Arhive lunare: aprilie 2021

Excursie în Tunisa-ziua 4: Oaza Tamerza; Onk Jemel

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat o parte din Oaza Chebika, Tunisia, ne-am îndreptat spre o altă oază de munte situată la aproximativ 15 kilometri de granița cu Algeria.

Oaza Tamerza, în perioada ocupației romane numită Ad Turres, fiind situată pe drumul  care lega Tbessa (Algeria) de Gafsa (Tunisia),  înconjurată de munți înalți și abrupți, a devenit un punct important în  apărarea granițelor.

Sub bizantini a devenit sediul unei episcopii romano-catolice. În decursul timpului a devenit un fel de capitală a teritoriului muntos înconjurător, numită Tamaghza.

Casele au fost construite de-a lungul râului El Horcane.

Albia sa, ca un canal, formează un canion.

Oaza este renumită pentru cascadele și izvoarele care, în final, irigă orașul.

A fost abandonată în 1969 când, în urma unei mari inundații, au murit mai mult de  400 de persoane. Ulterior, la mică distanță, a fost construit un nou oraș. 

La intrarea în canion se aflau mai multe tarabe care comercializau suveniruri. Eu, „mai cu moț”, am plătit pentru a „socializa” cu un mic șarpe care imediat mi s-a încolăcit pe mână, parcă ar fi dorit să nu ne mai despărțim.

După ce am văzut cele două oaze am pornit cu jeep-ul prin deșert spre lacul Chot-el Gharsa.

Am oprit la o formațiune muntoasă din care se desprindea o stâncă ce semăna cu gâtul și capul unei cămile, numită Ong Jemel. Acel loc a fost folosit pentru filmarea mai multor scene din filmele Pacientul englez și Star Wars (Războiul stelelor), în al doilea film formațiunea fiind numită „Mos Espa”.

Am continuat drumul prin marea întindere cafenie, urcând și coborând dunele. Mi-am dat seama de înălțimea lor doar când am oprit la marginea uneia de unde jos, în depărtare, am văzut, minuscule, niște clădiri estompate de soarele care cobora spre asfințit.

Spre frica companionilor de drum și spre amuzamentul meu, am coborât brusc duna, cu senzația căderii  în gol, cu capul în jos.

Am ajuns la o altă locație în care s-au filmat scene din filmul Star Wars.

Ca peste tot în zonele turistice chiar și acolo, în mijlocul deșertului, ne așteptau tarabele cu suveniruri de vânzare.

M-am învârtit printre clădirile cu forme ciudate, construite din pământ tasat pe suporturi de lemn sau metalice.

Locul ca atare era destul de anost dar mi-am adus aminte de film, mi-am imaginat că participam la scenele filmate acolo și locul a prins viață.

Mă aflam la marginea universului Star Wars, pe planeta deșertică Tatooine…

M-a trezit la realitate apariția unui dromader.

Se înserase așa că vrând, nevrând, am părăsit zona și am pornit din nou pe dune.  Conducătorului jeep-ului ne-a informat că pe unele porțiuni urmam ruta raliului Paris, Franța-Dakar, Senegal, a cărei primă cursă a avut loc în 1978. S-a ținut regulat  până când din cauza amenințărilor teroriste din Mauritania (2008) din 2009 s-a mutat în America de Sud.

Am părăsit deșertul și am continuat drumul spre Tozeur. Privind frumusețea apusului de soare nici nu mi-am dat seama când am ajuns la hotel.

Nu doream să se termine acea zi superbă așa că am încheiat-o cu o baie nocturnă în piscina hotelului.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 5: din Tozeur prin Kairouan spre Monastir

Excursie în Tunisia-ziua 4: Oaza Chebika

Publicat pe de
1

După cazarea la Hotelul Palm Beach Palace din Tozeur, Tunisia, și servirea mesei de prânz, aveam de ales între a rămâne la hotel sau a porni cu jeepul prin deșert. Firesc că am ales-o pe a doua.

A trebuit să aștept ora stabilită pentru plecare și mi-am ocupat timpul explorând parterul hotelului. Existau diverse încăperi decorate în stil tradițional.

Mi-a atras atenția sala amenajată pentru fumătorii de narghilea. Avea pereții placați cu plăci ceramice colorate.

Tavanul de lemn era decorat cu motive florale.

Ne-am îmbarcat în jeep-uri și am pornit spre granița cu Algeria. Orașul Tozeur este situat între două lacuri sărate, Chott el Djerid, pe lângă care venit în localitate și Chott el Gharsa, un lac sărat mai mic, lung de 50 kilometri și lat de 20 kilometri, situat la 17 metri sub nivelul mării, în cel mai jos punct al țării, la granița cu Algeria. 

Diferitele porțiuni ale lacului Chott el Gharsa au fost numite Chtihatt Sghatt, Mejez Sfa și el Rahim. Ne-am deplasat de-a lungul lacului Chott el Rahim îndreptându-ne spre zona muntoasă din nord.

Munți înalți s-au format din roci sedimentare, în perioadele Cretacic și Eocen, cu coaste abrupte, unele concave datorită eroziunii și alunecărilor de teren. Între ei s-a format o depresiune sub formă de bazin- Chott el Gharsa.

Lacul este alimentat cu apă dulce din pânza freatică existentă  sub coaja de sare, în cele mai adânci straturi de nisip. Depozitele sale de sare gemă și gips au luat diverse forme, comparate cu cele de pe suprafața planetei Marte.

După aproximativ 1 oră am ajuns la Oaza Chebika, situată la poalele munților Djebel el Negueb.

A fost numită și Palatul Soarelui (Qasr el-Shams ) datorită temperaturilor ridicate din zonă.

În perioada ocupației romane purta numele Ad Speculum și era un avanpost de apărare a granițelor acelei zone.

Ostașii legiunilor romane aveau în munți puncte de observație de unde, cu ajutorul reflexiei oglinzilor, comunicau între ei și de la acea manevră localitatea și-a primit numele.

