Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy

Publicat pe 10 martie 2020 de monica frimu

Satul Mocrea, care aparține administrativ de orașul Ineu, se află în zona dealurilor din partea de vest a munților Zărandului. A fost atestat documentar din 1160 cu numele de Villa Aqua, nume schimbat în Macra (1199) într-o zonă viticolă devenită foarte cunoscută pentru roadele sale și canalul cu cele șapte mori dintre care una în Mocrea (1328). În anul 1636 la comanda principelui Rakoczy a fost construită o pivniță cu capacitatea de depozitare a 7000-9000 hectolitri de vin. A fost săpată în stânca de origine vulcanică a Dealului Mocrea la o adâncime de 60 de metri prin explozie cu praf de pușcă.

De la Ineu la Mocrea aveam de parcurs aproximativ 6 kilometri. În drum m-am oprit la renumita „Moara cu Noroc” descrisă în opera cu același nume a scriitorului Ioan Slavici.

A șaptea moară din canalul morilor, azi Moara cu Noroc, a fost cumpărată împreună cu moșia Iermata de moșierul Lowy Marcuz (1913), un evreu comerciant din Mâsca care se mutase în Mocrea din anul 1877. În anii comunismului moara părăsită a devenit o ruină la marginea drumului spre Ineu, azi însă fiind unul din locurile foarte populare.

Investitori particulari au transformat-o în spațiu de ceremonii, hotel, restaurant, bar, terase, înconjurate de multe rondouri cu flori.

În anii 1700 pe lângă locuitorii români, ortodocși, în satul Mocrea s-au mutat familii de slovaci, luterani, apoi maghiari, romano- catolici. În 1803-1808 moșia Ineului și satele înconjurătoare au fost cumpărate de baronul Atzel Ștefan. La un joc de cărți unul dintre fiii săi, Peter Atzel, a pierdut moșia (1833) în favoarea lui Ladislau Falk din Gyor, evreu care trecând la catolicism și-a schimbat numele în Solymosy și a fost înnobilat cu titlu de baron (1877).

Biserica Evanghelică Luterană Mocrea

În 1834 baronul a reușit să convertească 112 familii de ortodocși la ritul greco-catolic pentru care, pe locul unei foste Biserici de lemn „Nașterea Maicii Domnului” a construit o biserică din piatră, Biserica „Sfântul Apostol Andrei”. A funcționat până în 1948 când biserica a devenit ortodoxă. În 1958 a fost reparată și recondiționată iar ultima renovare s-a făcut în anul 1999.

La marginea satului, pe o ridicătură de teren, în 1864 a fost ridicat Castelul Solymosy.

Clădirea în stil neoclasic a fost împodobită cu coloane cu capiteluri.

Castelul, proprietate privată, a fost naționalizat după cel de Al Doilea Război Mondial. În 1957, când secțiile de profil existente au devenit insuficiente, castelul a fost transformat, s-au ridicat clădiri anexe și a început să funcționeze Spitalul de Psihiatrie Mocrea care nu poate fi vizitat.

După repetate încercări de a pătrunde în curtea spitalului eșuate, am avut noroc. Poarta zidului înconjurător era larg deschisă așa că am profitat de ocazie și am intrat.

Nu am putut vedea interiorul fostului castel azi transformat în saloane pentru bolnavii internați, unii dintre ei periculoși, la care ferestrele au fost prevăzute cu gratii.

Alți bolnavi, parțial recuperați, se odihneau pe băncile amenajate în curtea spitalului.

Castelul era înconjurat de un parc dendrologic întins pe 6,5 hectare de aceea, deși era situat pe un deal, nu era vizibil de la exterior.

Prin donații ale conducerii și angajaților spitalului, a bisericii și a altor persoane, în anul 2011, în curtea spitalului a fost ridicată și sfințită Biserica de lemn „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

În anul 2014 clădirea fostului castel a fost reabilitată și a fost amenajată prima grădină terapeutică din țară. Au fost sădite sute specii de flori și plante aromatice și relaxante, activități la care au luat parte pacienții în cadrul terapiei prin horticultură. Acea zonă nu am reușit să o văd dar atmosfera liniștită, aerul curat, îmi creau dorința de a mai rămâne și de a mă plimba prin acel minunat parc.

Citește și Comunele Cermei și Șicula, județul Arad

Schitul Bodrogu Vechi

Publicat pe 2 martie 2020 de monica frimu

Răspunde

Schitul Bodrogu Vechi se află la aproximativ 24 de kilometri de Arad. Pentru a ajunge acolo am parcurs drumul spre Nădlac. Înainte de Pecica am virat stânga și am parcurs un drum prin mijlocul pădurii.

La indicator am făcut dreapta și am parcat în spațiul larg de lângă schit. În acel loc, pentru paza pădurii a existat un canton care aparținea de Mânăstirea Hodoș-Bodrog. Accesul la canton se făcea cu un pod plutitor peste râul Mureș.

În anul 2000 în locul cantonului a fost ridicat Schitul cu hramul „Bunavestire”, alăturat chiliile pentru maici și anexele gospodărești.

Cele câteva măicuțe au amenajat locul cu alei mărginite de flori.

În câțiva ani a fost ridicată Biserica de lemn „Sfânta Parascheva”.

De la Iași au fost aduse veșmintele cu care anterior au fost îmbrăcate moaștele Sfintei Parascheva.

Au fost adăpostite într-o raclă împreună cu alte moaște de sfinți.

Plecând de la mânăstire după 2 kilometri am ajuns în satul Bodrogu Vechi, sat situat pe malul Mureșului care aparține administrativ de orașul Pecica.

Prima atestare documentară a localității, pe atunci Bodruch, datează din anul 1274. Legenda spune că Bodrogul a fost format prin așezarea unor familii de haiduci.

Din cele aproximativ 130 de case majoritatea au dispărut mai ales în urma celor două mari inundații (1970, 1975) când populația a părăsit localitatea. Dacă în 2002 mai existau 13 locuitori, actual satul mai există datorită celor câteva case de odihnă ridicate de locuitorii din împrejurimi.

Prin liniștea înconjurătoare m-am îndreptat până pe malul râului Mureș.

Aveam senzația că mă găsesc într-un loc rupt de civilizație, doar în sânul naturii, eu cu gândurile mele.

Citește și Comunele Semlac și Șeitin

Orașul Pecica, județul Arad

Publicat pe 29 februarie 2020 de monica frimu

Răspunde

Localitatea Pecica este situată în Câmpia Aradului pe locul unde a fost localizată Cetatea dacică Ziridava. A fost atestată documentar din 1329. Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizată masiv cu sârbi, în scopul apărării graniței de pe Mureș împotriva otomanilor. Aceștia primind beneficii în plus față de populația română, în plus biserica ortodoxă română trecând sub ierarhia celei sârbești, între 1751-1752 a izbucnit o revoluție, sub comanda căpitanului Pero.

Revoluția a fost înăbușită rapid dar un număr mare de sârbi au migrat în stepele din dreapta Nistrului și multe sate au rămas fără populație. Din 2004 localitatea Pecica a fost declarată oraș.

