Arhive categorie: județul Timiș

Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
1

Orașul Făget este situat în partea de nord-est a județului Timiș, la zona de contact a câmpiei cu dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega.

În decursul timpului satele care aparțin administrativ de el au fost locuite de români. În câteva dintre ele se păstrează Biserici de lemn, azi pe lista monumentelor istorice naționale.

Pe locul actualului oraș a existat Cetatea Făgetului, descoperită de săpăturile arheologice și atestată din 1548 printr-un document în care nobilul Ioan de Bozwar făcea o donație fiicei sale, la castelul nobilului Iacob Bekes din Făget (Fagyath). În perioada 1544-1591 se menționează că cetatea era ocupată de o garnizoană turcească din armata lui Kassim Pașa, alungată în 1594 de George Palatici, Banul de Lugoj, care a deținut-o până în 1692. Turcii au atacat din nou, în 1699 distrugând cetatea.

În 1716 Banatul a fost eliberat de sub ocupaţia otomană de către trupele austriece conduse de Eugeniu de Savoya. Sub austro-ungari zona Făgetului a fost colonizată cu familii româneşti, venite din Valea Haţegului, germani și șvabi (1727-1788).

Localitatea mică, cu doar 20 de case (1717), a început să se dezvolte, ajungând reședință a districtului Făget, care cuprindea 42 de așezări. Fiind situată la întretăierea de drumuri comerciale și strategice, începând cu 1787 a primit dreptul de a organiza 8 târguri anual.

Coloniștii germani fiind scutiţi de dări pe termen lung, în 1769 au înființat Școala Confesională Germană, alături de care din 1774 a funcționat și Școala Românească, în care ulterior a urmat cursurile și marele inventator Traian Vuia (1881-1883). În 1919 cele două școli s-au unit, formând Școala Urbană Făget, din 1954 devenită Școală Medie mixtă, azi Liceul Teoretic „Traian Vuia”.

În timpul Revoluției de la 1848 la Făget au avut loc 3 întâlniri între Eftimie Murgu, deputat în Parlamentul revoluționar maghiar și Józef Bem, generalul polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare, care au încercat să colaboreze, dar fără succes, în final armata revoluționară maghiară ocupând și devastând Făgetul.

În acea perioadă începuse construcția Bisericii Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1847), terminată în 1850.

Ulterior românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889).

Dezvoltarea comunei a luat avânt o dată cu înființarea liniei de cale ferată Lugoj-Făget-Ilia (1898), interbelic ajungând reședința celei mai mari plăși din județul Severin, în care funcționau instituții ca Primăria, Pretura, Judecătoria, un Oficiu Poștal și Telegrafic, 3 bănci, mici tipografii care publicau în limbile maghiară și română, etc., care a fost a fost electrificată în 1928.

Casa de Cultură

Din 1994 a primit statutul de oraș. Era populat majoritar de români (90%).

Primăria Făget

În centrul orașului s-au păstrat câteva dintre clădirile vechi, un exemplu fiind fostul Cazinou Cassina (1860), în care azi funcționează Biblioteca Orășenească și Muzeul de Istorie și Etnografie, înființat în 1988.

Numărul enoriașilor ortodocși crescând, în perioada 2003-2015 s-a construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În fața ei a fost postat Monumentul Eroilor.

Spre periferia orașului există și Biserica Reformată (1998).

Cele 10 sate care aparțin administrativ de Făget sunt dispuse în zona înconjurătoare, astfel la 3 kilometri sud-est se află sat Bătești, atestat din 1597, cu numele Batest, într-un document prin care Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Török, când aparținea de județul Hunedoara. Din 1617, în proprietatea lui Ștefan Bethlen, era încadrat în județul Timiș. Era locuit de români, ortodocși, care în 1700 au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”.

Pictura interioară, executată pe lemn (1783), azi în stare avansată de degradare, este acoperită pentru protecție, așteptând o eventuală restaurare.

În perioada 1938-1946 în sat s-a construit o nouă biserică, din zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Continuând drumul spre sud, după 5 kilometri se ajunge în satul Brănești, una dintre cele mai vechi proprietăți ale familiei Huniade (Corvinești), atestat documentar din 1514, în proprietatea lui George Brandenburg, spre sfârșitul secolului făcând parte din districtul Margina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Satul Jupânești, situat pe același drum, la3 kilometri spre sud, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Swapanesti. Sub austro-ungari a intrat în proprietatea fiscului austriac (sec. XVIII). În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (sec. XVIII), a cărei pictură interioară s-a distrus în timp.

În perioada 1990-1996, în sat a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Cuv. Paraschiva”.

Satul Begheiu Mic este situat la4 kilometri sud-vest de Făget. Sat românesc, atestat documentar din 1690-1700, cu numele Băsești, nu a avut proprietari, în secolele XVIII-XIX fiind deținut de erariul austriac. Sub comuniști, considerându-se un nume dezonorant, a fost schimbat după râul Bega și numit de localnici Beghei (1964).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

La 3 kilometri vest de oraș se află satul Bichigi, atestat documentar din 1717, cu numele Bikiz, dar se crede că a fost locuit și sub ocupația otomană, în secolul XVII fiind pomenită o Biserică de lemn, care a fost înlocuită în anul 1927 cu altă Biserică de lemn. În timp degradându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1994).

Din Bichigi îndreptându-mă spre nord, după 4 kilometri am ajuns în satul Povârgina (Povergina), atestat documentar din 1761, cu numele Boverschina, când era deținut de erariul austriac. În ea a existat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”(1782-1784), în 2015 distrusă de un incendiu, a căror ruine, acoperite, se mai văd și azi.

Azi localnicii folosesc Biserica Ortodoxă „Sf. Pr. Ilie Tesviteanul”, clădire din zid, construită în 1991.

Înaintând spre nord 6 kilometri, am intrat în satul Bunea Mare, situat la capăt de drum. Cu numele Buhnia, sau Bahnia, a fost atestat documentar din 1440. În decursul timpului a aparținut alternativ județelor Arad, Hunedoara, Severin, în final trecând în județul Timiș. Sub administrația maghiară a fost numit Bunea Română.

În sat a existat o Biserică de lemn, ruinată până la mijlocul secolului XIX. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în perioada 1975-1979.

La 2 kilometri nord de Bunea Mare a existat satul Bunea Mică, înființat în 1871 prin colonizarea cu maghiari aduși din sud-estul Ungariei, numit de aceștia  Bunyaszekszárd și de românii din zonă Bunea Ungurească, din 1918 Bunea Mică. Până la începutul anilor 1980 satul a fost părăsit treptat, casele s-au ruinat, au fost demolate, inclusiv biserica satului (1981). Deși satul nu mai există, totuși și în ziua de azi în acte aparține administrativ de Făget.  

Satul Temerești, situat la 5 kilometri nord-est de Făget, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Thyhomeresth, primit probabil după Tihomir, un presupus propietar medieval al satului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1803)

Ultimul sat care aparține de Făget, situat la 3 kilometri sud de oraș, este de fapt un fost cătun înființat în 1900 prin colonizarea cu români și maghiari, ultimii numindu-l Facsád Kistelep, în limba română Colonia Mică. În perioada comunistă, pentru a lucra în fabricile nou înființate și în domeniul forestier,  au fost aduși numeroși muncitori din alte zone ale țării, astfel satul s-a dezvoltat.

Comunele Curtea și Margina, jud. Timiș

Publicat pe de
1

Comunele Curtea și Margina, cu satele ce aparțin administrativ de ele, sunt situate în partea de nord-est a județului Timiș. La începutul secolului XVI Curtea a aparținut lui George de Brandenburg, ulterior lui Ștefan Bethlen. În 1658 Banatul a fost ocupat de turci (1658), care l-au deținut timp de un secol, apoi zona a intrat sub Imperiul Austro-Ungar, care au sistematizat-o. Casele risipite pe dealuri au fost mutate pe actuala vatră și s-a format satul Kortya, din 1717 aparținând districtului Făget.

Români, ortodocși, în 1794 localnicii au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”.

Clădirea, din bârne de gorun, acoperită cu șindrilă, cu un turn-clopotniță din lemn, a fost ridicată pe o fundație din piatră de carieră.

Pereții interiori au fost placați cu scânduri de stejar.

În perioada 1804-1806 interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, azi deteriorate.

În biserică s-au păstrat numeroase cărți de cult, multe din ele mutate în Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în 1937.

De comună aparțin administrativ două sate. Satul Homoșdia, situat situat la 6 kilometri nord-est, a fost atestat documentar din 1514, când era locuit de români, a căror ocupație principală era prelucrarea lemnului. În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1782-1804. În timpul reparațiilor din 1922 bisericii i s-au adăugat 4 ferestre, exteriorul a fost tencuit și interiorul zugrăvit, pierzându-se vechea pictură.

Satul Coșava, situat la 3 kilometri nord de comună, a fost prima dată atestat documentar din 1405, dar așezarea a fost mult mai veche, pe teritoriul lui săpăturile arheologice descoperind piese din obsidian. Sat românesc, numit Kosava, în secolul XVI aparținea actualului județ Hunedoara și din 1690 districtului Făget din Banat. În 1776 localnicii au construit o Biserică de lemn pe care, un secol mai târziu, au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1893-1894), din piatră și lemn.

