Arhive categorie: județul Timiș

Comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Comloșu Mare este situată în partea de vest a județului Timiș, aproape de graniță cu Serbia. A fost atestată documentar din 1453 când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara dar este mult mai veche,  în acel loc arheologii descoperind o așezare din neolitic.

Invazia otomană (1529) a pustiit-o, rămânând doar o pustă până la sfârșitul secolului XVII când, în acea zonă, s-au așezat păstori sârbi, apoi și familiile lor  (1717). Turcii alungați de habsburgi, aceștia au recreat localitatea cu români aduși din Oltenia ocupată de austrieci (1743-1745), dar au apărut conflicte interetnice și majoritatea sârbilor s-au mutat la Zernabara unde au format o nouă comunitate. Românii, ortodocși, au ridicat o biserică (1794-1796) care în decursul timpului a fost refăcută de două ori (secolul XIX), actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Sub porțiunea dintre naos până la altar a fost creată o criptă în care, ulterior, au fost înmormântați membrii familiei Nako.

Satul  a intrat în posesia macedoneanului Cristofor Nako (1781). Acesta a adus slovaci (1782) care au format prima biserică luterană (evanghelică) din Banat însă aceștia nu au rămas mult timp în zonă. În localitate s-au mutat familii de germani din satele învecinate (1791-1794).

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1868)

În 1840 nepotul lui Nako a ridicat Conacul San Marco, format din două aripi despărțite de o poartă din fier forjat deasupra căreia, cioplit în piatră, a postat blazonul familiei.

Pe lângă camerele de locuit, conacul dispunea de clădiri administrative și o sală de teatru. Lângă el, pe o suprafață de zece hectare, a fost amenajat un parc.

Ultimul proprietar a fost o ducesă văduvă, fără moștenitori, care înainte de a muri a donat conacul statului cu condiția ca aripa sa dreaptă să devină pentru totdeauna sediu al Primăriei.

Statul a vândut cealaltă aripă și parcul unui avocat din Arad care l-a deținut până sub comuniști, când a fost etatizat și folosit de  C.A.P.-ul comunei, care l-a modificat. O dată cu legea retrocedărilor a fost primit de un urmaș care l-a vândut unui localnic.

Într-o porțiune a parcului, azi Parcul Central din Comloșu Mare, a fost construită Biserica Greco-Catolică (1896).

Localnicii o numesc Biserica Albastră datorită culorii pe care o are după ultima renovare.

În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat au decedat și în memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Tot în parc se află bustul lui Iulian Grozescu (1839-1872), poet, publicist și traducător român, redactor-șef la revista Familia, născut în localitate.

În anii interbelici unui vechi hambar i s-a adăugat o nouă aripă și a fost transformat în Școală. Clădirea a fost concepută astfel încât să se încadreze în stilul arhitectonic al celor vecine.

Din 1921 localitatea a primit statutul de comună, făcea parte din plasa Sânnicolaul Mare, judeţul Timis-Torontal apoi din județul Timiș (1972) și din 1992 administrativ i s-au atașat satele Comloșu Mic și Lunga.

La 6 kilometri sud de Comloșu Mare, paralel cu granița România-Serbia, se află satul Comloșu Mic.

A fost format sub Imperiul Habsburgic cu coloniști germani și francezi (1770-1771, într-o zi de Paște, sărbătoare după care a primit numele german Ostern.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tecla” (1806)

În timpul administrației maghiare a fost numit Kis Komlos, românizat după unirea Banatului cu România în Comloșu Mic.

Satul Lunga se află la aproximativ 3 kilometri vest de Comloșu Mare. În acte este amintit ca un sat de români veniți din sudul țării (1743). Sub ocupația habsburgică zona, mare parte mlăștinoasă, a intrat în posesia nobilului Nako care a adus germani pentru munca în agricultură. Fata sa, Constanța, a întemeiat o așezare cu case construite de-a lungul unei străzi care a primit numele ei (1824). Partea aflată azi în Serbia a primit numele familiei, Nakovo.

Sub administrația maghiară numele i-a fost schimbat în Kunszolos apoi după unirea Banatului cu România în Lunga. Postbelic germanii au emigrat, cei mai mulți după 1989 și satul a fost ocupat de români.

Biserica Ortodoxă (1933)

Citește și Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Comunele Sânpetru Mare, Saravale și Tomnatic, județul Timiș

Publicat pe de
2

Comuna Sânpetru Mare este situată în zona de nord-vest județului Timiș. A fost atestată documentar din 1333 cu numele de sacerdos Sancto Petro. Localitate românească, din 1404 au început să se așeze familii de sârbi. Un secol mai târziu i s-a schimbat numele în Velika Szent-Peter (1558) apoi sub ocupația otomană, sârbii devenind majoritari, l-au numit Raczenpeter însemnând Sânpetru Sârbesc (1690-1700).

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae”

După alungarea turcilor, sub ocupația habsburgilor a fost colonizată cu români aduși din Transilvania (1748). Apoi au venit germani din localitățile vecine care, la marginea comunei, au înființat Sânpetru Nou, un fel de cartier german care din 1868 a devenit independent și mult mai târziu (1960) a fost reinclus în Sânpetru Mare.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1889)

Postbelic numărul germanilor a scăzut, aceștia au emigrat masiv după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.

Biserica Ortodoxă Românească

De comuna Sânpetru Mare aparține administrativ satul Igriș, situat spre nord, pe malul stâng al râului Mureș, râu peste care și azi încă funcționează un pod plutitor. Pe acel loc în anul 1179 s-a înființat mânăstirea călugărilor cistercieni, veniți din Franța, care au devenit proprietarii zonei și lângă ea s-au mutat mai multe familii de nobili. Mânăstirea a fost fortificată cu ajutorul Regelui Andrei al II-lea, care a și fost înmormântat acolo. A fost cucerită de tătari (1242) care au lăsat în viață călugării dar au decimat nobilii. După retragerea lor, mânăstirea a fost refăcută și întărită cu bastioane.