Ca în orice oraș, Primăria fiind situată central, m-am îndreptat și eu spre ea. Am început „vânătoarea” de clădiri vechi, biserici, cam tot ce are valoare turistică într-o localitate. Prima a fost Biserica Penticostală Eben-Ezer (2004).

Pe aceeași parte de drum se află Casa de Cultură „Doru Ioan Petescu” cu Biblioteca Orășenească în aripa stângă. Clădirea construită între anii 1964-1966 a fost modernizată în perioada 2008 – 2010 și din 2012, numită după profesorul pecican, folclorist, director al instituției și conducător al ansamblului de dansuri românești.

Bis ortodoxă sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a fost construită după ce au împărțit aceeași locație, românii și sârbii, timp de 100 de ani (1774-1874). În 1893 un incendiu a devastat-o, în 1897 a suferit pagube mari în timpul unei furtuni, dar cu eforturile enoriașilor a fost reconstruită de fiecare dată. Exteriorul a fost renovat în anul 2010.

Pe strada principală, strada nr. 2, da, da, nr 2 ca în America, se află una dintre fântânile forate de primarul de atunci (1887), căruia îi poartă și azi numele, Fântâna Momac.

O altă biserică aparține Parohiei greco-catolice care a fost înființată în Pecica în anul 1923. Inițial serviciile religioase au avut loc într-o capelă, au fost interzise în perioada comunistă, ulterior reluate, au funcționat în diverse locații până în 2001 când pe un teren cumpărat de parohie a fost ridicată actuala Biserică greco-catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (2001-2005).

Cultul baptist și-a făcut apariția din 1889 și a funcționat în diferite case, din 1905 într-o casă de rugăciune amenajată în acel scop care devenind neîncăpătoare a fost mutată în altă locație (1909). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de Primărie și folosită pentru cazarea armatei. După război a fost renovată, modificată și Biserica Baptistă Pecica și-a reluat activitatea. În timpul vizitei mele era din nou în renovare (2020).

Am ajuns în dreptul unei clădiri mai răsărite din punct de vedere arhitectural, Oficiul Parohial Pecica.

În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Biserica ortodoxă română „Sfinții Trei Ierarhi”. Pe acel loc în 1774 a fost ridicată prima biserică ortodoxă care servea cele trei etnii- români, sârbi și macedo-români (greci).

Rămânând fără turn, în urma unei furtuni puternice, apoi distrugându-se total interiorul, într-un incendiu (1863), a fost recondiționată, a fost ridicat turnul și a fost decorat interiorul cu un iconostas aurit, împodobit cu icoane (1882).

Forma actuală a primit-o în urma renovărilor din anii 1926-1931. Ulterior, în ani consecutivi, interiorul a fost pictat cu fresce reprezentând scene biblice (1975-1977).

Am ajuns în sfârșit la Primăria Pecica.

În dreapta ei se întinde cel mai vechi spațiu verde amenajat în localitate în secolul XX, Parcul Central, care are o zonă specială pentru copii.

Lângă el se înalță Monumentul Eroilor, flancat de două tunuri vechi, dezafectate.

Pe o stradă laterală, o clădire în ruină purta însemnul Cinema. Localnicii întâlniți nu au știut să-mi dea detalii despre ea.

În stânga Primăriei, pe locul fântânii forate în 1911 și demolată înaintea vizitei lui Nicolae Ceaușescu (1986), probabil datorită aspectului ei impunător, a fost construită o fântână decorativă (2008).

În apropiere de Primărie se află Școala Gimnazială nr 2, o clădire situată pe colț, care, pe o parte, încadrează Piața Regelui Mihai I, piață deschisă de legume și comercială. La marginea pieței se înalță un copac bătrân, sădit de un profesor în 25 octombrie 1921, ziua de naștere a regelui.

Lângă piață se află cea mai monumentală biserică din Pecica, Biserica romano-catolică „Preasfânta Treime”.

Prima biserică, ridicată în acel loc (1757-1758), devenind neîncăpătoare, a fost demolată. În locul ei a fost construită actuala clădire (1886-1887), în stil neogotic, prevăzută cu un turn înalt de aproape 50 metri și cu vitralii realizate în Budapesta (1915).

În interior se păstrează picturile vechi din 1770 reprezentând pe Sfântul Arhanghel Mihai şi Sfânta Fecioară Ocrotitoare pe care din păcate nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Dacă în partea dreaptă se află Piața Regelui Mihai I, în stânga bisericii se află Parcul Sfânta Treime.

La începutul anilor 1990 spațiul, folosit ca parcare în zilele de piață, a fost transformat de Eparhia Ortodoxă într-un parc în care aveau loc programe dedicate hramului bisericii. În anul 2012 a fost reamenajat și a primit numele „Sfânta Treime”.

Preluată din locul inițial, unde azi se află Monumentul Eroilor, în parc a fost așezată statuia Sfântului Ioan Nepomuk, preot și martir catolic, cea mai veche statuie publică din Pecica.

Citisem că în Pecica s-au păstrat două foste conace pe care nu am reușit să le depistez așa că m-am deplasat la marginea localității pentru a vedea Ferma de bivoli și Centrul de Vizitare cu Muzeul Digital.

Ferma de bivoli a fost inaugurată în anul 2012 și a fost creată pentru a ajuta această specie, specifică zonei de câmpie, să supraviețuiască. A început cu 9 bivolițe de lapte și un bivol, adăpostite în grajduri și care aveau la dispoziție o suprafață de pășunat de aproximativ 11 hectare. Am fost foarte dezamăgită văzând bietele animale, normal că la distanță, încercând să pască pe o porțiune cam aridă și limitată de un dig cu gunoi.

Dacă nu am putut vedea bine bivolii, am primit în schimb vizita directă a unei trupe de capre cu iezi foarte prietenoși care chiar au mâncat din mâna mea.

Muzeul Digital, deschis în anul 2013, funcționează într-o clădire modernă, pentru mine foarte interesantă ca tip de arhitectură. În jurul ei este amenajat un ceas solar pe care, atunci când cade umbra clădirii, se poate citi ora exactă. Muzeul era închis. În așteptarea portarului, bucuros să aibă oaspeți, m-am așezat pe una din băncile situate lângă clădire.

Spațiul mic din interior este dotat cu o bicicletă interactivă. În momentul pedalării, pe un ecran se derulează traseele de bicicletă din Lunca Mureșului.

Se afllă de asemenea ecrane, proiectoare 3D și pe pereți diferite fotografii ale zonei. Pe lângă toate aceste dotări moderne în muzeu a fost postat un cuptor din cărămidă arsă încă funcțional.

La capătul perimetrului Centrului de Vizitare se află un foișor de lemn în care, bineînțeles că am urcat, pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Citește și Schitul Bodrogu Vechi

Cetatea Șiria, județul Arad

Publicat pe 25 februarie 2020 de monica frimu

Răspunde

La nici 30 kilometri distanță de Arad se află Cetatea Șiria, de fapt ruinele sale, atestată din 1318. Se înalță pe Dealul Cetății (496 m altitudine) din spatele localității Șiria și este vizibilă de la depărtare.

Din localitate am urmat un drum asfaltat de aproximativ 5 kilometri care se învârtea în serpentine și am parcat pe platoul unde asfaltul se termina.