Situat pe „șanțul african” (Fossatum Africae), o linie defensivă construită de romani  în nordul Africii pe o lungime de aproximativ 750 kilometri,  pe drumul care leagă Tebessa și Gafsa, a devenit un important punct strategic.

Așezarea s-a format între munții parțial acoperiți cu palmieri, măslini și alți pomi fructiferi.

Populația avea ca ocupație de bază cultivarea acelor produse și creșterea animalelor.  

Au fost ridicate case de piatră și pământ.

Conform sistemului roman au fost ordonate pe străzi pavate cu pietre.

În unele locuri formau culoare, ca niște verande, acoperite cu structuri din lemn.

A fost aleasă acea zonă și datorită faptului că exista o sursă de apă, pârâul Wadi Khanga, care, mai ales primăvara, este alimentat de apa de ploaia ce se revarsă de pe munți.

Pârâul care se formează trece printr-un culoar format între stânci, apoi se lărgește și, printr-un sistem de irigații creat de om, irigă câmpia oazei.

Vara albia aproape seacă însă iarna, prin cantitățile mari de ploaie, formează un torent învolburat care curge spre câmpie.

Am urmat albia râului până la o porțiune unde se afla un fel de podeț peste apă și o platformă, construite de oameni.

De pe un versant  al muntelui, fiind septembrie,  se revărsa doar o mică cascadă.

La baza ei exista un superb lac cu apă cristalină în care se reflecta imaginea munților.

Apoi apa continua drumul său urmând albia pârâului.

În antichitate în toate oazele a fost creată așa numita „cameră clepsidră” în care un personaj, considerat important pe scara socială, umplea și golea alternativ două amfore, semnalând timpul în care să se pornească sistemul de irigare a oazei.

În 1969 timp de 3 săptămâni a plouat fără întrerupere, cu rafale abundente care au distrus casele și au omorât sute de persoane. Localitatea veche a fost abandonată și în apropiere a fost construită o localitate nouă.

Oaza a găzduit filmarea multor scene din filmul Pacientul englez.

Citește și Excursie în Tunisa-ziua 4: Oaza Tamerza; Onk Jemel

Excursie în Tunisia- ziua 4: Tozeur- Eden Palm, ZOO

Publicat pe de
1

Traversând Lacul Cott el Djerid ne-am îndreptat spre Tozeur, Tunisia, oraș situat la marginea deșertului Sahara. Numit Tusuros, în perioada romană era un important punct pe ruta caravanelor care veneau din deșertul Sahara îndreptându-se spre coasta nord-estică a Mării Mediterană și punct de apărare a frontierei sudice.

De asemenea a devenit un centru important al donatiștilor, o sectă romano-catolică strictă (secolele IV-VI), pentru care a fost formată o episcopie.

Tozeur guverna  provincia romană Byzacena care cuprindea partea centrală a Africii de Nord, aproximativ Tunisia de azi, funcție pe care a păstrat-o sub Imperiul Bizantin și sub Regatul Vandalilor. De fapt și azi este capitala Guvernoratului Tozeur.

Atât sub bizantini cât și sub arabi, orașul a prosperat, mai ales prin comerțul cu sclavi negri din Africa de Nord (haratini) pentru care s-a organizat o adevărată „piață”.

Orașul a ajuns la apogeu în secolul XIV când istoricii estimează că avea o populație de trei ori mai mare decât azi. Fiind un oraș bogat, tot mai frecvent au avut loc raiduri ale nomazilor apoi, sub ocupația otomană, i s-au impus impozite mari. Episcopia a fost desființată și a avut loc o islamizare masivă. În decursul timpului orașul a intrat în declin.

Lovitura cea mai mare a primit-o în secolul XVI când o epidemie de holeră a omorât jumătate din populația orașului. Cândva foarte important și înfloritor, treptat a decăzut și a devenit o localitate nesemnificativă pe care francezii au ocupat-o fără luptă (1881). Sub Protectorat francez s-a dezvoltat, a fost europenizat, dar clădirile au rămas în stilul arhitectural tradițional. În 1933 Episcopia Romano-Catolică a fost repusă în drepturi.

Autocarul a traversat o parte din oraș și a oprit în dreptul unor șarete și trăsurici care,  aliniate, așteptau turiștii.

Cu ele am ieșit din oraș. Destinația era o surpriză.

Am urmat un drum care străbătea o pădure de palmieri și alte soiuri de copaci. Îmi imaginam munca depusă la plantarea acelor pomi în vremea când se crea oaza.

Am părăsit trăsurica și am intrat în Jardin du Paradis, în porțiunea Eden Palm, o grădină botanică cu diferite specii de palmieri și pomi fructiferi- curmali, banani, rodii, etc.

Pentru alimentarea cu apă au fost create sisteme de irigații.

Șezând la umbră, pe o banchetă improvizată, am urmărit un localnic care ne-a demonstrat modul în care se culegeau fructele. Cu mare rapiditate, ajutându-se de cele patru membre, s-a cățărat într-un curmal. La întinderea mare a plantațiilor și comercializarea curmalelor în toată lumea, mă gândeam că era modul străvechi de recoltare a roadelor.

Întorcându-ne la trăsuri am întâlnit niște copii cu un măgăruș pe care, contra cost, se putea călări pentru o tură. Își făceau și ei un ban de buzunar așa că le-am plătit fără să fac tura, fiindu-mi milă de frumosul, fragilul și pașnicul animal. 

De acolo, la înțelegere cu proprietarul, am luat hățurile și am condus trăsurica.

Printr-o zonă aridă, la marginea construcțiilor, ne-am îndreptat spre Grădina Zoologică.

Intrarea la ZOO du desert se făcea printr-un complex de clădiri ridicate din cărămidă, după stilul tradițional.

