Arhive lunare: octombrie 2022

Comuna Vârfurile cu 7 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Vârfurile este situată în partea de est a județului Arad. De ea aparțin administrativ satele Avram Iancu, Groși, Lazuri, Măgulicea, Mermești, Poiana și Vidra, toate locuite exclusiv de români (recensământul populației 2002).

Primăria și Poliția Vârfurile

A fost atestată documentar din 1390, cu numele Chuch, Chwch (Ciuci),  care atât în limba română cât și în maghiară înseamnă vârfuri, nume românizat din 1926. Un secol mai târziu districtul Chwch, împreună cu alte șase, făcea parte din domeniul Șiriei și era deținut de Ioan Huniade (1444-1445). În secolul XVI, împreună cu mare parte a zonei, a intrat în posesia Marchizului George de Brandenburg (1510).

În anul 1643 Principele Transilvaniei George Rákóczi II a înființat în Ciuci un seniorat (protopopiat) reformat și tot atunci s-a construit o biserică. Se pare că a existat și o Biserică de lemn ortodoxă (1755) pe care, deteriorată, localnicii au dorit să o înlocuiască, dar autoritățile le-a interzis. Abia în 1889 au reușit să construiască o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost reparată în 1931 și pictura interioară, în stil bizantin, a fost realizată în perioada 1944-1945.

La 9 kilometri nord-vest de comună este situat satul Avram Iancu, atestat documentar din 1441, numit Achwa, după verbul „a se aciua”, deoarece se afla ascuns într-o vale, nume purtat până în 1926, când a fost schimbat cu cel actual.

Monumentul Eroilor

La jumătatea secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.”, schimbată în 1846 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Satul Vidra se află la aproximativ 4-5 kilometri nord-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1477, fiind în proprietatea familiei Banffy, numit Wydra, după numeroasele mamifere (vidre) care trăiau în râu.

Biserica Ortodoxă

Din 1697 satul a aparținut domeniului Hălmagiu, perioadă în care s-a construit  Biserica de lemn „Sf. Cosma și Damian” (1724), din bârne de stejar, acoperită cu șindrilă, cu un turn baroc, în formă de prismă, terminată cu un „coif”.

În timp biserica a suferit reparații capitale (1800), apoi interiorul și iconostasul au fost pictate (1851) și în 1964 a fost restaurată, dar pictura nu a mai putut fi recuperată.

Am avut noroc că am ajuns atunci să vizitez zona (07.2021) deoarece în anul 2022 biserica a fost distrusă total de un incendiu.

La aproximativ 2-3 kilometri de sat se află Lacul Vidra. Azi unul din malurile lacului a fost amenajat cu bănci și un foișor de lemn, de proprietarii unui hotel/motel particular.

Pe vremuri acolo se aflau sălașe, înlocuite în timp de câteva case, unele modernizate și folosite actual pentru petrecerea timpului liber.

Pentru a vedea satul Mermești, din Vârfurile m-am îndreptat spre nord, apoi am părăsit drumul principal și, pe unul neasfaltat, dar bun, m-am îndreptat spre est.

Satul, numit Nermygh, a fost atestat documentar din 1760 când, neavând biserică, era filie a parohiei Vârfurile. În 1767 s-a construit o Biserică de lemn, înlocuită în 1928 cu alta de lemn.

Fiind foarte deteriorată, a fost demolată și pe locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1980).

M-am întors la drumul principal, l-am urmat spre nord, apoi am urmat un drum lateral spre vest și după 5 kilometri am intrat în satul Măgulicea, prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Magakucha, când aparținea someniului Șiriei.

Școala Primară

În perioada 1754-1762 în sat a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în jurul anului 1800 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”, până azi tencuită și zugrăvită.

Satul Lazuri este situat la aproximativ 4-5 kilometri de Măgulicea, pe drumul principal care, spre nord, se continuă în județul Bihor. A fost atestat documentar din 1427, numit Laturfalwa/ Lazwrfalwa, însemnând „ a lăzui”, activitate de defrișare pentru a obține locuri pentru agricultură.

Până în 1650 a aparținut domeniului Șiriei, apoi cetății Ineului. În actele din 1754 pe teritoriul satului este pomenită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”. Un secol mai târziu a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1814) care a rezistat până în 1945, când a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică de zid, în stil baroc, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” .

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comuna Vârfurile, sat de graniță cu județul Bihor, am urmat șoseaua principală spre nord, apoi am deviat spre vest (7 km).

Satul Groși a fost prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Gorzofalwa, însemnând buștenii rămași după tăierea trunchiurilor de copaci.

În perioada 1754-1760 în sat a existat o Biserică de lemn despre care se spune că ar fi fost adusă de la Țohești.

A fost folosită până în 1927 când, deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Înălțarea Domnului”. În timp biserica a fost tencuită, acoperișul schimbat cu țiglă și partea superioară a turnului îmbrăcată în tablă.

Comuna Șilindia, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șilindia este situată în zona central-estică a județului Arad. A fost prima atestată documentar din 1334 dar săpăturile arheologice, efectuate în 1967, au descoperit pe teritoriul ei monede dacice datate din secolul III î.e.n..

Primăria Șilindia

În 1559 existau două sate românești, Șilindia Mare și Șilindia Mică, deținute de nobili maghiari, care în timp s-au unit. După ce a intrat în posesia Ducelui de Modena, satul, cu 1.300 de locuitori, a devenit cel mai mare din Districtul Ineului (1786). În acea perioadă populația, neavând o biserică, pentru slujbele religioase mergea la Luguzău. Pe la mijlocul secolului XIX, în documentele vremii este consemnată o Biserică de lemn, situată pe dealul dinspre Luguzău, biserică care în 1880 a fost vândută unei familii și transformată în casă particulară.

În sat a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din piatră și cărămidă (1880-1882), care în decursul timpului a fost reparată de mai multe ori, în 1936 dotată cu clopote și în perioada 1970-1972 interiorul pictat. În biserică se află o copie a icoanei făcătoare de minuni Paramythia, adusă de la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos (2013).

Tot în acea vreme o parte din terenurile actualei comune au fost donate de regele austro-ungar lui Dezso Adam, cel care a devenit ulterior subprefect al Aradului. Acesta a populat satul cu maghiari, aduși din Pecica și a încercat catolicizarea populației, însă fără rezultate prea mari. Pentru catolicii din sat în perioada 1904-1906 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Treime”.

Unul dintre localnicii cu care se mândrește azi comuna este Mihai Takacs (1954-2015), pictor foarte cunoscut care a absolvit Facultatea de Arte vizuale din Universitatea de Artă Oradea și în decursul vieții a devenit membru al artiştilor „Place de Tertre” din Paris, preşedintele Fundatiei Takacs, membru al artiştilor „Asociazione Sicilianus pel le Lettere e le Arte” (ASLA) Palermo, Sicilia, Italia și membru Uniunii Artiştilor Plastici din România. În memoria sa, lateral de șoseaua principală, în apropierea Primăriei, i-a fost postat bustul.

După reorganizarea administrativă a țării (1968) Șilindia a primit statutul de comună. De ea aparțin administrativ satele Camna, Luguzău, Iercoșeni, Satu Mic, ultimul situat la 2 kilometri nord-vest. Satul, numit Dezso Haza, fost creat de moșierul Dezso Adam, prin colonizarea cu maghiari, aduși din Cenad și Békéscsaba (1848-1865). Cele două așezări s-au unit în timp formând actualul sat, locuit de aproximativ 800 de oameni. 

Biserica Romano-Catolică

După unirea Transilvaniei cu România au fost aduși moți din munții Apuseni (1927) și s-a format Colonia Satu Mic. Pe lângă case, aceștia au construit o școală în care, până în 1948, s-au ținut și slujbele religioase. Ulterior, într-o casă particulară, a fost amenajată o capelă (1927), azi  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

La 2 kilometri vest de comună, pe valea Cigherului, este situat satul Luguzău, menționat din 1787 când, sub Împăratul austriac Iosif II, s-a confecționat ștampila administrativă „Comune Luguzo”. În sat a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1860). În 1925 biserica a fost vândută unui localnic și în locul ei s-a construit una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Din Luguzău, după 3 kilometri spre sud, se ajunge în satul Camna. Legenda spune că așezarea a fost creată de 100 de haiduci, veniți din părțile Craiovei, împreună cu familiile lor (sec. XVII), care doreau să-și schimbe modul de trai, devenind agricultori și meșteșugari. Ortodocși, au construit și o Biserică de lemn (1784) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1862).

După cel de Al Doilea Război Mondial, tinerii migrând spre oraș, satul s-a depopulat treptat, azi fiind locuit permanent de aproximativ 200 de persoane.

Pentru a vedea satul Iercoșeni, m-am întors în Luguzău, m-am îndreptat spre est, apoi spre nord (9 kilometri). Satul a fost prima dată atestat documentar în jurul anului 1533. Situat la nord de Munții Zărandului, într-o zonă împădurită, la capăt de drum, a fost numit Fundureni. Se spune că și acest sat a fost creat de haiduci. În nuvela „Moara cu Noroc” scriitorul Ioan Slavici (1848-1925) a descris zona și, folosind legendele locului, a creat personajul Lică Sămădău, haiducul.

Fiind oameni săraci, cu case din pământ, nu și-au putut ridica o biserică. În 1752 au adus din Chisindia o Biserică de lemn care, cu modificări, s-a păstrat până azi. Clădirea a fost realizată cu bârne din lemn de gorun, îmbinate cu cuie de lemn. Acoperișul din șindrilă a fost prevăzut cu o streașină largă. În decursul timpului peretele vestic a fost mutat 1 metru, pentru a extinde spațiul destinat femeilor.

În 1943 clădirea a suferit reparații majore. Șindrila, deteriorată, a fost înlocuită cu țiglă și turnul acoperit cu tablă. Atât în interior cât și la exterior, pereții au fost văruiți. De la biserica veche au rămas intacte masa altarului și lădița de fag pentru lumânări.

Sub comuniști satul a aparținut comunei Cuied și după reorganizarea administrativă (1968) comunei Șilindia. Azi satul este aproape părăsit, doar 19 case fiind locuite.

Citește și Comunele Bârsa și Buteni, jud. Arad

Comuna Tauț, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Tauț este situată în parte central-estică a județului Arad, în zona de contact a Dealurilor Cigherului cu Munții Zărandului. Așezarea a fost foarte veche, săpăturile arheologice din 1975 descoperind , în partea de vest a localității, urme de locuire din eneolitic, dar a fost atestată documentar abia din 1187, cu numele Thout.  În anul 1198 Regele Emeric a donat localitatea Ordinului Templierilor care au construit acolo o cetate (sec. XIII) și după desființarea ordinului cetatea, împreună cu proprietățile lor, au trecut în posesia Cavalerilor Ioaniți (1312). Prezența lor și continuitatea cetății au fost demonstrate prin descoperirile săpăturilor arheologice efectuate în anul 2000: ruine ale cetății, un cimitir cu morminte din secolele XI-XIII, 2 biserici suprapuse, una romanică și una gotică, obiecte și o monedă din perioada Regelui Sigismund de Luxemburg. Pentru a fi conservate, azi sunt acoperite cu pământ. cetatea a fost deținută de ioaniți până în 1523 apoi a fost ocupată de turci, care au refăcut-o ca cetate de apărare. În secolul XVII, după alungarea turcilor, Tauț a intrat în componența Imperiului Habsburgic. Un secol mai târziu, datorită numeroaselor inundații, a fost mutat pe actuala locație, unde a fost construită o Biserică de lemn.

Biblioteca Tauț

În timp, prin așezarea mai multor familii venite din Transilvania, numărul populației a crescut și biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1877-1884), până azi renovată de mai multe ori.

De comuna Tauț aparțin administrativ satele Minișel, Minișu de Sus și Nadăș. Pentru a le vedea, m-am îndreptat spre sud, apoi am trecut pe lângă Lacul de acumulare Tauț, amenajat în jurul anilor 1970.

Azi pe marginile lacului se află vile ridicate cu scop de relaxare. Pentru pescarii amatori, e un loc ideal de pescuit, mai ales biban și clean.

La  9 kilometri est de comună am ajuns în satul Minișu de Sus.  Așezarea a existat încă din epoca bronzului și fierului, fapt demonstrat de fragmentele și obiectele descoperite de arheologi. Vechea vatră a satului s-a format pe un deal, unde un localnic avea stupi, după care a fost numit Stupini, nume schimbat sub Imperiul Austro-Ungar în Fel Mineș.

În 1755, în locul uneia deteriorată, a fost construită o Biserică de lemn. După ce vatra satului a fost mutată în vale, s-a construit o nouă biserică de zid, actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Domnului” (1892).

Satul fiind invadat de muscali (1780), la marginea dealului Horgea localnicii au săpat un tunel, în care s-au refugiat. Pentru a nu fi furate, o parte din averi le-au ascuns într-o pivniță a fostei biserici.   

Ulterior în sat s-au mutat familii din zonele Banatului și Sibiului. La porunca Împăratului Franz Joseph, locuitorii cu casele răsfirate pe dealuri au trebuit să se mute în aceeași locație, sistematizată pe străzi, de o parte și de cealaltă a pârâului care o străbătea.

Satul a început să prospere o dată cu înființarea carierei de diatomită (1935), folosită în industria petrolieră, cea alimentară, ca material izolant abraziv și pentru fabricarea dinamitei, în care au lucrat aproximativ 200 de localnici sat și cele învecinate. De asemenea s-a exploatat și calcarul din zonă. Cariera a funcționat până în anul 2003 apoi populația a început să migreze spre oraș, azi în sat existând în jur de 38-40 locuitori permanenți, majoritatea  persoane vârstnice.

Pentru a vedea satul Minișel,a trebuit să mă întorc pe lângă lac, să-l ocolesc spre sud, apoi să mă îndrept spre est, în total 13 kilometri. Și acest sat este depopulat, în el azi trăind în jur de 100 de oameni.

A fost prima dată atestat documentar din 1560. Niciodată nu a fost foarte populat, în perioada 1771-1786 existând doar 41 de familii. Fiind iobagi și trăind în condiții foarte grele, în anul 1820, conduși de Tudor Teodor s-au răsculat, dar răscoala a fost înăbușită rapid.

În decursul timpului a fost numit Alsoménes, Kresztaménes și din 1918 Minișel, cunoscut și ca Minișu de Jos.

În sat a existat o Biserică de lemn (1825) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1862).

Pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Tauț, a trebuit să mă întorc și mă mă îndrept pe un alt drum spre sud. După aproximativ 7 kilometri am intrat în satul Nadăș, atestat pe lista dijmelor episcopale din 1332, după alți cercetători din 1437, când făcea parte din domeniul Herczegh. Inițial era un sat răsfirat, după grădinile și livezile împrejmuite numit „Ogrezi”, apoi localnicii s-au adunat pe Valea Ceșa, formând noua vatră, dar și-au păstrat sălașe, situate la distanțe până la 12 kilometri, unde își desfășurau activitățile agricole și de creștere a animalelor.

În secolul XVI în zonă s-au purtat lupte între armatele turcești și maghiare, în final ultimii învingând. După tratativele purtate, cetățile Aradului și Lipovei le-au fost cedate turcilor. Cetatea Ineului, de care aparținea și Nadășul, a rămas maghiarilor (1650). Nu a durat mult și turcii au atacat și recucerit-o (1658) dar în 1691 a fost eliberată de sub ocupația lor și a revenit definitiv maghiarilor. Un secol mai târziu satul a fost inclus în domeniul Modena, administrat de Emeric Bohus (1749).

Ortodocși, în 1734 localnicii aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, a fost schimbată cu o altă Biserică de lemn (1768) care a supraviețuit până la începutul secolului XX. În locul ei a fost ridicată actuala clădire din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1904).

După Primul Război Mondial a avut loc reforma agrară, terenurile fiind împărțite în principal foștilor soldați, la Nadăș acțiunea terminându-se abia în anul 1929. Nu a trecut mult timp și a izbucnit Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Încă de la început la Nadăș s-au săpat primele tranșee, apoi a fost construit un drum strategic, cu scopul de a face legătura între râurile Mureș-Crișul Alb.

Postbelic,  localitatea fiind izolată, nu a fost cooperativizată, dar cotele obligatorii au fost mari, mai ales în perioada în care se plăteau despăgubiri de război U.R.S.S.-ului. Din 1968 Nadăș a devenit sat aparținător comunei Tauț, de care a fost legat printr-un drum, construit o dată cu amenajarea lacului de baraj (1970). Populația tânără, căutând locuri de muncă,  a început să migreze spre orașe și majoritatea sălașelor au fost părăsite.

Citește și Comuna Șilindia, județul Arad

Comuna Pietroasa cu 3 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Pietroasa este situată în estul județului Timiș, la granița cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Fărășești, Crivina de Sus și Poieni. Fiind în zonă, de la Mânăstirea Izvorul lui Miron am rulat 7 kilometri până în satul Fărășești, sat aflat într-o zonă izolată de la poalele munților Poiana Ruscă, între dealurile Negreșu și Prodan.

Inițial pe Valea Fara existau două sate. Zona fiind săracă în apă potabilă, doi tineri, unul din satul Trifești și unul din satul Runcuri, după ce s-au căsătorit, au căutat un izvor de apă lângă care să-și construiască casa și s-au așezat la Podul de Piatră.  Au fost urmați treptat de familiile celor două sate și așa s-a format satul Fărășești. A fost prima dată atestat din 1548, cu numele Fornasfalva, fiind în proprietatea lui Ioan Bozvari. Moșia, formată din 43 de sate, i-a fost dată ca zestre fetei sale.

Zona era administrată de maghiari, care ocupaseră Banatul încă din 1028. În timp populația a suferit din cauza birurilor mari astfel, când turcii au atacat pentru a cuceri Banatul, li s-au alăturat (1552-1553). După ce au ocupat zona, turcii au donat-o unui Principe, cu condiția să le dea un bir anual, apoi au încadrat-o  în Spahia Lipova (1607). Pentru întreținerea armatei, au cerut localnicilor cotă din vitele și oile pe care le creșteau și au început să exploateze aurul din zonă, o parte din el fiind trimis la Istanbul.

În 1716 turcii au fost alungați de habsburgi. Aceștia au militarizat satele, apoi Austro-Ungaria a fost donată de Regele Wilhelm II al Prusiei sorei sale Maria Tereza. Sub conducerea ei satele au fost coborâte în vale, s-au construit școli, biserici. Au fost aduși specialiști din Germania și Veneția care au prospectat întreaga zonă în căutarea unor surse noi de aur, cupru,, cărbune, etc. Din 1846 la Fărăsești s-a dezvoltat exploatarea forestieră, lemnul fiind transportat cu carele de localnici și folosit la Fabrica de Sticlă din Tomești. După inaugurarea liniei de cale ferată Lugoj- Ilia, 2 trenuri/zi aduceau la Fărășești peste 1.300 de muncitori la minele din zonă.

La începutul secolului XX Fărășești aparținea Districtului Făget (Facsád) din județul Caraș-Severin. În acea perioadă minele au fost închise (1918) și a început construcția liniei de cale ferată Fărășești- Poieni, pentru transportul lemnului. După Tratatul de la Trianon (1920) țăranii au putut cumpăra maxim 2 lanțe de teren, devenind proprietari. În anul 1932 exploatarea lemnului a încetat, pădurile au fost vândute localnicilor, apoi calea ferată Fărășești- Poieni a fost dezafectată.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Din Fărășești m-am întors spre nord, apoi am rulat spre spre est și după 11 kilometri am intrat în comuna Pietroasa, situată pe valea superioară a râului Bega, pe brațul numit „Bega caldă”.

Se spune că satul a fost creat de două familii de pietrari, din zona Hunedoarei, care, găsind pietre bune de prelucrat în pietre de moară, s-au mutat acolo. De la activitatea lor a primit localitatea numele.

A fost prima dată atestat documentar din perioada 1514-1516, când aparținea lui George Brandenburg. După ce a fost ocupat de austro-ungari, satul a fost mutat de-a lungul văii, numit Petrovoz și inclus în Districtul Făget (1717).

Pe parcursul unui secol a fost deținut de familia Trattner (1819), apoi de familia Cika și din 1890 a primit statutul de comună.

Pe dealul de la marginea de nord a satului a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1779), din lemn de gorun, cu lipituri de lut și acoperiș de șindrilă. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată. Acoperișul a fost schimbat cu țiglă, turnul îmbrăcat cu tablă zincată, exteriorul a fost tencuit și interiorul pictat din nou. 

Începând cu secolul XVIII s-au creat cariere de piatră unde, cu unelte rudimentare, din masivul stâncos se dislocau blocuri de piatră, erau prelucrate în pietre de moară, distribuite aproape la toate morile de apă din Banat. În decursul timpului munca în cariere s-a modernizat și a continuat până în jurul anilor 1950.

La 4 kilometri est de comună, într-o zonă de dealuri împădurite, pe malul drept al râului Bega, este situat satul românesc Crivina de Sus.

Prima dată a fost atestat documentar într-o diplomă maghiară care se referea la două așezări, Crivina de Sus (Also Kryvyna) și Crivina de Jos (Felso Kryvyna), care aparțineau de domeniul Cetății Șoimoș, intrat în proprietatea contelui George Brandenburg după căsătoria lui cu văduva lui Ioan Corvin, fiul Regelui Matei Corvin.

Ca toată zona, a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi. O legendă spune că pe versantul estic al satului a existat o peșteră în care turcii, retrăgându-se, au adăpostit 900 kg monede de aur, comoară care, deși râvnită, nu a fost găsită.

În sat s-a păstrat până azi una dintre cele mai vechi biserici din Banat, Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1676 și reparată în 1778. Am descoperit-o după ce am trecut printr-o poartă de lemn și am străbătut o scurtă cărare, prin zona plină de copaci.

În interior a fost decorată cu icoane pe lemn. Din cele care au supraviețuit 4 au fost păstrate la biserică, 7 se află la Muzeul de Artă Veche Bisericească de la Catedrala Mitropolitană și 3 la colecția de obiecte vechi bisericești de la Protopopiatul Lugoj.

Făcând parte din patrimoniul județului, biserica este întreținută, dar nu mai este folosită, în sat predominând penticostalii.

Sub Imperiul Austro-Ungar proprietara zonei era Contesa Leopoldina, nașa de botez a copiilor Împăratului Austriei Franz Joseph (1848-1916). Avea un conac în satul Poieni, unde venea anual și petrecea o parte din vară. În acea perioadă în Crivina de Sus morarul Negrea a pus în funcție o moară de apă, cu roată verticală, la care veneau țăranii cu căruțele pline de grâne. Neexistând pășune, contesa a împroprietărit morarul cu lunca și izlazul din zonă, pentru ca animalele care așteptau să pască și să se adape, iar în 1915, la porunca sa, s-a înființat Asociația de Pășunat a Urbariariștilor din Comuna Crivina. Moara a fost reconstruită în 1972 și a rămas funcțională până azi.

La 7 kilometri sud am intrat în satul Poieni, atestat documentar din 1514-1516, cu numele Pleyen, când era în proprietatea lui George Brandenburg. Conform tradiției orale satul a existat în locul numit azi Trifești, format din case răsfirate pe dealuri. Treptat populația s-a mutat în actuala locație, zonă cu mai multe poieni, după care au numit satul. Pe un deal învecinat aveau o Biserică de lemn pe care au demolat-o și în sat au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, acoperită cu șindrilă (1759).

Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu picturi în ulei, efectuate pe pânză, ulterior lipită pe pereți și boltă (1812). În decursul timpului acoperișul s-a deteriorat. În 1969, când în biserică a fost introdus curentul electric, acoperișul a fost schimbat cu unul din tablă. La ultima renovare (1982) acoperișul a fost refăcut din șindrilă.

Satul fiind situat la granița dintre Banat și Ardeal, pe anumite perioade de timp a aparținut administrativ județului Hunedoara, județului Severin și după 1968 județului Timiș. Sub comuniști în apropierea satului au funcționat taberele de școlari Poieni și Strâmbu, azi prima desființată și a doua transformată în Centrul de Agrement Tabăra Poieni Strâmbu.

Știind că în apropiere, în munții Poiana Ruscă, se află o cascadă, ușor accesibilă, am continuat să rulez pe un drum neasfaltat, dar bun. După aproximativ 7 kilometri am parcat în dreptul unui indicator care indica traseul spre Cascada Șopot.

De acolo am urmat o cărare prin pădure, întreruptă de un podeț din lemn, peste râul Șopot, numit și Puntea Vie, deoarece după crearea lui barele laterale au continuat să înverzească timp de 3 ani.

În continuare cărarea a început să urce domol, paralel cu râul Șopot, care trecea înverșunat peste bolovanii ce-i stăteau în cale.

După aproximativ 15 minute mi s-a arătat Cascada Șopot, străjuită de pereți stâncoși acoperiți cu mușchi.

Acolo s-a terminat excursia mea din acea zi. Urma să mă întorc acasă, la Arad, până unde aveam de rulat 154 kilometri (2 ore).

Citește și Comunele Curtea și Margina, jud. Timiș

Orașul Agnita, județul Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Agnita este situat în nord-estul județul Sibiu, străbătut de râul Hârtibaciu și este considerat ca fiind centrul țării. Am ajuns acolo în jurul amiezii și am făcut doar un scurt popas, urmând ca în acea zi să ajung acasă la Arad, până unde aveam de rulat cam 330 kilometri.

Localitatea a fost prima dată atestată într-un document săsesc din 1280 dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire încă din paleolitic, perioada dacică și romană.

Începând cu secolul X în oraș s-au stabilit familii de sași. Până în secolul XII Regele Ungariei a grupat localitățile din Transilvania în unități administrative, numite scaune, astfel Agnita a aparținut Scaunului Ciuc. Dezvoltându-se, în 1376 a primit dreptul de a ține târg anual.

Un secol mai târziu, pentru a preveni atacurile turcești, Iancu de Hunedoara a  transformat Agnita într-un important punct strategic. După moartea sa (1456), fiul său, Matei Corvin, a hotărât să o transforme în cetate. Biserica Evanghelică fortificată a fost înconjurată cu un zid de apărare, prevăzut în partea de vest cu un turn (1466).

Până în secolul XVII s-au creat încă 2 centuri, care delimitau 3 incinte și s-au ridicat 4 turnuri de veghe, ale pantofarilor, dogarilor, croitorilor, fierarilor, din care, văzându-se pericolul, se anunțau și celelalte cetăți de pe valea Hârtibaciului.

După Bătălia de la Mohács (1526), în care Ungaria a pierdut, mare parte din Transilvania a revenit turcilor. Aceștia i-au conferit statutul de principat autonom, vasal lor. Dorind să unească țările românești, armatele lui Mihai Viteazul au înaintat și învins treptat trupele ocupanților. Principatul Transilvaniei s-a unit cu Țara Românească și Moldova și au fost conduse de Mihai Viteazul, ca o singură țară, doar pentru scurt timp (1600).  Învins de trupele Generalului Basta, a pierdut Ardealul, care a trecut în posesia habsburgilor.

În 1769 la Agnita s-a declanșat un mare incendiu. Majoritatea caselor fiind din lemn, au fost devastate, ulterior refăcute. Apoi Împăratul Iosif II, prin edictele iosefine (1781), a acordat libertate religioasă celorlalte cute. Astfel în Agnita s-a construit un cartier românesc în care a fost ridicată Bis Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1795-1797).

În a doua jumătate a secolului XIX Agnita era în plină dezvoltare. S-au înființat breslele tăbăcarilor, croitorilor, dogarilor, olarilor (1872), apoi s-au creat Fabrica de Piele și Încălțăminte, Fabrica de Cherestea și în 1905 s-a construit Biserica Rmano-Catolică.

Parcul „Căpitan Axente Lene”

După Primul Război Mondial a fost înființată Fabrica de ciorapi (1926), s-au construit un abator (1928), s-a înființat Școala de Stat (1936) și lângă ea Biserica Ortodoxă Nouă (1938-1948), azi Catedrala Ortodoxă „Sf. Împ. C-tin și Elena”, clădire în stil neobizantin.

După cel de Al Doilea Război Mondial sașii au fost deportați la muncă în U.R.S.S. și numărul populație a scăzut. Totuși din 1950 Agnita a devenit oraș și sediu administrativ de raion, în cadrul regiunii Brașov, iar după reorganizarea administrativă (1968), orașul a fost încadrat în județul Sibiu.

Primăria Agnita

Deoarece pe parcursul timpului s-au adunat multe materiale arheologice, în 1957 istoricul și economistul Erhard Andree s-a mutat de la Muzeul Țării Bârsei la Agnita unde, după ce a cules materiale din zonă și primind diverse donații, în 1961 a inaugurat Muzeul „Valea Hârtibaciului”. Din 1969 muzeul s-a mutat în actuala locație, o casă în stil baroc, construită după anul 1800. Azi muzeul deține aproximativ 6.000 de exponate arheologice, istorice, etnografice, de  numismatică, artă decorativă, în plus colecția de cărți, documente și manuscrise.

După 1989 sașii au emigrat în Germania, populația rămânând majoritar românească. În acea perioadă, fenomen întâlnit în multe zone ale țării, cele 3 fabrici mari au fost închise.

Câteva Biserici fortificate pe drumul Rupea-Agnita

Publicat pe de
Răspunde

Era ultima zi din concediul prin țară. După ce am petrecut o noapte în Rupea, urma să părăsesc județul Brașov și să mă îndrept spre casă, orașul Arad. În drum, pentru a vedea biserici fortificate vechi, păstrate până azi, m-am oprit în câteva sate și comune. După 7 kilometri sud-vest de Rupea, în satul Dacia, comuna Jibert, am văzut Biserica Evanghelică fortificată, construită în anul 1500, pe locul unei vechi  bazilici romanice (sec. XIII). 

Biserica a fost înconjurată cu un zid din piatră de râu, înalt de 6-8 metri. În colțurile lui au fost ridicate turnuri de apărare și în partea de nord un bastion.   

În interior există și azi stranele gotice vechi, datate din 1526. În secolul XIX a fost creat altarul, în stil clasicist (1815), care a fost pictat de un pictor din Viena (1835).  Apoi biserica a fost prelungită spre vest și s-a construit turnul-clopotniță (1845).

Am continuat drumul spre sud-vest și după 25 kilometri, în comuna Șoarș, m-am oprit la Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Iacob”. A fost construită în perioada 1450-1470, în stil gotic, cu ajutorul papalității de la Roma, funcționând inițial ca Biserică Romano-Catolică.

Ulterior, în partea de vest, a fost ridicat și turnul-clopotniță. La începutul secolului XIX, în scop defensiv, contraforturile au fost unite, formând un etaj, prevăzut cu guri de vărsare. Tot atunci incinta a fost delimitată de ziduri prevăzute cu turnuri de apărare, cel din sud-vest, folosit pentru păstrarea slăninii și partea inferioară a turnului sud-estic, ulterior transformat în casa clopotarului, s-au păstrat până azi. În 1843 turnul a fost prevăzut cu un ceas, care funcționează și azi. Biserica a fost reparată în perioada 2017-2021.

Ultima biserică, la care m-am oprit în județul Brașov, a fost în comuna Cincu. Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Fecioară Maria; Sf. Pavel”, datată din 1265, a fost construită de coloniștii germani. Prima atestare documentară apare într-un privilegiu acordat de Regele Ungariei Matei Corvin celor care apărau fortificația (1474).

În momentul vizitei mele (2021) era în curs de reabilitare.

Biserica a fost construită cu 3 nave, modificate în timp, nava centrală devenind mai mare. În partea de vest a fost ridicat turnul-clopotniță.

În secolul XVI a fost refăcută în stil gotic. Pereții interiori au fost decorați cu fresce care azi sunt ascunse sub zugrăveală, neputând fi restaurate. 

Biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare prevăzut cu 5 turnuri spre exterior. În decursul timpului zidul s-a deteriorat, azi trei laturi ale sale măsurând 2-3 metri înălțime, cea  de est mult mai puțin.

În interior s-a păstrat altarul, inițial creat pentru biserica din Moșna, de unde a fost cumpărat, montat la Cincu și decorat cu picturi reprezentând scene biblice.

În partea de vest, la nivelul superior, se află monumentala orgă pe care, biserica fiind în renovare, am primit permisiunea să o folosesc câteva minute.

În biserică s-au păstrat embleme ale fostelor bresle.

De asemenea și un potir din secolul XV, o colecție de covoare orientale (sec. XVII-XVIII) și un orologiu de la sfârșitul secolului XIX.

Am părăsit județul Brașov și, în județul Sibiu, m-am îndreptat spre comuna Merghindeal. Acolo se află Biserica Evanghelică fortificată, construită în a doua jumătate a secolului XIII. Lângă biserică, în partea de vest, a fost ridicat un turn-clopotniță, cu 3 nivele, la nivelul cărora, o dată cu fortificarea, s-au creat metereze. Până în secolul XVI a fost înconjurată cu un zid de apărare trapezoidal, prevăzut cu 4 turnuri din care până azi s-au păstrat doar două. În decursul timpului biserica a fost refăcută și reparată de mai multe ori (1634, 1732, 1773, 1803 și 1958).

De comună aparține administrativ satul Dealu Frumos, situat la 4 kilometri nord-vest.

În centrul satului, lateral de șoseaua principală, se află Biserica Evanghelică fortificată, construită în prima jumătate a secolului XIII, pe locul unei bazilici romanice.

În secolul XV, cu scop de apărare împotriva atacurilor inamice, au fost construite două turnuri de apărare care comunicau între ele prin podul bisericii. Turnul mai scund, a fost ridicat deasupra corului.

Al doilea, turnul-clopotniță, înalt de 23 metri, a fost ridicat peste nava centrală, aceasta fiind micșorată, deci integrat bisericii. Clopotele au fost postate la penultimul nivel și orologiul la ultimul. La exterior a fost creat un „balcon” susținut de o consolă din bârne de lemn, în care se stătea de strajă. 

La începutul secolului XVI biserica a fost extinsă prin alipirea unei sacristii pe peretele nordic al corului, apoi a fost înconjurată cu un zid rectangular, prevăzut cu două turnuri pe 3 nivele.

Un secol mai târziu în interiorul incintei a fost construită o casă pe 2 nivele, cu un turn pătrat (1647) care în 1914 a fost transformată. Sub ea a fost descoperit cimitirul primei bazilici.

În timp, numărul locuitorilor crescând, incinta bisericii a fost lărgită, ajungând la dimensiunile de azi.

Citește și Herghelia Sâmbăta de Jos, jud. Brașov

Orașul Rupea, județul Brașov

Publicat pe de
1

Orașul Rupea este situat în zona centrală a României, în partea de nord a județului Brașov și este străbătut de râul Fișer.

Primăria Rupea

Așezarea s-a format după cucerirea Daciei de către romani, fapt atestat de piatra militară romană descoperită, pe teritoriul localității, prin săpăturile arheologice.

Era situată la baza unei stânci de bazalt, pe care se afla castrul roman Rupes, după care a fost numită. Până în secolul X castrul s-a ruinat și pe locul său a fost construită prima parte din Cetatea Rupea, atestată documentar abia din 1324, cu numele Castrum Kuholm. Istoria localității este legată de cea a cetății în care populația s-a refugiat de multe ori din fața năvălitorilor.

Rupea era locuită de sași care, pe lângă agricultură și creșterea animalelor, în secolul XV au creat 12 bresle de meșteșugari. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg. Anual se țineau 4 târguri mari, cele mai renumite din Transilvania acelor vremuri.

În acea perioadă a fost construită Biserica Evanghelică Fortificată (sec. XIV-XV). S-a păstrat până azi, cu forma primită după modificările efectuate în 1894. 

În anul vizitei mele (2021) biserica era în curs de renovare.

Apoi, lângă biserică, s-a înființat Școala Evanghelică Săsească, atestată documentar din 1488. Din 1904 a devenit școală elementară superioară cu predare în limba germană, în care funcționau 9 clase pentru băieți și opt pentru fete (1904), azi Școală Gimnazială. 

La începutul secolului XX localitatea era foarte dezvoltată. În Rupea funcționau 4 bănci, după Marea Unire a Transilvaniei cu România s-a format primul consiliu național din județul Târnava Mare, apoi s-a înființat prima școală gimnazială cu predare în limba română (1920).

Poliția Rupea

Dezvoltarea a stagnat în timpul celor două războaie mondiale. Sub regimul comunist s-au construit cartiere cu blocuri de locuințe, o policlinică, Casa de Cultură, cinematograf, etc., s-au înființat întreprinderi industriale (exemplu Fabrica de Cherestea) și din 1951 a fost declarat oraș.

Azi în centrul orașului se află un mic parc, prevăzut cu bănci pentru relaxare și ornat cu rondouri de flori.

Parcul este înconjurat de clădirile construite în secolele XVIII-XIX, în care funcționează diferite instituții administrative și lateral de parc se înalță vechea biserică.

Centrul de Plasament „Casa Ioana”

Judecătoria

Pe o latură a parcului, într-o clădire din secolul XVIII, a fost amenajat Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea”, numit după folcloristul și etnograful care a explorat zona Rupea. Muzeul a fost amenajat pe secțiuni care evocă viața din mediul rural, ocupațiile de bază, tradițiile, portul popular specific, etc.

În perioada 1990-1993, între clădirile care mărginesc strada principală, a fost construită Biserica Reformată Calvină.

Azi orașul este vizitat mai ales pentru cetatea care, reabilitată, a devenit un important punct turistic.

Citește și Cetatea Rupea, județul Brașov

Cetatea Rupea, județul Brașov

Publicat pe de
Răspunde

Cetatea Rupea este situată pe dealul Cohalmului, pe o stâncă înaltă de bazalt, la marginea de vest a orașului Rupea, județul Brașov. După ce a fost restaurată, în anul 2013 a intrat în circuitul turistic și fost deschisă spre vizitare. La momentul vizitei mele, în plin sezon turistic (august 2021), inexplicabil pentru mine, vizitarea cetății se putea face doar până la ora 17…

Pentru a o vedea, din oraș am urcat o alee amenajată, apoi am înconjurat zidurile cetății până la intrare, unde am plătit o taxă modică.

Fiind dimineață și ajungând la ora deschiderii, am avut norocul să fiu singurul vizitator, astfel am putut să mă „transfer” în timpurile de demult.

Pe locul cetății săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din paleolitic și neoliticul timpuriu (5.500-3.500 î.e.n.), de asemenea urmele fostei cetăți dacice Ramidava despre care o legendă spune că a fost locuită de Decebal. Acesta fiind învins de romani, deci umilit, s-ar fi sinucis acolo. Cert este că cetatea a fost transformată în castrul roman Rupes, fortificație cu rol de a apăra zona și rutele comerciale care o legau de celelalte provincii ale țării.

Pe locul castrului ruinat în secolele X-XIII s-a construit o parte din actuala cetate. A fost atestată documentar abia din 1324 când sașii care s-au răsculat împotriva Voievodului Transilvaniei și a Regelui Ungariei Carol Robert D’Anjou s-au refugiat în cetate, numită atunci Castrum Kuholm.

În perioada 1432-1437 armata otomană a asediat, cucerit și jefuit cetatea. După retragerea lor, a trecut sub administrarea comunității săsești care a refăcut-o și a înconjurat-o cu ziduri defensive (sec. XIV-XV), ulterior modificate pentru adaptarea la tehnicile de apărare contra asediilor și a noilor forme de arme folosite. Cetatea a devenit un important centru comercial în care funcționau 12 bresle.

În lupta sa pentru unirea celor trei provincii românești, în drumul spre Șelimbăr, Mihai Viteazul a trecut prin zonă (1599). Sașii, nedorind unirea, i s-au opus și Mihai Viteazul a asediat cetatea.

Un secol mai târziu un incendiu puternic a distrus-o (1643), apoi a fost ocupată, fără luptă, de armata habsburgică. Aceștia au refăcut-o și în decursul timpului, prin adăugarea de fortificații noi, a fost extinsă, ajungând la forma spirală.

Cetatea Rupea este întinsă pe 11 hectare și, văzută de sus, seamănă cu cochilia unui melc. Este împărțită în trei secțiuni, după vechimea lor, pe care vizitatorii le parcurg începând cu secțiunea mai nouă, până la vârful dealului, unde se află secțiunea cea mai veche. Eu le voi descrie cronologic.

Cetatea de Sus, cea mai veche, a fost construită între secolele X-XIII, ocupând o suprafață de 1.500 metri pătrați. În acea zonă s-au păstrat până azi câteva repere. Din Turnul Pulberăriei, construit la sfârșitul sec. XIII- începutul sec. XIV ca turn de poartă, până azi s-au păstrat 2 arce de susținere. Superior, pe partea de vest, era prevăzut cu 3 guri de tragere. La demolarea parțială a fortificației (1809) turnul a fost distrus, supraviețuind doar partea de vest.

Rondela (sec. XV) a servit în scop militar o scurtă perioadă de timp. Apoi a fost dezafectată și legată de zidul dintre turnuri (curtină).

În secolul XVI mulți dintre sașii privilegiați s-au mutat în cetate. S-au construit case, spații pentru administrație, o capelă, casa preotului, locuri pentru depozitare, etc. și până în secolul XVII cetatea s-a extins, inițial cu Cetatea de Mijloc, apoi Cetatea de Jos. Din cele aproximativ 100 de case azi mai există doar 3, conservate până la nivelul acoperișului, situate în Cetatea de Sus. 

Doar etajul era locuit, primul nivel fiind folosit ca depozit sau atelier.

Între case erau delimitate culoare. Pe unul, existent și azi, am urcat până la a treia căsuță, situată la cea mai mare înălțime a cetății.

Căsuța din Vârf, numită în timp Camera de sus (1664), Camera nouă (1792), se presupune că a fost amplasată pe locul unui vechi donjon care apare pe o reprezentare grafică a cetății din 1735.

Am coborât și am ieșit din Cetatea de Sus prin Poarta Cetății de Mijloc, construită în secolul XV, după retragerea turcilor.

Din vechea poartă s-au păstrat un arc de boltă și un șanț de culisare pentru grătar, situat vertical.

De acolo am intrat în Cetatea de Mijloc. Fortificațiile ei au fost construite în sec. XV și până în sec. XVII au fost extinse de austriecii instalați în cetate (1688). 

Aceștia au renovat-o și fortificat-o puternic, construind, sau modificând, mai multe turnuri. Capela, situată pe latura de vest, a fost construită inițial cu rol de apărare. În secolul XVII a devenit locuința capelanului cetății. După inscripțiile religioase găsite pe ea (1650, 1718), azi dispărute, cercetătorii au considerat că la un moment dat a fost capelă lutherană.

Turnul Cercetașilor, inițial Turnul Greavilor, numit după judele regal Adam Greb (1491), era principalul fort al cetății. A fost refăcut în secolul XVII, având 3 niveluri cu creneluri înrămate cu cadru de lemn de stejar și prevăzute cu dispozitiv de închidere, pătrate până azi.

Din Turnul Ungrei, inițial pentagonal (sec. XV), apoi modificat într-o formă mai simplă (sec. XVII), azi se păstrează doar o parte.

Îndreptându-mă spre ieșire, am intrat în Cetatea de Jos, construită începând cu secolul XVII.

În față am văzut Turnul Porții care a fost prevăzut cu creneluri și guri de curgere a păcurii.

La momentul vizitei mele (2021) interiorul său era amenajat ca galerie de artă.

În dreapta lui a fost construit Turnul Nou, numit ulterior Turnul Slăninii, deoarece era folosit pentru conservarea produselor de carne și în stânga Turnul Slujitorilor, cu 3 nivele, primul semi-îngropat, prevăzut la exterior cu creneluri, menționat în documentele din 1644 ca fiind reparat.

În apropierea lui a fost creată o Fântână de 41 metri adâncime, mărginită cu ghizd de piatră, din care s-au recuperat câteva bucăți, care a fost terminată în timpul judelui regal David Weirauch (1613).

La exteriorul cetății a fost săpat un șanț adânc peste care, pentru accesul în cetate, s-a creat un pod de lemn, mobil, acționat prin scripeți, azi dispărute.

În anul 1789 cetatea a fost folosită în scop de apărare pentru ultima dată, când populația s-a refugiat din fața ultimului atac otoman.  Un an mai târziu o furtună puternică a avariat-o și cetatea a fost abandonată treptat.

În 1835 Primăria a creat un fond de întreținere a cetății, numită de atunci „monument”, la care s-a participat și cu donații. În cetate a fost angajat un paznic permanent. Acesta a locuit acolo, împreună cu familia, într-o casă refăcută în jurul anului 1850. Sub regimul comunist, deoarece se dorea reciclarea bazaltului pe care era situată, a scăpat cu greu de la distrugere. Totuși în 1954 cetatea a fost restaurată. În ce scop, nu am priceput, ulterior ea fiind abandonată.

Citește și Orașul Rupea, județul Brașov

Biserica Evanghelică Fortificată Homorod, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Comuna Homorod, din județul Brașov, se află la 5 kilometri est de orașul Rupea. A fost prima dată atestată documentar din anul 1250.

În comună s-a păstrat Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată, construită spre sfârșitul secolului XIII.

Spre deosebire de celelalte biserici din Transilvania, care aveau trei nave, aceasta avea doar una, care a fost decorată cu picturi murale, la care s-au adăugat altele în secolele XIV și XV.

La sfârșitul secolului XV biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare, înalt de 7-8 metri, în colțuri cu turnuri pe două nivele. În partea superioară zidul prezenta un coridor, sprijinit pe console de lemn, care trecea și peste fațadele turnurilor.

Intrarea în incintă se făcea prin turnul de apărare situat în centrul aripii de vest. La interior, curtea a fost înconjurată cu un alt zid de apărare, mai scund.

În 1623 componentele de lemn au fost distruse într-un incendiu, acoperișul turnului fiind refăcut trei ani mai târziu.

Până azi din zidul exterior s-au păstrat laturile de vest, nord și est iar din cel interior laturile de sud și vest.

Numărul populației crescând (secol XV), în interiorul bisericii s-au construit două balcoane suprapuse, pictate cu motive florale, cel superior ocupat de băieții nou confirmați și cel de jos pentru băieții mai mari, bărbații maturi ocupând tribuna inferioară de pe peretele de nord, bătrânii stranele situate de-a lungul pereților sălii și femeile centrul bisericii.

În anul 1784 sala a fost extinsă cu un nou cor, situat la baza turnului. A fost spart zidul bisericii, extinderea a fost împrejmuită cu un zid de piatră, i s-a creat cu tavan boltit, susținut de arcuri, ulterior acoperit de un tavan plat de lemn (1792).

Corul a devenit de fapt parterul turnului. Pe zid, la 2 metri înălțime, a fost creată o poartă prin care era accesat turnul, direct la etajul doi. De acolo se urca pe o scară ce trecea prin grosimea zidului.

În interior s-au creat strane noi, altarul din lemn, decorat cu statui: în centru Isus răstignit, pe laterale Sf. Petru cu cheia în mână și Sf. Pavel cu o sabie. Deasupra lui a fost postată orga.

Amvonul a fost decorat cu picturi în stil popular, reprezentând scene biblice și în partea superioară cu motive florale aurite.

Deasupra corului s-a înălțat un turn cu 8 nivele, cu înălțimea de 27,7 metri. A fost construit din piatră, în formă pătrată, cu latura de 11 metri și zidurile de 3 metri grosime la bază și 2 metri începând cu nivelul 4. La nivelul superior se continua cu balustrada de lemn, formând un coridor de apărare.  

Biserica a fost restaurată și modificată în secolul XIX, când i s-a adăugat sacristia și s-a construit turnul-clopotniță, dotat cu 3 clopote, mutate în turnul inițial în 1923.

Apoi, pentru a se evita surparea turnului, arcul care susținea peretele lui de vest a fost umplut cu piatră și corul a fost separat de sală. Nemaiputând fi utilizat, în el s-au păstrat până azi picturile murale originale, descoperite de restauratori. 

Citește și Orașul Rupea, județul Brașov

Un drum Vârghiș- Homorod: Biserici fortificate și Cetatea Jimbor

Publicat pe de
1

În acea zi a excursiei prin țară urma să văd mai multe biserici fortificate. Părăsind județul Covasna, pentru scurt timp am străbătut județul Harghita. Am lăsat în urmă Satu Nou, unde urma să revin, și m-am îndreptat spre comuna Ocland.

Grădinița

În comună se află Biserica Unitariană, construită în a doua jumătate a secolului XIII, în stil roman. În 1465 i s-a ridicat turnul, în stil gotic.  Biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare, din piatră, înalt de 2,5 metri.

Forma actuală a primit-o în anii 1937-1938, prin extinderea bisericii. În interior s-au păstrat mai multe casete vechi (sec. XVI, sec. XVIII).  

M-am întors în Satu Nou, sat care aparține administrativ de comuna Ocland, situat la 2 kilometri de aceasta. Pe dealul de la marginea lui a existat o Biserică de lemn (1480). 

În perioada 1798-1801 a fost înlocuită cu actuala Biserică Unitariană, în stil predominant baroc, cu elemente renascentiste și gotice. Vechimea ei este atestată de o inscripție situată deasupra intrării principale. În turnul bisericii au fost montate două clopote, apoi a fost înconjurată cu un zid de piatră, înalt de 2 metri (1828) și în interior a fost montată o orgă (1846) care s-a păstrat până azi. În timpul Primului Război Mondial clopotele au fost rechiziționate, cele actuale fiind montate în 1923 și 1947.

M-am îndreptat spre sud și după 5 kilometri, în județul Brașov, m-am oprit în satul Jimbor, comuna Homorod.

Așezarea a existat în timpul domniei Regelui Géza al II-lea Árpád (1141-1162) dar a fost prima dată atestată documentar abia în 1385, într-un act al Fraternității Capitulului de la Saschiz, în care era numită „Așezarea Summer”. 

Pe teritoriul comunei Homorod se află un vulcan noroios, bogat în sulf, azi rezervație geologică și izvoare de apă minerală din care, la începutul secolului XX, 6 au fost captate în două bazine și s-a format stațiunea balneo-climaterică Băile Homorod. Apa minerală și noroiul au fost folosite în scopt terapeutic până în 1975 apoi stațiunea a fost părăsită și, în timp, bazinele s-au deteriorat. Totuși apa captată în fântâni este folosită și azi de localnici.

Căminul Cultural Jimbor

În centrul satului, lateral de șoseaua principală, se află două biserici. Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată a fost construită în a doua jumătate a secolului XIII, în stil romanic, din piatră și cărămidă, de formă pentagonală. Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu fresce. În secolul XV biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare și în partea de sud s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil neogotic, cu 3 nivele, străbătut de un culoar de poartă. În decursul timpului biserica a suferit numeroase reparații, la cea din 1946, datorită unor alunecări de teren, fiind micșorată. Din vechea biserică s-a păstrat altarul pictat (1520), azi în Muzeul de Artă Cluj.

Despre a doua biserică, Biserica Romano-Catolică, nu am găsit informații și nici săteni care să mă lămurească măcar despre data construcției. 

Pe dealul de la marginea localității s-au păstrat ruinele unei foste cetăți, spre care m-am îndreptat și eu.

Cetatea Jimbor a fost construită în secolul XIV, cu rol de apărare în fața invaziilor turcești.

În secolul XVII, în urma invaziei tătarilor, veniți în sprijinul Principelui Emeric Thököly, în lupta sa împotriva habsburgilor, cetatea a fost deteriorată.

Doi ani mai târziu a fost restaurată (1692), fapt atestat de o inscripție abia lizibilă.

În anul 1818 zidul exterior al cetății a fost dărâmat.

Până azi s-au păstrat zidul interior al cetății, un turn și o clădire cu două nivele, presupusă ca fiind fostă cămară de alimente.

M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre sud-vest. După 7 kilometri am oprit în satul Mercheașa, comuna Homorod, unde se află o altă biserică veche.

Biserica Evanghelică Fortificată a fost construită în secolul XIII pe locul unei foste bazilici romanice. În secolul XVI a fost înconjurată cu un zid de apărare patrulater, înalt de 6 metri, prevăzut în colțuri cu turnuri de apărare. Turnul-clopotniță a fost adăugat în perioada 1848-1858. 

Am continuat drumul spre sud-vest, apoi spre nord și după 10 kilometri, în comuna  Cața, am oprit la Biserica Evanghelică Fortificată, construită la sfârșitul secolului XIII, cu un turn vestic. În secolul XV biserica a fost extinsă prin prelungirea corului și a fost înconjurată cu un zid de apărare poligonal prevăzut cu patru turnuri din care două au fost demolate în timp. În jurul anului 1550 s-a construit un zid exterior, înconjurând tot ansamblul.

Biserica a fost restaurată și modificată în secolul XIX când i s-a adăugat sacristia și s-a construit turnul-clopotniță.

Citește și Biserica Evanghelică Fortificată Homorod, jud. Brașov