Am coborât prin pădurea deasă cam 5 minute de abia așteptând să-mi apară zidurile cetății.

La construirea părților vechi ale cetății au fost folosite cărămizi romane ștampilate cu semnul Legiunii a XIII-a Gemina. Donjonul, zidul înconjurător și o parte a corpului central au fost ridicate după invazia tătară (1241).

În 1331 cetatea, asociată cu Comitatul Zărandului, era condusă de un castelan cu propria garnizoană, apoi de voievozii români aflați în slujba coroanei regale maghiare.

O scurtă perioadă de timp a fost condusă de despotul sârb Gheorghe Brancovici (1439-1453) apoi a fost preluată de Ioan de Hunedoara, guvernator regal, perioadă în care s-a terminat construcția corpului central și a întărit zidurile cu contraforturi. Donjonul era înalt de trei etaje și era folosit pentru locuințe.

În a doua jumătate a secolului XV a fost preluată de fiul său Matia Corvin care în 1464 a dăruit-o familiei Bathory, fiul lor Ștefan fiind voievod de Transilvania. În acea perioadă a fost ridicat zidul protector din vest și a fost amenajată curtea interioară. Cetatea avea tuneluri subterane înalte de aproape 2 metri și patru porți de intrare. Deasupra șanțului de apărare care o înconjura, la una dintre porți se afla un podeț de lemn.

Cetatea îndeplinea rol strategic, de apărare, economic, având arondate 121 de sate, 3 orașe, târguri, conduse de cneji, crainici și preoți locali. Asediată și cucerită de răsculații lui Gheorghe Doja (1514), prin uciderea lui au fost rapid îndepărtați și cetatea a reintrat în posesia nobililor maghiari.

Deși asediată în timp de mai multe ori, abia în 1566 otomanii au reușit s-o cucerească însă pentru scurt timp, ea fiind preluată din nou de creștini. Otomanii au persistat în atacuri și au reușit să intre în posesia cetății o perioadă mai lungă de timp în care au întărit zidurile de apărare pentru a preveni alte atacuri.

În 1784 răsculații în frunte cu Horia, Cloșca și Crișan au intrat în cetate pentru scurt timp. Răscoala fiind înnăbușită, artileria trupelor habsburgice au distrus cetatea, din ea rămânând numai ruine.

În decursul timpului multe dintre ele au fost distruse de intemperii și au rămas doar o parte, actual mult vizitate ca obiective istorice și ca loc de relaxare, în liniștea înconjurătoare privind panorama încântătoare.

În județul Arad au supraviețuit și ruinele cetăților Șoimoș, Dezna. Despre cele trei cetăți există o legendă locală.

Aceasta spune că ele au fost construite de trei surori într-o singură zi pentru a vedea a căreia dintre ele va fi cea mai măreață. Cetățile construite peste noapte se dărâmau dimineața dar surorile au continuat încercările. Pentru trufia lor au fost transformate în trei șerpi albi, fiecare cu coroană și o cheie de aur în gură. Blestemul putea fi înlăturat cu condiția ca cineva să le preia cheia și astfel s-ar fi transformat din nou în fecioare iar cetățile ar fi dăinuit. Povestea cu șerpii nu e de mirare, Dealul Cetății fiind populat cu vipere cu corn.

Citește și Pâncota

Arad- cartierul Grădiște

Publicat pe 29 noiembrie 2019 de monica frimu

Răspunde

Cartierul Grădiște din Arad, România, este situat în partea nordică a orașului. Pentru a pătrunde în el trebuia să traversez podul rutier și pietonal, peste liniile de cale ferată, lăsând în partea estică Gara C.F.R. Din 1871 Aradul a devenit municipiu și industria a început să se dezvolte rapid. În 1891 a fost înființată de către un industriaș austriac „Fabrica de mașini, vagoane și Turnătoria de fier a societății pe acțiuni Johann Weitzer” unde s-au produs prima locomotivă cu abur pentru trenurile de marfă și călători pe linii secundare, un proiect al fabricii din Budapesta (1896), vagoane de marfă, metrou, material rulant, etc., singura fabrică de vagoane din sud-estul Europei.

În 1921 a fuzionat cu Fabrica de automobile „Marta” și a primit numele de Uzina de Vagoane Astra Arad în care un an mai târziu a început să se dezvolte și sectorul aviatic. Și-a păstrat numele până la naționalizarea ei (1948) când a devenit Întreprinderea de Vagoane Arad. În timp a devenit cea mai mare producătoare de material rulant din țară. În 1998 a fost divizată în Astra Vagoane Călători și Astra Vagoane Arad. Cea din urmă a fost cumpărată de firma americană Trinity Industries Inc. (1999) care în 2006 a vândut-o celui mare mare producător de vagoane pe boghiu și forjă din Europa, International Railways Systems (IRS). Pe lângă vagoane, din 2014 compania început să fabrice și tramvaie. Actual, fațada ei îngrijită se poate vedea pe partea stângă, la terminarea podului.

Cartierul a început să se contureze cam pe la 1898, zona fiind ocupată încetul cu încetul de lucrătorii C.F.R. și muncitorii din fabrici. Terenul pe care s-a dezvoltat a aparținut moșierului Mosoczyi- partea situată în dreapta podului, în continuarea Depoului Mare C.F.R. și moșierului Gutziar- partea situată vis a vis de gară, peste liniile de cale ferată. După numele moșierul proprietar, localnicii au fost denumiți moșoți.

După Primul Război Mondial, pentru reconstrucție și dezvoltarea industriei, tinerii de la sate au migrat la oraș. Mulți dintre ei s-au stabilit în zona care se afla în apropierea mijloacelor de transport, Gara Mare și Gara Podgoria, aceasta s-a mărit, terenurile au fost expropriate o dată cu reforma agrară (1924) și în 1925 a primit numele de Grădiște. După Astra Vagoane se întinde o zonă cu blocuri de locuit. Între ele, un intrând, o poartă și în fundalul unei zone părăsite un vechi conac în stare de degradare avansată, toate erau urmărite atent de un paznic. În 1860 a fost construită „Magyar Kiraly Dohany Behalto”, un centru de colectare a tutunului, cea mai veche clădire industrială a Aradului care intrând sub tutela Ministerului de Finanțe (1919) a fost denumit Depozitul de fermentare a Tutunului, azi cunoscut de localnici ca „Vechea fabrică de tutun”.

Până în 1948, datorită solului propice din zona Aradului, producția de tutun a devenit una dintre cele mai importante din Transilvania astfel că în depozit s-a amenajat un complex de pregătire a tutunului- curățare, uscare, ambalare, care dura între 12-14 zile apoi îl livra fabricilor de țigări din Timișoara și Târgu Jiu. În anii 1960-1970 se prelucra între 3 și 5 mii de tone de tutun. A funcționat până în anul 2008, după puțin timp a fost cumpărat de un italian și actual este sub sechestru, de neatins.

Din vremurile de glorie a rămas doar un panou cu reclame pentru țigările autohtone produse în acea perioadă, panou în aceeași stare deplorabilă ca întreg complexul.