Iubesc absolut toate speciile de animale. Deși nu îmi surâde ideea capturării și izolării animalelor într-un mediu neadecvat modului lor de trai, m-am hotărât să vizitez ZOO pentru a vedea specii nevăzute pe viu până atunci.

Plata fiind făcută, ne-a preluat ghidul, un tânăr vorbăreț care prima dată ne-a arătat diverse oase ale unor specii de animale, dispărute azi, care au trăit în deșert. 

Vorbind în limba franceză și ghida nefiind cu noi, mă obișnuisem deja cu absența ei, pentru cei necunoscători, un coleg de grup a preluat traducerea.

Ghidul ne-a povestit că viața în deșert, deși grea, nu este imposibilă și multe specii de animale s-au adaptat la ea, hrănindu-se cu puțina vegetație existentă. Un exemplu au fost dromaderii care pot consuma în jur de 100 de specii de plante care se găsesc în deșert. Ne-a făcut și o demonstrație cu unul dintre dromaderii captivi care, din mâna lui, a consumat o sticlă de Coca- Cola, spre amuzamentul oamenilor, dar, cred eu, în detrimentul sănătății lui.

Pentru prima dată în viață am văzut pe viu skinks, șopârle cu corpul neted, acoperit cu solzi mici, cu membrele scurte, având mersul târâit ca al unui șarpe, una dintre cele 1.500 de specii din familia Scincidae, care în mod obișnuit se îngroapă în solul nisipos.

Au o coadă lungă pe care, în momentul în care sunt atacați și prinși de ea, o detașează. Ulterior coada se reface.

În cuști sau țarcuri mici se aflau gazele, șacali, șerpi cu clopoței, etc. Ni s-a făcut o demonstrație și cu un scorpion. Lăsându-l liber și cerându-i-se, scorpionul a luat viteză și a intrat într-o cutie de țigări. După ce l-a ridicat, ținându-l de coada otrăvitoare, ghidul s-a apropiat pentru a-l vedea mai de aproape. Atingerea lui, în loc să mă sperie, gâdilându-mă, m-a făcut să râd.

Fiind întrebați cine se oferă să preia un cameleon, pentru a-i putea urmări schimbarea culorilor, am fost prima cu mâna sus, ca la școală. Bietul animal a rămas inert, fără să-și schimbe culoarea. Era prea speriat sau mai degrabă plictisit de activitatea care se repeta la nesfârșit cu alte și alte grupuri de turiști.

Vizita încheindu-se, cu trăsurile ne-am întors la autocar. Speram că vom putea vizita și micul oraș. Speranța a murit în momentul când autocarul a fost oprit. Strada era blocată de personaje în uniforme, vehicule, între care și una blindată. Normal că am furat niște poze, nu prea reușite. Spun am furat pentru că ni se interzisese fotografiatul.

Mi-am dat seama de ce în acea excursie nu puteam să ies singură și să hoinăresc după capul meu și de ce se evita vizitarea localităților (probabil, comparativ cu hotelurile luxoase, să nu vedem gradul de sărăcie în care populația trăiește ?). După pățania din Tunis, încă o dată mi-am confirmat că, deși „modernizată” de francezi, azi Republică independentă, țara este închisă și populația strict supravegheată.

După ce s-a ridicat blocajul am fost transportați pentru cazarea într-un hotel de lux, Hotelul Palm Beach Palace.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 4: Oaza Chebika

Excursie în Tunisia- ziua 4: Lacul Chott-el Jerid

Publicat pe de
Răspunde

După ce am savurat excursiile pe dromader și cu ATV-ul prin deșert, de la Douz, Tunisia, ne-am îndreptat spre Tozeur.

Am trecut pe lângă multe plantații de curmali, activitatea de bază în zonă.

În drumul nostru urma să traversăm cel mai mare lac sărat din Tunisia.

Traversând câteva localități am ajuns la o mare întindere de nisip cu urme albe de sare

Telmine

Tombar– Alqods mosquee

Lacul Chott El Jerid, tradus însemnând „Laguna din Țara Palmierilor”, este un lac endoreic, bazin de drenaj terminal. Acest tip de lac se găsește cel mai frecvent în zonele deșertice. 

Un lac endoreic se formează în timp din apa ploilor care se adună în zonă și nu se poate scurge datorită localizării lângă munți și suprafețe mari nisipoase, care îl înconjoară și nu lasă să se formeze râuri care ulterior să se verse în ocean.

Apa se poate evacua prin infiltrare și, datorită temperaturilor ridicate, prin evaporare. Mineralele uscate și alte produse de eroziune se acumulează în bazin și apa devine sărată.

De asemenea se poate polua mult mai ușor decât lacurile cu scurgere deoarece agenții poluanți se acumulează în timp. În timpul sezonului uscat lacul se poate diviza în părți mai mici sau își poate schimba forma.

Lacul Chott el Djerid, situat la 10-25 metri sub nivelul mării, se întinde pe o lungime de 250 km, cu lățimea de 20 kilometri și este cel mai mare lac sărat din Sahara, ocupând o suprafață de peste 7.000 km pătrați.

Până la începutul secolului XX a fost populat de crocodili de deșert și pe malurile lui, primăvara, își făceau cuiburi flamingo roz.

Conform unei legende este locul unde s-a născut zeița Atena.

Datorită temperaturilor foarte ridicate care pot ajunge la 50 grade Celsius, vara lacul seacă, pe întinderea lui se poate vedea scoarța de sare și apare des fenomenul de Fata Morgana. Pentru a-l traversa sau colecta sarea locuitorii trebuie să aibă grijă deoarece crusta de sare nu este peste tot rigidă. 

În unele părți lacul apare în diferite nuanțe de violet, alb, cafeniu și chiar albăstrui fapt pentru care a fost folosit la turnarea filmului Star Wars.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 4: Tozeur- Eden Palm, ZOO

Excursie în Tunisia- Douz: dromaderi, ATV

Publicat pe de
1

Din Matmata, Tunisia, am părăsit munții îndreptându-ne spre marginea oazei unde începea deșertul Sahara.

