Fiind pentru o zi în Florența, Italia, după ce am văzut o parte din orașul istoric și am vizitat Galeria Uffizi, urma să trec râul Arno, îndreptându-mă spre Palazzo Pitti, azi muzeu, la care-mi rezervasem din timp biletul de intrare. În apropiere de Palazzo Uffizi, pe malul râului Arno, se află Palazzo Castellani (sec XI), în care funcționează Muzeul de Istorie și Știință. Fiind dedicat vieții și realizărilor astronomului Galileo Galilei, din 2010 a fost numit Museo Galileo.

În 1991 în fața clădirii s-a postat Meridianul de la Florența, un obelisc creat ca ceas solar antic (gnomon), care indică meridianul locului.

Urma să trec râul peste cel mai renumit pod din Florența, singurul care nu a fost distrus în timpul retragerii trupelor naziste (1944). Ponte Vecchio a fost construit în anii 1339-1345 pe locul unde în timp au existat 3 poduri, primul din epoca romană, al doilea dărâmat în 1117 și al treilea distrus de marea inundație din 1333. Inițial pe cele 3 arcade mari, se aflau 4 clădiri și o piață centrală, cu clădiri din lemn, ulterior înlocuite cu clădiri mici, formând cele două margini liniare ale podului, din 1442 ocupate de măcelării și magazine de legume, fructe, administrația orașului considerând că acel loc e benefic, deșeurile putând fi aruncate în râu.

Podul era mărginit de 4 turnuri, azi doar de 3, două dintre ele reconstruite postbelic.

În 1495 48 de magazine au fost vândute, devenind locuințe și sedii religioase. Deasupra clădirilor s-a construit Coridorul Vasari, de cca. 760 metri lungime, prin care Marele Duce Cosimo I de Medici traversa râul Arno, în drumul său de la Palazzo Vecchio, centrul politic și administrativ, la reședința sa principală, Palazzo Pitti. Pentru a elimina mirosul neplăcut de la măcelării, prin decretul emis în 1594 de Ducele Ferdinand I acestea au fost ocupate de ateliere și magazine de bijuterii.

În timp clădirile au fost modificate, podul primind aspectul actual, central cu o zonă deschisă, în amonte o logie, în ea fiind postată statuia Benvenuto Cellini, cel mai faimos dintre aurarii florentini, al cărui bust e așezat pe un piedestal, prevăzut cu  o mică fântână la bază (1901).

După Unificarea Italiei, Florența devenind capitală, în 1860 s-a creat o terasă temporară, accesată prin fostele ferestre, transformate în uși, folosită de Vittorio Emanuele II.

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, după retragerea trupelor naziste, celelalte poduri fiind distruse,  Coridorul Vasari a rămas singura cale de traversare a râului și podul a fost consolidat. Avariat de inundația din 1966, ulterior a fost restaurat.

Ieșind de pe pod, am intrat în cartierul Oltrarno unde, pe marginea unei piațete, am văzut Chiesa di Santa Felicita, biserică catolică situată pe locul unde în epoca romană au existat un oratoriu și în apropiere un cimitir creștin, distruse de invaziile goților și longobarzilor, ulterior pe locul oratoriului fiind construită o biserică care,  devenind neîncăpătoare, în 1055 a fost înlocuită cu o noua biserică, în stil romanic, lângă ea construită o mânăstire, ocupată de  călugărițele benedictine, în 1059 consacrată de Papa Nicolae II. Se presupune că biserica a fost părăsită în timpul Marii Ciume (1348), ulterior călugărițele revenind și  construind o nouă biserică (1348-1354) din care s-au păstrat fragmente de frescă (1387), înlocuită în secolul XVIII cu actuala biserică, din cea veche fiind păstrate Capelele Barbadori-Capponi și Canigiani. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, în 1808 mânăstirea a fost desființată.

Trecând de biserică, mi-a atras atenția o clădire frumos decorată. Citind placa postată pe ea, am aflat că era Palazzo Guicciardini, construit în secolul XVII pe locul unor case achiziționate în timp de familia Guicciardini, care-l deține și azi. În perioada 1922-1924 a fost restaurat și interiorul modificat, ultima restaurare fiind făcută în anul 2007.

Am ajuns tocmai la timp pentru a vizita Palatul Pitti, biletul având oră fixă.

De acolo urma să mă întorc în orașul istoric și, traversându-l, spre gară, pentru vizitarea Florenței având doar o zi la dispoziție.

Îndreptându-mă spre râul Arno, am trecut pe lângă Palazzo di Bianca Cappello, palat construit în prima jumătate a secolului al XV-lea de familia Corbinelli și în 1566 vândut lui Pietro Buonaventuri. După 2 ani, Pietro decedând, fiind moștenit de soția lui Bianca Capello, amanta Ducelui Francesco I de Medici încă de pe vremea când el era doar Prinț, aceasta l-a extins, modernizat și după ce Ducele a rămas văduv, căsătorindu-se cu el, l-a vândut lui Giovanni Riccardi, care a ornat fațada prezentând diverse animale, figuri umane și  grotești, harpii, îngerași, etc. (1574-1579). Palatul a fost restaurat de-a lungul timpului de unii dintre numeroșii proprietari (1885, 1928-1920). Azi găzduiește Asociația Prietenii lui Pietro Annigoni Solidaritatea printre Popoare, fondată în 1996 de soția pictorului și Consulatul Burkina Faso, un stat independent din Africa de Vest.

Biserica Anglicană „Sf. Marcu” a fost creată în 1877 de reverendul Charles Toth   pentru comunitatea anglo-catolică din Florența. El a preluat parterul unui palat vechi (sec. XV), l-a modificat, creând o singură navă, altarul decorat în stil pre-raphaelit și în 1881 s-a oficiat prima liturghie. Biserica a fost avariată de inundațiile din 1966, ulterior refăcută, deasupra ușii principale fiind postată statuia din marmură albă „Apoteoza Sfântului Marcu”.

Am părăsit cartierul Oltrarno, trecând râul Arno pe Ponte Santa Trinita, refăcut în forma originală (1955-1958), după ce a fost distrus de trupele naziste în retragere (1944), la capete fiind postate cele 4 statui originale (1608), recuperate din râu, simbolizând cele 4 anotimpuri.

Pentru a vedea o bazilică din apropiere, am înaintat pe lângă fostul Palazzo Spini Feroni, construit în 1289 pentru bogatul comerciant și politician, atunci al doilea ca mărime din oraș, în secolul XIV împărțit între 2 moștenitori, partea dinspre Piazza Santa Trinita fiind vândută în secolul XVII, ulterior palatul fiind extins și modificat. În 1807 ajungând să fie deținute de același proprietar, cele 2 au fost unite. În 1846 Palazzo Vecchio fiind în renovare, municipalitatea a cumpărat palatul și, până lucrările s-au terminat, l-a folosit ca sediu. În  1938 a fost cumpărat de Salvatore Ferragamo, folosit pentru producerea și comercializarea articolelor din piele, mai ales încălțămintea, apreciată în toată lumea, din 1995 în palat fiind inaugurat Muzeul Ferragamo, dedicat activității sale.  

Basilica Santa Trinita a fost construită în 1092 de călugării din Ordinul Monahilor Vallumbrosan, în afara zidurilor orașului antic, în stil romanic. Ulterior a fost extinsă (1300) și modificată, în anii 1500 creându-se actuala fațadă principală.

În centrul Pieței Santa Trinita se înalță Coloana Justiției (Colonna della Giustizia), cadou primit de Cosimo I de Medici de la Papa Pius IV. Pentru a sărbători victoria din Bătălia de la Marciano, în 1554 a postat coloana pe locul unde se afla când a primit vestea victoriei.  Pe coloana din granit, înaltă de cca. 11 metri, e postată statuia din porfir roșu, prezentând Justiția, cu o mantie din bronz, ținând mâna dreaptă pe sabia dreptății, cu mâna stângă ridicând balanța. Coloana a fost finalizată abia în 1581, după decesul lui Cosimo I. În perioada 2016-2018 a fost restaurată și consolidată.

M-am întors și am continuat plimbarea de-a lungurl râului Arno, spre Ponte alla Carraia, construit în 1557, înlocuind vechiul pod distrus în inundația din 1333. În secolul XIX traficul crescând, podul a fost consolidat și modificat (1867), în anii 1920-1925 pe el fiind create linii de tramvai, apoi distrus de trupele germane în retragere și imediat refăcut, cu cele 5 arcade inițiale (1948-1951).

În porțiunea dintre podurile Santa Trinita și Carraia, pe locul mai multor case confiscate, bancherul Bindo Altoviti a construit Casino del Parione și lângă el a amenajat un parc, ulterior deținut de familia de Medici și în 1640 vândut Maddalenei Machiavelli. Moștenit de fiul ei Bartolomeo Corsini, acesta a construit actualul Palazzo Corsini, în stil baroc, cu 3 corpuri înconjurând o curte centrală, etajul superior cu terase mărginite de balustrade din piatră, decorate cu statui și vase de teracotă (1666- 1737). În 1765 Lorenzo Corsini, nepotul papei Clement XIII,  a amenajat o galerie cu picturi, în timp fiind adăugate multe opere de artă, constituind actuala galerie privată, Galleria Corsini, cu picturi din secolele XVII- XIX. Azi o parte din palat e locuit de descendenții familiei Corsini, restul fiind folosit pentru evenimente și expoziții temporare.

Lângă Ponte alla Carraia, după demolarea zidurilor înconjurătoare ale orașului, în locul de convergență a 6 drumuri spre pod, s-a creat Piazza Carlo Goldoni. În anii 1920, prin modificările făcute la fațada Palatului Fossombroni, piața de fost mărită și între 1960-1965 traficul crescând, pentru a se lărgi zona de accesare a podului, din nou extinsă.

În 1873 în piață s-a postat statuia Carlo Goldoni, dramaturg și libretist italian care a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză, supranumit de Voltaire „Molière al Italiei”, în 1907 piața primind numele lui.

Vizitarea Florenței se cam apropia de sfârșit. Îndreptându-mă spre gară, am intrat în Piazza di Santa Maria Novella, pe vremuri loc în afara zidurilor orașului. Pe una din laturile ei se află fosta Loggia del Ospendale di San Paolo, inițial un spital pentru pelerini, Ospiciul Sf. Ap. Pavel (sec. XIII) care, primind numeroase donații, un secol mai târziu a fost extins și modernizat de Ordinul Sf. Francisc. Trecând sub patronajul Artelor Judecătorilor și Notarilor, începând din 1451 spitalul a fost reparat, apoi extins, s-a creat logia cu arcade susținute de coloane, interiorul a fost reorganizat, un spațiu devenind mânăstire de călugărițe. Primind aprobarea Papei Leon X, în 1516 spitalul a fost preluat de măicuțe și deținut până ce ultima a decedat, din 1614 Papa Paul V interzicându-le să primească noi novice. În secolul XVII, Ducele Leopold de Toscana suprimând ordinele religioase, spitalul a fost închis și ocupat de una din școlile create de duce, continuând să funcționeze școli până în 1976, când ultima a fost închisă, partea stângă a complexului demolată și pe locul ei construit Cinematograful Ariston. Apoi a fost amenajat Museo Novecento și din 2014 deschis publicului.  

În 1219 călugării din ordinul Dominican, veniți de la Bologna, primind o parte din terenul, azi partea vis a vis de logie, au construit Biserica santa maria delle Vigne. Primind aprobarea Papei, începând din 1279 au început lucrările la o nouă clădire, actuala Bazilică Santa Maria Novella, în stil gotic, cu un turn de 68 metri înălțime, prevăzut cu 5 clopote, fațada acoperită cu marmură albă și verde, interiorul decorat cu picturi și sculpturi, terminată la mijlocul secolului XIV, fațada rămânând nefinalizată.

Lângă ea s-a construit o mânăstire în care, sub Papa Martin V, s-a ținut Consiliul de la Florența (1439), când s-a hotărât finalizarea fațadei, până în 1470 aceasta fiind terminată. Azi în fosta mânăstire funcționează Muzeul Santa Maria Novella.

În secolul XVI altarele laterale din interior au fost refăcute și s-a adăugat Capela Gaddi. Între anii 1858-1860 biserica a fost restaurată și în 1919 Papa Benedict XV a ridicat-o la rangul de bazilică.

În stânga bisericii se află sediul unei asociații de voluntari, Fratellanza Militare Firenze, fondată în 1878, care se ocupă cu îngrijirea persoanelor cu dizabilități și a celor fără adăpost.

Din păcate timpul meu a expirat, așa că am luat viteză spre gară. La revedere Florența!