Fiind situat în apropierea liniilor de cale ferată, a gării, atelierelor și depoului C.F.R., în timpul celui de Al Doilea Război Mondial cartierul a fost bombardat și au căzut victime în jur de 300 de oameni. După război, sub regimul comunist industria a luat amploare. La ieșirea spre Oradea s-au înființat Crescătoria de Pui și Combinatul de Sere, din anii 1980 ultimul funcționând aproape doar pentru export, azi ambele desființate după 1989. Tot în acea zonă a funcționat și Fabrica de seringi și ace medicale de unică folosință (1995-2013), prima din țară cu acest profil. Au fost construite locuințe pentru muncitori astfel printre casele vechi au apărut blocurile, s-a introdus apa curentă, s-a amenajat canalizarea, unele străzi au fost asfaltate.

În anii 1970 cartierul s-a extins spre triajul C.F.R. prin ridicarea de locuințe pentru populația rurală care a migrat la oraș datorită colectivizării. Pentru copii s-a ridicat o școală gimnazială nouă.

Școala Gimnazială „Aron Cotruș”

Din anii 1925-1930 în cartier funcționau legal culturile religioase romano-catolic, ortodox, reformat și penticostal.

Liceul Teologic Penticostal

Slujbele ortodoxe aveau loc într-o sală a Grădiniței din cartier (1928). În 1929 directorul Depozitului de fermentare a tutunului a donat terenul și între anii 1930-1934, cu contribuția credincioșilor, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, în stil bizantin și casa parohială.

Iconostasul a fost primit în dar de la starețul Mânăstirii Hodoș-Bodrog, care l-a sculptat personal (1940) și un an mai târziu, o dată cu decorarea interiorului cu fresce murale, a fost aurit.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial biserica a fost puțin avariată, ulterior refăcută, în 1955 renovată, turlele prevăzute cu cruci de metal aurite și în 1969 a fost dotată cu instalații de termoficare.

În timpul războiului, pentru refugiații greco-catolici veniți din Ardealul de Nord a fost înființată o parohie care, după război, când aceștia s-au întors la locurile de baștină, s-a desființat, iar cei puțini rămași au fost trecuți la ritul ortodox (1948).

În 1981 Biserica Ortodoxă din Grădiște a fost prima din Arad dotată cu clopote electrificate. Ultima restaurare s-a făcut între anii 2014-2015.

În apropierea ei, tot pe artera principală orientată spre nord, cu direcția Oradea, vis a vis de Școala Gimnazială se afla o altă biserică construită cam în aceeași perioadă, Biserica Romano- Catolică „ Sfântul Iosif” Grădiște (1929-1936).

Pe partea cu școala am văzut o clădire recent refăcută, Cinematograful Grădiște. Clădirea a fost construită în perioada interbelică, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a funcționat ca baie publică și după război ca Cinematograful C.F.R. până în 1990 când a fost închis. Preluat de Primăria Arad (2011), între anii 2015-2017 a fost refăcut și sala cu o capacitate de 120 de locuri, o grădină de vară cu 120 de locuri, au fost deschise publicului.

După 1989 în România au fost autorizate mai multe culte religioase care și-au ridicat propriile case de rugăciuni astfel în jurul anului 2010, în cartierul Grădiște a apărut o clădire impunătoare pe patru nivele, Biserica Creștină Baptistă „Betel”.

Am intrat în zona care a fost construită pe fosta moșie Gutziar, o zonă liniștită, cu case mici care și-au păstrat spațiile verzi, unele chiar grădinile.

În unele din ele funcționau diverse ateliere meșteșugărești, chiar și unele firme care erau încadrate în peisaj.

A.R.R. Arad

Străbătând străduțele am ajuns la câmpul de la marginea orașului unde începea să se contureze un nou cartier de vile.

În anul 2012 a început construcția Bisericii Ortodoxe Grădiște II.

Biserica Ortodoxă Nouă „Intrarea Domnului în Ierusalim” a fost sfințită în anul 2017.

În interiorul, cu o capacitate de 800 de locuri, munca era în toi. Mai mulți pictori se grăbeau să definitiveze numeroasele fresce murale, alți meșteri se ocupau de partea de mobilier.

Am hotărât ca drumul spre centru să-l parcurg prin zona care a fost ridicată pe fosta moșie Mosoczy, zonă asemănătoare cu precedenta. De fapt aproape întreg cartierul, exceptând mica zonă cu blocuri, era format din case și numeroasele vile care au fost ridicate treptat de cei care s-au refugiat de tumultul centrului și al cartierelor de blocuri.

Lotus Ind. IMPEX S.R.L.

Între ele, în 1992 a fost construită Biserica Reformată Grădiște.

Populația reformată a cartierului nefiind numeroasă, clădirea bisericii, mică, nu ieșea în evidență. Era de apreciat efortul depus de enoriași pentru ridicarea ei.

Ca în toate bisericile reformate și în aceasta interiorul era sobru, din lemn, fără ornamente.

Am ajuns la ultima biserică, a altei secte religioase, o biserică nouă care a adunat mulți enoriași, Biserica Penticostală „Betania”.

Am avut norocul să o găsesc deschisă. Cu permisiunea unor personaje care păzeau poarta de intrare am reușit să văd interiorul care, pentru mine, arăta ca o sală de spectacole, cu locuri aranjate pe etaje.

La parter, locul orchestrei și în fața tuturor era postată o cruce mare care, doar ea arăta scopul clădirii.

Înainte de a părăsi cartierul doream să vizitez Cimitirul vechi neolog Grădiște, cunoscut simplu ca Cimitirul evreiesc. Primele două familii de evrei au sosit în oraș în jurul anului 1717, comunitatea a crescut în timp ajungând la 12.000 de persoane care au avut o contribuție importantă în dezvoltarea orașului.

În el se aflau numeroase monumente funerare cu o mare diversitate arhitecturală dintre care am putut vedea doar câteva, printre gratiile porții de intrare. Unele dintre ele, adevărate opere de artă, aparțineau unor familii renumite ca întemeietorii dinastiei Neumann, cei care au înființat industria orașului sau a rabinului Chorin Aaron (1766-1844), un mare reformator al ritualurilor evreiești, cel care a ajutat la construirea unei sinagogi, a unei școli evreiești în oraș și a introdus muzica de orgă pentru prima dată în Sinagoga de Arad.

În prezent comunitatea evreiască fiind în număr mic, reprezentată de oameni în vârstă, cu posibilități materiale scăzute, cimitirul a fost lăsat în paragină și închis aproape tot timpul.

Am părăsit cartierul Grădiște trecând bariera de cale ferată din apropierea C.E.T. Hidrocarburi.

Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Publicat pe 27 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Mânăstirea „Maria Radna” a fost inițial o mânăstire catolică construită de regele Ungariei Carol Robert de Anjou, închinată Sfântului Ludovic de Tolouse, unchiul său (1325). Prima capelă a fost ridicată pe dealul din Radna de o văduvă pioasă (1520) și regele a încredințat-o călugărilor franciscani refugiați din Bosnia (1551). Între 1551-1552 teritoriul a intrat sub stăpânirea otomană care s-a întins asupra Banatului și peste o parte mare a Ungariei. Totuși aceștia au tolerat ritul catolic și capela a funcționat în continuare.