Fosta Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” au donat-o satului Coșevița, situat la 8 kilometri nord-est, la granița cu județul Hunedoara, azi aparținând administrativ comunei Margina, sat atestat documentar din 1540, despre care se presupune că s-a desființat sub ocupația turcilor și s-a refăcut în secolul XIX cu populație din zonă.

Pentru a ajunge în comuna Margina, din satul Coșevița se rulează 12 kilometri spre vest. În secolul XIV acolo exista Cetatea Margina, prima dată atestată documentar din 1365, dar amintită din 1288 ca parte a domeniului Icus, în posesia banilor Severinului Mihai și Velici. Se spune că în secolul XV în cetate a trăit Ecaterina de Margina, mama lui Iancu de Hunedoara și în perioada în care acesta a deținut cetatea Șoimoș (1456), și-a construit la Margina o reședință. În secolele următoare au avut loc numeroase bătălii între Imperiul otoman și Imperiul Austro-Ungar, cetățile din zonă ajungând să fie ocupate pe rând de aceștia, astfel în 1552 turcii au ocupat Cetatea Șoimoș, dar au deținut-o scurt timp, fiind alungați de trupele Principelui Ardealului Sigismund Báthory. Un an mai târziu principele a donat districtele Margina, cu 43 de sate şi districtul Mănăştiur, cu 31 de sate, lui Ştefan Török. Din 1658 Cetatea Margina a fost cedată turcilor, care au deținut-o 30 de ani. Bătăliile dintre imperii au încetat o dată cu Pacea de la Passarowitz (1718). Ulterior vechile cetăți din Banat au fost demolate.

Margina era locuită de români, ortodocși, care aveau o mânăstire. Fiind distrusă de atacurile turcești, în locul numit „Ocolitura lui Ilișoni”, au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1734-1737), din bârne masive de stejar, cu acoperiș de șindrilă și deasupra pronaosului cu un mic turn-clopotniță din lemn de stejar, placat la exterior cu scânduri, superior cu 2 bulbi suprapuși, în stil baroc. La sfârșit sec. XVIII, satul fiind sistematizat, biserica a mutată în actuala locație.

În timpul reparațiilor din 1924 pereții au fost acoperiți cu lipitură de pământ.

Apoi a fost ridicată o nouă biserică, de zid, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1938-1939) și biserica veche a devenit capelă. Azi, situată în mijlocul cimitirului, servește și ca biserică parohială pentru satul Zorani din apropiere, sat atestat documentar din 1597.

În decursul timpului Margina a devenit foarte cunoscută pentru Fabrica de oțet, construită de o firmă germană (1912), inițial pentru distilarea chimică a lemnului de fag, ulterior producătoare de oțet, acetonă, etc., în care au fost aduși să lucreze  germani și maghiari. În anii 1932-1933 fabrica a devenit una dintre cele mai mari producătoare din Europa. Fiind naționalizată (1948), a fost numită Distileria de Lemn Severin și din 1968 a devenit secție a Combinatului Solventul.

Producția s-a diversificat, pe lângă oțet fiind create substanțe farmaceutice, pentru industria alimentară, chiar constructoare de mașini. După evenimentele politice din 1989 fabrica a fost abandonată, azi existând doar ruinele din cărămidă roșie, vizibile pe marginea șoselei.

De comună aparțin administrativ 7 sate răsfirate în zonă, dintre care Coșevița și Zorani, pe care le-am menționat deja. La 4 kilometri sud de comună se află satul Breazova, atestat documentar din 1379.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1962)

Satul Sintești, situat la 3 km nord-vest de comună, este pomenit în documentele unui proces dintre George Brandenburg și Paul Tivadar (1511), din 1597 aparținând lui Stefan Török și în 1620 lui Ștefan Bethlen.

Biserica Baptistă

În sat a existat o Biserică de lemn (1737), înlocuită în 1813 cu una din zid, actuala Biserică „Nașterea Maicii Domnului”.

Din Sintești, rulând 6 kilometri spre nord, se ajunge în satul Groși, în perioada 1508-1519 deținut de Abrahamfy. Sub ocupația otomană este pomenit cu numele de Gros, locuit de români, care în decursul timpului s-au ocupat cu mineritul, în special extracția și spălarea aurului, iar sub Imperiul Austro-Ungar, numit Grosch (1717). În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, cu pereții exteriori din bârne de stejar, un turn-clopotniță cu bulb în stil baroc, construită în Căpâlnaș, pe valea Mureșului (1741) și adusă la Groși în 1826.

Pe bolta navei, în partea superioară a altarului și iconostas se pot vedea fragmente din vechea pictură.

Pentru a fi protejate, azi sunt acoperite, așteptând o restaurare…

La 5 kilometri nord-est de comună este situat satul Nemeșești, atestat documentar din 1427, cu numele Nemche. În 1597 Principele Transilvaniei Ștefan Báthory l-a donat lui Stefan Török. În decursul timpului satul, locuit doar de români, a fost deținut de mai mulți nobili maghiari. În el am văzut Biserica de lemn „Sf. Mc. Nichita Românul” (1798), azi cu exteriorul tencuit și vopsit în culoarea albă, acoperișul de tablă, având turnul-clopotniță din lemn.

Rulând 6 kilometri spre nord-est am ajuns în satul Coșteiu de Sus, atestat documentar din 1548, cu numele Lucăcești, nume păstrat până la sfârșitul secolului.

La recensământul din 1717 satul figura doar cu 10 case, iar la cel din 2002 cu 188 locuitori, majoritar români, restul veniți din Ucraina.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1908)

Deși harta Google arată că satul Bulza se poate accesa din Coșteiu de Sus, rulând cca 6 kilometri spre nord, după spusele localnicilor acel drum nu există. Așa că l-am vizitat în altă excursie, când am urmat un drum forestier, cu plecare din satul Căprioara, jud. Arad. Fiind nesemnalizat și întâlnind la unele intersecții de „drum” niște plăcuțe scrise de mână, unele ascunse de copaci, cei cca. 9 kilometri i-am parcurs în cam 20 minute. Ciudat ! Strada satului era asfaltată și marcată !

Satul a fost prima dată atestat din 1366, cu numele Baltháza (Bălteni). În 1598 era deținut de Principele Ardealului Sigismund Báthory.

Am străbătut acel drum mai ales pentru a vedea Biserica de lemn „Sf. Ioan Teologul” (1830), pe care am găsit-o închisă.

Deși citisem că la recensământul din 2002 satul avea 34 locuitori, stând de povești cu o familie de localnici (iulie 2024), aceștia mi-au relatat că doar 6 persoane locuiau acolo permanent, printre care și ei, restul caselor fiind ocupate temporar.

Fiind persoane în vârstă, viața lor era foarte grea. Se hrăneau cu păsări de curte și produse cultivate de ei, arareori fiind aprovizionați de fiul lor, orășean. Cea mai mare temere era să nu se îmbolnăvească, deoarece de multe ori nu aveau cum să folosească telefonul, neavând semnal, releul din apropiere dând rateuri.

Comunele Birda, Denta și Moravița, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Birda, Denta și Moravița, cu satele aparținătoare administrativ, sunt situate în sudul județului Timiș. Am început vizitarea lor cu comuna Birda, menționată prima dată documentar din 1680, când era stăpânită de turci și aparținea districtului Bocșa. Începând cu anul 1779, sub Imperiul Austro-Ungar, localitatea românească a fost colonizată cu germani și încadrată în comitatul Timiș.

Biserica Evanghelică Lutherană (1907)

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1911)

La 4 kilometri sud de comună, pe malul drept al râului Bârzava, am ajuns în primul sat aparținător. Satul Mânăstire a fost numit și atestat documentar (1485) după Mânăstirea Ortodoxă sârbească „Sf. Gheorghe”. Prima mânăstire a fost  construită la sfârșitul secolului XV.

În perioada 1793-1794 biserica mânăstirii a fost refăcută în stil bizantin.

Interiorul a fost pictat în frescă.

După 1944 mânăstirea a fost transformată în cazarmă.

Ulterior a fost preluată de C.A.P. și folosită pentru birouri. Azi la mânăstire trăiește o singură măicuță.

Spre est, la nici 2 kilometri, pe malul stâng al râului Bârzava, se află satul Berecuța, atestat documentar din 1458, cu numele Berek.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1924)

Din satul Mânăstire, la 2 kilometri spre sud-vest, se ajunge în satul Sângeorge, situat pe malul drept al râului Bârzava. Până după Primul Război Mondial, a fost populat majoritar cu sârbi.

Capela Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

De comuna Denta aparțin satele Breștea, Rovinița Mică și Rovinița Mare, ultimul situat la 3 kilometri sud-vest de Sângeorge. Cu numele Humor, a fost atestat documentar din 1228.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1859)

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost numit Omoru Mare, pentru a-l diferenția de satul Omoru Mic, nou înființat (1895), la 4 kilometri sud.