Biserica Penticostală Golgota (construită în 1910 ca Biserică Catolică)

Considerând-o foarte puternică, Regele Ladislau al IV-lea și-a păstrat acolo coroana și tezaurul apoi a apărat-o cu oștile împotriva cumanilor (1280). În jurul anului 1500 mânăstirea și proprietățile ei au intrat în posesia Episcopului de Cenad. Călugării au părăsit-o, mutându-se în zona Sibiului, apoi a fost preluată de Prefectul de Timiș care a populat localitatea cu grăniceri sârbi (1541). În 1551 mânăstirea a fost predată turcilor. Pentru o perioadă de timp localitatea a fost părăsită apoi s-au mutat acolo familii de sârbi. Sub habsburgi a trecut din proprietar în proprietar.

În localitate au început să se mute familii de români venite din zona de graniță a Mureșului și din munții Apuseni (1715, 1750-1790). Ortodocși, au construit o biserică din văiugă (1758) care a fost înlocuită cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1819). Postbelic, prin deportările în Rusia și Bărăgan, apoi prin emigrări, numărul populației a scăzut și Igriș a primit statutul se sat.

La 9 kilometri vest de Sânpetru Mare se află comuna Saravale, atestată documentar în 1333 cu numele Zarafoula, însemnând Satul cu noroi sau Glodeni, un sat de români.

În 1508 a intrat în proprietatea familiei Patocsi. Localitatea fiind distrusă de o incursiune turcească (1529), proprietarul a refăcut-o, populând-o cu familii de sârbi care au numit-o Saravola.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae”

După alungarea turcilor, sub habsburgi, încetul cu încetul sârbii au plecat (1718-1725) și în comună s-au stabilit români, apoi coloniști germani din satele învecinate.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1874)

Postbelic germanii au emigrat și în sat s-au mutat români. Administrativ a aparținut de comuna de Sânpetru Mare până  în anul 2004, când populația crescând, a obținut statutul de comună.

Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1898)

Pentru a ajunge în comuna Tomnatic, de la Saravale se înaintează până la intrarea în orașul Sânnicolau Mare, apoi spre sud, în total 20 de kilometri. Lângă Tomnatic a avut loc ultima bătălie dintre Ahtum, conducătorul românilor, pecenegilor și bulgarilor din Banatul de astăzi și maghiarii conduși de Chanadinus, un general care s-a răsculat împotriva lui (1003 sau 1030).

Sf. Samuel

Ulterior s-a format așezarea Naghiuz, locuită de români și sârbi, care a intrat sub stăpânire otomană și după alungarea lor de către habsburgi, în administrație maghiară, când i-a fost schimbat numele în Nagyeöz.

Sf. Albert

În 1772 a fost colonizat masiv cu francezi și mult mai puțini germani, ultimii așezându-se în partea de sud a satului, numită Deutschegasse (strada germană).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1850)

Până în 1890 francezii s-au mutat în alte localități și satul a rămas majoritar românesc. Din 1920 fostul nume Triebswetter a fost românizat, devenind Tomnatic. Satul a aparținut administrativ de comuna Lovrin până în anul 2004 când a primit statutul de comună.

Capela Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1980)

Citește și Sânnicolau Mare și Cenad, județul Timiș

Jimbolia, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Jimbolia din județul Timiș este situat la extremitatea vestică a României, aproape de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar între anii 1332-1333 cu numele de Chumbul. Din 1489 a intrat în proprietatea familiei Csomboly. Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii.

Casa de Cultură Jimbolia

După alungarea turcilor și ocuparea zonei de către habsburgi, prin colonizare cu germani (1766) au fost formate două zone distincte, Landestreu şi Hatzfeld care în decurs de doi ani s-au unit și au format localitatea Hatzfeld, numită după primul ministru al imperiului.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1776)

Localitatea era înconjurată de mlaștini. Coloniștii trăiau în condiții grele,  mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit, apoi în 1770 a avut loc o epidemie de ciumă care a decimat mare masă din populație.

Din 1781 terenul a fost arendat apoi a intrat în posesia familiei colonelului Csekonics care a populat satul cu maghiari. Colonelul s-a retras pe moșia din Jimbolia unde a construit un conac cu trei aripi, în formă de U, azi numit Conacul Csekonics. Aripa estică a fost demolată (1907-1908) și conacul a primit forma actuală.

Descendenții familiei au vândut conacul comunei Jimbolia (1935). A fost  renovat și din 1937 până azi în el funcționează Primăria Jimbolia.

În 1857 au fost încheiate lucrările la calea ferată care făcea legătura între Timișoara și Szeged, de unde se continua spre Budapesta și Viena. Având stație în Jimbolia, a fost construită o gară. După câțiva ani au fost construite încă două linii de cale ferată care aveau stație în Jimbolia (1895) astfel  în 1902, lângă clădirea veche a fost ridicată o Gară nouă care funcționează și azi.

În decursul timpului lângă clădirea veche a fost ridicat un turn de apă. Împreună azi formează  Muzeu Căilor Ferate care a fost inaugurat în 1997, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la construirea primei linii de cale ferată. În muzeu sunt etalate cărți poștale cu diferite tipuri de locomotive, plachete, insigne, etc. și în curtea lui sunt expuse obiecte vechi folosite în transportul feroviar și la lucrările de întreținere.

Având stație de cale ferată comuna a început să se dezvolte. În 1864 s-a deschis o fabrică de cărămidă în care s-au angajat agricultori veniți din sudul Banatului. Stabilindu-se acolo, au format cartierul Futok, al fugarilor de pe moșiile agricole. Majoritatea maghiari,  au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail”.

În 1875, pentru a preveni și opri desele incendii, a fost înființată remiza de pompieri voluntari care folosea căruțe dotate cu pompe manuale de apă. Lângă clădirea pompierilor, ca punct de observație a fost ridicat un turn. În clădire azi funcționează Muzeul Pompierilor „Florian” unde au fost adunate și expuse căruțe, atelaje, utilaje, mașini de intervenție folosite în decursul timpului.

În centrul comunei, azi în mijlocul unui giratoriu, în 1866 a fost așezată statuia Sf. Florian, sfânt care după înființarea pompierilor voluntari a devenit protectorul și simbolul localității.

În acea perioadă s-a născut în Jimbolia Karl Diel (1885), cel care a ajuns un chirurg renumit pentru operațiile pe creier, folosind tehnici inovatoare. El a ridicat Spitalul “Erzsebet Korhaz” recunoscut de nivelul celor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1940 statuia Dr. Diel a fost postată în apropierea celei a Sf. Florian și spitalul orașului a fost numit după el. În Jimbolia există și o Casă Memorială Dr Diel în care sunt etalate cărți medicale, instrumente chirurgicale, documente, etc. ale fostului medic.

La începutul secolului XX populația Jimboliei era predominant germană urmată de maghiari și doar puțini români și sârbi. În timpul Primului Război Mondial a devenit oraș de graniță apoi, după unirea Banatului cu România, a rămas în granițele provizorii ale Serbiei.

În 1923 la Conferința de Pace de la Paris s-a hotărât linia de demarcație, păstrată până azi,  dintre România și Regatul Sârb. Între cele două țări s-a încheiat un tratat prin care se făcea schimb de teritorii prin care Jimbolia a intrat oficial în componența României.

Monumentul Eroilor Revoluției de la 1848

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În Jimbolia mai există Casa Memorială „Petre Stoica”, poet, publicist și colecționar de presă, Muzeul „Ștefan Jäger” cu secție de etnografie axată mai mult pe viața șvabilor și Muzeul Presei „Sever Bocu” care etalează instrumente vechi folosite la tipărirea ziarelor, publicații vechi, reviste din secolele XIX-XXI. Bustul lui Petőfi Sándor, poet romantic maghiar, erou al Revoluției de la 1848, a fost postat în zona centrală, în fața școlii numit după el, Școala Petőfi Sándor.

După cel de Al Doilea Război Mondial a avut loc emigrarea germanilor, masivă după 1989 și orașul este azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1942)

Lângă Jimbolia, la ieșirea spre Comloșu Mic, se găsesc numeroase bălți și lacuri, devenite loc de relaxare pentru populația orașului.

Unele dintre ele au fost amenajate pentru pescuit.

Citește și comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga

 

 

Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Periam este situată în nord-vestul județului Timiș. A fost atestată documentar din 1332 când era în proprietatea lui Bechey Imre. Localitatea a fost distrusă de răsculații lui Gheorghe Doja (1514). Refăcută, sub ocupația otomană a devenit reședință de sangeac dar în decursul unui secol populația a părăsit-o, la recensământul din 1657 existând doar 7 case.

După ce otomanii au fost alungați, cucerită de austrieci a fost colonizată în două etape cu germani (1723, 1749) iar românii și sârbii au fost obligați să se mute în alte localități. În comuna, pur germană, a fost construită o Biserică Romano-Catolică de lemn (1743). În aceeași perioadă, în apropierea Periamului s-au așezat grupuri de coloniști și au format așezarea Haulikfalva care în timp s-a contopit cu comuna.

După o inundație mare a râului Mureș vatra satului s-a mutat în actuala poziție. Populația a crescut prin așezarea altor coloniști germani (1756-1762) apoi și a unor coloniști francezi și cehi (1764-1765). Azi pe locul fostei vetre, pe malul Mureșului, s-au construit case de vacanță care au format Periam Port, loc unde anual se desfășoară festivalul de muzică „Rock la Mureș”.

Coloniștii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf Ioan Nepomuk”(1722), prevăzută cu un turn cu 4 clopote, care în 1938 a fost restaurată și pictată în interior.

Un secol mai târziu a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică Haulik (1847-1856), azi situată în Parcul Central.

Actual biserica este administrată de greco-catolici.

Până în perioada interbelică în localitate s-au mutat familii de români ortodocși.  Pentru ei a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1926-1933).

A fost situată central, în apropierea Bisericii Romano-Catolice Haulik.

La aproximativ 6 kilometri sud de Periam se află comuna Pesac, atestată documentar din 1399 cu numele Puerseegh, nume schimbat în Persek (1549). Până  în 1768 localitatea nu mai apare în actele vremii. A fost reînființată de localnicii din Sânpetru Sârbesc, azi Sânpetru Mare, din cauza inundațiilor frecvente s-au mutat pe locația actuală a Pesacului și au format localitatea sârbească, Pesak.

Proprietarul moșiei, Bayzath,  a populat satul cu familii de iobagi români din zona Sibiului (1799).

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1806)

Apoi în sat s-au mutat germani din localitățile vecine.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1809)

Satul a aparținut comunei Periam până în anul 2007 când s-a desprins, devenind comună.

Monument Eroilor din Primul Război Mondial

Cam la aceeași distanță spre sud (7 km) se află comuna Lovrin, un mic nod feroviar la intersecția dintre trei linii de cale ferată.

A fost atestat documentar din anul 1466 cu numele de Loránthalma. Din 1564 a intrat în proprietatea episcopului de Cenad. Era populată de sârbi care treptat, fugind de asuprirea turcilor, au părăsit-o.

După alungarea turcilor, intrând în posesia austriecilor, localitatea a fost repopulată cu militari din Administrația Banatului (1760) apoi cu coloniști bulgari care i-au schimbat numele în Lovrinac. Nu după mult timp în Lovrin au fost mutați sași din Cenad și localitățile vecine, sârbii și bulgarii, defavorizați, au plecat (1785-1792).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1789)

Pe clopotnița bisericii, după Primul Război Mondial a fost postată o placă scrisă în două limbi, română și germană, în amintirea eroilor războiului.

Localitatea a intrat în posesia Generalului Liptay, primită în dar de la rege pentru meritele deosebite în luptele cu turcii. Acesta și-a ridicat un conac care azi îi poartă numele, Conacul Liptay și aparține Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Lovrin.

După cel de Al Doilea Război Mondial, sub comuniști, mulți dintre germani au fost deportați în Bărăgan (1951-1956). Ulterior au emigrat, cel mai masiv după 1989 și satul a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1970)

La 7 kilometri sud-vest de Lovrin se află comuna Gottlob. Localitatea a fost construită  o dată cu sosirea primilor coloniști germani, când a fost înființată și parohia catolică (1770-1773).

Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor” (1822)

Până în 1940 a fost locuită predominant de germani. După război aceștia au fost deportați în Rusia, apoi în Bărăgan, de unde puțini s-au întors. Germanii au emigrat masiv după 1989 și satul, aparținând comunei Lovrin,  a fost populat 90% cu români.  Din anul 2004, primind statutul de comună, s-a  desprins de Lovrin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1962-1969)

De comuna Gottlob aparține administrativ satul Vizejdia, situat la 5 km vest. A fost atestat documentar din 1424 când era în proprietatea familiei nobiliară Vizesgyani, căreia îi poartă numele. În timpul ocupației otomane, în actele vremii apare ca o localitate de cumani și iobagi români apoi locuită de sârbi. Sub habsburgi li s-au alăturat germani, maghiari și bulgari (1745). Când Regina Maria Tereza a dat decretul de catolicizare obligatorie (1796) românii și bulgarii au plecat, satul a rămas șvăbesc și a fost numit Wiseschdia, nume schimbat în Vizeșdia după unirea Banatului cu România.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Mărturisitorul” (1893)

Citește și comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

 

Comuna Variaș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Variaș, situată în nord-vestul județului Timiș, este o comună înstărită, pe teritoriul său aflându-se țiței, gaze naturale și ape geotermale. A fost pentru prima dată atestată documentar în 1332 ca un sat maghiar cu parohie catolică care până în 1381 a făcut parte din domeniul regal maghiar apoi a trecut din proprietar în proprietar. Purta numele Varijas care, tradus din maghiară (Varju), înseamnă corb .

Sub ocupația otomană (1552-1716) majoritatea maghiarilor au părăsit localitatea, rămânând doar câteva familii de valahi apoi sub habsburgi a fost colonizată inițial cu sârbi din Miliția Rurală apoi cu germani din localitățile învecinate (1786).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1821)

Comuna a fost structurată în funcție de cele trei etnii. Existau „ulița valahă”, „ulița sârbească” și „ulița centrală” care era germană.

Biserica Ortodoxă Sârbă „Sf. Nicolae” (1827)

Interbelic a fost numită Dănciulești (1918-1925) și a făcut parte din Plasa Periam, județul Timiș-Torontal. După cel de Al Doilea Război Mondial mulți localnici germani au fost deportați în U.R.S.S. apoi în Bărăgan (1951). Unii dintre ei au revenit dar între timp în comună se stabiliseră familii venite din Moldova și între ei au început să aibă loc conflicte. După anii 1960 germanii au început să emigreze, valul cel mai mare fiind după 1989.

Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1992)

De comuna Variaș aparțin administrativ satele Gelu și Sânpetru Mic. Satul Gelu este situat la 8 km  spre est de Variaș. A fost atestat documentar din 1454 când acolo s-au așezat sârbi refugiați din Peninsula Balcanică apoi familii de maghiari.

fostă moară

Purta numele Ketfalo care tradus din maghiară înseamnă „două sate” deoarece cele două nuclee, maghiar și sârb, s-au unit și au creat satul. În decursul timpului a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi, dar satul a rămas majoritar sârbesc.

Biserica Ortodoxă Sârbă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1746)

Moșia de la marginea satului a fost colonizată cu germani din localitățile învecinate și s-a creat localitatea Colonia Mică (1842-1844) în care casele erau situate pe o singură stradă. În 1884 un nou val de coloniști au creat „Strada Nouă”. Ulterior așezarea a fost inclusă în sat.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin” (1907)

În timp numele satului a fost schimbat de mai multe ori- Ketfüfü (1455-1465), Ketfic şi Götföl (secolul XVIII) și din 1926 Gelu, când a fost inclus în Plasa Vinga, județul Timiș-Torontal.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1992)

Satul Sânpetru Mic se află la 3 kilometri nord de Gelu. Pe acel loc în anii 1250 exista o localitate formată de coloniști slovaci, numită Toti, tradus din maghiară însemnând slovac, slav, care în decursul timpului a dispărut. Localitatea a fost reînființată ca satul Sîmpetru-Mic de familii germane din Sânpetru German, azi localitate în județul Arad. A fost pentru prima dată atestat documentar în 1843 când, împreună cu satul Gelu, formau un singur Notariat.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1914)

Până după cel de Al Doilea Război Mondial a fost un sat german. După război în sat s-au așezat familii de români și maghiari. În timp germanii au migrat și localitatea a devenit majoritar românească.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”

Citește și Comuna Orțișoara cu satele- Seceani, Cornești, Calacea, județul Timiș

Comunele Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Biled, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Dudeștii Noi, județul Timiș, prima dată atestată  în registrele papale (1333), purta numele de origine pecenegă Bessenovo (Beșenova Nouă). În 1748 localitatea a fost colonizată cu 60 de familii venite din regiunile Mainz, Trier și Lothringen. Aceștia și-au ridicat case noi și Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1750-1751) care astăzi este monument istoric, cea mai veche biserică șvăbească din Banat.

Banatul a fost alipit Ungariei, perioadă în care Beșenova Nouă a fost arondată localității Sânandrei, apoi a intrat sub ocupație otomană (1790). În timpul Revoluției Ungare (1848-1849) lângă localitate s-au purtat lupte în care, la final, revoluționarii au fost învinși. După înfrângerea otomanilor și până în preajma Primului Război Mondial zona a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Școala Gimnazială

În perioada 1906-1908 mulți dintre locuitorii comunei au emigrat în America de unde au revenit cu sume de bani considerabile și au ridicat comuna. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial toată populația a fost mutată în Sânandrei, rușii au jefuit casele și au confiscat animalele. În 1945 mulți dintre ei au fost deportați în Rusia pentru muncă forțată, mai ales în minele de cărbuni din Ucraina. În același an localitatea a fost ocupată de primii coloniști români care în câțiva ani au ajuns  să egaleze numărul germanilor.

Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru” (1971)

Între 1954-1956 localitatea s-a extins cu zona Satul Nou apoi a fost arondată comunei Becicherecu Mic (1968) și i s-a schimbat numele în Dudeștii Noi. Etnicii germani au migrat în două valuri, primul în 1970, al doilea după 1990 și localitatea a rămas populată majoritar cu români. În 2004 s-a desprins de Becicherecu Mic devenind iar comună.

Comuna Becicherecu Mic a fost menționată ca Terra Potkerequ (1232), atestată pentru prima dată în 1332 și din 1462 făcea parte din proprietățile familiei Hagymasy. Fiind situată pe dealul Crucii, sub ocupația otomană a fost numită Crucea apoi sub Imperiul Austro-Ungar, Peschered, în limba română pescar, după numeroasele bălți de pescuit din zonă.

Pentru prima dată a apărut cu numele Becicherecu Mic pe harta Contelui Mercy (1723) apoi, în decursul timpului, o scurtă perioadă s-a numit Țichindeal (1920-1925) după numele cărturarului Dimitrie Țichindeal care s-a născut în localitate. Populația a  fost multietnică, români, germani, sârbi care se ocupau cu agricultura și livezile de pomi fructiferi. Actual în comună funcționează și câteva firme private cu activități diverse.

Biserica Ortodoxă sârbă „Mutarea moaștelor Sf. Nicolae” (1823-1844)

Deși atestată din 1462, comuna Biled a fost locuită mult mai devreme. Din 1562 a intrat în posesia Casei Regale. Două secole mai târziu, împreună cu toată zona, a fost colonizat cu germani (1765-1775). Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Arhanghel Mihail” (1777-1786).

Biserica a fost renovată în anul 2007.

În acea perioadă  Arhiepiscopia Zagreb a construit Conacul Biled (1788).

În decursul timpului conacul treptat s-a deteriorat.

Intrând în proprietate privată, conacul a fost împărțit în spații de locuit și de închiriat.

Deteriorându-se și mai mult a fost părăsit de locatari. Se speră că proprietarul îl va restaura.

La aproximativ 1 kilometru după ieșirea din localitate au existat șase movile din care în decursul timpului s-a păstrat doar una, restul dispărând în urma eroziunilor sau lucrărilor agricole. Pe locul lor săpăturile arheologice au scos la iveală unelte, vase, arme, etc. datate după unii specialiști ca aparținând perioadei romane, după alții din perioada turcilor, cumanilor și avarilor.

După epidemia de ciumă care a făcut ravagii (1834) preotul parohiei a transformat movila rămasă, înaltă de 8 metri, cu un diametru de 50 metri, într-un mormânt colectiv cu o cruce postată în vârf. Locul a fost numit Dealul Calvarului (Der Grabatzer Kalvarienberg) cu așa numita Cale a Crucii reprezentând drumul făcut de Cristos de la condamnare la crucificare   (1869-1872).

În Vinerea Mare înaintea Paștelui, în perioade de secetă, catastrofe, acolo aveau loc procesiuni și se țineau slujbe. A fost renovat în anii 1920. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca post de observație și s-a deteriorat sub tirul artileriei inamice.

Cu semnificație religioasă, în perioada comunismului a fost lăsat să se ruineze. Abia în 1996 a fost recondiționat de către Asociația Șvabilor emigrați din Biled și a Forumului german local.

Nu doar movilele au fost descoperite  prin săpăturile arheologice din zonă.  În 1847 s-au descoperit urmele mai multor așezări daco-romane din secolele III, IV și un tezaur cu aproximativ 2.000 de monede din aur și argint, emise de Traian care, azi, se află în Cabinetul Numismatic din Viena.

Sub habsburgi localitatea a fost declarată oraș. Ca în toată zona colonizată cu șvabi, germanii din localitate au emigrat după cel de Al Doilea Război Mondial și majoritatea după evenimentele din 1989.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Românii stabiliți în comună au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” care a fost sfințită în anul 2004.

Citește și Comunele Iecea Mare, Cărpiniș și Checea, județul Timiș

Comuna Banloc cu trei sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Banloc este situată în  sud-vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. Numele ei „locul stăpânului” provine de la alăturarea cuvintelor loc și Pan (stăpân). A fost atestată documentar din 1400 cu numele de Byallak. Sub ocupația otomană în Banloc a avut reședința de vară pașa de la Timișoara (1552-1716).

După alungarea turcilor din Banat, sub habsburgi (1717), prin schimb de terenuri cu statul, a intrat în posesia banului croat Drașkovics, când s-a numit Panloch iar pe harta contelui Mercy a fost notată ca Banlok (1723-1725). Acesta și-a construit drept reședință un conac. Moșia și conacul au intrat în posesia Karátsonyi (1783) care a modificat conacul și l-a transformat în Castelul Karátsonyi. Pe domeniu s-au dezvoltat orezării, plantații de tutun, ferme de animale și în timp, lângă gara din Banloc s-au amenajat o fabrică de spirt și o moară.

Localitate majoritar românească, între anii 1862-1869 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În luna iulie 1991 a avut loc un cutremur mare (5,5 pe scara Richter). Multe case au fost dărâmate, turnul bisericii a fost grav avariat. A trebuit dărâmat, reconstruit și clădirea bisericii a fost consolidată.

De comuna Banloc aparțin administrativ satele Partoș, Ofsenița și Soca. La 7 kilometri sud-vest de comună, situat pe partea dreaptă a râului Bârzava, se află satul Partoș, atestat prin dijmele papale din perioada 1300-1335. Istoria sa este similară cu cea a comunei Banloc.

Sub ocupația otomană lângă sat, situat atunci pe cealaltă parte a râului Bârzava, s-a așezat un călugăr. Prin dania lui s-a construit Biserica ortodoxă veche (1571).

Un secol mai târziu acolo s-a retras mitropolitul Timișoarei pentru a petrece ultimii ani ai vieții (1650-1653). Se pare că acesta a făcut mai multe minuni și în acest context tradiția spune că în momentul decesului său clopotele au început să bată singure. A fost înmormântat la 85 ani în naosul bisericii în dreptul ușii de intrare.

Sub habsburgi pe malurile râului Bârzava au fost ridicate diguri și s-au amenajat orezării.  Fiind nevoie de mână de lucru proprietarii au colonizat satul cu unguri și germani. În acea perioadă mânăstirea a rămas izolată, înconjurată de păduri și mlaștini (1723). Venit la mânăstire, un bolnav incurabil s-a vindecat ca prin minune și drept mulțumire a construit o biserică nouă,  (1750), actuala Biserică „Înălțarea Sf. Cruci; Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Ierarh Iosif cel Nou” dar câțiva ani mai târziu, fiind o iarnă grea, mânăstirea a fost părăsită de călugări (1777).

În 1929 satului Partoș i-a fost încorporat cătunul Topolea cu un domeniu renumit pentru orezăria și pescăria sa. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial Mânăstirea Partoș a fost redeschisă ca lăcaș de călugărițe (1944). Nu a durat mult, sub regimul comunist mânăstirea a fost desființată și în locul ei s-a format o parohie.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Pentru minunile săvârșite, mitropolitul îngropat în Biserica Veche a fost declarat Sfântul Iosif cel Nou (1950), pentru canonizare moaștele sale au fost mutate  în Catedrala Mitropolitană Timișoara și azi este considerat protectorul orașului Timișoara. În anul 2008 Mânăstirea Partoș a fost reînființată ca lăcaș de călugări, în decursul timpului a fost renovată și s-au construit chilii noi (2017-2019).

În Casa Regina Elisabeta, donată de aceasta mânăstirii, au fost amenajate o bibliotecă și un muzeu care au fost  deschise în 2012.

La 9 kilometri spre est de comuna Banloc se află satul Ofsenița, atestat documentar între anii 1690-1700 ca localitate sârbească. Satul nou a fost format o dată cu mutarea acolo a famiilor de șvabi din localitățile vecine (secol XIX).

fosta Biserică Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1882)

În cutremurul din 1991 biserica a fost grav avariată.

Nu a mai fost reparată și nici demolată. Au rămas spre amintire doar ruinele ei.

Satul a rămas majoritar german până în anii 1990 când aceștia au emigrat și a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă (1998)

La 7 kilometri sud de Banloc se află satul Soca, atestat documentar din 1333. În decursul timpului localitatea a dispărut  apoi, sub ocupația turcească, a fost reînființată prin colonizarea cu sârbi. În actele dintre 1690-1700 apare cu numele de Szoka și în cele austriece ca Soke (1717), secol când a făcut parte din domeniile familiei Karátsonyi.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1909)

După anii 1950 numărul sârbilor a scăzut treptat apoi s-au stabilit ucraineni din zona Maramureșului și Bucovinei care au devenit majoritari (1970-1990).

Biserica Ucraineană „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paisie Velicikovski” (2002-2007)

 

 

 

 

Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș, azi o ruină, a fost construit în perioada în care zona făcea parte din Imperiul Habsburgic. Pe locul lui a existat un conac ridicat de banul croat Drașkovics, proprietarul moșiei la acea vreme (1720-1783).

Conacul a fost cumpărat de contele Karátsonyi (1783) împreună cu domeniul format din terenuri agricole, păduri bogate în vânat și lacuri de pescuit.

El l-a etajat, modificat și l-a transformat  într-un castel, azi numit Castelul Karátsonyi.

În jurul lui a amenajat un parc și a plantat specii rare de arbori.

Pe domeniu s-au dezvoltat ferme de animale, herghelii de cai lipițani, plantații de tutun și renumitele orezării.

După Primul Război Mondial contele a fost expropriat și a părăsit Banlocul (1922).

O parte din moșie a fost împărțită țăranilor care au luptat pe front. Restul domeniului, răscumpărat, a fost preluat de Casa Regală a României și a devenit reședința permanentă a Principesei Elisabeta, sora regelui Carol II al României.

Fațada castelului era încadrată între două porți egiptene.

Pe latura de nord a parcului se afla o poartă de acces în stil neogotic englez și pe latura de est o poartă decorată cu grifoni, Poarta Andrássy, dispărută după cel de Al Doilea Război Mondial.

Pe pereții castelului au fost postate basoreliefuri, unul dintre ele, situat deasupra unei uși de intrare în pivnița castelului, îl reprezenta pe zeul Pan cântând la syrinx, strămoșul naiului actual. Fragmente din basoreliefuri și câteva statui se află azi în Muzeul Banatului din Timișoara.

În parcul conacului au fost ridicate acareturi și alte clădiri, probabil pentru invitați.

O dată cu înlăturarea monarhiei (1947) domeniile au intrat în posesia statului și Principesa Elisabeta a părăsit Banlocul.

Castelul a fost folosit ca sediu al Gospodăriei de Stat (1950).

Ulterior a funcționat ca azil, orfelinat, școală, apoi a fost părăsit și s-a ruinat.

Citește și Deta și Ghilad, județul Timiș

Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Sânandrei din județul Timiș se află în apropierea municipiului Timișoara, în nordul localității. Din anul 1972 administrativ i-au fost arondate satele Covaci și Cărani. Cel mai aproape de Timișoara se situează satul Covaci, o localitate mai nouă, atestată documentar din 1843 cu numele de Kowatschi (Kovács). A fost formată din germanii veniți din alte localități ale Banatului care s-au așezat acolo (1843-1853). Catolici, aceștia au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei” (1899).

Postbelic numărul germanilor a scăzut și localitatea a fost populată cu români ortodocși care în decursul timpului au devenit majoritari.

Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1984)

La 9 kilometri nord-vest de Covaci se află comuna Sânandrei, atestată documentar din 1230 ca proprietate a Capitulului din Arad. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală în sud-estul comunei o așezare neolitică mare, în zona brațelor râului Bega o necropolă prefeudală (secolele VII- IX d.Hr.) și o întinsă așezare daco-romană suprapusă de o alta (secolele X-XII d.Hr.).

În perioada medievală era o localitate românească care în 1461 era în proprietatea lui  Nicolae Hăgimaș. Sub Imperiul Habsburgic a fost numită Saint André (1717). Comuna a fost colonizată în trei valuri, primul cu coloniști germani (1748-1749), al doilea cu coloniști francezi (1766) și al treilea din nou coloniști germani (1772) care au numit-o Sanktandreas.

În 1785 germanii au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei”  care în 1811 a fost modificată în forma actuală.

Deși colonizată comuna a rămas cu o parte din populația română care și-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1830-1834).

În perioada 1946-1947 în localitate s-a stabilit refugiați basarabeni. Postbelic prin emigrare numărul germanilor a scăzut și în anii 1970 localitatea a redevenit majoritar românească. Administrativ a aparținut regiunii Timișoara (1956), regiunii Banat, 1966 și actual județului Timiș.

Primăria

Școala Generală

În timp unii localnici trecând la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri pentru rugăciune.

Biserica Greco-Catolică

Biserica Creștină Adventistă de Ziua a 7-a

La 7 kilometri spre nord se află satul Cărani, așezare veche din mijlocul secolului XIV dar atestată documentar abia din 1717.

Venit din provincia franceză Lorena, contele Mercy s-a stabilit acolo (1723) și localitatea a intrat în posesia sa. Contele și-a construit drept reședință un castel numit azi Castelul contelui de Mercy (1733-1734).

În perioada comunistă castelul a trecut în proprietatea statului. În ultima perioadă nefolosit, s-a ruinat.

După 1989 a fost retrocedat unui urmaș din Austria. Din păcate nu l-a interesat prea mult moștenirea și legile fiind permisibile castelul a rămas tot o ruină.

Postbelic pe locul acareturilor a fost construită o Moară.

Lângă ea se află un mic iaz, probabil rămășiță din parcul castelului.

În mai multe valuri satul a fost colonizat cu italieni (1734, 1765-1769), francezi (1752, 1770-1771) și germani (1763) și a fost numită  Mercydorf. Urmaș al acestora, născut la Cărani (1853), Josef Gabriel, poet în dialect șvăbesc, este mândria comunei.

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1788)

În 1819 primele familii de români s-au stabilit în sat, în timp urmate de mai multe și postbelic de refugiați din Basarabia.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

La ieșirea din sat, în apropierea căii ferate, se află Moara Cărani, singura moară din România cu sistem integrat: cultură, recoltare, măcinare și livrare.

Este una dintre cele mai mari mori de măcinat grâu din România și Europa de Est, cu o capacitate de 500 tone/24 ore și capacitate de încărcare un autocamion de 20 tone făină/oră.

Citește și comunele Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Biled, județul Timiș

Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Dorind să vizitez Comunele Foeni, Giera și Livezile din sud-vestul județului Timiș,  situate la granița cu Serbia,  din Timișoara am parcurs 40 de kilometri până la prima dintre ele,  comuna Foeni. A fost atestată documentar din 1289 cu numele de Föen dar așezarea a fost mult mai veche, fapt demonstrat de săpăturile arheologice din 1845 și 1890 care au scos la iveală obiecte ceramice și bani din perioada romană și urmele castrului roman Becaucius.

Comuna este străbătută de canalul Bega Mică și în sudul ei curge râul Timiș ale cărui ape, în momentul vizitei mele,  erau revărsate după o mare inundație (iunie 2020). Lângă râu, în locul numit Vadum Arenarum, în secolul X ducele Glad cu a fost înfrânt în bătălia cu invadatorii maghiari. Totuși el a mai condus ducatul până în 1003-1004 când a fost înlocuit de dinastia Chanadinus.

În urma invaziilor turcești se presupune că satul a fost pustiit, neapărând în documentele vremii, apoi, sub habsburgi (secolul XVIII), domeniul a intrat în posesia familiei macedo-română Mocsony care s-a mutat acolo și a construit Conacul Mocioni (1750).

În fostul conac azi funcționează Căminul Cultural și o grădiniță.

Majoritatea localnicilor fiind români și sârbi, fiecare comunitate a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1875)

Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”

Administrativ, de comuna Foeni aparține satul Cruceni, la care am ajuns după 4 kilometri. Și aici se vedeau urmele inundației râului Timiș care, din fericire, nu a ajuns în sat, acesta fiind apărat de un dig de pământ.

În vatra satului săpăturile arheologice au descoperit un cimitir de înhumație și mai multe obiecte din Epoca bronzului însă satul a fost pentru prima dată atestat documentar abia din 1722 când, în locul numit „Locul crucii”, s-au așezat coloniști germani care au format vechiul sat și au construit o biserică catolică (1780). Sub Imperiul Austro-Ungar vatra satului a fost mutată în actuala locație, satul a fost colonizat cu maghiari și a devenit majoritar unguresc (1868, 1895). Biserica veche a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică.

Până la începutul secolului XX în sat s-au mutat sârbi și români, populația s-a dublat și în 1921 a primit numele de Cruceni.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul pentru a vedea a doua comună, Giera, cu satele aparținătoare Grăniceri și Toager. După 5 kilometri am intrat în satul Grăniceri, comuna Giera, atestat documentar din 1256 cu numele Ciavoș. După perioada de ocupație otomană a intrat în posesia habsburgilor și a aparținut districtului Ciacova (1717). Localitatea ocupată de valahi apare pe harta Contelui Mercy cu numele Csavosch când aparținea familiei  Csávossy.

A urmat colonizarea Banatului cu germani, apoi cu maghiari, când românii și sârbii din Grăniceri au fost mutați în alte sate, satul a intrat în posesia familiei Endrődy (1760), a fost numit de maghiari Csávos și de germani Tschawosch, numele actual, Grăniceri, primindu-l abia în 1964.

Populația fiind formată majoritar din germani și maghiari, lângă care au rămas puțini sârbi,  în  1896 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola”.

Turnul bisericii a distrus de o furtună mare (1999) apoi reconstruit mai scund decât cel precedent (2002).

Satul Toager, comuna Giera, aflat la 8 kilometri de Grăniceri, a fost format în perioada colonizării cu iobagi de pe moșiile Episcopatului Romano-Catolic din Zagreb (1760-1770). Aceștia au ridicat o biserică ortodoxă (1770) care deteriorându-se în timp a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1909).

După 3 kilometri am ajuns în comuna Giera, străbătută de râul Timiș care pe o distanță de aproximativ 3 kilometri marchează granița între România și Serbia. Pe teritoriul comunei, au fost descoperite cărămizi romane și în locul numit „Gradinaț, urme presupuse ca făcând parte dintr-o veche cetate medievală.

fost depozit de cereale

Totuși satul vechi a fost atestat documentar din 1322 ca „posesiunea Geur” și a fost numit Gor în actele dintre 1343-1379.

fost depozit de cereale

Sub ocupația turcească localitatea era populată cu valahi și sârbi care aveau o Biserică Ortodoxă de rit vechi (1667). După izgonirea turcilor de către habsburgi, pe harta Contelui Mercy satul apare cu numele Gyr (1723-1725) de la familia Gyertyánffy care o deținea.

Primăria

Ulterior a fost colonizată cu germani, când a intrat în proprietatea fiscului austriac,  apoi cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ev. Luca” (1955)

În timp maghiarii și germanii s-au împuținat, sârbii au devenit majoritari. Actual comuna eare o populație preponderent românească.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Înălțarea Domnului” (1908)

Am urmat drumul spre sud apoi spre est, în total 9 kilometri, până în satul Dolaț, comuna Livezile, atestat documentar din 1332 ca localitatea maghiară Dolch. În timpul ocupației otomane aceștia au migrat și în sat s-au stabilit sârbi care l-au numit Dolaț.

După izgonirea turcilor și ocuparea Banatului de către habsburgi, aceștia l-au colonizat cu germani. Sârbii s-au retras în alte localități din Banatul Sârbesc (1810-1811).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1839)

În perioada interbelică numele i-a fost schimbat în Dolzești și a făcut parte din comuna Banloc până în 2006 când,  prin reorganizare administrativă, a fost arondat comunei Livezile.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1976)

M-am întors pe același drum  și după 6 kilometri am ajuns în comuna Livezile.

fosta stație de tren Livezile

Cu numele Tolvadia, a fost atestată documentar din 1333. Un secol mai târziu făcea parte din proprietățile lui Bergsoy Hagymas (1462).

Apoi a intrat sub ocupație otomană și după alungarea acestora de către habsburgi a făcut parte din districtul Ciacova (1717). Din 1964 a primit numele de Livezile.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sfinții Arhangheli”

Având loc reorganizări teritoriale, în 1972 a fost degradată la statutul de sat iar în anul 2006 reînființată ca și comună cu satul Dolaț aparținător.

Biserica Romano-Catolică

Citește și comuna Banloc