În 1642 cu aprobarea sultanului a fost renovată și în 1668 a primit în dar, de la un negustor din Radna, o icoană a Sfintei Maria tipărită pe hârtie, pe care acesta o cumpărase din Veneția. În timpul secolelor următoare s-a dovedit a fi „făcătoare de minuni”. Despre icoană circulă o legendă care spune că un călăreț turc apropiindu-se de capelă s-a oprit brusc, copita calului împotmolindu-se în piatră, scenă ce a fost imortalizată ulterior într-un basorelief păstrat în actuala biserică. De fapt, în 1695 capela a fost incendiată de otomani însă icoana, deși era de hârtie, a supraviețuit.

Capela a intrat în posesia Ungariei prin Pacea de la Karlowitz (1699). În timpul unei epidemii de ciumă (1709) se spune că cei ce s-au rugat icoanei s-au vindecat astfel după încetarea epidemiei, drept mulțumire, locuitorii Aradului au plecat în pelerinaj la mânăstire. Pelerinajele au devenit oficiale în 1750 și s-au desfășurat până în secolul XX. Capela nefiind încăpătoare în 1723 s-a construit o biserică căreia i s-a alăturat aripa de vest (1727), apoi aripa de sud (1743-1747).

Biserica a fost mărită, nava având 8 altare secundare în stil baroc (1756-1782), icoana a fost mutată în ea și înrămată în argint. Miracolele nu au încetat astfel numărul pelerinilor veniți din toate părțile Ungariei a crescut alăturându-se și persoane de rit ortodox. Din 1860 pelerinajele au fost ordonate pe zile pentru fiecare comună și dieceză pentru a putea încăpea numeroșii pelerini. Cei vindecați prin rugăciuni au donat tablouri și s-a creat o colecție.

La 200 de ani de la primul miracol (1895) biserica a fost dotată cu un altar nou din marmură de Carrara și icoana a fost așezată pe el.

S-a instalat o nouă orgă cu 1580 de tuburi (1905).

Turnurile au fost înălțate până la 67 de metri și a fost reamenajată colina cu Calea Sfintei Cruci aflată în pădurea din spatele bisericii (1911).

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial mânăstirea a supraviețuit dar în perioada următoare, cea comunistă, sovieticii au interzis ritul catolic și pelerinajele. Călugării și măicuțele au fost condamnați la detenție, mânăstirea rechiziționată și clădirile transformate în azil de bătrâni (1949-1950).

În anii 1970, perioadă mai calmă sub regimul comunist, mânăstirea a fost reparată și restaurată pe banii credincioșilor care au reluat și pelerinajele.

Din 1990 ordinul catolic a devenit iar oficial. Mânăstirea a fost ridicată de Papa Ioan Paul al II-lea la rangul de Basilică Pontificată cu titlul de Basilică Minor (1992).

Până în 2003 numărul călugărilor franciscani a scăzut și cei puțini rămași au părăsit mânăstirea. Între 2013-2015 aceasta a fost renovată pentru a fi inclusă în circuitul turistic având avantajul de a fi așezată pe marginea șoselei naționale dintre Arad și Deva. În aceeași perioadă icoana a fost trimisă la Budapesta pentru restaurare.

Colecția formată din sute de tablouri, peste 2.500 de icoane, fotografii donate de credincioși a fost expusă într-un muzeu, altă parte pe coridoarele bisericii și restul sunt păstrate în magazii.

Citește și Cetatea Șoimoș, județul Arad

Cetatea Șoimoș, județul Arad

Publicat pe 25 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Cetatea Șoimoș, monument istoric, se află pe dealul Cioaca Tăului, pe malul drept al râului Mureș. Localitatea Șoimoș aparține orașului Lipova din județul Arad, județ în care se mai găsesc cetățile Șiria și Dezna.

Cetatea Șoimoș fost ridicată pentru apărare împotriva invaziilor tătare în timpul domniei regelui maghiar Béla al IV-lea (1235-1270). Prima atestare datează din anul 1278 când „Castrum Somos” a fost donat de banul Pál fiilor fratelui său dar, după legenda care circulă era vorba de trei surori care au construit cele trei cetăți. Fiecare a considerat că cetatea sa va fi prima terminată. Pentru trufia lor au fost pedepsite fiind transformate în șerpi albi, fiecare cu o coroană pe cap și o cheie de aur în gură care, la miez de noapte bântuiau curțile cetăților în așteptarea unui salvator care să le transforme iar în domnițe și cetățile să devină strălucite.

Invaziile tătare au distrus-o și la ordinul regelui Béla al IV-lea a fost refăcută (1245). O nouă invazie, a Hoardei de Aur (1285), a fost respinsă și cetatea a rezistat. În secolul XIV a fost stăpânită de voievodul Ladislau Kán al II-lea iar după 1315 a devenit reședința comiților de Arad. În secolul XV succesiv a avut mai mulți stăpâni, unul dintre ei fiind Iancu de Hunedoara (1456-1471).

Din 1509 cetatea și domeniul au intrat în stăpânirea dură a lui Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg împotriva căruia s-au răsculat românii și maghiarii conduși de Gheorghe Doja cu ajutorul garnizoanei cetății care li s-a alăturat au cucerit-o și, pe un deal din apropiere au instalat tabăra. Răscoala a fost înăbușită (1514) de trupele voievodului Ioan Szapolay, un pretendent la tronul Ungariei, care a preluat cetatea în folos personal.

În 1541 Transilvania a devenit principat autonom și cetatea a devenit reședința principelui Ioan Sigismund și a mamei sale Isabela, perioadă în care au fost adăugate bastioanele externe și cetatea a fost remodelată în stilul Renașterii.

Pentru o perioadă scurtă de timp (1552-1559) cetatea a fost ocupată de turci apoi recucerită de armatele lui Mihai Viteazul. Reluată de turci în 1616, a devenit bază militară otomană până în 1688 apoi a fost părăsită. După Pacea de la Karlovitz (1699) aceștia au demolat-o rămânând doar ruinele. Nu a fost reconstruită deoarece și-a pierdut importanța militară. Doar în secolul XX s-au făcut minore lucrări de consolidare a zidurilor care au supraviețuit.

Pentru a ajunge la cetate aveam două variante: o potecă mai lină ce înconjura o parte de deal sau o potecuță ce urca abrupt. Am ales-o pe a doua.

Degeaba am ajuns în dreptul fostei porți de intrare. Podul de lemn era impracticabil. A trebuit să să ocolim zidurile pentru a putea intra în perimetrul cetății.

Curtea interioară largă (35×22 metri) era înconjurată de porțiunile de ziduri rămase „în picioare”. Era un loc de recreere pentru mulți iubitori de natură cetatea fiind situată la doar câteva zeci de kilometri de orașul Arad.

Spre nord fusese cândva palatul reginei Isabela…un turn al porții de intrare…alt turn înalt…ferestre…toate năpădite de natură.

La exterior era o potecuță bătătorită. A trebuit să o urmez.

Printr-o porțiune lipsită de ziduri priveliștea Mureșului curgând alene, dealurile înconjurătoare, parcele agricole lucrate intercalate de porțiuni de natură sălbatică, străbătute de șinele de cale ferată privite într-o zi luminoasă și într-o liniște deplină erau minunate.

Nu se mai putea înainta. De la zidurile cetății, în exterior, porțiunea de deal era aproape verticală.

Un ultim efort-coborârea dealului. Nu l-am simțit privind dealurile înverzite cu nuanțe de arămiu și casele comunei care deveneau din ce în ce mai mari.

Citește și Comuna Conop cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Lipova, județul Arad

Publicat pe 22 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Lipova este un oraș din județul Arad străbătut de râul Mureș, situat la poalele munților Zărandului. Cuprinde și localitățile Radna și Șoimoș. Prima așezare este datată în jurul anului 1000 și făcea parte din Ducatul de Athum. În 1315 purta numele de Lipva care în 1440 a fost declarat oraș liber. Istoria orașului este strâns legată de cetatea de la Șoimoș. Cucerită de turci, a devenit sangeak (1550-1599 și 1616-1669) orașul a devenit un puternic centru comercial și economic. Avea chiar propria monedă „Marca de argint de Lipova” și prima canalizare care funcționează și azi.

În perioada dintre cele două ocupații otomane cetatea a fost cucerită de trupele lui Mihai Viteazul. Dacă până în 1669 Lipova a fost cetate, preluată fiind de Imperiul Habsburgic dar rămânând sub ocupație otomană până în 1718, cetatea a fost dărâmată prin acordul semnat de austrieci și turci în Pacea de la Karlovitz (1700) și Lipova a devenit un oraș fără conotație de apărare. Spre sfârșitul secolului (1784) răsculații lui Horea au ocupat orașul pentru o scurtă perioadă de timp.

Populația a participat la Revoluția Română din 1848 sub conducerea lui Eftimie Murgu apoi Lipova a fost anexată Ungariei împreună cu tot Banatul (1860). În secolul XIX a început dezvoltarea Băilor Lipova (1818) și s-au construit două linii de cale ferată: Arad-Radna-Teiuș (1863-1873), Lipova-Timișoara (1875). În 1918 Banatul s-a unit cu România fapt ce a declanșat lupte între armatele ungare și româno-franceze (1919), ultimele câștigând.

Între anii 1928-1930 s-a introdus curentul electric și străzile au fost pavate. În perioada interbelică a făcut parte din județul Timiș, între 1950-1960 din regiunea Arad, până în 1968 din regiunea Banat apoi până azi din județul Arad.

Am plecat din Arad și după 33 de kilometri am ajuns în Lipova unde am parcat pentru a vizita orașul.

clădirea pompierilor voluntari (1867)

Îndreptându-ne spre centrul orașului am trecut pe lângă Biserica romano-catolică „Sfântul Ioan Nepomuk”.

A fost construită în anul 1727, în stil neogotic. Ultima renovare s-a efectuat între anii 2006-2007.

Am urmat strada Nicolae Bălcescu, strada principală, unde se afla Primăria orașului Lipova care funcționa într-o clădire construită între anii 1928-1930.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii se afla Muzeul Orășenesc Lipova deschis în 1952 în fostul Castel Misici (secolul XIX) în care a locuit Sever Bocu, fostul ministru al Banatului.

Deasupra intrării era postat un fragment din Columna lui Traian.

În 5 săli a fost amenajată secția de istorie cu exponate istorice arheologice din comuna primitivă și perioada sclavagistă a zonei, perioada evului mediu cu activitatea economică a orașului, perioadele răscoalelor din 1514 și 1784, a luptelor de eliberare conduse de Mihai Viteazul, evenimentele Revoluției de la 1848 și în 3 săli secția de etnografie și artă populară de pe Valea Mureșului la care s-a adăugat colecția privată de cărți românești vechi, de artă plastică, decorativă și pictură donată muzeului (1980-1986).

În timpul ocupației otomane a fost ridicat Bazarul turcesc „Sub Dughene” (1638) care este unul dintre puținele vestigii care s-au păstrat din acea perioadă.

Fațada prezenta 8 pilaștrii legați prin arcade care delimitau un pasaj în care erau expuse mărfurile de către negustori din Imperiul otoman, Țările Românești, Europa Centrală și se efectua negoțul. În partea centrală era postat un frontispiciu triunghiular pe care se aflau discuri ceramice figurale.

Sub clădire a fost amenajată o pivniță pentru depozitarea mărfurilor care este folosită și azi de spațiile comerciale private deschise în bazar.

Am traversat un mic parc în mijlocul căruia era postat Monumentul ostașilor români și francezi căzuți în 1919.

Am ajuns la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Prima biserică ortodoxă pomenită în Lipova datează de pe vremea lui Ludovic cel Mare (1342-1348).

Biserica a fost construită în trei etape, îmbunătățită cu pronaosul și nava în stil bizantin (1338) prin contribuția cnejilor români din Valea Mureșului. Interiorul a fost decorat cu fresce (secolul XV) care au fost refăcute (1732), perioadă în care iconostasul a fost înlocuit cu cel actual (1785).

În 1797 biserica a fost extinsă, apoi în interior s-au deschis noi galerii și exteriorul refăcut în stil baroc și rococo (1928). Ultima reparație capitală a fost efectuată în 1996.

În 1960 a fost înființată o colecție parohială cu cărți, obiecte de cult și veșminte, majoritatea din secolele XVII-XVIII.

Am părăsit centrul orașului și ne-am îndreptat spre râul Mureș.

Pe malul râului, pe o porțiune a fost amenajat Parcul orașului Lipova pe care l-am străbătut.

În parc a fost postat în 1945 Monument eroilor sovietici ca omagiu adus celor căzuți în luptele din perimetrul Păuliș-Lipova-Cladova în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1944).

Ieșind din parc am văzut fosta Casă a Armatei care după o perioadă lungă de degradare a fost recondiționată (2012-2013). În ea se afla Centrul recreativ orășenesc cu cluburi ale pensionarilor, în care se desfășurau diferite evenimente culturale, etc.

Peste râul Mureș se întindea un pod metalic închis circulației.

Podul vechi, lung de 144 metri, a fost construit de autoritățile austro-ungare pentru a face legătura între Lipova și Radna (1896) și a funcționat până la construirea noului pod peste Mureș.

Am lăsat în urmă râul Mureș. Îndreptându-ne spre mașină am trecut pe lângă Biserica română unită greco-catolică. Parohia Greco-Catolică nu a existat în Lipova până în 2007 când a fost înființată datorită numărului mare de enoriași de acest rit care, în lipsa unei biserici, o frecventau pe cea romano-catolică. Ulterior s-a cumpărat o casă în care s-a amenajat biserica.

La 3 kilometri de Lipova, pe cursul pârâului Șiștarovăț era situată stațiunea balneo-climaterică Băile Lipova spre care ne-am îndreptat și noi. Dezvoltarea băilor a început în 1818 în apropierea izvoarelor de apă minerală cu proprietăți curative descoperite de ciobani în mijlocul unei păduri.

În 1892 s-a înființat stațiunea de tratament, din 1902 a început construcția pavilioanelor pentru cazare și în 1905 a celor 4 vane și băile calde.

fostul Sanatoriu pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare

Izvoarele de apă minerală au intrat în proprietatea Băncii Gloria (1900) care au îmbuteliat-o și comercializat-o. În 1928 a fost medaliată cu aur la o expoziție din București. În perioada interbelică Casa regală a României a ales să consume această apă carbogazoasă, feruginoasă, bicarbonatată, bogată în sodiu, magneziu, cu proprietăți curative privind afecțiunile tubului digestiv, hepato-biliare, respiratorii, cardio-vasculare, renale, ginecologice, nevroze.

Tot în acea perioadă a fost construit și bazinul de înot înconjurat de spațiu verde, prevăzut cu garderobe. Stațiunea s-a extins și era foarte căutată, rezervările pentru tratamente fiind făcute din timp.

După Revoluția din 1989 Băile Lipova au ajuns în paragină iar foștii proprietari ai parcului de lângă ștrand au vândut clădirile. Pădurea a început să înainteze printre clădirile lăsate în paragină. Între anii 2000-2005 Parohia misionară Lipova Băi a ridicat Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” iar din 2015 s-au ridicat câteva clădiri noi.

Toată zona era închisă ca proprietate privată, fiind accesibile doar Ștrandul Băile Lipova, campingul de lângă el și câteva izvoare de apă termală. Pentru mine speranța nu moare în veci așa că mă gândeam la o revenire a vremurilor de glorie ale stațiunii, vremuri când purta denumirea de „Perla Văii Mureșului”.

Citește și Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Biserici de lemn în județul Arad

Publicat pe 11 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o zi de septembrie, ca să profităm de timpul încă frumos, am plecat să vizităm câteva biserici de lemn din județul Arad.

După aproximativ 100 km am ajuns în Buteni, localitate situată pe malul Crișului Alb, la poalele Dealurilor Cuiedului, în Depresiunea Zărandului. Numele provine probabil de la ocupația de bază a locuitorilor, de a confecționa butoaie (bute). Localitatea e atestată din 1387. În Buteni au avut sediul Protopopiatul ortodox, Judecătoria și vama dintre Transilvania și Ungaria.

Am trecut pe lângă Biserica Baptistă Buteni, construită în 1936.

Am continuat drumul spre comuna Brazii de unde, până în satul Buceava-Șoimuș, am parcurs 6 km neasfaltați. A meritat efortul. Peisajele erau minunate și, în sat, parcă ne-am transferat în timpuri vechi.

După o scurtă așteptare a persoanei ce deținea cheile de la intrare, am urcat pe un deal, unde se afla Biserica de lemn „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”. Ceea ce se știe depre ea, după datele arhitecturii ecleziastice, este că a fost construită în sec. XIII, în localitatea Iacobini, unde în 1775 a fost sfințită cu hramul „Sf. Teodor Tiron”. A fost vândută și mutată în Buceava-Șoimuș, în anul 1867.

Pe pereții naosului erau descrise scene din teoria Sfinților Militari și în altar cea a Marilor Ierarhi.

Pe bolta naosului erau pictați Sf. Ioan Botezătorul și, spre altar, Emanoil.

Partea cea mai bine conservată reprezintă Răstignirea între tâlhari, Maria și Ioan de o parte și alta a tronului și Apostolii cu câte o carte în mână, stând pe o laviță cu decor floral.

Ne-am întristat văzând această minunăție în ruină. Ni s-a povestit că au existat și icoane pe sticlă care au dispărut. Se păstrează doar patru icoane pe lemn: Isus Hristos, Maria cu Pruncul, Sf. Nicolae și Sf. Dumitru. Explicația localnicului era că, fiind un sat izolat, probabil că s-a uitat de existența lui și, pe lângă asta, pentru forurile la putere nu mai contează istoria acestui neam. A trebuit să-i dăm dreptate.

Ne-am întors până la Gurahonț și am pornit, pe un alt drum neasfaltat, în total sub 30 km, spre a vedea Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din Poiana, sat al comunei Vârfurile, construită în anul 1751. Fiind o biserică izolată, deservea casele izolate, ridicate ici, colo, pe munte și, care, în totalitate aparțin de satul Poiana. Localnicul care ne-a povestit despre istoria bisericii, cel care ne-a descuiat pentru a vedea interiorul, era nedumerit. De ce nu este și această biserică inclusă pe lista monumentelor istorice ? Aceeași explicație ca și la Buceava-Șoimuș ?

În interior, dezastru. Picturile vechi au dispărut sub un strat de vopsea și aranjamentul era, după părerea mea, complet nepotrivit.

Ne-am întors supărate spre Gurahonț. Chiar nu-i pasă nimănui de aceste amintiri ale vremurilor trecute ?

În drum am văzut o carieră de piatră încă funcțională.

Ne-am îndreptat spre un alt sat, ce ținea de comuna Vârfurile, pentru a vedea o altă biserică veche. Am ajuns în Avram Iancu, cu denumirea Aciuva până în anul 1926. În centrul satului, una lângă cealaltă, erau două biserici. Inițial, în sec. XVIII a fost construită Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” și, pe locul ei, în 1925, Biserica „Cuvioasa Paraschiva”, o biserică din zid. Lângă ea s-a construit între anii 2006-2010 Biserica „Înălțarea Domnului”.

Pe drumul din ce în ce mai rău, pe care nu-l băgam în seamă, privind în jur merii, perii, prunii încărcați de roade, am ajuns să vedem, lângă un stejar secular, Biserica „Sfinții Cosma și Damian” Vidra, sat aparținând comunei Vârfurile. Istoricii o datează din 1724, a fost restaurată în 1800 și între anii 1962-1965, când au fost ridicați pereții pe un soclu din piatră și au refăcut clopotnița sub altă formă, paralelipipedică. Pictura, păstrată parțial, datează din 1851.

Am traversat comuna Vârfurile, trecând prin centru, unde se aflau Primăria și sediul Poliției.

După câțiva kilometri, am cotit la stânga, spre satul Cristești, comuna Hălmagiu. Am căutat pe cineva care să poată să ne arate biserica veche. Oamenii erau ocupați cu strânsul recoltei, din care am fost poftite să gustăm și noi.

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Cristești, Hălmagiu a fost construită, potrivit tradiției orale, în anul 1860 și a fost pictată, direct pe lemn, în 1865. Până în 1916 a fost acoperită cu șindrilă, an în care a fost înlocuită cu țiglă. Ultima renovare a fost făcută în anul 1969.

În biserică se păstrează multe manuscrise și cărți din secolele XVIII și XIX.

În satul Tisa, aparținător comunei Hălmagiu , era o altă biserică veche. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea a fost ridicată o biserică de lemn, care s-a pierdut în negura vremii. În 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Tisa, Hălmagiu. În timp, prin mai multe renovări, a fost schimbată forma ei inițială. Astfel, în 1846, prin lărgirea interiorului, s-au deteriorat picturile, în sec. XIX, s-a transformat în stil baroc turnul, în 1933 acoperișul de șindrilă a fost înlocuit cu unul din tablă. Din păcate era închisă și nu am găsit pe cineva să ne poată arăta interiorul.

Ne-am oprit în centrul comunei Hălmagiu, lângă Parcul central și Pensiunea Hanul Moților, pentru a ne răcori puțin. Era o zi de toamnă foarte caldă și după atâtea drumuri prin praf simțeam nevoia. Urma drumul de întors la Arad.