Biserica Romano-Catolică (1880)

În 1968 numele le-au fost schimbate în Rovinița Mare și Rovinița Mică. Drumul dintre cele două sate fiind greu accesibil și, după spusele unui localnic, Rovinița Mică nefiind azi populată, am continuat drumul spre sud-vest. După cca. 6 kilometri am ajuns în satul Breștea, atestat documentar din 1842, cu numele Brestye.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1902-1904)

De acolo m-am îndreptat spre comuna Denta, situată la nici 5 kilometri vest.

Cu numele Dench, așezarea este menționată în diplomele Regelui Robert Carol de Anjou (1322).

Biserica Ortodoxă Sârbească (1795)

Începând cu secolul XV a fost ocupată de turci și a primit rangul de cetate.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1884)

Turcii fiind alungați, sub Imperiul Austro-Ungar, începând cu anul 1724, Denta a fost colonizată masiv cu germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1890)

După reorganizarea administrativă (1968) comuna a fost inclusă în județul Timiș.

Casa Națională Denta (1928-1998)

Pentru a ajunge în comuna Moravița, localitate de frontieră, la granița cu Serbia, am avut de parcurs 14 kilometri spre sud. Satul a fost atestat documentar din 1333, cu numele Mora. În documentele din secolul XV sunt menționate două localități: Magyar Mura, locuită de maghiari, Moravița de azi și Toth Mura, locuită de slovaci, actualul sat Stamora Germană, ambele deținute de familia Csaky Mihaly. În 1597 în Magyar Mura s-au mutat familii de români, venite din actualul județ Caraș-Severin.

Ca tot Banatul, a fost cucerită de turci (sec. XV), apoi a intrat în posesia austro-ungarilor (sec. XVIII). În 1784 a fost colonizată cu germani, populația autohtonă fiind nevoită să se mute în satele vecine, românii în Gherman și sârbii în Dejan. Biserica ortodoxă a fost preluată de catolici și folosită până în 1910, când s-a construit o nouă biserică, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

O dată cu inaugurarea căii ferate Timișoara-Moravița-Baziaș (1858) dezvoltarea comunei a luat avânt.

După Primul Război Mondial poziția Moraviței a fost incertă, până în 1924 când, delimitându-se definitiv granița dintre Iugoslavia și România, a revenit României.

Monumentul Eroilor

La 4 kilometri nord de comună se află satul Stamora Germană. Satul vechi s-a format la sfârșitul perioadei ocupației otomane prin cilonizare cu slovaci. Sub Imperiul Austro-Ungar a început colonizarea cu germani (1789). La începutul secolului XIX multe familii de germani din satele învecinate s-au mutat acolo și slovacii au fost nevoiți să se mute în satele din apropiere. În 1811 a devenit parohie independentă și în 1857 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.

După Al Doilea Război Mondial, trupele sovietice ajungând în zonă au deportat cam un sfert din populația germană în Siberia, apoi în Bărăgan. Datorită condițiilor vitrege cei rămași au emigrat și în sat s-au aezat refugiați din Basarabia și Moldova. Migrarea masivă a germanilor s-a făcut după 1989 și satul, numit în continuare Stamora Germană, a devenit preponderent românesc.

Spre granița cu Serbia, la 4 kilometri vest, la capăt de drum, se află satul Gaiu Mic. În trecut avea un drum de legătură cu Gaiu Mare, azi Veliki Gaj din Serbia, azi întrerupt de granița dintre țări. Satul s-a format în timpul ocupației otomane a Banatului. Se spune că numele său Gaiu, îi definea pe românii refugiați în păduri din fața cotropitorilor.Prima menționare documentară este în conscripția austriecilor (1717), când aparținea districtului Ciacova. În 1782, deținut de Contele Cristofor Naco, a fost colonizat cu slovaci care, în timpul colonizării cu germani (1806), s-au mutat. În decursul secolului XIX și numărul sârbilor a scăzut, azi fiind un sat majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1828)

Satul Dejan este situat la 4 kilometri nord-est de comună. În trecut a existat satul Radovanz, un sat sârbesc, distrus de atacurile otomane. În timp satul s-a refăcut, fiind menționat în conscripția austriacă ca sat majoritar românesc (1717). În 1786 localnicii s-au mutat în actuala locație și, pe terenul aparținând Erariului, au înființat satul Deschan, numit după administratorul erarial (1786).

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1930)

În jurul anului 1821 și în 1829 în sat s-au stabilit familii de maghiari. În timp au devenit majoritari. Și azi satul are o populație mixtă, româno-maghiaro-sârbă, din care 80% sunt români.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours” (1902)

La 8 kilometri est de comună se află satul Gherman, atestat documentar din 1323, când existau două așezări, numite Ermenul Mare și Ermenul Mic.

Sub austro-ungari, deși Banatul a fost colonizat cu germani, aduși în mai multe valuri, satul, numit German, a rămas pur românesc.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”

Orașul Gătaia și satele aparținătoare, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Gătaia este situat în sud-estul județului Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin. Pe teritoriul lui, în partea de nord, săpăturile arheologice (1971-1972) au descoperit fragmente de ceramică din perioada daco-romană și urmele uni așezări din perioada avarilor (sec. VII-IX).

În secolele X-XI făcea parte din regiunea Banat, condusă de voievodul Glad, care a fost atacată de maghiari, dar a rezistat.

Zona a fost pustiită de atacurile tătarilor (sec. XIII). După retragerea lor satele s-au refăcut. Gătaia, atunci cu numele Gothal, fiind prima dată menționată în 1323 într-un act care menționează delimitarea vetrei satului, format din Gothalul superior și Gothalul inferior, deținut de Ladislau Omeri. În timpul Regelui Sigismund (1389-1437) este menționat cu numele Gataya.

Monumentul Eroilor

În 1552, după numeroase atacuri, turcii au cucerit Banatul. În decursul timpului, dorind să preia zona, austro-ungarii i-au atacat și în 1716, Eugen de Savoya învingându-i, prin tratatul de la Passarowitz (1718) Banatul le-a fost predat și a intrat în administrarea generalului Mercy, care a sistematizat teritoriul.

Au urmat valuri de colonizare cu germani. Din 1779 Banatul a fost încorporat în Ungaria și Gattay a fost inclus în comitatul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)

În secolul XIX a obținut statutul de târg. Din acea perioadă s-au păstrat două conace, Conacul Laszlo Gorove (1823), folosit sub comuniști ca depozit de grâne și Conacul Globusitky, azi aparținând Primăriei Gătaia și folosit ca spațiu de locuit.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1870)

Sub regimul comunist localitatea s-a extins, în partea de nord formându-se Gătaia Colonie, populată majoritar de români. În perioada 1975-1976 aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Duminica Tomii; Sf. Nicolae”, filie a Parohiei Ortodoxe Sculia și din 1996 parohie independentă.

De oraș aparțin administrativ satele Butin, Sculia, Percosova, Șemlacu Mare și Șemlacu Mic. Satul Sculia este situat la 3 kilometri nord de oraș. A fost prima dată atestat documentar din 1332-1337, numit Sculd sau Scalla.

Biserica Ortodoxă (1863)

Biserica Reformată

La 9 kilometri sud de oraș se află satul Șemlacu Mare, una dintre cele mai vechi așezări din județul Timiș, pomenită în scripte încă din 1270. Pe teritoriul lui s-a descoperit o parte din dantura unul mamut, datat din neolitic. Datorită localizării strategice, pe dealul Șumig a fost ridicată cetatea Somlyo (sec. XIV) care, împreună cu cetatea Vârșeț, apărau zona. În jurul ei satul s-a dezvoltat, primind statutul de târg (sec. XV). Cetatea a fost distrusă în atacurile otomane.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1886)

Biserica Evanghelică Lutherană

Rulând 3 kilometri sud-vest se ajunge în satul Șemlacu Mic, unde se află Mânăstirea Săraca „Schimbarea la Față; Bunavestire”, atestată documentar din 1270 ca Mânăstirea Șemlacului de câmpie.

În secolul XV a început catolicizarea forțată a Banatului dar mânăstirea a rezistat. Trimis de Sf. Nicodim de la Tismana, în 1443 la mânăstire a sosit călugărul Macarie. Pe locul vechii biserici a ridicat una din piatră și cărămidă, cu turlă octogonală, păstrată până azi.

În secolul XVI biserica a fost pictată.

Biserica a fost renovată în 1730 de familia Lazarevici. În timpul lucrărilor pictura interioară a fost refăcută de un grup de pictori din Țara Românească. La începutul sec. XVIII adăpostea o școală de pictură pe sticlă, a căror dascăli erau călugări români.

Biserica a funcționat până în 1778, când austro-ungarii au închis-o, călugării s-au mutat și icoanele, obiectele de cult, cărțile, etc., au fost mutate la Mânăstirea Mesici, Serbia (lângă Vârșeț). În 1782 teritoriul cu clădirile au fost cumpărate de , Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timișoara, a cărui familie le-a deținut 150 ani, timp în care s-au ruinat, motiv pentru care a fost numită „Săraca”.

Pridvorul a fost adăugat în sec. XIX.

În 1932 a fost cumpărată de Episcopia Caransebeșului, refăcută, construită o nouă biserică, clădire pentru chilii și redeschisă ca lăcaș de cult.

A funcționat până în 1959, când a fost desființată de comuniști, devenind parohie.

După evenimentele din 1989 mânăstirea și-a reluat activitatea.

