Pentru aceștia a existat o Biserică Ortodoxă de lemn care la sfârșitul secolului XVIII a fost înlocuită cu una din piatră apoi cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1911).

Un secol mai târziu populația română a crescut prin familii din zona Hălmajului care s-au mutat în comună (1800-1820).

Școala Gimnazială

În a doua jumătate a secolului XIX zona a trecut în proprietatea Ducelui Iosif. În acea perioadă a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

La 7 kilometri sud-est se află satul Șiclău care din anul 1968 aparține administrativ comunei Grăniceri. În perioada când proprietarul zonei era Ducele Iosif (secolul XIX) în sud-vestul localității s-a construit satul nou Cotroceni numit așa de o localnică care a lucrat în București în zona Cotroceni și cu banii adunați acolo și-a construit în noul sat o casă. De asemenea o dată cu construcția Canalului Morii (1843-1845) în Șiclău a fost ridicată o moară. Satul cu populație majoritar română a avut o Biserică Ortodoxă de lemn „Sf. Teodor Tiron” (1755) care fiind deteriorată  a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Schimbarea la Față”.

Citește și Un drum Arad-Gyula

Șofronea și Curtici, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Pentru a vizita localitățile Șofronea și Curtici am ieșit din Arad pe drumul spre Nădlac apoi m-am îndreptat spre nord și după 10 kilometri am ajuns în satul Sânpaul, comuna Șofronea.

Pe lângă Biserica Romano-Catolică (1956) m-am îndreptat spre pescăria situată în afara localității.

La ieșirea din sat am văzut Capela Ortodoxă  „Duminica Tuturor Sfinților”.

Pe un drum neasfaltat am ajuns la cele două bălți pescărie, situate de o parte și de alta a drumului.

Balta1.

Balta 2.

Activitatea era în toi. Pescarii, aliniați de-a lungul bălților, își așteptau cu răbdare „trofeele”.

M-am întors în sat și am rulat 5 kilometri până în comuna Șofronea. Săpăturile arheologice au descoperit că în acea zonă a existat o așezare încă din epoca bronzului și au descoperit monezi din perioada cucerii dacilor de către romani. Cu numele Ketsopron a făcut parte din Domeniul Herczegh (1436-1446) apoi a aparținut lui Iancu de Hunedoara (1454), a fost cucerit în invazia otomană (secol XVI) și a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când zona a fost împărțită în 24 sesii și 8 domenii nobiliare.

În perioada 1743 în localitate s-au așezat grăniceri care și-au preluat și lucrat unele terenuri fără aprobarea comitatului Arad. Satul, un amestec de agricultori și militari, a intrat în posesia familiei Kaszony (1745) apoi a Ducelui de Modena (1752).

Biserica Romano-Catolică (1967)

În 1854 a fost construită calea ferată Lokoshaza-Curtici-Arad, care avea stație și în Șofronea, ceea ce a dus la o dezvoltare mai bună a comunei.

Gara Șofronea

Teritoriul a intrat în proprietatea Baronului Purgly care și-a construit Castelul Purgly (1889) și anexele aferente, înconjurate de un parc întins pe aproximativ 3 hectare.

Lângă castel azi, îngrădit, se află Ștrandul Șofronea, foarte frecventat vara.

La încheierea Primului Război Mondial (1918) moșierul a împroprietărit țăranii cu locuri de case, situație care a atras și plugari din localități învecinate, care s-au mutat acolo, apoi populația a crescut iar prin stabilirea mai multor familii de români din Nădlac (1925), Curtici, Macea și Grăniceri (1932), perioadă în care a fost creată Parohia Ortodoxă Șofronea (1929). Fiind mulți enoriași, cu ajutorul Prefectului Aradului, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1939-1942).

Până în 1972 numărul locuitorilor s-a dublat. Aparținând mai multor religii, pe lângă Bisericile Ortodoxă și Romano-catolică au apărut o Biserică Baptistă și o Casă de Rugăciuni Adventistă de Ziua a 7-a, ultima amenajată în 1989.

Primăria

Părăsind comuna Șofronea, am rulat 9 kilometri spre nord, intrând în Zona Liberă Curtici- Arad, zonă care se întinde pe 90 de hectare, singura zonă liberă amplasată pe un coridor rutier european, în apropierea a patru puncte vamale.

În zona liberă, pe 75 de hectare funcționează peste 100 de firme cu investiții mari. Mai mult ca sigur, aparținând uneia dintre ele, la intrarea în orașul Curtici am văzut suprafețe mari de teren ocupate cu autoturisme.

Orașul Curtici, oraș de tranzit spre Ungaria, în perioada interbelică a purtat numele „Decebal”. Pe locul orașului, prima dată atestate documentar se aflau localitățile Kurtegyhaz (1332) și Kuthos (1399), dar prin săpăturile arheologice s-a datat o așezare din perioada neolitică, a bronzului și fierului, obiectele descoperite aflându-se azi în Muzeul Județean Arad. Pe teritoriul orașului au fost descoperite monede romane republicane (1862) și morminte din secolul IV.

În secolul XV au trecut din proprietar în proprietar. După înfrângerea lui Gheorghe Doja (1514), prin decretele vremii iobagii au fost  legați de glie, dijmele au crescut, și în localitatea Kurtekhaz s-au stabilit țărani refugiați sau mutați forțat din zonele de baștină (1519). În secolul XVI, în funcție de învingătorii bătăliilor purtate, au intrat când în proprietatea turcilor, când a habsburgilor, în final sub dominație habsburgică.

În anii 1751 localitatea era deținută de trei proprietari. În ea s-au mutat și grăniceri care ulterior au emigrat în Ucraina. Pe lângă munca grea din agricultură, iobagilor li s-a îngreunat viața prin construirea Castelului Keszonyi (1769) și a unei biserici.

În castel actual funcționează sediul administrativ al unui Combinat Agro-Industrial lângă care a fost amenajată o mică Grădină Zoologică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1777)

Pentru ortodocși a existat o biserică veche care a fost lovită de trăsnet (1775), refăcută, în timp extinsă, remodelată, interiorul pictat (1950), a devenit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

Lângă biserica distrusă de trăsnet a fost construită o alta mai mică (1778), actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Satul Cutos a fost depopulat treptat, figurând pe hărțile vremii ca pustă (1808-1913), în timp ce dezvoltarea Curticiului a luat avânt și între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de comuna Curtici aparțineau satele Garankurtos, Kiskurtos, NagyKurtos si Kutosul, locuite de români (80%), germani și maghiari și alte etnii. O dată cu darea în funcțiune a căii ferate, în 1921 a fost construită Gara ca Vama Curtici, existentă și azi, lângă care au fost ridicate Atelierele de reparații. În actele vremii (1907-1948) se consemnează exportul de cereale și animale efectuat prin punctul de frontieră Curtici.

Casa de Cultură

Din 1995 Curtici a primit statutul de oraș. Din punct de vedere religios populația este împărțită în mai multe culte.

Casa de rugăciune Adventistă (după 1989)

Biserica Creștină Baptistă „Golgota”

Citește și Comunele Macea și Grăniceri, județul Arad

 

Comunele Sintea Mare și Șepreuș, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Sintea Mare și Șepreuș sunt situate în partea de nord-vest a județului Arad. Pentru a le vizita am parcurs drumul de la Arad spre Oradea, am depășit  Chișineu-Criș de unde m-am îndreptat spre est până în satul Adea, comuna Sintea Mare, în total 50 kilometri într-o oră. Localitatea Adea a fost prima dată atestată documentar din anii 1202-1203.

A urmat istoria comitatului Zărandului care a fost stăpânit de turci (1556-1595),  după ce aceștia au fost alungați de habsburgi (1726) a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar. Localitatea a fost populată cu maghiari, numită Ágya și în 1730 în centrul satului a fost construită Biserica Reformată Calvină.

În turnul bisericii a fost montat un clopot (1856) și, deteriorându-se, în 1908 a fost refăcută.

Între anii 1920-1930 satul a fost colonizat cu români din zona Sebiș-Vârfurile pentru care a fost construită o școală și amenajată o capelă.

Fiind o comunitate mică și lipsind fondurile, nu au putut să-și construiască o biserică.

Dorința le-a fost îndeplinită de o familie din Arad care împreună cu preotul satului au făcut demersurile necesare, au asigurat fondurile și cu ajutorul unor meșteri din Maramureș au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (2009).

M-am întors la Chișineu-Criș de unde m-am îndreptat din nou spre est și după 14 kilometri am ajuns în comuna Sintea Mare. Deși atestată documentar din 1337, așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind obiecte, unelte, monezi datând din anii 200-300 î.e.n. În aceeași perioadă (1338)documentele arată existența unei Biserici de lemn cu hramul dat după constructorul ei, „Fericitul Briciu Mărturisitorul”.

Și Sintea Mare a fost ocupată de turci, perioadă în care populația, de două religii, aparținea aceleași parohii. Turcii fiind alungați de habsburgi care au maghiarizat zona, au creat cultul greco-catolic, românii ortodocși fiind forțați să treacă la catolicism și a fost ridicată Biserica Greco-Catolică (1873-1874). După 1948 cultul a fost interzis în România și biserica și-a reluat activitatea doar din 1990 când restricția a fost ridicată.

Puținele familii care au rămas la credința ortodoxă și-au ridicat propria biserică, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1898-1899) al cărei interior a fost pictat în tempera și frescă abia în 1950.

Deși catolicizați, au conlucrat cu cei ortodocși, cele două biserici ajutându-se reciproc, la nevoie slujbele ambelor rituri ținându-se în aceeași biserică.

Căminul Cultural

Din Sintea Mare am urmat drumul spre Ineu, apoi un drum secundar lateral spre sud și după  6 kilometri, la capătul lui am intrat în satul Țipar, comuna Sintea Mare. Satul, atestat documentar din 1881, era un sat de maghiari situat pe șes.

Biserica Evanghelică Luterană

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1910)

Începând cu anul 1928 a fost populat cu familii de români venite din satele situate pe dealuri. Ortodocși, inițial au folosit o capelă și din 1971 au demarat construcția unei biserici, Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Din Țipar m-am întors la Sintea Mare și am urmat alt drum, spre spre nord-est.

După 19 kilometri am ajuns în comuna Șepreuș. Atestată documentar din 1364, localitatea Șiproș apare mai frecvent în actele din secolele XIV-XVI sub forma unor dispute între familiile nobiliare maghiare Bethlen și Neczply.

Comuna era înconjurată de o pădure mare de răchită din care locuitorii confecționau mături din nuiele pe care le comercializau. Se pare că și-a preluat numele după cuvântul maghiar Seprős care tradus înseamnă confecționare de mături.

După ocupația otomană, intrând sub cea habsburgică, localitatea, fără stăpân, a intrat în posesia erariului (1726).

Populația, majoritar română, ortodoxă, avea construită o Biserică de lemn „Sfinții Arhangheli” (1775). Sub habsburgi vatra satului a fost mutată în locul actual și a fost construită o altă Biserică de lemn (1780) care a fost înlocuită cu una din cărămidă și zid (1854), cea actuală, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”.

În 1821 comuna și teritoriul înconjurător au fost cumpărate de familia Czaran, formată din mai mulți frați.

Aceștia și-au construit Castelele Czaran în care azi funcționează Primăria și Grădinița.

Comuna a participat prin Mihai Veliciu, născut acolo, la Memorandumul Transilvaniei (1892) și cu doi membri ca deputați în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918).

Căminul Cultural

În 1906 a fost înființată Comunitatea Baptistă care a cuprins Aradul, Valea Mureșului, zona Banatului, Șiria, Chișineu-Criș, apoi în 1907 au sosit la Șepreuș misionarii germani care au încercat să răspândească religia adventistă.

Biserica Adventistă de Ziua a 7-a (1981)

Locuitorii comunei au participat la cele Două Războaie Mondiale. Dintre ei mulți au decedat. În amintirea lor a fost ridicat Monumentul Eroilor sub forma unei troițe (1998).

Populația actuală este format predominant din români, urmată statistic de alte etnii la egalitate cu romii și foarte puțini maghiari.

La periferia comunei au fost ridicate adevărate conace care estompează fostele Castele Czaran.

Citește și Comunele Seleuș, Zărand și Olari, județul Arad

Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie în județul Timiș, după ce am vizitat comunele Mașloc și Bogda, cu satele aparținătoare, m-am îndreptat în continuare spre sud. Între Mașloc și Fibiș, în câmp, pe partea stângă a șoselei, am văzut o biserică.

Normal că am deviat din drum, am trecut calea ferată și am parcat lângă un lac aflat vis a vis de ea.

Lângă biserica, înconjurată de un zid din piatră, se înșiruiau chiliile, nelocuite, formând în total o mânăstire. Lângă lac era construită o casă din lemn cu terasă de unde, în mare agitație, a ieșit un personaj care încerca să mă izgonească.

Nu pricepeam de ce nu am voie să văd/ vizitez o mânăstire până când mi s-a explicat. Ca în vremurile vechi, teritoriul agricol din zonă era deținut de un mare afacerist bănățean, Stelică Mălăeștean, care și-a construit Mânăstirea privată și slujbele, oficiate de un preot plătit de el, nu vor fi decât pentru „moșier” și anturajul său. Informațiile le-am obținut doar la întoarcerea acasă, din presă, personajul nervos efectiv gonindu-mă.

Contrariată, m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre comuna Fibiș. Aceasta a fost menționată în documente ca existând în 1234, în 1446 purta numele Fyuves schimbat în Also-Fyes (1453), fiind o localitate românească. În perioada colonizării zonei cu șvabi satul, numit Fibesch,  a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812)

La sfârșitul secolului XIX s-au mutat acolo câteva familii de maghiari și germani pentru care a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1908).

Tot spre sud, după 10 kilometri am ajuns în comuna Pișchia. A fost atestată documentar din 1333 când localitatea era situată mai la sud de actuala locație. Sub ocupația otomană populația s-a micșorat astfel, după eliberarea Banatului și trecerea sub habsburgi, satul era format doar din 8 case (1717).

Coloniștii germani s-au așezat pe locul actualei comune (1724, 1766), românii au părăsit vechiul sat și li s-au alăturat astfel s-a format noua așezare, Bruckenau. O mare parte din populație a fost decimată de ciuma din 1771.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)

În timp satul s-a dezvoltat, ocupația de bază fiind agricultura, în mod special viticultura, pe dealurile înconjurătoare. Totuși în perioada interbelică mulți dintre germani au emigrat în America sperând într-un trai mai bun.

În perioada 1945-1948 mulți germani din sat au fost deportați la muncă silnică în Rusia, ulterior mulți dintre ei s-au întors. Casele și pământurile lor au fost naționalizate. În aceeași perioadă satul a fost ocupat de aromâni veniți din sudul Dobrogei, ocupată de Bulgaria, care au ocupat fostele gospodării ale germanilor. La sfârșitul războiului în sat s-au așezat familii de refugiați basarabeni și familii de olteni.

Au urmat deportările în Bărăgan (1951-1952) și, în timp, s-a ajuns ca populația satului să fie formată din 50% germani și 50% români apoi, după evenimentele din 1989, prin migrarea germanilor spre locurile de proveniență, a devenit sat românesc. Din 1966 satul a fost atașat administrativ comunei Mașloc și din 2004 s-a dezlipit devenind comună.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1991)

La 4 kilometri lateral de drumul principal se află satul Murani care aparține administrativ de comuna Pișchia. În prima atestare documentară (1318) apare cu numele de Murun, ulterior Murony. În apropiere se aflau alte două localități, satul Acsad (1318), în care se găsea o Biserică de lemn, distrusă la un moment dat într-un incendiu și satul Derase (1421). Ambele sate au dispărut, doar Murony a supraviețuit ocupației otomane.

După îndepărtarea otomanilor și cucerirea Banatului de către austrieci (1717) localitatea a intrat în posesia fiscului austriac de la care a fost cumpărată de Iosif Kulterer. Primind titlul de baron (1798), acesta și-a schimbat numele în „de Murany”, localitatea a devenit reședință de comitat și a fost numită după el. În mijlocul unui parc întins pe 6 hectare baronul a ridicat un conac cu acareturi.

Azi parcul împreună cu conacul sunt cunoscute ca Domeniile Murani.

În timp au trecut din proprietar în proprietar care au amenajat  parcul, fiecare după fantezia sa.

Lângă conac a fost ridicat un paraclis.

Ultimul proprietar a fost deputatul Gheorghe Andrașiu (1928) apoi moșia cu conacul au fost naționalizate.

După 1990 conacul a fost retrocedat fetei acestuia care l-a renovat. Actual conacul este cunoscut ca și Conacul Andrașiu.

Domeniile Murani sunt folosite ca loc de recreere. Se poate vizita parcul, consuma diverse produse la terasa deschisă, există un loc de joacă amenajat, totul contra unei sume care se plătește la intrare.

În anul 1845 pe locul fostei Biserici de lemn a fost construită una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

În secolul XX localitatea a avut statutul de comună până în 1950 când a devenit sat arondat comunei Pișchia. Citisem că pe teritoriul satului se află Rezervația Naturală „Mlaștinile Murani”, întinsă pe 200 hectare, unde trăiesc numeroase specii de păsări și în care există un Lac de acumulare. În anii 1980 coada lui a fost drenată, stufărișul s-a transformat în pășune umedă, ceea ce a dus la migrarea multor specii de păsări. Din păcate, neavând o mașină de teren, nu am putut parcurge drumul care trebuia străbătut până acolo.

De la Murani m-am întors la Pișchia și m-am îndreptat spre est unde se află al doilea sat aparținător, Bencecu de Jos. Săpăturile arheologice au dovedit existența pe acel loc al unei așezări din secolul III dar abia în 1370 a fost atestat documentar ca sat românesc unde exista o Biserică de lemn. Un secol mai târziu, când devenise un sat sârbesc, a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara (1456).

Apoi a trecut din proprietar în proprietar, schimbându-și de fiecare dată numele în  Wencze, Benchsfalva, Benczekuta, Pensek, Olah Bentsek, Romanbencsek, etc.

Biserica de lemn, ruinată, a fost dărâmată, construită o altă Biserică de lemn (1769) la rândul ei înlocuită cu una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1899).

În 1794 la 1 kilometru de sat s-au așezat coloniștii germani și au format localitatea Greifenthal, numită de români Bencecu de Sus sau Bencecu German. În 1807 localitatea fost mutată  la 2,5 kilometri spre sud, unde a rămas până azi.

Sub administrația austro-ungară comuna a fost populată cu maghiari.

Până în 1814 comuna a făcut parte din domeniul Blumenthal al bisericii catolice.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1832)

După cel de Al Doilea Război Mondial populația germană a emigrat.

În anii 1960 în sat s-au stabilit români veniți din județul Hunedoara apoi din satul Sălciua Nouă (1965), județul Alba (1978) și având ca sat aparținător Bencecu de Jos a devenit o comună cu populație majoritar română.

Capela  Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1976)

Din 1968 a fost trecută la statut de sat și împreună cu Bencecu de Jos arondate comunei Pișchia.

La Sălciua Nouă, al patrulea sat aparținător de comuna Pișchia, nefiind un drum de legătură, nu am putut ajunge, accesul făcându-se doar din comuna Herneacova.

Comunele Mașloc și Bogda, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă frumoasă de vară am pornit la drum urmând să explorez câteva dintre comunele județului Timiș. Din Arad m-am îndreptat spre Zăbrani apoi spre sud am intrat în județul Timiș  și am ajuns în prima localitate, satul Alioș care aparține administrativ de comuna Mașloc dar anterior a aparținut comitatului Arad.

În nordul satului de azi, prima localitate, Eleuș (Satul Bătrân), a fost înconjurată de încă 3 sate care în decursul timpului au dispărut dar se pare că zona a fost ocupată încă din timpul romanizării Daciei, săpăturile arheologice scoțând la iveală un zid roman. În prima atestare documentară (1332) localitatea apare cu numele de Ellefalva. Sub invazia otomană satul a fost distrus (secolul XV). Din acea perioadă a fost depistată de arheologi fortificația de pământ „Cetatea Turcească”. După eliberarea Banatului de sub otomani, pe harta Contelui Mercy reapare cu numele de Alliosch.

Era un sat de români ortodocși pentru care, în 1826, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În 1870 în sat s-au mutat germani din Mașloc și Remetea Mică. Catolici, în anul 1909 și-au ridicat propria biserică,  Biserica Romano-catolică „Sf. Iosif”. Biserica a fost ultima dată renovată în anul 2005.

La aproximativ 5 kilometri spre sud am intrat în comuna Mașloc, prima dată atestată documentar în dijmele papale ca Machalaka (1332). Un secol mai târziu a primit statutul de oraș (1475) apoi în acte apare ca localitate părăsită.

După ce Banatul a fost eliberat de sub ocupația turcească de către trupele habsburgice (secolele XVI-XVII), comuna a fost reînființată cu numele de Maschlok apoi a fost colonizată cu germani și schimbat numele în Blumenthal (1770-1771).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Bartolomeu” (1787)

După cel de Al Doilea Război Mondial germanii au migrat spre locurile de proveniență.

Monumentul Eroilor

Migrarea în masă a avut loc după evenimentele din 1989 și comuna a rămas populată majoritar cu români.

Bis Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (2006)

La ieșirea spre est din comună săpăturile arheologice au descoperit locul numit Fântâna Turcului. Am umblat pe câmp după indicațiile primite dar nu am reușit să o depistez.

Am continuat drumul spre est și după 4 kilometri am intrat în satul Remetea Mică,  comuna Mașloc. Și acolo a existat un sat medieval românesc, Remethe, distrus sub ocupația turcească. Sub Imperiul Austro-Ungar, o dată cu al doilea val al colonizării cu șvabi (1773), pentru aceștia, pe acel loc au fost construite două așezări- Königshof şi Greifenthal, ulterior a doua desființată (1783) și locuitorii mutați în Königshof, în timp numit de români Remetea Germană sau Remetea Mică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1935)

Satul a rămas ocupat preponderent de germani, la sfârșitul secolului XIX populația era formată jumătate din români și jumătate germani iar după 1989, când germanii au părăsit localitatea, au rămas doar români.

Capela Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1979)

În anii 1970 Remetea Mică a fost populată cu ucraineni din Maramureș veniți pentru munca în pădure. Aceștia s-au înmulțit ajungând la un moment dat să depășească ca număr românii situație care s-a reglementat în timp, azi satul fiind ocupat doar de români.

Biserica Ortodoxă Ucraineană (2012)

Am continuat drumul spre est, unde se situa comuna Bogda cu satele aparținătoare- Charlottenburg, Buzad, Altringen, Sintar și Comeat.  După 4 kilometri am intrat în satul Charlottenburg, cunoscut și ca Șarlota sau Barița. Satul a fost înființat o dată cu primul val de coloniști șvabi veniți în zonă (1771) și numit după soția Contelui Altringen care era atunci Guvernator al Banatului. A fost construit pe moșia acestuia, cu formă circulară având diametrul interior de 210 metri, în jurul unei plantații de duzi, pentru a-l proteja de daunele animalelor sălbatice.

În secolul XIX în centrul satului au fost ridicate o școală, poșta și Biserica Romano-Catolică.

Prin forma circulară, fiind unicat în Banat a fost declarat monument istoric. Din populația germană majoritară, după migrarea lor azi în sat au rămas doar 6 etnici germani. Pe lângă forma sa circulară, satul mai este cunoscut datorită Parcului de vânătoare Șarlota, populat cu cerbi din Boemia, Germania și Austria, care a aparținut Casei Regale a României și azi este administrat de Ocolul Silvic Timișoara.

Alt sat aparținător comunei Bogda este Altringen în care la recensământul din 2002 au fost înregistrați doar 27 de locuitori din care nici un german. În vechime acolo a existat satul româno-sârbesc Recașul Mic (Recășel) care în 1463 aparținea familiei Hagymas și purta numele de Rekas apoi a urmat istoria zonei, fiind colonizat cu șvabi (1770-1771) și românii mutați în alte localități.

Pe locul comunei Bogda au existat două sate românești, Felse Baagd (Bogda de Sus) şi Alsö Baagd (Bogda de Jos) care s-au unit și au format localitatea Bagd (1476). Și aceasta a fost colonizată cu șvabi (1771) și a primit numele Neuhoff.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1849)

În secolul XIX moșia a trecut în posesia mai multor proprietari. Au fost amenajate băile devenite în acea perioadă foarte cunoscute.  Deținută de Anton Negele, cu acordul Ministerului de Interne acesta i-a schimbat numele în Bogda-Rigos. Până după anul 1989, când toți germanii au părăsit-o, comuna a intrat în declin, a fost desființată apoi un an mai târziu reînființată cu români (1990).

Clopotnița fostei Biserici Romano-Catolică „Sf. Anna”

Următoarea localitate, satul Sintar, comuna Bogda, atestat documentar în 1455 cu numele de Zebthi, inițial a fost o localitate valahă (în documentele turcești) care a fost pustiită de invazia otomană. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană localitatea apare pe harta Contelui Mercy cu numele de Sintar (1723), schimbat după colonizarea cu șvabi în Buchberg (1782) și după intrarea în administrație română iar Sintar (1921). Până în 2002 populația a scăzut foarte mult astfel la recensământ în localitate se aflau doar 16 locuitori din care 15 români și 1 german.

La capătul drumului, la 18 km de la Mașloc, se află satul Comeat, comuna Bogda, datat documentar din 1547 când aparținea comitatului Arad și era format din două așezări- Dolni Komjat (Comiatul de Jos) şi Gorni Komjat (Comiatul de Sus). După colonizarea cu șvabi (1771) au format o singură localitate, Lichtenwald,  numită de localnici Komeath. În perioada interbelică satul era populat doar cu români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

M-am întors spre Mașloc dar, din Charlottenburg, am deviat spre sud pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Bogda, satul Buzad.

Și acest sat de afla la capătul unui drum.

Prima dată a fost atestat documentar în anul 1415.

Numele satului provine de la nobilul care-l deținea, Benedict de Buzad.

Curios pentru mine este faptul că acest sat nu a fost colonizat. La recensământul austriac din 1717 apărea ca un sat românesc format din șapte case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”

M-am întors în comuna Mașloc urmând să-mi continui drumul spre sud.

Citește și Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

 

Nădlac, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Nădlac, județul Arad, este cel mai important punct de frontieră cu Ungaria și cel mai mare al județului, prin el desfășurându-se traficul dinspre România, spre capitala statului vecin, Budapesta. Din 2015, o dată cu construirea autostrăzii (2015), are două puncte vamale, cel vechi aflat la ieșirea din oraș spre nord și al doilea pe autostradă.

În Nădlac trăiește cea mai mare comunitate de slovaci din România care reprezintă jumătate din populația orașului, cealaltă fiind formată majoritar din români, urmați de maghiari, germani și alte naționalități.

Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din neolitic și din perioada daco-romană. În secolul X așezarea era sub stăpânirea Voievodului Glad, un secol mai târziu a fost construită o cetate (1192) care a fost distrusă de tătari (1241). Prima atestare documentară datează din anul 1310 când purta numele de Noglog. Localitatea se întindea până pe teritoriul actualului sat Nagylak (Nădlacul Unguresc) din Ungaria.

O scurtă perioadă de timp zona a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara (1446-1451). Acesta a donat moșia familiei sârbă Jaksici care au construit cu castel fortificat (1474). Castelul a fost incendiat de trupele lui Gheorghe Doja (1514) apoi distrus de armatele otomane (1529). După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană și includerea lui în Imperiul Habsburgic (1691-1716) populația scăzută ca număr nu mai făcea față muncii agricole.

În același timp în Ungaria numărul populației slovace crescând, iobagii și jelerii nemaiavând de lucru (1778) s-au mutat la Nădlac (1801-1803) unde și-au construit case și au lucrat pământurile disponibile. Au fost numiți popular „tăuți. O dată cu slovacii, localitatea a fost colonizată cu șvabi, numărul populației a crescut, s-au înființat mai multe bresle de meseriași și Nădlac a primit statutul de comună urbană (1820).

În 1775 în localitate a o existat o Biserică Ortodoxă care era ruinată. A fost înlocuită temporar cu o Biserică de lemn (1822-1829). În locul ei a fost construită o clădire nouă în stil rococo cu elemente baroce, prevăzută cu un turn de peste 40 m înălțime, Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ierarh Nicolae” (1833).

Interiorul a fost decorat cu picturi murale și fresce (1868-1914).

Celelalte etnii, aparținând diferitelor culte religioase, au construit propriile biserici astfel reformații au ridicat Biserica Reformată Calvină, sârbii, Biserica Ortodoxă Sârbă.

Slovacii, de confesiune augustină, au ridicat o biserică (1804) pe care după câțiva ani au înlocuit-o cu cea actuală, Biserica Evanghelică Luterană Slovacă (1812-1822).

Biserica a fost prevăzută cu un turn de 54 m înălțime (1895) din care, după un obicei vechi slovac, la fiecare 15 minute un paznic suna dintr-o trompetă de aramă, cu excepția perioadei când se trăgea clopotul. Dacă semnala un incendiu, în direcția lui arbora ziua un steag negru sau noaptea un felinar aprins.

Biserica Romano-Catolică (1878)

Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci”

Pe teritoriul mărginaș din nordul localității șvabii au fondat o fabrică de prelucrare a cânepii (1903). După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon teritoriul a fost reîmpărțit. Prin mijlocul curții fabricii a fost trasată granița dintre cele două țări (1920) apoi în 1922 teritoriul întregii fabricii, o parte a terenurilor agricole, linia de cale ferată și gara au intrat în posesia Ungariei, România fiind răsplătită prin alipirea unei zone similare aflată lângă Mezőhegyes. În zona cedată de români, în jurul gării s-a înființat satul Nagylak, azi cel mai mic sat din Ungaria, format din 90% maghiari, restul români, slovaci, romi.

Înainte de Al Doilea Război Mondial în Transilvania trăiau aproximativ 30.000 de slovaci care aveau doar școli elementare cu învățători din Cehoslovacia. La Nădlac, Uniunea Cehoslovacă împreună cu Parohia Bisericii Evanghelică au înființat Gimnaziul Cehoslovac de Stat (1945), într-o clădire construită la începutul secolului XX, fost Hotel Hungária”, ulterior Hotel „Slovak”, donată de parohie în acest scop. Gimnaziul, cu profil pedagogic, primul din România cu predare în limbile slovacă și română, a format până în 1956 peste 100 de cadre didactice. Ulterior numele i-a fost schimbat în cel actual, Liceul „Jozef Gregor Tajovsky”.

Din 1959 în Nădlac a început să funcționeze învățământul mediu fără frecvență apoi învățământul la zi (1960). Școala slovacă și cea română au format o singură unitate școlară cu două secții, una cu predare în limba română, cealaltă în limba slovacă (1961).

Școala Primară nr. 3

Din 1968 Nădlacul a fost declarat oraș. Ocupația de bază a rămas agricultura pe lângă care au supraviețuit micii meseriași și s-a dezvoltat industria ușoară în sectorul textil, alimentar și de prelucrare a lemnului.

Primăria

Muzeul Etnografic Slovac a fost înființat reproducând o gospodărie tradițională din secolul XIX (1995).

A fost ridicată o casă din pământ bătut, acoperită cu trestie adunată din mlaștinile din apropiere.

În cele două încăperi și tindă au fost etalate mobilier, obiecte de uz casnic și de port popular, cărți dintr-o veche școală slovacă, fotografii, etc. Pe prispă au fost expuse vase din ceramică de Modra, Slovacia, unele sparte și reparate cu sârmă după metodele vremii.

La ieșirea din localitate spre punctul vamal, lateral se află o Baltă de pescuit folosită și ca loc de agrement.

Citește și Un drum Nădlac-Curtici prin localități de graniță cu Ungaria