În drum am văzut turme de oi care pășteau din ceea ce creștea în nisip. Comparându-le cu cele de acasă, care beneficiază de o multitudine de vegetație, la munte și la câmpie, m-am întristat de soarta lor vitregă.

Am ajuns în orașul Douz, situat în zona de est a Saharei, care cuprinde sudul Tunisiei și o parte din Algeria, unde urma să înnoptăm.

Fiind la marginea deșertului este cunoscut și cu numele de „Poarta Saharei”.

A fost creat de francezi pentru a stabiliza nomazii Mrazig care deranjau guvernul colonial cu incursiunile și viața lor nomadă (1911).

Au fost construite clădiri noi și pe lângă producția de curmale, activitate de bază, s-au dezvoltat mici afaceri.

În zonă trăind mulți dromaderi, micii întreprinzători au început să ofere turiștilor experiența unei excursii prin deșert, activitate care azi este înfloritoare. 

Am fost cazați într-un hotel situat la marginea orașului.

Fiind seară, majoritatea grupului s-a retras. Eu neavând astâmpăr, când vizitez locuri noi nu simt foame sau somn, am ieșit să explorez zona. Din păcate, fiind târziu nu am putut merge până în oraș.

Am remarcat că  ne aflam într-o zonă cu  numeroase hoteluri, probabil construite pe rând, în paralel cu dezvoltarea turismului.

Am urcat pentru prima dată în viață o dună de nisip, impropriu numită de mine, de fapt o ridicătură de nisip cu puțină vegetație.

Fumând o țigară am așteptat să văd apusul de soare apoi m-am întors la hotel gândindu-mă la a doua zi când urma să intru propriu-zis în deșert.

Începea ziua a patra a excursiei când, în sfârșit, urma să văd o mică parte de la marginea Deșertului Sahara, o succesiune infinită de dune mici, nisipoase, întrerupte din când în când de unele reliefuri stâncoase, în care citisem că se află așezări rare ale triburilor nomade, ca tribul  R’baja.

Lângă locul de parcare al autocarului am văzut primii dromaderi și niște ATV-uri. Mă întrebam care urma să fie prima experiență, o plimbare pe cămilă sau una cu ATV-ul prin deșert ?

Parcă mi se citise gândul. Prima experiență a fost plimbarea pe dromader.

Pentru ca să nu ne umplem de praf am fost îmbrăcați cu haine de protecție.

Dromaderii, aliniați, își așteptau rândul la ceea ce eu numeam corvoadă.

Azi specia de dromaderi sălbatici a dispărut. Există doar cei cu o cocoașă care trăiesc numai în Africa și cei cu două cocoașe, în Asia. Numele provine din limba greacă, dromás însemnând aleargă. Ei trăiesc în harem, un mascul având mai multe femele și uneori, între masculi, au loc lupte pentru ierarhie. Media de vârstă este între 40-50 ani. 

După o gestație de 360-440 zile femelele sunt lăsate libere pentru a-și crește puii, în jur de 2 ani, după care sunt apte iar de împerechere. Doar masculii sunt folosiți de om și sunt cunoscuți ca „safinat-al-barr” însemnând „navele deșertului”. Ei sunt capabili să parcurgă până la 150 km într-o zi, cărând o greutate între 150-200 kg. Probabil „perechea” mea era mulțumită că avea în spate ceva foarte ușor.

În unele zone dromaderul este considerat un simbol al afecțiunii astfel în Etiopia de Est, în cadrul unei nunți,  dromaderii sunt oferiți ca răscumpărare pentru mâna fetei. Cred că și dromaderul „meu” dorea să îmi arate afecțiunea și mândria sa. În mijlocul grupului ghidat de stăpân, încerca să iasă în față, noi să fim primii în cursa prin deșert.

Ghidul tunisian mi-a spus că și în Tunisia la vânzarea-cumpărarea unor terenuri nu se măsoară suprafața ci este luat în considerare numărul de dromaderi deținuți.

În lunile decembrie și ianuarie se desfășoară un festival dedicat dromaderilor, Festivalul Sahara, cel mai vechi de acest gen din Tunisia, în care timp de 4 zile se desfășoară programe folclorice tradiționale Saharei, spectacole de teatru, curse de cai și dromaderi, dansuri, meciuri de luptă și concursuri de vânătoare.

În mersul lin al dromaderilor dintr-o dată am auzit un tropot de cal. A apărut un personaj ca dintr-un film care oferea, contra cost, o plimbare cu acel patruped superb.

Normal că m-am transferat de pe dromader pe calul care m-a purtat  când la trap când la galop.

Am revenit în grupul de cămile și am continuat excursia prin deșert.

În suflet cu senzația nemărginirii, m-am răcorit la umbra unor tufe de flori. Urma a doua experiență- plimbarea cu ATV-ul.

Am fost norocoasă. Pentru că eram singură și ATV-ul trebuia ocupat de două persoane, am nimerit cu conducătorul grupului, un tânăr vesel, vorbăreț. Coloana conducea atentă, în șir indian și noi îi urmam în mare viteză urcând și coborând brusc dunele de nisip înșelătoare, pentru a-i ține împreună.

Ne-am oprit în plin deșert unde nu vedeam decât cafeniul nisipului fin cu forme schimbătoare.

La întoarcere, văzând că grupul e cuminte, am fost lăsată să conduc ATV-ul. După mai multe salturi și coborâri bruște, văzând că mă descurc, tânărul m-a lăsat să conduc până în apropierea locului de unde plecasem. Deh…avea și el șefii lui… La final a trebuit să-mi fac o poză drept amintire.  Mă gândeam că cine știe când voi mai conduce un astfel de vehicul…

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 4: Lacul Chott-el Jerid

Excursie în Tunisia-ziua 3: El Mahares; Matmata

Publicat pe de
Răspunde

Din El Djem, Tunisia, am continuat drumul spre sud și după 105 km am intrat în orașul El Mahares, situat  pe coasta Mării Mediterană, unde am făcut o scurtă oprire.

Inițial localitate berberă, a fost ocupată de fenicieni când, datorită poziționării pe malul mării, a devenit un punct comercial important.

Fiind cucerită de romani, a devenit un punct strategic important, fiind situată la intersectarea a două drumuri importante care legau Cartagina de Alexandria.

Sub Imperiul Bizantin a fost construită Cetatea Younga. Descoperită de arheologi, au catalogat-o ca unicat în zonă. Atât sub romani cât și sub bizantini populația berberă a fost în mare parte creștinizată.

Apoi bizantinii au fost alungați și El Mahares a fost ocupat de aglabizi, o dinastie arabă, sub care populația a fost convertită la islamism.

Ca toată țara, a intrat sub Protectorat francez (1881) până în 1954 când Tunisia a devenit stat autonom, independent.

Am părăsit marea și ne-am îndreptat spre vest printr-un peisaj destul de anost, o mare întindere nisipoasă, cu vegetație puțină, pe care din loc în loc am văzut câte o casă.

Au început să apară mici dealuri, unele săpate în forme ciudate, care îmi aduceau aminte de carierele de piatră de acasă.

Drumul urca pe serpentine, printre munții înalți, tot mai arizi.

Ne îndreptam spre Matmata unde urma să vedem fostele case troglodite, impropriu denumite, deoarece nu erau mai vechi de 700 de ani.

O idee simpatică… pe coasta muntelui o inscripție enormă, în trei limbi, ura călătorilor „Bine ați venit”.

Spre vârful muntelui am văzut intervenția omului, terase pe care creșteau niște pomi. Fiind departe nu mi-am dat seama dacă erau sau nu măslini.

Am ajuns pe un platou unde am parcat lângă o clădire construită din pământ, Hotel Matmata.

În incinta lui am servit masa de prânz după care urma să vizităm una din casele tradiționale berbere, construită de proprietari pe locul uneia vechi, un fel de „muzeu etnografic”.

În acea zonă consistența solului, care se sfărâmă atunci când este extras, nu a permis ridicarea de locuințe astfel berberii au hotărât să și le sape, preluând ideea romanilor care, la Bulla Regia, pentru a se feri de căldura toridă și gerul iernii, au construit case subterane.

Zona a fost părăsită în anii 1970, când în urma campaniei Președintelui care urmărea să civilizeze zona,  locuitorii au fost mutați în noul oraș Matmata, construit pentru ei. Foarte puțini au rămas în zonă.

În 1977 Matmata a devenit platou de filmare pentru Star Wars când multe dintre case au fost reocupate de locuitori. Unele dintre ele azi sunt folosite în scop turistic.

În vechime construcția casei începea prin săparea unei găuri în pământ de aproximativ 10 metri adâncime și 7 metri diametru, cu rolul de a colecta apa de ploaie, în care se ajungea coborând o scară. Pe pereții laterali erau săpate niște nișe în care erau ținute animalele.

Pe două nivele, situate circular în jurul curții, se săpau camerele, cu o adâncime de aproximativ 6 metri.

La cele de la nivelul superior accesul de făcea pe scări săpate sau scări din frânghie.

Temperatura în camere, aproximativ 17 grade Celsius, rămânea constantă indiferent de anotimp.

Camerele erau săpate cu roluri exacte.

dormitoare

cameră de zi

bucătărie

camere de lucru

camere de depozitare

Pentru a le vedea am fost îndrumați de o localnică îmbrăcată în haine tradiționale care, în plus, ne-a demonstrat unele îndeletnici vechi cum ar fi  frământatul aluatului, prelucrarea făinii, etc.

Și în zilele noastre, ce-i drept foarte rar, în acea zonă este îngropat câte un marabout, un pelerin musulman singuratic, rătăcitor, demonstrând că vechiul mod de trai încă se păstrează.

Din Matmata, coborând munții, am trecut pe lângă câteva hoteluri construite din pământ. Întrebându-l, ghidul tunisian mi-a explicat că interiorul era foarte modern dar, pentru turiștii doritori, exista posibilitatea petrecerii unei zile în stilul vechi, tradițional, al zonei.

Citește și Excursie în Tunisia- Douz: dromaderi, ATV

Excursie în Tunisia-ziua 3: El Djem

Publicat pe de
1

El Djem, oraș în provincia Mahdia, Tunisia, a fost o așezare punică creată în secolul II î.e.n.. Cucerită de romani, numită Thysdrus, în zona înconjurătoare, la porunca Împăratului Hadrian, nepotul lui Traian, pe o suprafață de 15.000 de hectare au fost plantați măslini și  localitatea a prosperat mai ales datorită producției și exportului uleiului de măsline.

În decursul unui secol, cu o populație de 30.000 de locuitori, mult mai mare decât azi, a ajuns să fie situat pe locul 2, după Cartagina, în topul orașelor din Africa de Nord romană. În jurul anului 230, în timpul proconsului Gordian, deși în zonă mai existau două amfiteatre,  localnicii bogați au construit  Amfiteatrul El Djem.

A fost mai bine structurat arhitectural decât Colosseumul din Roma, neavând porțiuni închise, astfel încât toți spectatorii puteau privi arena.

Creat din blocuri de piatră, fără fundații, măsura 149 metri lungime, 124 lățime, 36 înălțime și avea o capacitate de 30-35.000 de spectatori.

Fiind situat pe un teren plat, a fost susținut cu un sistem de arcade, cele de pe fațada cu 3 niveluri în stil corintic sau compozit.

În arenă se desfășurau lupte de gladiatori și aveau loc execuțiile publice. Cei considerați vinovați erau trimiși, neînarmați,  să lupte cu animale feroce ca lei, leoparzi, tigri.

Animalele, specifice Africii de Nord,  erau capturate și folosite în acel scop nu numai în El Djem. Erau exportate spre toate amfiteatrele din Imperiul Roman.

În anul 238, cu scopul de a-l îndepărta  de la putere pe  Massiminus,  proconsulul Gordian, deși în vârstă de 80 de ani, a fost proclamat împărat. A reușit să rămână la putere doar câteva săptămâni deoarece Massiminus l-a atacat. În luptele purtate fiul său a fost ucis. Gordian s-a retras la Cartagina unde s-a sinucis.

Trupele lui Massiminus au decimat populația, au jefuit orașul și el a revenit la putere.

Se presupune că amfiteatrul a rămas neterminat. A continuat să fie folosit și după ce romanii s-au retras.

Clădirea a fost folosită și ca fortăreață de către insurgenții care i s-au opus Beyului Mohamed (1695). Pentru a-i face să părăsească incinta amfiteatrului acesta a dărâmat zidurile exterioare. Pietrele din ruine au fost ulterior folosite la construcția localității Mahdia.

În 1904 sub arenă au fost descoperite tuneluri. Din exterior se intra cu animalele pe niște porți, se traversau tuneluri și erau băgate în niște încăperi unde rămâneau până erau trimise în arenă.

De asemenea gladiatorii aveau separat încăperi în care așteptau până erau trimiși la luptele din arenă. 

Conform unei legende acele tuneluri au fost săpate pentru Regina berberă El Kahena care, răzvrătindu-se împotriva arabilor, a fost nevoită să se ascundă. În invazia arabilor orașul a fost distrus, doar amfiteatrul a rezistat.

Din tuneluri am urcat la parter, am străbătut culoarul și  am ieșit în arenă.

Îmi imaginam locul, azi pașnic, scăldat de soare, înconjurat de strigătele mulțimii și scenele dramatice care aveau loc în mijlocul lui.

Apoi am urcat la nivelul superior.

De acolo într-o parte am văzut întreg complexul amfiteatrului și de cealaltă parte o poțiune din oraș.

Din 1979 Amfiteatrul El Djem a fost inclus în patrimoniul UNESCO. În fiecare vară în el se desfășoară un Festival Internațional de Muzică, perioadă când seara, pe clădire, se aprind mii de lumânări.

Înainte de ieșire, în jurul unei mese, am văzut trei polițiști.  Începusem deja să mă obișnuiesc cu uniformele pe care le întâlneam în jurul tuturor obiectivelor vizitate. Într-un fel îmi aduceau aminte de tinerețea mea când în România întâlneam foarte des patrule.

Și, din nou, după o filă de istorie, revenirea la realitate. Am ieșit din amfiteatru într-o zonă comercială stradală unde am întâlnit o parte din grup.

Pe lângă Moscheea Mare El Djem, construită sub ocupația otomană, ne-am îndreptat spre autocar.

Am aruncat o ultimă privire spre colosul de piatră.

Adio El Djem !

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 3: El Mahares; Matmata

Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina

Publicat pe de
1

Din Sidi Bou Said, Tunisia, am coborât în Cartagina, din 1919 municipiu, locuit în principal de rezidenți bogați care încă din 1906 și-au construit pe malul mării vile. Dintre ele cel mai important este Palatul Prezidențial ridicat pentru Președintele Tunisiei, Bourgbuiba (1960). După cucerirea independenței (1956) orașul s-a extins rapid apoi a fost transformat în suburbie a Tunisului.  Din mersul autocarului am văzut Moscheea Malik Ibn Anas, o clădire monumentală care ocupă 3 hectare din dealul Odéon, inaugurată în 2003.

Cartagina, numită pe atunci Byrsa, a fost întemeiată de către negustorii fenicieni prin înțelegere cu triburile berbere ca o colonie a Tyrului (814 î.e.n.). A fost unul dintre cele mai bogate orașe, cu importanță comercială și maritimă, care rivaliza cu metropolele feniciene.

Au avut un sistem unic de guvernare, inițial monarhie (650-308 î.e.n.) apoi republică oligarhică (308-146 î.e.n.). Devenind o forță maritimă pe Marea Mediterană în decursul timpului a fost atacată de berberi, grecii sicilieni, spanioli și în final de Imperiul Roman cu care s-au purtat 3 războaie punice soldate cu cotropirea de către romani (146 î.e.n.). Aceștia au distrus total orașul și pe locul lui au construit o altă localitate.

Săpăturile arheologice au scos la iveală o necropolă, situată azi în interiorul Parcului Băilor Antonine, cu urme de case punice decorate cu mozaicuri, ordonate pe străzi (secolele 3 și 2 î.e.n.), sarcofage, sculpturi feniciene, măști funerare, toate indicând coabitarea pașnică din acea perioadă.

Artefactele sunt azi etalate în Muzeul Național Cartagina.

De asemenea pe malul mării, în cartierul Magone, s-au descoperit urme de metereze, mai vechi decât cele de pe dealul Byrsa.  

Sub romani comerțul cu obiecte din manufacturile locale s-a extins în toată Africa și o porțiune din Europa. Societatea a fost urbanizată și orientată spre comerțul maritim. Portul Cartagina, cuprindea două bazine comunicante, inovație inginerească pentru acele timpuri, care puteau să găzduiască 220 de trireme de război și fiecare a fost echipat cu docuri pentru amenajarea bărcilor și depozite pentru întreținerea lor.

Între anii 120-131 romanii au construit un apeduct lung de 132 km care alimenta orașul cu apă din masivul muntos Djebel Zaghouan.

Au fost construite Băile Antonine, pe locul trei ca mărime în Imperiul Roman, după Băile Caracalla și Băile Dioclețian din Roma, ruinele lor fiind situate azi în partea de nord a orașului.

Complexul băilor era etajat. Până azi s-au păstrat ruinele subsolului unde se aflau cazanele în care se ardeau lemne sau cărbuni creându-se aburul pentru încălzirea calidariumului. Se mai pot vedea și canalele care au servit la scurgerea apei în mare sau la transportul aburului din cazane către camerele superioare.

În centrul complexului  se afla frigidarium, loc marcat azi de o coloană  înaltă de 30 metri.

După ce treceau prin caldarium și tepidarium, unde băile lor cu apă fierbinte deschideau porii pielii, treceau în frigidarium în care se afla o piscină cu  apă rece care închidea porii.

În spatele băilor s-au descoperit ruinele câtorva din bazilicile paleocreștine construite în perioada bizantină, către sfârșitul dominației romanilor, constând în colonade, podele cu mozaic colorat, etc.

Spre nord-vest alte ruine au fost cândva vilele aristocraților.

Am părăsit partea dinspre mare.

Înainte de a urca dealul am trecut pe lângă un cimitir.

În acea vreme se practica tofetul, un ritual prin care se sacrificau copiii, trecându-i prin foc,  pentru a-i mulțumi zeului Moloch,  descris în scrierile vechi ca un idol cu ​​cap de taur, cu mâinile întinse peste foc.

Săpăturile arheologice au descoperit sute de morminte ale acelor copii.

Pe deal am văzut cartierul Hannibal care a fost construit pe locul unor ateliere de prelucrat metalul (secol 2 î.e.n.- 146 e.n.). În afară de case, cartierul Hannibal includea magazine care vindeau bijuteriile, figurinele, morile în miniatură, etc., direct în stradă.

Sub ocupația romanilor Cartagina a înflorit și s-a extins, cu cei 300.000 de locuitori ajungând al treilea mare oraș din imperiu, după Roma și Alexandria. Orașul a fost conceput cu zone dreptunghiulare pe o suprafață de 306 hectare. 

Dealul Byrsa a fost acoperit cu mii de tone de metri cubi de pământ, deasupra s-a creat un spațiu plan rectangular unde s-a construit forumul. 

Una dintre clădirile impunătoare care s-au ridicat acolo, pentru conducătorul zonei,  a fost întinsă pe 3.200 mp, cu o cameră imensă, cu peste 30 metri înălțime.

Ocupată de arabi, Cartagina nu mai mai fost capitală apoi sub stăpânirea otomană (698) a decăzut treptat. Din 1881 Tunisia a intrat sub Protectorat francez și Cartagina, europenizată, a început să se dezvolte.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 3: El Djem

Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina- Acropolium

Publicat pe de
1

Acropolium sau Catedrala „Sf. Ludovic” din Cartagina, Tunisia, a fost construită sub Protectoratul francez. În 1830 beyul Hussein II, un descendent al familiei regale turcă, a cedat regelui Franței o locație în Malka, pentru a se ridica un monument religios în cinstea regelui Ludovic al XIX-lea, fost conducător de cruciade spre Mormântul Sfânt, canonizat în 1297, care a murit în Tunisia.  

Fiul consulului de la acea vreme, desemnat să-l construiască, ales ca locație dealul Byrsa și pe locul unui vechi templu dedicat zeului punic al vindecării, Ehsmun, inițial a fost ridicată o capelă provizorie și postată o cruce, prima din Tunisia acelor vremuri, apoi a fost ridicat Acropolium, în stil bizantin-maur (1884-1890).

În 1885 Vaticanul a recunoscut noua arhiepiscopie și l-a numit pe cardinalul Lavigerie, conducătorul arhiepiscopiei Alger, responsabil de întreaga zonă din Africa ocupată.

Lavigerie era fondatorul Ordinului Misionarilor Francezi „Preoții Albi” care propovăduia creștinismul în Africa. Preluând conducerea, a numit Acropolium Catedrala Romano-Catolică „Sf. Ludovic”.

După moartea sa a fost îngropat în catedrală și i s-a ridicat un monument funerar. Mulți ani mai târziu a fost mutat la Roma, în Curia Părinților Albi.

Clădirea a fost construită cu forma unei cruci latine. Fațada a fost prevăzută cu două turnuri cu cupole.

Central a fost creată o cupolă mare înconjurată de opt turnuri scurte și deasupra absidei o cupolă mai mică.

A fost dotată cu un clopot mare, cântărind 6 tone și cu un carillon cu 4 clopote.

Lateral de naos, separate prin arcade cu coloane, atât la parter cât și la etaj au fost create coridoare.

Balustradele de la etaj au fost realizate din piatră sculptată și decorată cu arabescuri.

Tavanul a fost susținut de grinzi de lemn sculptate și pictate, împodobite cu arabescuri colorate și aurite.

Ferestrele prezentau vitralii.

La parterul catedralei, în zona unde a funcționat seminarul „Preoților Albi”, în 1875 a fost inaugurat Muzeul „Sf. Ludovic” care după moartea fondatorului ordinului i-a preluat numele, Muzeul Lavigerie (1899-1954). În el au fost adunate artefactele punice, romane, bizantine, descoperite în fosta Cartagina.

După cucerirea independenței Tunisiei și semnarea protocolului cu Vaticanul (1964), clădirea, terenul și tot patrimoniul au fost preluate de stat și numele muzeului schimbat în Muzeul Național Cartagina.

Actual în Tunisia a rămas funcțională religios doar Catedrala din Tunis. Cea din Cartagina găzduiește evenimente publice și concerte de muzică clasică și tunisiană.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina

Excursie în Tunisia-ziua 2: Sidi Bou Said

Publicat pe de
1

După ce am servit masa de prânz în La Goulétte, Tunisia,  ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said, o suburbie situată la aproximativ 20 kilometri nord de Tunis, cunoscută în general după clădirile zugrăvite în alb și albastru.

Din mers am văzut o parte din orașul în care azi există o zonă privată unde, printre numeroasele vile ale unor personalități, chiar Președintele Tunisiei are o  reședință.

Autocarul a parcat într-o zonă comercială plină de tarabe cu mărfuri de toate soiurile. Îmi era frică ca nu cumva și aici să fie obiectivul principal.

Colegii de grup erau entuziasmați și imediat s-au înghesuit să cumpere din multitudinea de dulciuri specifice- susan, fistic caramelizate, etc.

Primind liber de la „stăpânire” (ghida s-a „evaporat”) am pornit pe o stradă care urca printre clădirile alb-albastre.

Inițial ocupată de cartaginezi, datorită localizării pe coasta mării, pe un promontoriu, localitatea a fost cucerită de romani care au construit un ribat cu un turn de veghe.  În secolul XI a fost ocupată de berberii almoravizi care au construit mai multe turnuri în scop strategic și de apărare contra incendiilor. Ei au numit satul Djebel El Manar- „Muntele de foc”.

În secolul XIII Abu Said Ibn Khalaf Yahya al-Tamimi al-Beji, numit prescurtat Sidi Bou Saïd, un savant sufist (formă de misticism islamic) care a trăit și predat în Tunis, după pelerinajul la Mecca s-a mutat în sat. Legenda spune că făcea însănătoșiri miraculoase, îi recupera pe reumatici, îi salva pe cei mușcați de scorpioni, veninul lor fiind mortal.

Pe promontoriu a creat un sanctuar în care a continuat să predea. Marinarii care treceau prin zonă, crezând că le este protector, l-au numit „sfântul mării”. După moartea sa (1231)  a fost îngropat în acel loc.

Portul Sidi Bou Said

În secolul XVIII aristocrația și guvernanții turci din Tunis și-au ridicat în sat vile de vacanță. Dezvoltându-se, localitatea a primit statut de comună și a fost numită după savantul sufist, Sidi Bou Said. 

După trecerea Tunisiei sub Protectorat francez, Baronul Rodolphe d’Erlanger,  englez de origine franceză, pictor și muzicolog specializat în muzica zonei de nord a Africii și muzica arabă, vizitând zona  a rămas foarte impresionat și a hotărât să se mute acolo (1912). Și-a construit o casă, diferită ca stil arhitectural de cele din zonă, numită Dar Nejma Ezahra (Casa stelei Venus). În ea azi funcționează Centrul de Muzică Arabă și Mediteraneană în care sunt etalate instrumente muzicale rare, pictate și în care se desfășoară concerte de muzică clasică și arabă.

Trei ani mai târziu a fost emis un decret prin care comuna intra sub protecția statului, au fost interzise construcțiile pe promontoriu și, la sfatul baronului, la casele, până atunci vopsite în alb, porțile, canaturile, porțiunile de lemnărie, ferestrele tipic arabe (masharabiya), au primit culoarea albastră. A fost interzisă folosirea altor culori.

Sidi Bou Said a început să fie vizitat de tot mai mulți artiști. Mulți dintre ei și-au construit case și s-au mutat acolo definitiv. Unele dintre ele azi funcționează ca muzee. Din această cauză localitatea este pomenită și ca „orașul artiștilor”.

După ce am plătit taxa de intrare, am vizitat o casă tradițională, Muzeul Dar El Annabi, muzeu privat.

La sfârșitul secolului XVIII muftiul Taib El Annabi, conducător musulman sunnit cu drept de decizii judecătorești, și-a ridicat o casă enormă formată din 50 de camere care a fost poreclită „Palatul nopților arabe”.

Camerele, situate la parter și etaj, erau amenajate ca dormitoare, camere de zi, saloane, etc., în care erau etalate piese de mobilier, îmbrăcăminte, picturi din acea epocă.

În unele încăperi erau postate manechine pentru a arăta modul de trai și ocupațiile casnice.

În altele erau expuse picturi, vase ceramice, covoare cu motive tradiționale.


De asemenea am trecut prin odăi ale căror pereți erau tapetați cu plăci ceramice decorate cu motive colorate specifice zonei sau cu obiecte de lemn sculptat

Am ieșit într-un spațiu larg amenajat cu măsuțe. Pe marginile acoperite cu covoare tronau multe perne. Acolo vizitatorii am fost serviți cu un ceai.

Am ieșit într-una din  curțile interioare mărginite de plante și  flori cățărătoare unde se aflau fântâni cu apă potabilă.

Într-o încăpere, într-o dezordine studiată, se aflau obiectele mai des folosite și, dacă pot să spun, mai moderne.

De acolo m-am îndreptat spre biblioteca muftiului. În dulapuri cu geamuri se afla o multitudine de cărți.

Îmi imaginam cu acela își scotea câte o carte, se așeza la biroul său de lemn și studia din ea sau, concentrat, studia diverse acte pentru a lua o decizie judecătorească.

După atâtea camere am ajuns și la o bucătărie. Deși mă așteptam la cuptoare de pământ, vase din lut, am intrat într-o bucătărie modernă, cu aragaz, chiar și o hotă. Bineînțeles mobilierul era decorat cu motive tradiționale.

Am părăsit parterul urcând pe niște trepte mărginite de plăci ceramice colorate.

La etaj se aflau multe alte încăperi pe care nu mai aveam timp să le văd.

Încă câteva scări exterioare și am ajuns pe una dintre terasele situate deasupra. Am remarcat că aproape fiecare cameră avea ieșire la câte o mică terasă și anumite porțiuni ale casei erau construite în jurul unor curți interioare.

Am rămas câteva minute să privesc casele înghesuite, neuniforme și marea în depărtare.

Văzând cât este ora am luat viteză.

Am părăsit muzeul și am continuat urcușul lin printre casele alb-albastru.

La capătul străzii am ajuns la marginea promontoriului. În față, fără de sfârșit, se întindea marea. Jos se contura micul Port Sidi Bou Said, ocupat de numeroase iahturi.

Cu părere de rău m-am întors spre autocar. Am ajuns în zona ocupată de diverse magazine și cafenele. Era timpul să las visurile despre istoria locului de o parte și să revin la realitate.

Din 1979, împreună cu Cartagina, Sidi Bou Said a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina- Acropolium