În sat a existat și o Biserică Evanghelică Lutherană (1859), azi o ruină la margine de drum.

Din Șemlacu Mic după cca. 6 kilometri sud-vest se ajunge în satul Butin, atestat documentar din 1337.

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizat cu slovaci și germani.

Biserica Evanghelică Lutherană (1862)

După retragerea germanilor, în sat s-au mutat slovaci catolici, veniți din județul Bihor. Au preluat una dintre cele două biserici și au transformat-o în Biserica Romano-Catolică.

Abia în 1925 a fost construită și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

La 4 kilometri sud-vest de Butin se află satul Percosova, așezare pomenită în documentul Umheister din 1150, dar prima dată atestat documentar din 1337, numit Berkesz sau Perkesz.

Biserica Romano-Catolică (1911)

Comunele Mănăștiur și Dumbrava, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Mănăștiur este situată în nord-estul județului Timiș. A fost prima dată atestată documentar din 1427. Se presupune că atunci ar fi existat o mânăstire benedictină, pe locul căreia s-a construit o cetate, satul fiind menționat în 1505 cu numele de castellum Monosthor care era independent, neaparținând nici de Transilvania, nici de Ungaria, ultima anexându-l unui comitat administrativ al Regatului Ungariei, județul Temes (1519).

Cetatea a fost distrusă în luptele cu otomanii. După ce aceștia au cucerit regiunea, a fost refăcută și satul inclus în Provincia Temeșvar, condusă de Pașa Kazan (1554). Nu se cunoaște când cetatea a fost distrusă dar arheologii au găsit locul în care a existat, numit de localnici Mănăstire. După aproximativ 2 secole Banatul a fost cucerit de austrieci. Inițial satul a fost repartizat în Districtul Făget (1700-1717) și după reînființarea județului Krassó-Szörény (Caraș-Severin), în districtul Bulci (1779). În anul 1880 satul a fost colonizat cu maghiari.

Biserica Reformată (1906)

După reorganizarea administrativă (1968) comuna Mănăștiur a fost inclusă în județul Timiș. De ea aparțin administrativ satele Remetea-Luncă, Pădurani și  Topla.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1902)

La 5 kilometri nord-vest de comună este situat satul Remetea-Luncă, atestat documentar din 1514, când se presupune că ar fi fost locuit de călugări de la Mânăstirea Mănăștiur.

Satul a urmat cursul istoriei zonei. A intrat în posesia turcilor, apoi a austriecilor.

Școala Primară

După Unirea Banatului cu România (1918) a făcut, pe rând, parte din județele Hunedoara, Severin și din 1968 județul Timiș. În tot acest timp populația satului a fost majoritar românească.

Biserica Ortodoxă (1927)

Din Mănăștiur, după 8 kilometri nord-est, se ajunge în satul Pădurani, sat românesc, atestat documentar din 1514, în timpul Răscoalei țărănești condusă de Ghoerghe Doja.

Biserica Ortodoxă (1939)

În satul Topla (1514) nu am ajuns, un drum accesibil plecând din localitatea Bethausen spre nord-est, dar nu mi-a părut rău. Știam că Biserica de lemn, construită în Remetea-Luncă (1746) și adusă în Topla (1806), rezistând până în secolul XX, în 1987 a fost demontată, mutată și refăcută în cadrul Muzeul Satului Bănățean din Timișoara (1994-1996).

Comuna Dumbrava este situată la 5 kilometri est de Mănăștiur. A fost înființată în 1893 prin colonizarea cu maghiari aduși din zona Szeged, pe locul unde, în Evul Mediu, a existat localitatea Igazfalva, în timp dispărută.

Pentru coloniști, comandată de ministrul agriculturii de atunci, Ignác Darányi, a fost construită Biserica Reformată (1898-1901), în stil eclectic, cu un turn înalt.

În timpul Primului Război Mondial clopotele bisericii au fost preluate de stat și folosite ca material pentru fabricarea de arme. După război turnul a primit alte clopote (1919). Biserica a suferit reparații, după ce o furtună mare a avariat grav turnul (2016). 

Și azi localitatea e locuită predominant de maghiari. Totuși puținii români au propria Biserică Ortodoxă.

De comună aparțin administrativ satele Bucovăț și Răchita.

Satul Răchita este situat la 3 kilometri nord de comună, de care aparține începând cu anul 1956.

Situat în Lunca Begheiului, a fost prima dată atestat documentar din 1393. Întotdeauna a fost locuit predominant de români.  

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1894)

La 5 kilometri sud-est de comună se ajunge în satul Bucovăț, sat românesc atestat documentar din 1440, când aparținea de cetatea Șoimoș, Lipova.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1932)

Totuși săpăturile arheologice, efectuate pe teritoriul său, au descoperit monede din perioada secolelor II î.e.n.-II e.n., ceea ce demonstrează existența unei așezări încă de atunci.

Citește și Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Comuna Pietroasa cu 3 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Pietroasa este situată în estul județului Timiș, la granița cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Fărășești, Crivina de Sus și Poieni. Fiind în zonă, de la Mânăstirea Izvorul lui Miron am rulat 7 kilometri până în satul Fărășești, sat aflat într-o zonă izolată de la poalele munților Poiana Ruscă, între dealurile Negreșu și Prodan.

Inițial pe Valea Fara existau două sate. Zona fiind săracă în apă potabilă, doi tineri, unul din satul Trifești și unul din satul Runcuri, după ce s-au căsătorit, au căutat un izvor de apă lângă care să-și construiască casa și s-au așezat la Podul de Piatră.  Au fost urmați treptat de familiile celor două sate și așa s-a format satul Fărășești. A fost prima dată atestat din 1548, cu numele Fornasfalva, fiind în proprietatea lui Ioan Bozvari. Moșia, formată din 43 de sate, i-a fost dată ca zestre fetei sale.

Zona era administrată de maghiari, care ocupaseră Banatul încă din 1028. În timp populația a suferit din cauza birurilor mari astfel, când turcii au atacat pentru a cuceri Banatul, li s-au alăturat (1552-1553). După ce au ocupat zona, turcii au donat-o unui Principe, cu condiția să le dea un bir anual, apoi au încadrat-o  în Spahia Lipova (1607). Pentru întreținerea armatei, au cerut localnicilor cotă din vitele și oile pe care le creșteau și au început să exploateze aurul din zonă, o parte din el fiind trimis la Istanbul.

În 1716 turcii au fost alungați de habsburgi. Aceștia au militarizat satele, apoi Austro-Ungaria a fost donată de Regele Wilhelm II al Prusiei sorei sale Maria Tereza. Sub conducerea ei satele au fost coborâte în vale, s-au construit școli, biserici. Au fost aduși specialiști din Germania și Veneția care au prospectat întreaga zonă în căutarea unor surse noi de aur, cupru,, cărbune, etc. Din 1846 la Fărăsești s-a dezvoltat exploatarea forestieră, lemnul fiind transportat cu carele de localnici și folosit la Fabrica de Sticlă din Tomești. După inaugurarea liniei de cale ferată Lugoj- Ilia, 2 trenuri/zi aduceau la Fărășești peste 1.300 de muncitori la minele din zonă.

La începutul secolului XX Fărășești aparținea Districtului Făget (Facsád) din județul Caraș-Severin. În acea perioadă minele au fost închise (1918) și a început construcția liniei de cale ferată Fărășești- Poieni, pentru transportul lemnului. După Tratatul de la Trianon (1920) țăranii au putut cumpăra maxim 2 lanțe de teren, devenind proprietari. În anul 1932 exploatarea lemnului a încetat, pădurile au fost vândute localnicilor, apoi calea ferată Fărășești- Poieni a fost dezafectată.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Din Fărășești m-am întors spre nord, apoi am rulat spre spre est și după 11 kilometri am intrat în comuna Pietroasa, situată pe valea superioară a râului Bega, pe brațul numit „Bega caldă”.

Se spune că satul a fost creat de două familii de pietrari, din zona Hunedoarei, care, găsind pietre bune de prelucrat în pietre de moară, s-au mutat acolo. De la activitatea lor a primit localitatea numele.

A fost prima dată atestat documentar din perioada 1514-1516, când aparținea lui George Brandenburg. După ce a fost ocupat de austro-ungari, satul a fost mutat de-a lungul văii, numit Petrovoz și inclus în Districtul Făget (1717).

Pe parcursul unui secol a fost deținut de familia Trattner (1819), apoi de familia Cika și din 1890 a primit statutul de comună.

Pe dealul de la marginea de nord a satului a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1779), din lemn de gorun, cu lipituri de lut și acoperiș de șindrilă. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată. Acoperișul a fost schimbat cu țiglă, turnul îmbrăcat cu tablă zincată, exteriorul a fost tencuit și interiorul pictat din nou. 

Începând cu secolul XVIII s-au creat cariere de piatră unde, cu unelte rudimentare, din masivul stâncos se dislocau blocuri de piatră, erau prelucrate în pietre de moară, distribuite aproape la toate morile de apă din Banat. În decursul timpului munca în cariere s-a modernizat și a continuat până în jurul anilor 1950.

La 4 kilometri est de comună, într-o zonă de dealuri împădurite, pe malul drept al râului Bega, este situat satul românesc Crivina de Sus.