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Publicat pe 11 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Arad la Șiria am parcurs 38 km în aproape 1 oră datorită drumului plin de gropi. Am parcat în centrul localității unde am văzut Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”. În fața clădirii, pe un platou cu scări, erau plasate bustul lui Ioan Slavici și bustul lui Mihai Eminescu, sculptate de Ioan Tolan.

Am urcat pe una din laturile platoului și am văzut al treilea bust, al lui Ion Russu-Șirianu, sculptat de C. Bălăcescu, situat la începutul unei alei ce înconjura conacul. În depărtare, pe munții Zărandului, se profila Cetatea Șiria.

Muzeul se află în fostul Castel Bohus, o clădire cu 30 de camere, construită în 1838, în stil baroc cu elemente neoclasice. A aparținut familiei baronului Bohus, înalt funcționar public la acea vreme. Soția sa Antonia Szogeny Bohus era o mare feministă și a sprijinit sistemul educativ maghiar, literatura și artele plastice. În 1849 aici s-a semnat actul de capitulare a armatei revoluționare maghiare în fața armatelor austriece și rusești.

În 1950 o parte a conacului a fost transformată în muzeu, dedicat lui Ioan Slavici, scriitor, pedagog, jurnalist și membru al Academiei Române, născut în Șiria. (1848-1925) Colecția muzeală conține cărți ale autorului, manuscrise, ziare, reviste, scrisori, acte și diplome, majoritatea donate de fata sa Fulvia Struteanu și fiul ei Al. Struteanu. În 1970 întregul conac a devenit muzeu, o parte fiind dedicată lui Ioan Monția, compozitor, culegător de folclor și avocat. Acesta s-a născut în localitatea Șicula dar a trăit în Șiria. (1887-1965) În porțiunea dedicată lui Emil Monția se pot vedea camera de lucru cu mobilierul, instrumentele muzicale, violoncelul și pianul, culegeri de folclor și ediții ale lucrărilor sale.

Am ocolit conacul și am urcat pe o străduță până la Cramele din Șiria, situate la baza munților pe care se află cetatea. În pivnițe din piatră se păstrează vinurile de colecție. Unele sunt construite pe vremea baronului Bohuș, în 1818. Și în prezent vinurile din zonă sunt faimoase datorită climei mediteraneene și îngrijirii atente ale culturilor de viță-de-vie, cu soiuri alese.

Nu departe, pe deal, am văzut o clădire ciudată, lăsată în paragină, pe care neapărat am imortalizat-o, pentru a afla ulterior istoria ei. De pe deal se vedea panorama localității Șiria.

De mulți ani nu am mai vizitat Căsoaia. Doream să vedem ce s-a întâmplat cu Tabăra de Sculptură care exista pe vremuri acolo. Am plecat din Șiria și în satul Mâsca am cotit la stânga pe lângă Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1797 și, în timp, renovată de mai multe ori, ultima dată în 2012.

Până la Căsoaia am parcurs 21 km. Amintirile îmi jucau feste. Nu recunoșteam locurile. Unde cândva, pe malul pârâului Arăneag, era un loc de campare cu corturi, erau construite căsuțe de lemn reunite într-un complex turistic. Acesta era completat cu terenuri de sport și chiar o mică tiroliană.

Căutând Tabăra de Sculptură am găsit un semn indicator vechi care preciza direcția și 10 minute de mers pe jos până acolo. Tabăra a reunit în anii ’70 mai mulți artiști, care și-au sculptat operele în sânul naturii, adunându-se la un moment dat aproximativ 70 de lucrări. Tot în acea perioadă funcționa și o tabără școlară în care am fost și eu într-o vară. Puteam să căutăm acul în carul cu fân. Totul a dispărut. Am aflat că mai existau câteva sculpturi pe care nu era indicat să le căutăm, zona fiind invadată de natură și exista riscul întâlnirii cu șerpi veninoși.

Triste, ne-am întors la Șiria și la 5 km am dorit să vizităm Mânăstirea Feredeu, cu două biserici, Feredeul din Vale „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” și Feredeul din Deal „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” unde se spune că se află un izvor de apă tămăduitor. Se spune că denumirea ar proveni din limba maghiară, feredeu însemnând izvor. După informațiile transmise oral se pare că ar fi existat un schit în perioada stăpânirii otomane a zonei. Acolo trăia un pustnic, Filimon, care a fost ucis de turci pentru că se ruga împotriva lor. Unii istorici susțin că prima biserică ar data din 1787, distrusă din ordinul Împărătesei Maria Tereza, care a eliminat numeroase schituri și biserici din Transilvania. Totuși, izvorul din pădure era vizitat frecvent. În 1870 un cetățen neamț din Sântana a ridicat o troiță, „Crucea Oarbei”, lângă izvorul cu apa care i-a vindecat fata oarbă. La începutul secolului XX un învățător din Otlaca, localitate în vecinătatea Șiriei, împreună cu elevii săi veneau adesea la izvor unde se rugau și se spălau cu apa izvorului. În timp profesorul a devenit preot. A făcut numeroase cereri Episcopiei Aradului și, în 1920, a primit autorizația să țină slujbele lângă izvor. Adunându-se la ceste slujbe tot mai mulți enoriași între 1931-1932 s-a construit schitul și în 1934, o clădire mică de locuit. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ducându-se lupte grele în perimetrul schitului, acesta și-a întrerupt activitatea până în 1985. Din 1986 s-au refăcut schitul, izvorul a fost amenajat și s-a construit o biserică pe locul celei vechi, deteriorată În 1992 s-a construit mai jos de schit o gospodărie și o biserică care, în 2000, a fost făcută mânăstire, primind denumirea de Feredeul din Vale și schitul Feredeul din Deal. În mânăstire trăiesc 8 călugări, 7 în feredeul de Jos și 1 la schit.

La Feredeul din Vale am găsit parcarea goală. Clădirea de lângă biserică parcă era nelocuită. Nu am întâlnit pe nimeni, doar un iepuraș care se odihnea la umbră. De fapt era o liniște totală care ne-a alungat tristețea acumulată la Căsoaia.

Pe un drum bunicel am rulat 4 km până la Schitul Feredeu, Feredeul din Deal.

Fapt ce ne-a mirat a fost că biserica era deschisă fără a fi cineva acolo. În general, în orașe, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în cadrul slujbelor.

Lângă biserică se afla izvorul cu troița alăturată și în fața lui, bănci de lemn pentru enoriașii ce veneau aici la slujbe. Un cățel prietenos ne urmărea discret.

Se spune că apa izvorului nu se alterează în timp. Prietenele mele și-au umplut câteva sticle pentru acasă. Noroc că nu au remarcat locuitorul de lângă izvor pentru că ar fi tras o sperietură strașnică. Un șarpe încolăcit parcă păzea apa „sfântâ”.

Cam asta a fost duminica de august.

Citește și Cetatea Șiria, județul Arad

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive categorie: județul Arad

Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy

Schitul Bodrogu Vechi

Orașul Pecica, județul Arad

Cetatea Șiria, județul Arad

Arad- cartierul Grădiște

Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Cetatea Șoimoș, județul Arad

Lipova, județul Arad

Biserici de lemn în județul Arad

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad