Ziua a 3-a prin Iordania. Petra !!! Una din cele șapte minuni ale lumii antice !!!

Orașul antic Petra a fost descoperit în 1812 de exploratorul elvețian Johann Ludwig Burckhardt. În timp s-au efectuat excavații care au scos la iveală clădiri monumentale, unele săpate în stâncă, majoritatea în gresie roșie, altele construite, care au fost conservate, în 1985 înscris pe lista monumentelor istorice mondiale UNESCO și din 2007 considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Se presupune că doar 15% din oraș a fost excavat.

Situl ocupă cca. 10.800 metri pătrați, arie întinsă de-a lungul muntelui Hor, printr-un defileu lung și de-a lungul unei porțiuni din estul văii Arabah, cunoscuta sub denumirea de „Wadi Araba”, care se întinde de la Marea Moartă până la Golful Aqaba.

Zona a fost locuită încă din neolitic, arheologii descoperind peșteri locuite, probabil de vânători și de „horiți”, săpătorii de piatră, considerați strămoșii edomiților, cei din urmă stabilindu-se în zona cuprinsă între Marea Moartă și Golful Aqaba în XII î.e.n., urmele unei cetăți edomite fiind găsită pe vârful muntelui Umm el-Biyara (sec. VII î.e.n.).

Nu mult după cucerirea Ierusalimului de babilonieni (587 î.e.n.), edomiții au fost cuceriti de nabateeni, un popor nomad care s-a extins tot mai mult, ocupând partea de nord-vest a Babilonului. Aceștia au înființat orașul Petra, în manuscrisele de la Marea Moartă numit Raqēmō (Raqmu), asociat cu Muntele Seir (250-70 î.e.n.) și în Vechiul Testament (scris între 1.400-430 î.e.n.) numit Sela (piatră),tradus în limba greacă devenind Petra,  în care inițial au construit doar un caravanserai, cu case de piatră, pe un singur nivel.

Situat la încrucișarea drumurilor comerciale, între Arabia, Egipt, Palestina, Syria-Phoenicia, India, China și Bazinul Mediteranean, urmate de imensele caravane nabeene care, în drumul lor, alegeau și cumpărau marfa solicitată în alte zone, un exemplu fiind smirna și unele condimente, luate din actualul Yemen și vândute cu preț ridicat în porturile Mării Mediterană, treptat orașul s-a dezvoltat. În sit s-a descoperit Caravana Cămilelor (100-50 î.e.n.), prezentate mai mari decât în realitate, un grup de cămile și conducătorii lor intrând în Petra și alt grup care părăsește Petra, situat la 10 metri deasupra primului grup, reprezentând economia orașului, bazată pe transportul mărfurilor cu cămile.

Societatea de tip tribal evoluând,  s-a transformat în regat, condus de Regele Aretas IV (cca.168 î.e.n.), pomenit în Cărțile Macabeilor (liderii rebeliunii evreiești împotriva Dinastiei Sleucide) ca primul rege nabaneean, care a construit mai multe orașe, a dezvoltat capitala Petra, a înființat o armată, s-au bătut monezi, etc. Zona fiind secetoasă, s-au creat terase, canale, cisterne din piatră, în care se colecta apa de ploaie.

Conform tradiției arabe în timpul Exodului, călătorind prin pustiu, israeliții conduși de Moise s-au oprit la Petra. Fiind foarte însetați, Moise a lovit cu toiagul în stâncă și a ieșit apa atât de necesară. Se presupune că atunci au decedat Miriam și Aaron, sora și fratele lui Moise, în Tora specificându-se muntele Hor, sau Moseroth (Mosera), ca loc de înmormântare a lui Aaron, deși o tradiție locală îl localizează în peninsula Sinai (Egipt).

Pe muntele Hor, numit azi de arabi Jabal Hārūn (Muntele lui Aaron), la o altitudine de 1350 metri, în perioada bizantină creștinii au construit o mânăstire, din care până azi s-au păstrat ruinele unei capele. Sub mameluci a fost construită actuala clădire (1320), sub ocupația musulmană folosită ca moschee (sec. VII). Și azi autoritățile iordaniene o consideră de rit musulman, evreii și alți pelerini Capela lui Aaron, cu mormântul acestuia, la care au voie să urce doar după un anumit orar, reglementat de guvern.

Până în 106 e.n. nabateenii au avut 11 regi, perioadă din care sunt datate majoritatea clădirilor excavate, pe care urma să le văd și eu. În oraș se putea veni din sud, prin Arabia Saudită, pe un drum ce înconjura Muntele lui Aaron, sau traversând platoul muntos din nord. Azi vizitatorii pătrund prin partea de est, unde se află un Muzeu Arheologic, bineînțeles plătind o taxă.

Se ajunge într-o piață largă, mărginită de tarabe care etalează marfă variată, suveniruri, etc. și oferă diverse produse alimentare tradiționale.

Scăpând de vacarmul pieței, am pătruns propriu-zis pe traseul principal care se poate parcurge și călare pe cai, cămile, sau cu mașinuțele electrice, după ce se negociază prețul.

Pentru a studia obiectivele, am ales să merg pe jos. Primele construcții de mari proporții au fost mormintele, situate la periferia orașului, construite cu influențe asiriene, epigptene, elenistice și romane. La cca 400 metri de intrarea în sit, pe partea dreaptă am văzut 3 monoliți (Djin Bkocks), de 6-9 metri înălțime, două decorate, al treilea având pe toate fețele câte trei pilaștri, datate din secolul I.

Unii cercetători le consideră foste morminte, deoarece în ele s-au găsit cavități săpate, accesate prin suprafețe înclinate, probabil folosite la ridicarea sarcofagelor. Alții consideră că erau dedicate zeului arab pre-islamic Dushara, adorat de populația acelor timpuri, plasate acolo pentru a proteja intrarea în oraș. Beduinii spun că au fost locuințe de djini, spiritele rele care speriau de moarte pe cine intra acolo, numite și  Sahrij (rezervor de apă), probabil fiindcă dintr-un fost apeduct, azi o fisură orizontală săpată în piatră, situată în spatele lor,  apa se colecta în „camerele” djinilor și era protejată de aceștia.

Pe cealaltă parte a drumului, vis a vis de monoliți, se află Mormântul Șarpelui (Tomb of Serpent), o cameră funerară săpată în stâncă, cu o intrare mică, în care pe unul dintre pereți se află un basorelief prezentând 2 șerpi care se pregătesc să atace un animal patruped. În apropiere, un alt basorelief prezintă un cal purtând în spinare un cub.

După câțiva metri, pe partea stângă, situat mai la înălțime, se află un complex funerar săpat în stâncă sub domnia regelui Malichos II (40-70), în partea de sus Mormântului Obeliscului șisub el Bab el Siq Triclinium (Obelisk Tomb and Triclinium). La el se urca pe o scară, săpată în partea stângă. În fața lui se afla o bancă semicirculară (stibadium), tot din stâncă, folosită pentru ritualurile ce se țineau în onoarea decedatului. Lângă mormânt ulterior s-a creat un bazin în formă de T pentru colectarea apei de ploaie.

Numele mormântului provine de la cele 4 obeliscuri, inițial de 4 metri înălțime, presupuse de origine egipteană, situate în porțiunea superioară, care-i reprezentau pe cei îngropați în cele 4 morminte laterale din camera interioară. Sub podeaua din spate a camerei se pare că a fost îngropat șeful familiei, prezentat și ca un bărbat stând în picioare, îmbrăcat cu o robă lungă, după moda elenistică, postat într-o nișă arcuită, mărginită de o friză dorică, nabateeană, situată pe perete, marcând locul. 

Sub mormânt s-a creat Bab el Siq Triclinium, o sală folosită de oaspeți pentru banchetele rituale ce se desfășurau în onoarea decedaților, în care s-au descoperit 3 bănci din piatră și 2 compartimente pătrate pentru păstrarea corpurilor. Pe fațada, de 11 metri înălțime și 15,5 m lățime, în partea inferioară se află coloane cu capiteluri nabateene, între ele intrarea, cu un fronton arcuit și în partea superioară frontoane deschise. Pe teritoriul Petrei s-au descoperit peste 100 de încăperi asemănătoare, ¼ din ele lângă morminte.

Numele Bab el Siq, însemnând Poarta spre Siq, probabil poziționa mormântul și Triclinium în apropierea acesteia.

La mijlocul sec I î.e.n. o viitură mare a râului a distrus canalele de apă potabilă și a inundat orașul Wadi Musa. Pentru a-l apăra, pe partea muntelui au construit un baraj de 100 m lungime și, pentru a devia cursul apei spre oraș, un tunel de 86 m lungime. În 1963 și în 1991 Barajul și Tunelul Mudhlim au fost reconstruite.

Venind în oraș, după ce se trecea podul, se cobora o pantă abruptă, până la Poarta Siq, mărginită de un arc, probabil decorat cu statui, azi ruinat. De acolo se urma drumul principal Siq, lung de 1,2 kilometri.

Era de fapt un defileu între versanții de stâncă, înalți de 90-180 metri, doar în unele locuri săpați de nabateeni, cu lățimi variabile, în unele locuri până la 12 metri, în altele de doar 3 metri, care a fost pavat cu dale de piatră.

În versanți s-au creat 2 apeducte, azi vizibile ca niște șanțuri, prin care apa din izvorul lui Moise era condusă până la baraj. Apeductul spre nord, mai vechi, era plat și dura mult timp până apa ajungea la destinație, astfel apeductul spre sud, mai nou (sec. I), a fost creat înclinat, marginea fiind pavată cu piatră, apa curgând cu viteză mai mare. Ulterior s-au creat conducte, din bucăți de teracotă unite cu mortar, prin care apa curgea cu presiune mai mare, fără să se risipească.

De-a lungul drumului, pe versanți s-au descoperit mai multe inscripții nabateene și elenistice, în jur de 50 de imagini de zei și nișe votive, create probabil în locurile unde caravanele și procesiunile spirituale se opreau, aproape de canale, deoarece se credea că apa este sfântă.

Cam pe la mijlocul defileului, pe un bloc de piatră, orientat spre vale, într-o nișă se pot vedea ochiul și nasul unei figuri, presupusă Zeița Al Uzza, una dintre cele 3 zeițe importante în religia arabică pre-islamică.

Am continuat drumul, minunându-mă de măreția creată de natură. Nu degeaba Petra e numită și „Orașul Roșu”, munții în soare aveau acea culoare.

Am ajuns la stația lui Sabinos Alexandros, maestrul ceremoniilor religioase, care a creat-o în onoarea zeului Dusares, imaginea lui fiind prezentată într-o nișă și a zeiței Atargatis, zeița fertilității, în altă nișă.

Continuând drumul, la un moment auzind muzică, m-am gândit că mă apropiam de ieșirea din Siq. De fapt era un localnic, ascuns într-una din „camerele” săpate în stâncă, probabil ca posturi de pază, care interpreta muzică tradițională.

Încă puțin și defileul s-a îngustat. Era partea finală, formată de stânci înalte (cca. 80 m), foarte apropiate (3-12 m lățime), o parte din ele săpate de nabateeni, spre final foarte îngustă și întunecată.

Am ieșit în plin soare unde, pe muntele din față, strălucea Al Khazneh (Trezoreria faraonului), cea mai impresionantă clădire din Petra, cunoscută în toată lumea. Fiind tăiată în stânca verticală, a fost protejată de ploaie și vânt. Părerile specialiștilor sunt controversate. Unii spun că ar fi fost un templu, alții mormânt regal, că a fost construit sub regele Aretas III (86-62 î.e.n.), sau în perioada Împăratului Hadrian (117-138). Excavațiile din perioada 2003-2006 au descoperit la baza templului alte morminte, în care s-au găsit rămășițe umane și de îmbrăcăminte, elucidând problema. ADN-ul extras din craniu găsit, fiind datat din prima perioadă a secolului I, a dus la concluzia că Al-Khazneh a fost ridicat în memoria Regelui Aretas IV (8 î.e.n.-40 e.n.), imediat după moartea lui. 

Mausoleul, de cca. 40 metri înălțime și 28 metri lățime, era accesat pe o scară de 13 m lungime și 5 m lățime, creată peste vechi morminte, care ajungea la terasa din fața porticului, cu frontonul triunghiular susținut de 6 coloane cu capiteluri corintice, de 12,5 metri înălțime, din care cele două centrale libere, cele laterale fiind sprijinite de perete. Fațada, acoperită cu un strat subțire de stuc și vopsită, a fost decorată cu elemente florale și figurative.

În partea superioară central se află un mic templu rotund, cu acoperișul conic, susținut de coloane corintice, cu o urnă,  considerată de beduinii locali locul unde un faraon egiptean a ascuns o comoară, pe care timp de secole au încercat mereu s-o spargă, sperând să găsească aurul și pietrele prețioase. Pe laterale, în câte o nișă încadrată de coloane, se află sculptată câte o figură umană,  deasupra un rând de rozete, culminând cu câte un leu, păzitorii templului. Sub Califul Yazid II (720-724) toate elementele care prezentau figuri umane au fost distruse.

Urcând câteva trepte se intra într-un vestibul (pronaos), de acolo urcând 6 trepte se ajungea în sala principală, pătrată, cu latura de 122 metri. Din ea, pe alte câteva trepte, se intra în 3 săli mai mici.

În fața templului, situată cu 6 metri mai jos, se afla o curte largă, pavată, probabil cu un iaz central, umplută în decursul timpului cu diverse materiale aduse de viituri, azi loc plin de vizitatori, cămile, cai, terase, suveniruri, etc., devenită oarecum un loc comercial.

De aici grupul turistic s-a destrămat. Primind o oră de întâlnire, unii s-au întors spre ieșire, alții au rămas la una dintre terasele din zonă, alții, mult mai puțini, printre care și eu, explorând în continuarea situl.

Am urcat pe un versant, situat vis a vis de templu, spre lateral, de unde panorama a fost magnifică. De abia acolo am putut realiza dimensiunile reale ale pieței și templului.

Am coborât și am părăsit piața, printre versanții muntoși, îndreptându-mă spre nord, pe strada numită în antichitate Siq exterior, când era cu 2-3 metri mai joasă decât azi și pavată cu piatră. Urma să văd mai multe morminte, unul dintre ele fiind Mormântul lui Arrianus, nume pomenit pe o inscripție comemorativă.

Regatul, deși independent, ajungând să depindă de Imperiul Roman, Regele Rabbel (70-106 p.Hr.), ultimul rege nabateean,  a mutat capitala la Bosra, azi orașul Busra  al-Sham, din sudul Siriei. După moartea sa, regatul și-a pierdut independența și a devenit parte a Imperiului Roman, guvernatorul Siriei, Corneliu Palma, declarându-l capitală a provinciei Arabia Petraea, numit de Împăratul Hadrian Petra Hadriania (130). Apoi a făcut parte din Imperiul Bizantin, Petra fiind capitala provinciei Palestina (sec. III).

Sub romani numărul populației a crescut, în secolul II având 20.000 de locuitori, astfel orașul s-a extins, clădirile ajungând să ocupe cca. 50 kilometri pătrați. Atunci s-a construit Strada Fațadelor, mărginită de construcții de piatră, accesate pe alei sau scări din piatră. Fiind situată la poalele munților, de-a lungul ei probabil exista un sistem de canalizare, pentru a colecta apa de ploaie și cea care cobora de pe versanți.

La capătul străzii, în partea superioară a dealului vestic Jabal al Khubtha, se află Mormântul Uneishu (70-76), în care a fost înmormântată soția Regelui Arestas IV, care avea rol și în  conducerea țării (un prim-ministru actual). În fața lui o curte încadrată de 2 porticuri, cel din dreapta cu 4 coloane săpate în stâncă și cel din stânga cu 3 coloane situate pe partea zidită, era accesată din stradă printr-o scară mare, parțial săpată în stâncă și parțial construită din pietre.

Fațada, de 20 metri înălțime și 12 metri lățime, prezintă  un atic simplu, susținut de doi pilaștri cu capiteluri nabateene, central ușa de intrare, mărginită de pilaștri, cu un fronton triunghiular deasupra, la care se ajunge urcând 3 trepte. În interior camera funerară, aproape pătrată (cca. 7,9×7,6 m), era înconjurată de 13 cavități săpate pentru depunerea decedaților (loculi).

Multe monumente și temple au fost transformate și folosite de administrația romană, altele construite. Teatrul, situat pe versantul vestic, ridicat de nabateeni sub domnia Regelui Aretas IV (cca. 8-40 î.e.n.), când mormintele găsite acolo au fost mutate, modificat sub Regele Malichos II, a fost extins și modificat sub romani.

Auditoriul semicircular, cu trei porțiuni orizontale, din care cea superioară creată pe locul unor foste morminte, cuprindea 45 de rânduri, cu 6.000 de locuri pentru spectatori. Era împărțit în 6 porțiuni verticale de scări verticale scurte. S-a creat un sistem de colectare și scurgere a apei de pe versanți și a celei de ploaie. În fața lui se aflau spațiul orchestrei, săpat în stâncă și scena, mărginită anterior de un zid scund cu nișe, de 38 metri lungime și posterior de un zid cu trei portaluri, încadrate între colonade, aşezate pe două etaje, pe laterale având două pasaje, prin care intra orchestra.

Trecând de teatru, pe ambele părți ale străzii am văzut mai multe morminte și case.

Mormântul Urnei l-am recunoscut rapid după coloanele imense, două centrale libere și două laterale, plasate pe zid și esplanada susținută de o platformă masivă, formată din 2 niveluri de camere boltite. Pe fațada verticală, central se află un portal, mărginit de 2 pilaștri, superior decorat cu o friză, în stil doric nabatean, care susține un fronton triunghiular, deasupra căruia se află o mare nișă, probabil creată  în momentul când mormântul a fost transformat în biserică creștină (447), acolo fiind postată o urnă, după care acesta a fost numit și în porțiunea superioară 3 nișe, cea centrală cu o statuie foarte avariată, care probabil prezenta personajul căruia îi era destinat mormântul. Se intră într-o încăpere largă, folosită inițial pentru petrecerile religioase ținute în onoarea decedatului. Pe peretele posterior se aflau 2 nișe. În perioada bizantină, mormântul fiind transformat în biserică, nișele au fost unite, formând o nișă, mărginită de o arcadă, loc în care s-a creat altarul.

În stânga lui se află Mormântul de Mătase, cu o mică fațadă policromă, nuanțe de la galben până la albastrul cerului senin, culori accentuate de eroziunea rocilor. 

Lângă el, Mormântul Corintian, fiind situat în calea vânturilor și ploilor, este cel mai deteriorat dintre cele descoperite. A fost numit după coloanele cu capiteluri corintice descoperite de cercetători la începutul secolului XIX. Înalt de 28 m și 24,5 m lățime, în partea inferioară a fațadei, central, prezintă un portal mare, pe laterale 8 rămășițe de pilaștri, în partea superioară cornișe orizontale și pilaștri verticali. În interior se află camera principală, 3 camere secundare și nișe pentru decedați, cu mai multe intrări. Unii cercetători îl consideră mormântul regelui Aretas III (86-62), alții a regelui Rabbel II (70-160).

În partea stângă apare o fațadă gigantică, Mormântul Palatului, numit după forma sa, unică în Petra, imitând palatele vechi romane sau elenistice, care domină aria construită a orașului. Inițial s-a presupus că a fost mormântul Regelui Rabbel II (70-106), mai nou că era palatul unui suveran, sau era folosit de curtenii regelui, balconul situat în partea superioară a fațadei fiind folosit de rege când apărea în fața poporului, sau de curteni când în terasă se desfășurau diverse evenimente. Cu o lățime de  49 metri, se presupune că ar fi avut 5 etaje similare celor descoperite, cu o înălțime totală de cca. 60 metri, azi, lipsind toată partea superioară, doar  45 metri. În fața fațadei se află o terasă largă, de unde 4 scări, săpate în gresie, urcă la fostele portaluri, încadrate de semi-pilaștri, sprijinind câte un sfert de coloană, terminată cu capiteluri nabateene. În interior la primul etaj sunt 4 încăperi mari, din care cele 2 centrale, fără nișe,  pe vremuri comunicau între ele, la al doilea etaj o galerie mărginită de 9 perechi de pilaștri, nealiniați cu cei de la primul etaj, care susțin antablamentul dublu, curbat, împărțit de cornișe, din care doar partea dreaptă a fost excavată.

Mormântul lui Sextius, unul dintre cele mai ornamentate din Petra, incluzând și simboluri mitologice ca acvila sau capul meduzei, situat spre nord-vest,  pe care din păcate nu l-am depistat, este atestat de o inscripție ce numește decedatul ca fiind Titus Aninius Sextius Florentinus, fostul pro-pretor al provinciei Arabia sub Împăratul Hadrian, care a murit în Petra (129/130).

Acolo se termina Siq-ul exterior, într-o zonă largă, joasă, în care Wadi Mousa și Wadi Mataha antice întâlnindu-se, apa lor a fost deviată, printr-un tunel săpat în stâncă, până la Siq-ul interior. Apoi s-au construit case joase, cu acoperișuri plate, despărțite prin grădini, livezi, deasupra cărora, maiestuoase, clădirile publice și templele, constituind orașul nabatean propriu-zis, cu cca. 30.000 locuitori, care se întindea până la cetatea Al Habis. Suburbiile ocupau ariile necultivate ale văilor adânci înconjurătoare. De lângă o fântână (Nymphaeum), probabil decorată cu statui din marmură, aprovizionată cu apă venită de la Siq, azi doar câteva ruine, începe Strada Colonadelor, pe care am urmat-o și eu.

În vremurile antice de-a lungul străzii pavate, delimitată de două șiruri paralele de coloane, erau situate majoritatea clădirilor publice, magazine, „baruri” cu băuturi răcoritoare, „birouri”, etc. Era locul principal de desfacere a mărfurilor, al tranzacțiilor și punct de socializare. Unii cercetătorii consideră că a fost realizată sub Regele Aretas IV, alții după cucerirea Petrei de romani.

Aproape de capătul străzii, pe partea stângă, se află Marele Templu, construit de nabateeni. În secolul I în fața clădirii principale s-a creat o curte largă, pavată cu plăci hexagonale, flancată de doi porticuli giganți, fiecare susținând 3 rânduri de coloane, pe cele din colțuri fiind postate statui de lei, accesată prin două șiruri lungi de trepte, sub care s-a creat un sistem de canalizare, terminate până la începutul secolului II.

Complexul, de formă dreptunghiulară, prezenta un pronaos, susținut de coloanele care conduceau la un mic teatru (teathron), cu 300 de locuri, folosit ori în scop religios, ori pentru întrunirea consiliilor administrative, sau cele cu guvernatorul și templul principal, pe o suprafață de 1508 metri pătrați, cu zidurile pictate în nuanțe de roșu, galben, alb. La est de templu se afla o terasă mai joasă, cu grădini și o piscină, aprovizionată printr-un sistem de apeducte, canale și bazine.

Vis a vis, pe munte, se află un alt templu, construit în secolul I, pe care urma să-l văd ulterior.

Am ajuns la ieșirea de pe Strada Colonadelor, marcată de un arc monumental, numit azi Poarta Temenosului, prin care se intra în aria sacră, refăcute în perioada romană. Fațada dinspre stradă, cu 4 coloane, era decorată cu busturile și capetele unor zeități- Ares, Hermes, etc., cele descoperite azi păstrate în muzeu. În partea centrală încă se mai pot vedea 2 orificii în care se învârteau balamalele, închizând ușile grele din lemn, separând zona aglomerată a orașului de cea sacră, liniștită. Pe părțile laterale s-au construit două turnuri, cel din stânga folosit ca vestibulul unei încăperi cu coloane, din care se accesau cele 3 camere funerare din subsol.

Trecând prin poartă, am intrat în fosta arie sacră (temenos), delimitată de un zid de 75 metri lungime, pe care se aflau două rânduri de scaune înclinate, probabil folosite de preoți și credincioși în timpul ceremoniilor religioase. Se presupune că rânduri similare au existat și în partea de nord, dar au fost distruse de inundațiile produse de Wadi Mousa. Săpăturile efectuate în anii 1964 și 1990 au descoperit două inscripții, situate pe zidurile incintei, dedicate Regelui Aretas IV (8-40 î.e.n.), construirea Templului Qasr el Bint și amenajarea zonei sacre, pe locul fostelor clădiri de locuit, fiind datate din a doua jumătate a secolului I, probabil sub Regele Obodas III (30-8 î.e.n.). Numele Qasr el Bint, însemnând Palatul fetei Faraonului, provine dintr-o legendă a beduinilor, descriind un fost altar situat în zona sacră, pe axa est-vest, lung de 13 metri, din care azi se pot vedea doar 3 metri, la care se urcau câteva trepte, unde se făceau sacrificiile pentru zeitățile necropolei nabateene.

Templul pătrat, cu latura de 23 metri, orientat nord-sud, format din blocuri de piatră legate cu mortar, ridicat pe o platformă, accesată pe scări din marmură, avea înălțimea de 29 metri, ruinele actuale doar 20 metri.

Fațada prezenta 4 coloane, acoperite de capiteluri, încadrate de câte un pilon lateral, decorați cu cercuri, alternând cu octogone, deasupra coloanelor entablamentul cu o friză decorată cu medalioane rotunde, prezentând busturi de divinități, alternând cu rozete.

Din pronaos, printr-un portal înalt, al cărui arc superior s-a păstrat până azi, se intra în naosul rectangular, iluminat prin două ferestre, situate superior, pe laturile scurte. La capătul naosului se aflau 3 încăperi, situate cu un metru și jumătate mai sus decât podeaua și accesate prin câteva trepte, probabil în cea centrală (adyton) fiind postată sculptura zeității căreia îi era dedicat templul și cele laterale folosite de preoți în timpul sărăbătorilor religioase. Se presupune că templul a fost consacrat celor două zeități principale ale nabateenilor, Dushara și Al Uzza. În colțul de nord-vest al ariei sacre, în spatele marelui altar, săpăturile recente au descoperit o clădire, cu o antecameră flancată de coloane, busturile Împăraților Marcus Aurelius și Lucius Verus și rămășițele unor inscripții, referindu-se la perioada 161-169.

Zona sacră și templul sunt străjuite de peretele stâncos El Habis, întins pe 1,5 kilometri, cu locuințe săpate direct în el, în care s-au descoperit vagi urme de picturi și stucco. Fiind accesibile și ușor de apărat, unii cercetători cred că reprezintă colina sacră a orașului î.e.n. Curios, arabii o numesc „Închisoarea”.

Pentru a vizita întregul complex Petra este nevoie de minim 2 zile. Deși doream să văd măcar Mânăstirea, inițial „Ad-Deir”, un mormânt sculptat în piatră, primind actualul nume după crucile sculptate în piatră, găsite în interior, fiind situată în cel mai îndepărtat colț al orașului și timpul fiindu-mi limitat, a trebuit să mă întorc spre ieșire pe aceeași rută, totuși puțin schimbată. Am urcat versantul pe o alee, până la templul situat pe versant, vis a vis de Marele Templu.

Templul Leilor Înaripați (25-363) a fost numit după capitelurile decorate cu figuri de lei, descoperite în timpul excavațiilor din anii 1974-1980. Pe un pod mare, care traversa râul Wadi Mousa, se ajungea la prima terasă, înconjurată de porticuli cu colonade, probabil folosită de pelerini, de unde se urca în a doua terasă, situată în fața templului, la rândul ei înconjurată de coloane. Din ea se intra în naosul templului (cella), pavat cu marmură, ai cărui pereți prezentau nișe adâncituri, probabil pentru statui și paralel cu zidurile, de fiecare parte, câte 5 coloane. Spre peretele din nord se afla altarul dedicat zeiței Al Uzza, prezentată în partea superioară, de fapt o platformă înaltă, înconjurată de 12 coloane, accesată pe două scări mici, situate între coloanele laterale. În spatele altarului a fost săpată o mică cameră în care se presupune că se păstrau veștmintele sacre.

În partea de vest a templului se aflau două clădiri în care se prelucrau marmura și metalul, lângă ele un atelier folosit de un pictor sau decorator.

Templul a fost avariat de  cutremurul din 113/114, ulterior refăcut. A rezistat următorului cutremur (363). Intrarea fiind acoperită  de tobe circulare enorme, susținute de o pereche de coloane cu capiteluri corintice, inițial de 13 metri înălțime, fiecare tobă cântărind cca. 1650 kg, apăsând pe coloane, le-a protejat de activitățile seismice. Câteva dintre ele s-au păstrat până azi, vizibile pe versantul muntos de lângă templu. În perioada 2015-2018 arheologii, ajutați de localnici, au conservat zona, când au întărit bazele cu mortar și au umplut spațiile lăsate goale de excavații.

Am urmat aleea, îndreptându-mă spre Mormântul Palatului, gândindu-mă la istoria orașului Petra.

Sub domnia lui Alexandru Sever (222-235) orașul Palmira, fiind situat într-o oază cu două izvoare, pe drumul caravanelor care străbăteau „Drumul Mătăsii”, a acaparat comerțul, fiind declarat colonie romană și Petra a intrat în declin. A urmat cutremurul din 363 care a distrus mare parte din construcții și din sistemul de colectare a apei, urmat de o mare inundație.

Trecând un podeț, am urcat Biserica Bizantină, construită spre sfârșitul secolului V, vis a vis de Marele Templu, de fapt o catedrală, în Petra avându-și sediul Episcopul.

Din atriumul, situat în fața bisericii, se intra în nava principală, terminată cu 3 abside, despărtițe de ea prin coloane. Podeaua a fost decorată cu mozaic, urmele celui din navă fiind vizibile în mortar și cele din abside fiind conservate până azi.  Mozaicul absidei nordice este format din 84 de medalioane, aranjate în 3 coloane, cu mai multe rânduri, toate înconjurate de un chenar. Coloana centrală prezintă numeroase obiecte- vaze, castroane, coșuri, flancate de perechi de animale ca păuni, cai, elefanți, mistreți, girafe, unele provenind din alte zone geografice și 6 figuri umane, create din bucățele mici de piatră.

În absida de sud mozaicul prezintă anotimpurile, imagini create din mici piese din piatră, sticlă, ceramică (Tessrae), intercalate de medalioane prezentând animale, coloana centrală fiind ocupată de figuri umane, în legătură cu liturghia creștină și personaje efectuând diverse activități specifice timpurilor de atunci.

În a treia absidă se afla altarul de mamură. Exista și un baptisteriu, anexat bisericii. Lângă biserică au fost descoperite 140 manuscrise, majoritatea documente legale ale unei familii influente- registre de plăți, contracte, etc., timp de 3 generații.

În nordul ei săpăturile din perioada 1994-2002  au descoperit și restaurat fundațiile unei clădiri nabateene, ulterior transformată în biserică (sec. IV), numită azi Biserica Ridge, după locația sa pe creasta dealului și ale unei fântâni.

Între ea și Biserica Bizantină, o altă clădire, transformată în biserică la începutul secolului VI, a fost numită Capela Albastră, după cele 4 coloane din marmură albastră egipteană, probabil preluate de la un monument nabateean și folosite pentru biserică, azi restaurate cu capiteluri nabateene. Se crede că era situată în continuarea Palatului Episcopului din Petra.

Ultima referire la Petra, ca oraș în perioada bizantină, apare în Limonariu, o lucrare scrisă de călugărul ortodox Ioan Moschus la începutul secolului VII. În anul 636 Petra a fost cucerit de musulmani. Intrând sub controlul Califatului Omeyyad, creștinismul nu a rezistat. Orașul fiind neglijat, sistemul de aprovizionare cu apă s-a deteriorat, rămânând doar un singur izvor de la care localnicii se aprovizionau și, treptat, numărul populației a scăzut. A urmat un mare cutremur (748), când mare parte a orașului a fost distrus, populația fiind obligată să emigreze în alte zone.  

În secolul XII, în timpul primei cruciade, Petra a fost cucerit de Balduin I, primul rege al Regatului Ierusalimului (1.100-1.118). Cruciații și-au construit acolo câteva fortificații însă, datorită mișcărilor seismice frecvente, spre sfârșitul secolului orașul a fost părăsit. Unul dintre primii vizitatori ai ruinelor, a fost Sultanul Baibars al Egiptului (sec. XIII), ruine considerate azi o „minune” a lumii antice.