Prima dată a fost atestat documentar într-o diplomă maghiară care se referea la două așezări, Crivina de Sus (Also Kryvyna) și Crivina de Jos (Felso Kryvyna), care aparțineau de domeniul Cetății Șoimoș, intrat în proprietatea contelui George Brandenburg după căsătoria lui cu văduva lui Ioan Corvin, fiul Regelui Matei Corvin.

Ca toată zona, a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi. O legendă spune că pe versantul estic al satului a existat o peșteră în care turcii, retrăgându-se, au adăpostit 900 kg monede de aur, comoară care, deși râvnită, nu a fost găsită.

În sat s-a păstrat până azi una dintre cele mai vechi biserici din Banat, Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1676 și reparată în 1778. Am descoperit-o după ce am trecut printr-o poartă de lemn și am străbătut o scurtă cărare, prin zona plină de copaci.

În interior a fost decorată cu icoane pe lemn. Din cele care au supraviețuit 4 au fost păstrate la biserică, 7 se află la Muzeul de Artă Veche Bisericească de la Catedrala Mitropolitană și 3 la colecția de obiecte vechi bisericești de la Protopopiatul Lugoj.

Făcând parte din patrimoniul județului, biserica este întreținută, dar nu mai este folosită, în sat predominând penticostalii.

Sub Imperiul Austro-Ungar proprietara zonei era Contesa Leopoldina, nașa de botez a copiilor Împăratului Austriei Franz Joseph (1848-1916). Avea un conac în satul Poieni, unde venea anual și petrecea o parte din vară. În acea perioadă în Crivina de Sus morarul Negrea a pus în funcție o moară de apă, cu roată verticală, la care veneau țăranii cu căruțele pline de grâne. Neexistând pășune, contesa a împroprietărit morarul cu lunca și izlazul din zonă, pentru ca animalele care așteptau să pască și să se adape, iar în 1915, la porunca sa, s-a înființat Asociația de Pășunat a Urbariariștilor din Comuna Crivina. Moara a fost reconstruită în 1972 și a rămas funcțională până azi.

La 7 kilometri sud am intrat în satul Poieni, atestat documentar din 1514-1516, cu numele Pleyen, când era în proprietatea lui George Brandenburg. Conform tradiției orale satul a existat în locul numit azi Trifești, format din case răsfirate pe dealuri. Treptat populația s-a mutat în actuala locație, zonă cu mai multe poieni, după care au numit satul. Pe un deal învecinat aveau o Biserică de lemn pe care au demolat-o și în sat au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, acoperită cu șindrilă (1759).

Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu picturi în ulei, efectuate pe pânză, ulterior lipită pe pereți și boltă (1812). În decursul timpului acoperișul s-a deteriorat. În 1969, când în biserică a fost introdus curentul electric, acoperișul a fost schimbat cu unul din tablă. La ultima renovare (1982) acoperișul a fost refăcut din șindrilă.

Satul fiind situat la granița dintre Banat și Ardeal, pe anumite perioade de timp a aparținut administrativ județului Hunedoara, județului Severin și după 1968 județului Timiș. Sub comuniști în apropierea satului au funcționat taberele de școlari Poieni și Strâmbu, azi prima desființată și a doua transformată în Centrul de Agrement Tabăra Poieni Strâmbu.

Știind că în apropiere, în munții Poiana Ruscă, se află o cascadă, ușor accesibilă, am continuat să rulez pe un drum neasfaltat, dar bun. După aproximativ 7 kilometri am parcat în dreptul unui indicator care indica traseul spre Cascada Șopot.

De acolo am urmat o cărare prin pădure, întreruptă de un podeț din lemn, peste râul Șopot, numit și Puntea Vie, deoarece după crearea lui barele laterale au continuat să înverzească timp de 3 ani.

În continuare cărarea a început să urce domol, paralel cu râul Șopot, care trecea înverșunat peste bolovanii ce-i stăteau în cale.

După aproximativ 15 minute mi s-a arătat Cascada Șopot, străjuită de pereți stâncoși acoperiți cu mușchi.

Acolo s-a terminat excursia mea din acea zi. Urma să mă întorc acasă, la Arad, până unde aveam de rulat 154 kilometri (2 ore).

Citește și Comunele Curtea și Margina, jud. Timiș

Comuna Tomești cu 5 sate, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Tomești, cu satele aparținătoare- Baloșești, Colonia Fabricii, Luncanii de Jos, Luncanii de Sus, Românești, este situată în estul județului Timiș, mare parte la poalele munților Poiana Ruscă. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice (1960-1974) au descoperit unelte și vase de ceramică din paleoliticul superior (Românești-Dumbrăvița), din eneolitic, cultura Coțofeni și urme din epoca mijlocie a bronzului, toate expuse azi în Muzeul Municipal Lugoj, care au demonstrat că zona a fost locuită din timpuri străvechi.

Casele fiind rare, izolate, așezate în zonă muntoasă, nu au fost ocupate de popoarele migratoare. Districtul în care se aflau a fost consemnat în actele prin care Icușul de Sus a fost împărțit între copiii familiei Zărnești (1404-1405), dintre satele care aparțin azi comunei Tomești, Baloșești, numit Belosandrafalva și Tomești, cu numele Thomosfalva.

Un secol mai târziu partea de vest a Banatului a fost ocupată de otomani (1552). Ei au donat Principelui Transilvaniei Sigismund Bathory zona Lugoj-Caransebeș, cu condiția să funcționeze ca sangeac (1553). Cele două districte, Margina (din care făcea parte și Tomești) și Mănăștiur, în total 74 de sate, au intrat în posesia lui Istvan Török (1596).

Satul Tomești, sat românesc, a fost prima dată atestat documentar într-un defter turcesc, făcând parte din actualul județ Hunedoara (1597). Era format din mai multe sălașe, situate pe Dealul Ursului. Otomanii fiind înfrânți de habsburgi, o perioadă zona Banatului a fost condusă de o administrație militară, înlocuită de una civilă (1751). Din 1620 satul a intrat în posesia lui Ștefan Bethlen și casele au fost mutate într-o luncă, „Grădina mare”, unde localnicii au început să practice agricultura. O parte din ei au lucrat în minele de la Luncani. În sat au construit o Biserică de lemn care a rezistat până în secolul XX.

După anexarea Banatului central și de nord la Regatul Ungariei (1778), a fost împărțit în 3 comitate-Timiș, Torontal și Caraș. Satul a fost încadrat în comitatul Caraș, un secol mai târziu aparținea plasei Făget (1881), cu o treime de locuitori germani, interbelic județului Severin și după 1968 județului Timiș.

În anul 1952 Biserica de lemn veche a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, de cărămidă și zid. Cinci ani mai târziu a fost reconstruită, în cimitirul satului, unde a funcționat până în 2006, când a fost demolată.  

Satul Baloșești este situat la aproximativ 2 kilometri vest de comună, în zona de tranziție dintre dealurile Făgetului și munții Poiana Ruscă. Sat românesc, a fost prima dată atestat documentar din 1548, în testamentul proprietarului Ioan Bozváry, prin care, împreună cu Fărășești, Nemeșești și Margina, era lăsat spre moștenire fetei sale. Din 1597, alături de numeroasele sate din zonă, a intrat în posesia lui Istvan Török.  Sub habsburgi, la prescripția din 1717, era format doar din 8 case.

În secolele următoare numărul populației a crescut. Postbelic s-a format parohia ortodoxă, filie a parohiei Jupânești (1940), unde, neavând biserică,  localnicii se deplasau pentru a participa la slujbele religioase. În perioada 1954-1957 în Baloșești s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, din piatră și cărămidă, acoperită cu țiglă.  

La sud de comună sunt situate 3 dintre satele aparținătoare, primul, satul Colonia Fabricii, la nici 3 kilometri. Așezarea s-a format în jurul fabricii de sticlă de la Tomești, înființată de Anton Pfantzels (1820), pe moșia Tomești-Luncani, cumpărată în acest scop. În 1846 fabrica a trecut în proprietatea austriacului Iosif Losch care a adus specialiști sticlari din străinătate și a înființat o școală de profil. Nou veniții, împreună cu muncitorii localnici, au format satul, atunci independent de Tomești. În 1948, naționalizată, fabrica a fost extinsă și modernizată. A funcționat până după anul 1989, când a fost închisă.

Biserica Romano-Catolică

Sub comuniști, pentru a lucra în fabrică, au sosit tot mai mulți muncitori, cu familiile lor. Pentru ei au fost construite blocuri de locuințe. Majoritatea ortodocși, neavând biserică proprie, participau la slujbele religioase ținute în Biserica din Tomești. În 1990 în Colonia Fabricii s-a înființat Parohia ortodoxă, independentă de cea din Tomești. Până au reușit să construiască Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2003), prin înțelegere cu catolicii, au ținut slujbele în capela catolică.

La ieșirea din sat, pe malul drept al râului Bega, în apropierea fostei fabrici de sticlă, se înalță o coloană solitară, stânca lui Florian, formată prin eroziunea rocilor calcaroase și dolomitice, la baza căreia s-a descoperit o mică peșteră.

Cam la 1 kilometru spre sud se află Complexul turistic Valea lui Liman.

Amenajat inițial pentru relaxare, rapid a fost invadat de turiști și au început să fie construite clădiri cu diverse utilizări.

Azi complexul deține locuri de cazare, restaurant, terase, un lac, un amfiteatru în aer liber, unde se desfășoară diverse activități culturale, etc..

Satele Luncanii de Jos și Luncanii de Sus sunt situate în munții Poiana Ruscă, la sud de Colonia Fabricii. Inițial, pe locul actualului Luncanii de Sus, a existat localitatea Luncani, atestată documentar din 1365. Zona fiind bogată în minereuri de fier, în secolul XVIII exploatarea lui a luat avânt și localnicii, pentru a lucra în mine, au coborât spre valea râului Bega. Astfel s-a format satul Luncanii de Jos, în care a funcționat administrația austriacă a cercului Luncani (1778) și un oficiu minier.

În Luncanii de Sus a existat o Biserică de lemn ortodoxă (1794) care în timp s-a distrus. Locuitorii, în număr mic, nu au înlocuit-o cu alta.

În secolul XIX s-a creat și o turnătorie de fier care în decursul timpului a avut mai mulți proprietari. Ultimii, baronul Ludovic Haber și Principele de Fürstenberg (1857-1860), au vândut întreprinderea unei societăți miniere din Brașov. Majoritatea localnicilor mutați în vale erau ortodocși,. Unul dintre ei, mai înstărit, a cumpărat un teren, pe care, din donațiile credincioșilor, în Luncanii de Jos s-a construit o Biserică de lemn (1872). A rezistat 2 secole apoi a fost înlocuită cu una din cărămidă și zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1974-1975).

Pe drumul dintre Luncanii de Jos și Colonia Fabricii, pe unul dintre versanții laterali, în anul 20021 a fost înființat un schit, din 2006 devenit Mânăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”.

Complexul monahal este format dintr-o Biserică de lemn, 2 corpuri cu chilii, clădiri anexe. Azi este locuit și îngrijit de 4 călugărițe.

Localitatea Luncani a avut statutul de comună până în 1950 când s-au desprins cele două sate, Luncanii de Jos și Luncanii de Sus care, după reorganizarea administrativă (1968), au intrat în componența comunei Tomești.

La 4 kilometri nord de comună se află satul Românești, atestat documentar din 1464, într-un act de donație făcut de Matia Corvin (de Hunedoara) nobililor Petru Dess și Nicolae Balotă. Un secol mai târziu zona a fost ocupată de trupele lui Mihai Viteazul. Acesta a donat satele Românești și Homoșdia lui Paul Keresztesi, sfetnic al curții de la Alba Iulia (1599).

Sat românesc, ortodox, în secolul XVII în cimitir s-a construit Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, care a supraviețuit până azi.

A fost creată din bârne din lemn de gorun, îmbinate cu lemn, acoperite cu un amestec de pământ și var și acoperiș din șindrilă. Deasupra pronaosului a fost ridicat un turn de lemn, terminat cu un bulb, pe care s-a așezat o cruce.

Lângă biserică a fost postată o clopotniță din lemn.

Intrând în stăpânirea habsburgilor, la prescripția din 1717 satul apare cu doar 6 case. În secolul XVIII făcea parte din districtul Făget și în 1833 a intrat în posesia lui János Fábry. Postbelic a aparținut comunei Curtea. În acea perioadă, pe malul stâng al râului Bega, a fost construită o nouă biserică, din cărămidă și zid, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1955).

După reorganizarea administrativă (1968) satul a fost inclus în comuna Tomești.

În perioada 1929-1931, la nici 2 kilometri nord-est de sat, prin inițiativa fostului Episcop al Caransebeșului, Miron Cristea, hirotonisit la Hodoș-Bodrog, ulterior Patriarhul României, adunându-se fonduri din numeroase donații, s-a creat o mânăstire de călugări, numită azi  Mânăstirea Izvorul lui Miron „Sf. Prooroc Ilie; Izvorul Tămăduirii”.

Prima a fost construită Biserica „Sf. Prooroc Ilie”, hram dat după numele de mirean al episcopului. Biserica, din cărămidă, pe o fundație din piatră, la exterior pictată cu scene religioase, pe un fond albastru, specific bucovinean, a fost sfințită în 1931, restaurată în 1980 și pictura din interior refăcută în 1991.

În 1995 a fost instalat un nou stareț, venit tot de la Hodoș-Bodrog. Acesta a construit Paraclisul de iarnă „Izvorul Tămăduirii” și Paraclisul de vară „Sf. Treime”,  ultimul în stil maramureșean.

Apoi au fost ridicate un corp de chilii pentru călugări, o bibliotecă şi mai multe locuri de cazare pentru pelerini.

De asemenea s-a amenajat un muzeu în care sunt expuse icoane pe lemn și sticlă, cărți vechi bisericești, odoare, etc. și ansamblul monahal a primit al doilea hram, „Izvorul Tămăduirii”.

Mânăstirea este așezată pe cursul de apă Bega Poieni.

Pe teritoriul ei s-au descoperit izvoare termale, unul captat în apropierea bisericii, cu apă considerată tămăduitoare.

Celelalte, situate lateral de aleea principală, amenajată între poarta de intrare și biserică, au fost delimitate și acoperite cu nuferi.

Pe lângă activitățile religioase, între cele cotidiene este apicultura și, probabil, grădinăritul.

Citește și Comuna Pietroasa cu 3 sate aparținătoare, județul Timiș

Comuna Jamu Mare cu 4 sate, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Jamu Mare este situată în sudul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. A fost atestată documentar din 1343, cu numele Suma, când aparținea județului Caraș. Era localizată la 4 kilometri distanță de actuala locație.

Biserica Greco-Catolică

După ocuparea Banatului de către habsburgi, o epidemie de ciumă a decimat populația (1730-1740). Ulterior a fost colonizată cu germani (1786), când a primit numele de Freudenthal și puținii români rămași  au fost mutați pe zona de graniță. În 1807 din Torontal a sosit un nou val de coloniști care s-au așezat pe actuala locație.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1835)

Vechii coloniști s-au unit cu noii veniți și s-a format actuala localitate, situată pe întreg teritoriul, cel nou și cel vechi (1893). În perioada 1919-1924 comuna se afla pe teritoriul iugoslav apoi a fost inclusă în județul Caraș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1972)

Până în 1920 a existat o linie de cale ferată până la Vrsac (Vârșeț), azi în Serbia, care s-a desființat și azi gara din Jamu Mare este capăt de linie.

Primăria

La 9 kilometri sud de comună, situat la granița cu județul Caraș-Severin și spre vest la granița cu Serbia, se află satul Lățunaș, menționat pentru prima dată în timpul ocupației otomane. Sat românesc, sub autro-ungari nu a fost colonizat. A aparținut erariului și în 1828 a fost cumpărat de Ioan Sztojanovits. Apoi a trecut din proprietar în proprietar.

Biserica Greco-Catolică (1884)

În 1923 la Constantinopol s-a hotărât trecerea de la calendarul iulian la cel vechi, gregorian. Drept urmare s-au separat Biserica Ortodoxă în stil Nou de cea în stil Vechi, ultimul fiind adoptat de românii din Lățunaș.

Capela Ortodoxă „Sf. Pantelimon” (1930-1933)

La 4 kilometri vest de comună se află satul Gherman, localitate de frontieră cu Serbia. A fost atestat documentar în 1323, cu numele Ermen, format din două cătune- Ermenul Mare și Ermenul Mic. Satul a supraviețuit ocupației otomane.

După cucerirea Banatului de austro-ungari numele i-a fost schimbat în German (1717) dar, deși satele învecinate au fost colonizate cu germani, a rămas un sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1878)

La 6 kilometri nord-est de Jamu Mare, în apropierea graniței cu județul Caraș-Severin, se află satul Clopodia, situat într-o depresiune prin care curge râul Clopodia. În acea zonă, încă din secolul XII a existat localitatea Bocorundia, menționată documentar din 1323, care a fost desființată după cucerirea Banatului de către turci. Pe locul ei a fost înființat actualul sat, pomenit într-un defter turcesc ca sat românesc, numit Klopotiva (1598). 

Sub austro-ungari a aparținut de districtului Vârșeț (1717) apoi a fost trecut în județul Caraș (1779). În anul 1808 o parte din locuitori s-au mutat în Banatul de sud-vest și împreună cu alții, veniți din Jamu Mare și Surducu Mare, au format satul Petrovasâla. În sat au fost aduși coloniști germani-șvabi (1790) și slovaci (1862). De culte religioase diferite, fiecare și-a construit în timp propria biserică.

Biserica Romano-Catolică (1893)

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1997)

Biserica Evanghelică Luterană

Biserica Reformată

În anul 1840 Primul Ministru al Ungariei, Sándor Wekerle, a ridicat în sat un conac, care azi îi poartă numele și lângă el acareturi.

Conacul Wekerle-Petala era înconjurat de un parc cu platani argintii, nuci americani, etc., azi declarat Parc Dendrologic.

În timp, abandonate, clădirile s-au ruinat. Conacul este înscris pe lista monumentelor istorice protejate din județul Timiș.

Deoarece sunt în proprietatea unei societăți comerciale, clădirile nu pot fi văzute decât din exteriorul gardului înconjurător.

În Clopodia se află și Conacul Manase, numit după familia care l-a deținut.

Proprietate privată, conacul a fost recondiționat și este foarte bine întreținut.

Din Clopodia după 5 kilometri spre nord-est se ajunge în satul Ferendia, situat în Câmpia Gătaiei, străbătut de pârâul Boculundia, afluent al râului Clopodia, la limita dintre județele Timiș și Caraș-Severin. 

Sub autro-ungari purta numele Werendin (1680-1700). Deși s-a încercat colonizarea, satul a rămas majoritar românesc. În perioada catolicizării, când multe alte sate au trecut la greco-catolici, locuitorii satului au rămas ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1847-1853)

În secolul XIX satul a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari dintre care Ladislau Markovics (1880) și contele Zichy (1885).

Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Bethausen este situată în zona de est a județului Timiș, pe malul drept al râului Bega. A fost înființată în anul 1883 prin colonizarea cu șvabi care s-au așezat pe vatra fostului sat românesc Betlinești, căruia i-au germanizat numele. Imediat după ce s-au așezat au construit Biserica Romano-Catolică (1884).

Comuna a rămas majoritar germană până în 1990 când majoritatea au emigrat. A fost ocupată de români care și-au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

De comună aparțin administrativ satele Cladova, Cliciova, Cutina, Leucușești și Nevrincea. Satul Cladova este situat la 4 kilometri nord de comună. A fost atestat documentar din 1308, numit atunci Kaladwa și era locuit de români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1837)

La 4 kilometri spre est, pe malul stâng al râului Bega, se află satul Leucușești. A aparținut de cetatea Șoimoș (jud. Arad) și împreună cu ea, a fost donat de Regele Ladislau I familiei Orszag (1440). În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar și și-a schimbat vatra de mai multe ori. Biserica de lemn, existentă la acea vreme, a fost mutată și ea, în 1810 ajungând pe locul actualei biserici, din cărămidă, care a înlocuit-o, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1880-1881).

La 3 kilometri vest, pe malul drept al râului Bega, este situat satul Cutina, atestat documentar din anul 1440, cu numele Gwthonia sau Bwthonya. Satul românesc a supraviețuit sub ocupația otomană, războiului dintre aceștia și austrieci. În 1717 era un sat mare, cu 20 de case și o Biserică de lemn. Între 1898-1900 biserica de lemn a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Intrând sub stăpânire maghiară (1913), numele i-a fost schimbat în Gutonya, păstrat până  după unirea Banatului cu România, când a primit numele actual. Sub comuniști numărul populație a scăzut treptat și dezvoltarea satului a încetinit. 

La 5 kilometri sud de comună se află satul Cliciova, atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Ioan Huniade. Până în 1596 a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost donat de Sigismund Bathory, împreună cu alte moșii, lui Ștefan Josika. În timpul ocupației turcești s-au schimbat iar proprietarii, între ei fiind și Sigismund Bathory. Sat românesc, în 1899 s-a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului”.

Ultimul sat care aparține de Bethausen este situat la 3 kilometri vest de Cliciova. Satul Nevrincea a fost atestat documentar din 1371, cu numele Neuinche.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1834)

În sat s-a născut Dumitru Neda (1893) care, devenit preot greco-catolic, a făcut studii teologice la Viena și Innsubruck și a ajuns Profesor la Academia Teologică din Blaj.

Biserica Romano-Catolică (1911)

De comuna Traian Vuia aparțin administrativ satele Surducu Mic, Jupani, Săceni, Sudriaș și Susani, situate foarte aproape unele de altele. Pentru a le vedea, de la Nevrincea m-am întors la Cliciova, apoi  am rulat spre nord-est.

În total 6 kilometri și am intrat în satul Susani. A fost atestat documentar din anul 1598 dar așezarea este mult mai veche. Săpăturile arheologice din perioada 1966-1967 au descoperit pe teritoriul satului un tumul cu 4 urne funerare și obiecte ceramice, care au fost datate din epoca fierului.

Biserica Ortodoxă (1912)

La 3 kilometri est de Susani este situat satul Jupani, atestat documentar într-un act prin care Iancu de Hunedoara a cedat districtul Bujorului, din care satul făcea parte, în schimbul localității Lipova și a cetății Șoimoș (1446). Sat românesc, s-a format prin unirea a două așezări mai vechi, Jupanii de Sus și Jupanii de Jos. A rămas sat românesc și sub austro-ungari.

Biserica Ortodoxă (1888)

Lângă Jupani, la 2 kilometri sud, se află satul Sudriaș, atestat documentar din 1371. Un secol mai târziu Regele Sigismund de Luxembourg al Ungariei la dăruit comitelui de Timiș și ban de Severin, generalul Philipo Ozara (1497).

În perioada medievală a fost ridicat la rangul de târg (1658). În jurul lui se aflau satele Kaposala, Chitești și Drăgoiești, azi dispărute.

Biserica Ortodoxă (1883)

Satul Săceni, situat la 4 kilometri sud-est de Sudriaș, datează din 1596, când voievodul Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Josika. Se pare că sub otomani a fost depopulat. reapare ca sat românesc, numit Sezsany, în actele austriece (1717). În jurul anului 1900 a fost colonizat cu maghiari, numiți de localnici „ciangăi”, care au devenit majoritari până după cel de Al Doilea Război Mondial, când au început să părăsească localitatea. Ulterior în sat s-au mutat familii de ucraineni care, azi, sunt în număra aproape egal cu românii.  

Biserica Ortodoxă (1850)

La 5 kilometri nord-est se află comuna Traian Vuia, atestată documentar din 1346, cu numele Bujoru (Bozsorfo), situat în valea Gladnei, pe locul numit Satul Mic. Era centrul unui district valah, deținut de cneazul Dionisie. În 1453 Regele Ladislau l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Școala Generală

Deoarece era inundat frecvent, în 1823 s-a mutat pe actuala vatră.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1874)

Din 1964 a primit numele Traian Vuia, după inventatorul român, pionier al aviației, născut în unul din satele aparținătoare. În comună se poate vizita Muzeul „Traian Vuia”, deschis în anul 2012, în cinstea primului om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, ridicându-se de la sol folosind doar mijloacele de la bord (1906). În perioada 1918-1922 a realizat 2 tipuri de elicopter apoi a inventat generatorul cu focar cu mare intensitate a combustiei, expus la Expoziţia Internaţională al încălzirii de la Paris din 1957, apoi fabricat în serie în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania. În muzeu sunt etalate numeroase documente, fotografii, machetele unui aeroplan și a unui elicopter.

5 kilometri spre sud-est și se ajunge în satul Surducu Mic, atestat documentar din anul 1511. În acest sat s-a născut Traian Vuia (1872-1950).

Biserica Ortodoxă (1870)

De comuna Bârna aparțin administrativ satele Botești, Botinești, Sărăzani, Drinova, Pogănești și Jurești, toate situate în zonă muntoasă.

Din Surducu Mic, după 4 kilometri spre sud, se ajunge în satul Botinești, atestat documentar din 1514, când era deținut de Gheorghe de Brandenburg. După reînființarea județului Caraș (1779) o perioadă a aparținut de el. În perioada 1848-1888 satul românesc a intrat în posesia familiei cavalerului Malenița.

Biserica Ortodoxă (1930)

La 3 kilometri spre vest se află satul Sărăzani. Se pare că a aparținut lui Iancu de Hunedoara, dar a fost atestat documentar doar din anul 1514.

Numele provine de la sarazini, musulmanii ajunși în vestul Europei în Evul Mediu.

Totuși localitatea a fost tot timpul locuită de români, în ultima perioadă stabilindu-se acolo și ucraineni, veniți la muncă, pentru exploatarea lemnului.

Biserica Ortodoxă (1878)

Din Botinești, la 3 kilometri sud, pe valea Sarazului, este situată comuna Bârna, atestată documentar din 1514, în proprietatea lui Gheorghe de Brandenburg.

Consiliul Local și Primăria

În perioada 1690-1700 a aparținut de districtul Făget.

Biserica Ortodoxă (1895)

În apropiere, la 2 kilometri spre sud, în 1569 aparținând de județul Hunedoara, se află satul Jurești.

Sub austrieci a intrat în componența districtului Făget.

Sat românesc, nesupus colonizărilor, în 1889 s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Încă 3 kilometri spre sud și se ajunge în satul Drinova, aflat în 1514 tot în proprietatea lui Gheorghe Brandenburg, în 1596 deținut de Ștefan Josika și din 1601 de Ioan Vlad de Lugoj.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1905)

Pentru a ajunge în satul Botești, m-am întors la Jurești, apoi am rulat 3 kilometri spre est. Satul a fost atestat documentar din anul 1414, cu numele Begyesth. După cel de Al Doilea Război Mondial populația a început treptat să-l părăsească, ajungând azi să fie unul dintre cele mai mici sate din județul Timiș.

Biserica Ortodoxă (1980)

Ultimul sat care aparține de comuna Bârna este situat ceva mai departe. Din Botești m-am îndreptat spre vest, traversând dealurile împădurite. Apoi am urmat un drum lateral, spre nord, trecând peste câteva dealuri cu pășune, unde vitele, nepăzite, pășteau.

Am întâlnit și niște măgăruși, nepăsători la trecerea mașinii.

După 10 kilometri am ajuns în satul Pogănești, atestat documentar din 1453. În decursul timpului a aparținut acelorași proprietari, împreună cu celelate sate ale comunei. Pur românesc, după 1970 s-au așezat familii de ucraineni, venite la muncă, care azi au ajuns să fie majoritari.

Biserica Ortodoxă (1895)

Citește și Comunele Mănăștiur și Dumbrava, jud. Timiș

Comunele Balinț, Bara și Ohaba Lungă, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de mai, având timp liber, m-am hotărât să vizitez câteva din comunele județului Timiș. Am plecat de dimineață din Arad, am parcurs autostrada, am părăsit-o spre localitatea Păru, de unde m-am îndreptat spre nord.

După 95 kilometri (1 oră) am intrat în comuna Balinț, situată în estul județului Timiș. Încă din secolul VII în localitate s-au mutat slavi, de unde și numele ei. Fiind în apropierea râului Bega și producându-se multe inundații, în secolul XI o parte din locuitori s-au mutat mai departe de râu și au format Balințu de Sus, vechea vatră purtând numele Balințu de Jos. În jurul anului 1554 cele două sate s-au unit formând așezarea numită Ballinch.

La marginea satului s-au purtat lupte între trupele austriece și otomane (1602). Câștigând, austriecii au oprimat populația care-i sprijinise pe turci. Un secol mai târziu sătenii s-au răsculat (1736-1739) și satele au fost distruse de trupele austriece. Ulterior aceștia le-au reconstruit pe actualele locații. Balinț era populat de români ortodocși. În 1834 au construită o Biserică de lemn. Nu după mult timp a fost înlocuită cu actuala din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1887-1890).

În acea perioadă în Balinț s-au stabilit familii de evrei comercianți și meseriași germani. Fiind dată în folosință linia de cale ferată Lugoj-Ilia, la marginea satului s-a construit o gară. (1897). Între anii 1902-1904 atât Balinț cât și satele care azi aparțin administrativ de comună- Bodo, Fădimac, Târgoviște, au fost colonizate cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică

Localnicii au participat la cele două războaie mondiale. În cinstea celor decedați a fost ridicat Monumentul Eroilor.

Satul Târgoviște se află la 3 kilometri vest de comună. Numele l-a păstrat încă de pe vremea romanilor. Provine de la târg și Vesta, zeița focului la romani.

Satul a fost de-a lungul timpului pur românesc. Nu a fost ocupat de slavi și în secolele XII-XIII era unitatea administrativă.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925)

La 2 kilometri est de comună este situat satul Bodo. Așezarea a fost atestată documentar din 1344, cu numele Bodov, dar a existat încă din epoca bronzului, între anii 1967-1968 fiind descoperit un tumul, cu un schelet înhumat situat central pe un pat de nisip cu ocru, probabil al unui conducător de trib, unul dintre puținele descoperite în țară, acelea fiind în zona Dunării. De fapt, pe actuala vatră, satul s-a format în perioada 1892-1894, prin colonizarea cu maghiari, veniți din nordul râului Mureș, care și azi sunt majoritari.

Biserica Reformată Calvină (1903)

La 4 kilometri nord de Balinț se află satul Fădimac, sat românesc, atestat documentar din 1488, cu numele Fagymag, când era situat pe dealul din nordul actualului sat. S-a mutat în locul de azi la sfârșitul secolului XVIII.

A fost mutată și Biserica de lemn. A rezistat puțin timp, fiind demolată și în locul ei construită alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897).

În comuna Bara am ajuns după 6 kilometri rulați spre nord. Situată la poalele dealurilor Lipovei, aparținea de cetatea Șoimoș, perioadă din care a fost atestată documentar (1367). Distrusă de turci, a fost reînființată în perioada 1690-1700.

Sub Imperiul Austro-Ungar a rămas majoritar românească. Spre sfârșitul secolului XIX era deținută de Pavel Teodorescu şi Constantin Florea (1879).

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1885)

De comuna Bara aparțin administrativ satele Rădmănești, Dobrești, Lăpușnic și Spata care au aparținut și ele de cetatea Șoimoș (jud. Arad).

Satul Spata, situat la 5 kilometri nord de comună, a fost atestat documentar din 1371, cu numele Terra Aquosa (teren mlăștinos), când aparținea de districtul Balinț. În 1440 Regele Ladislau I l-a inclus în cadrul cetății Șoimoș și din 1477 a fost deținut de Nicolae Bánffy, prefectul de Poszony (Bratislava). Sub otomani satul a fost pustiit.

Încă de pe vremea cuceririi Banatul de austrieci era aproape depopulat, avea doar 7 case.

Biserica ortodoxă

Sub comuniști, datorită locației izolate, puținii localnici au început să migreze spre comunele dezvoltate și spre orașele mai apropiate (1950-1960).

În anul 1997 a decedat ultimul băștinaș din sat.

Datorită faptului că mai locuiesc în jur de 18-20 de persoane, există posibilitatea desființării lui.

De acolo m-am îndreptat spre Rădmănești, situat la 5 kilometri nord-est.

Parcă treceam printr-o zonă din alt secol. Drumul prăfuit străbătea dealurile pe care vitele pășteau în voie. Fiind orășeancă, liniștea înconjurătoare mi se părea chiar ciudată, dar relaxantă.

Chiar m-am oprit să „socializez” cu o văcuță care, curioasă, parcă așteptându-mă, se oprise pe marginea șoselei.

Satul Rădmănești, numit atunci Radmanocz, a fost atestat documentar din 1437. A trecut din proprietar în proprietar apoi Regele Ladislau I l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Din 1607, împreună cu toată zona de sud a actualului județ Arad (Bruznic, Zăbalț) și toate morile de pe valea Mureșului, a intrat în posesia lui Sava Brancovici, fost Episcop al Ardealului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1927-1929)

M-am întors și m-am îndreptat spre est unde, la distanță de 5 kilometri, se află satul Lăpușnic, numit Laposnok, în anul atestării documentare (1416). Pe parcursul secolului XVII a fost depopulat și spre sfârșit repopulat. Sub austrieci a intrat în proprietatea fiscului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1920-1930)

Monumentul Eroilor

Încă 2 kilometri spre nord-est, pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Bara.

Satul Dobrești a fost atestat documentar din 1477, cu numele Dobrezncye.

În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1832, din lemn de stejar. În interior s-a păstrat pictura de pe iconostas, realizată în anul 1852.

Dobrești este satul natal al actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei, Prea Fericitul Părinte Daniel. Pe un deal de la marginea satului, între anii 2003-2005, a fost ridicată și sfințită Mânăstirea Dobrești „Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Sf. Proroc Ilie Tesviteanul”.

A treia comună pe care doream să o vizitez se afla la 5 kilometri spre est, în zona de tranziție dintre câmpia Begăi și dealurile Lipovei. Comuna Ohaba Lungă, localitate românească, atestată documentar din 1440, din 1447 a intrat în proprietatea marelui moșier Nicolae Bánffy și aparținea actualului județ Arad. Istoria ei este similară cu a localităților din zonă.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1946)

De comună aparțin administrativ satele Dubești, Ierșnic și Ohaba Română, ultimul situat la 8 kilometri nord-vest de comună, accesibil doar pe un drum comunal care străbate dealurile împădurite.

Satul Ohaba Română a fost atestat documentar din 1427. Sub austrieci aparținea districtului Lipova și era în proprietatea fiscului. Din 1850 a intrat în posesia familiei Mocioni.

În timp, datorită faptului a că a fost moștenit de o familie sârbească, a fost numit, impropriu, Ohaba Sârbească.

Biserica Ortodoxă (1973)

M-am întors în Ohaba Lungă. De acolo m-am îndreptat spre est, în total 13 kilometri, până în satul Dubești, atestat în perioada 1514-1516, când făcea parte din domeniul cetății Șoimoș și aparținea lui George Brandenburg. Se povestește că era format din 3 cătune românești care, împreună, au construit o Biserică de lemn (1650). În timp acestea s-au unit și au format satul, pe actuala vatră.

A trebuit să fie mutată și biserica. După multe dispute, privind locul, Biserica de lemn „Sf. Dumitru” a fost situată pe dealul Toplii (1828), unde se află și azi. În timp a suferit reparații astfel în  1959 s-a refăcut temelia, când a fost ridicată cu 50 cm. În interior s-a păstrat  pictura pe lemn de brad, datată de unii specialiști de la sfârșitul sec XVIII, de alții din secolul XIX, majoritatea conservată. În vestul bisericii se află clopotnița.

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comună, a trebuie să mă îndrept spre sud, până în satul Cladova, comuna Bethausen, apoi spre nord-est, în total 15 kilometri. Satul Ierșnic a fost atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Iancu de Hunedoara.

De fapt existau trei cătune- Also Jerczenick, Kezepsew Jerczenick şi Felsew Jerczenick, care, sub austrieci, s-au unit pe vatra actuală și au format satul, numit atunci Arschnik.  

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (2006)

Citește și Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș