Arhive categorie: prin țară

Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Publicat pe de
1

Pentru a ajunge în Reghin, unde îmi rezervasem cazarea, din Luduș m-am îndreptat spre nord, drum pe care am trecut pe lângă o salbă de lacuri artificiale, create prin îndiguiri, unele amenajate pentru pescuitul sportiv.

Lacul Tăureni

După 25 kilometri am ajuns în Zău de Câmpie unde, țintă, m-am îndreptat spre Castelul Ugron. În a doua jumătate a secolului XVIII Ugron István și soția sa, baroneasa Anna Bánffy, s-au mutat pe moșia din Zău de Câmpie și au construit un conac, clădiri anexe, o criptă, toate înconjurate de un parc, moștenite ulterior de urmașii lor.

În 1899 a ajuns în posesia unuia dintre cei 4 nepoți, István Ugron. În 1908 el a demarat lucrările pentru construirea unui castel. Lucrările au durat mult timp și în final (1912) forma castelului a fost destul de ciudată, cu turnurile din colțuri de diferite forme, terase asimetrice, care îmbinau stilurile neogotic și neoromanic. Au mai durat 6 ani până castelul a fost mobilat, decorat interior și gata de locuit.

A fost numit și „castelul-calendar” deoarece are 365 de ferestre (zilele anului), 7 terase (zilele săptămânii), 12 holuri (lunile anului) și 4 turnuri (anotimpurile).

Cu forma literei „L”, a fost format din două aripi, cea lungă de 50 metri cu două șiruri de încăperi și cea scurtă, perpendiculară pe prima, cu un singur șir de încăperi, ambele așezate deasupra unui subsol. În cele 3 colțuri au fost ridicate turnuri de mărimi diferite, unul hexagonal și două rotunde. Pe fațade au fost amenajate terase cu forme variate.

Aripa lungă prezintă, aproape central, fațada principală, în stil neogotic, precedată de un portic, deasupra căruia s-a creat o terasă și superior, deasupra unui arc, a fost postat blazonul familiei, sculptat în piatră. Porțiunea din stânga fațade, cu 2 etaje, cu ferestre neogotice, se termină cu un turn hexagonal, cu 3 nivele.

Porțiunea din dreapta fațadei, mai scundă, doar cu un etaj, prezintă o prispă cu arcade. Ea se termină cu un turn rotund.

Pentru a se intra pe ușa principală, se urcă un șir de trepte și se trece prin portic. În interior se afla holul central și scara principală. În stânga holului se aflau câteva saloane și sufrageria, în dreapta lui salonul de pipe, mai multe camere de lucru, ultima fiind cuprinsă în turnul rotund și în spatele holului era amenajat un bufet.

Lipit de turnul hexagonal se află un turn circular mic în care era plasat grupul sanitar pentru oaspeți. În acea zonă, în interior se afla casa scărilor secundară.

În aripa scurtă, la parter se aflau sala unde se lua micul dejun, camerele de dormit și la etaj camera învățătorului, un salon și camerele pentru oaspeți.

Partea de nord, cu parter și etaj, este limitată de două turnuri, în est unul rotund și în vest cel hexagonal. Pe fațadă, în partea superioară, au fost postate 4 scuturi heraldice. În fața ei a fost creată o terasă deschisă, mărginită de balustradă din piatră, accesată printr-un șir curbat de trepte.

Se povestește că fiind ambasador al Austro-Ungariei în Imperiul Rus, István Ugron s-a îndrăgostit de una din fetele Țarului Nicolae II al Rusiei. Castelul fiind în construcție, aceasta i-ar fi cerut să paveze aleea spre castel cu bani de aur. Când jumătate de drum a fost pavat, prințesa a cerut ca banii să fie așezați în cant, pentru ca nimeni să nu calce pe coroana împăratului, cerință care nu a putut fi îndeplinită, lui Ugron neajungându-i banii. Cert este că trei ani localnicii au fost obligați să muncească acolo cu animalele și uneltele lor, gratuit.

În acea perioadă în Rusia au ajuns la putere bolșevicii. S-a declanșat Revoluția Rusă (1917) în timpul căreia familia țarului a fost ucisă. Îndurerat, baronul s-a retras din viața publică, parte din poveste care coincide cu data în care a ieșit la pensie (1918). 

În 1925 Ugron a cedat castelul nepotului său, baronul István Bánffy, păstrându-și dreptul de a folosi câteva camere. Totuși nu a frecventat decât rar castelul. S-a mutat la Cluj unde, într-un azil de bătrâni, a decedat în anul 1948.

Sub comuniști castelul a fost naționalizat și obiectele de valoare au fost luate de oficiali. Pe rând a fost folosit ca centru de colectare a cerealelor (1954), ca școală (1954-1959), Liceu Economic (1959-1962), Casă de Copii (1963-2012). Actual este în proprietatea Consiliului Județean Mureș care, în 2017, l-a predat în administrarea Muzeului Județean Mureș.

După ieșirea din Zău de Câmpie, am rulat spre nord, aproximativ 4 kilometri, paralel cu Lacul Zău. A fost creat ca lac-pescărie, populat cu mai multe specii de pești.

Împreună cu Lacul Șăulia, fiind falimentare, în 2014 au fost preluate de Eurogrup CIM Logistic S.R.L. care imediat le-a repopulat cu specimene noi de pește, de dimensiuni mari.

După 14 kilometri, depășind comuna Șăulia și parcurgând un drum secundar, mi s-a arătat Lacul Șăulia, întins pe 36 hectare.

Pe malul lacului se află mai multe clădiri, cabane, căsuțe de camping, care aparțin de Complexul de Tabere Șăulia.

Pe lângă tabără pentru copii, funcționează și în scop recreativ, clădirile putând fi închiriate pe tot parcursul anului.

Părăsind zona lacurilor, m-am îndreptat spre nord-est, până în comuna Râciu. De acolo, spre nord, în total 23 kilometri, am ajuns în unul din satele aparținătoare comunei, satul Sânmartinu de Câmpie.

La ieșirea din sat, la capătul unui drum pietruit, se înălța un turn cu 2 nivele, poarta de intrare la Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, lângă care am parcat.

În incinta mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în secolul XVII.

Lângă ea, probabil o dată cu înființarea mânăstirii (nu am găsit date despre ea), a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă.

Pe drumul spre Reghin, o nouă oprire am făcut-o după doar 18 kilometri. La marginea de nord a satului Filpișu Mare se află Biserica Reformată Calvină. Pentru a o putea vedea, după ce am parcat, am urcat un șir de trepte și am traversat poarta gardului înconjurător.

Imediat în dreapta porții, năpădit de vegetație, am văzut un foișor din lemn, probabil un „altar” exterior.

De la el, înaintând prin covorul de verdeață, în unele locuri înalt până la talia mea, am ajuns la clădirea bisericii. Dezamăgire. Știam că biserica a fost construită în anul 1330, apoi transformată în secolul XVII. Ceea ce vedeam (2021) era o clădire fără turn, dezgolită de tencuială, lângă care așteptau „cuminți” materialele cu care urma să fie refăcută.

În rest liniște și pace. Nimeni nu deranja acel spațiu retras.

Doar 10 kilometri spre nord-est și am ajuns la Reghin. M-am cazat la Pensiunea Blanca, unde făcusem rezervare.

O ploaie torențială m-a baricadat. Vrând, nevrând, am lăsat vizitarea orașului pe a doua zi și seara am petrecut-o în restaurantul pensiunii.

Citește și Orașul Reghin, județul Mureș

Ocna Mureș, jud. Alba- Luduș, jud. Mureș

Publicat pe de
Răspunde

În luna august 2021, împreună cu o prietenă, ne-am hotărât să petrecem 14 zile din concediu prin țară. Prima zi, de dimineață, am plecat din Arad pe valea Mureșului, apoi pe autostradă, până în apropiere de Sebeș. De acolo am înaintat spre nord, prin județul Alba. După aproximativ 3 ore și jumătate (280 kilometri) am ajuns în satul Cisteiu de Mureș, unde doream să văd un vechi castel. 

Castelul Mikes poartă numele familiei care l-a construit, familie importantă în Transilvania încă din 1506, când ocupa unul dintre cele 7 scaune ale Țării Secuilor. Au participat la diversele lupte și în secolul XVII au fost răsplătiți, primind suprafețe mari de teren. Sub Imperiul Habsburgic au fost înnobilați, primind titlul de baroni și în 1696 de grofi (conți).

În secolele XVIII-XIX aceștia au construit un complex format din mai multe clădiri, ridicate pe rând. În 1796 a fost clădită curia, sediu al administrației pontificale romano-catolice, din care azi se păstrează un timpan baroc, dotată cu un cadran solar și un hambar. Au urmat castelul, în stil neoclasicist, înălțat cu un etaj în secolul XIX și o capelă.

Sub regimul comunist ansamblul castelului a fost naționalizat, mobilierul, tablourile, etc., tot ce exista în interior, au fost furate sau distruse și clădirile au fost transformate în C.A.P.

După evenimentele din 1989 au fost părăsite și în timp s-au ruinat, până azi din castel rămânând doar câțiva pereți, coloanele de cărămidă de la intrare, pivnițele și câțiva pereți ai capelei, toate invadate de vegetație.

Din anul 2006 a fost retrocedat urmașilor familiei și din 2010 a fost inclus pe lista monumentelor istorice din Patrimoniul Național.

Până în orașul Ocna Mureș am avut de parcurs doar4 kilometri. În perioada ocupației romane a Daciei (sec. II-III) așezarea era cunoscută pentru exploatarea sării, numită Salinae. Din acea perioadă săpăturile arheologice au scos la iveală 3 morminte cu sarcofage, mai multe monede de argint și bronz, între care și un dupondius (monedă romană), un sesterius (monedă romană), statuia zeiței Hecate și un relief cu Lupa Capitolina. De asemenea s-au găsit și urme care atestă că zona a fost locuită încă din epoca bronzului (Cultura Wietenberg). 

Biserica Reformată Calvină (1902)

Cu numele Uioara, a fost atestat documentar din 1203. Se pare că exploatarea sării a continuat și după ce romanii s-au retras deoarece pe harta topografică a habsburgilor apare ca o ocnă de sare abandonată (1769-1773).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Fecioară Maria; Sf. Ierarh Nicolae”

În secolul XVIII administrația austriacă a reînceput exploatarea și localitatea a început să se dezvolte. În acea perioadă a fost construită o Capelă în care s-au ținut slujbele până în anul 1820 când, pe locul ei, a fost construită actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Borromeo”. Din anul 2015 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Interbelic localitatea a fost sediul plășii Ocna-Mureș, din cadrul județului Alba și din 1956 a primit statutul de oraș, cu două localități- Uioara de Sus și Uioara de Jos, devenite „cartiere” și 3 sate aparținătoare administrativ- Cisteiu de Mureș, Micoșlaca și Războieni-Cetate.

Primăria Ocna Mureș

Pe locurile vechilor saline în timp s-au format lacuri cu ape minerale clorurate și sodice. Au fost captate și utilizate în tratarea unor afecțiuni, în cadrul Băilor Sărate și a ștandului, amenajate în localitate. Din păcate acestea au fost neglijate, părăsite și în ultimii ani demolate.

Parohia Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Andrei” (2003-2004)

În Uioara de Sus, la 2 kilometri de centrul orașului, se află Castelul Teleki. În secolele X-XI pe acel loc a existat o fortificație, distrusă de timp, urmele ei fiind descoperite de arheologi. Pentru protecția salinei din apropiere, regalitatea maghiară a construit „Castelul Nou” (1290).   Începând cu secolul XIV castelul a intrat în proprietatea unor nobili, apoi Mihai Viteazul l-a donat banului Mihalcea, sfetnicul său. În secolul XIX castelul a fost dărâmat și pe locul lui construit un castel neogotic, deținut de familia Bánffy, ulterior de conții Teleki.

Lângă castel au fost ridicate clădiri anexe, o capelă și s-a amenajat o pivniță de vinuri. Toate au fost înconjurate de un parc cu specii rare de arbori, amenajat cu alei. Azi, foarte deteriorat, castelul este înconjurat și năpădit de vegetație.

Dacă de abia am reușit să văd partea superioară a castelului, nu m-am mai chinuit să caut și ruinele unei biserici, datată din jurul anului 1300, care se spune că s-au păstrat în Uioara de Sus, ruine pe care, probabil, că nu le-aș fi găsit.

Înapoi la Ocna Mureș, apoi spre nord, după 11 kilometri am ajuns în Lunca Mureșului, unde doream să văd Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”. A fost construită în anul 1723 pe vechea vatră a satului.

Bârnele de lemn, care formează pereții, au fost îmbinate în „coadă de rândunică”. Un secol mai târziu peste naos s-a ridicat clopotnița, în partea de vest prispa și s-a efectuat pictura interioară (1810-1811).

În continuare am rulat 20 kilometri spre nord-est, prin județul Mureș, până în partea centrală a Podișului Transilvaniei, unde sunt situate orașul Luduș și cele 6 sate care aparțin de el.

Așezarea a fost atestată documentar din 1333, cu numele Ludas, dar a fost mult mai veche. Pe locul Fabricii de zahăr și a topitoriei de in (sec. XIX) săpăturile arheologice au descoperit urmele unei necropole datată din secolele IV-V.  

În Evul Mediu satul românesc a aparținut domeniului Bogata. A fost cucerit de otomani, deținut de Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar. În anul 1800 satul a fost ridicat la rangul de comună și din 1850 a devenit reședința plășii Luduș din județul Turda.

statuia Lupoaica, copie a statuii „Lupa Capitolina”

Fiind situată pe ambele maluri ale râului Mureș, din 1888 a fost numită Marosludus.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1880-1906)

În 1869 s-a format comunitatea reformată și după câțiva ani s-a ridicat Biserica Reformată Calvină (1886-1889), o clădire cu un turn înalt care se vede din depărtare. Biserica a fost renovată în perioada 2007-2009.

La marginea unui părculeț am văzut 5 busturi ale unor personalități care, în diferite perioade de timp, au contribuit la Unirea românilor într-o singură țară. Deasupra lor, pe un catarg înalt, flutura drapelul României.

statuia Regele Ferdinand I

statuia Regina Maria a României

statuia Mihai Viteazul

statuia Ion I. C. Brătianu

statuia Iuliu Maniu

Lateral de parc se află Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, construită în perioada 1927-1930.

Din 1960 Luduș a devenit oraș și după reorganizarea administrativă a intrat în componența județului Mureș.

Primăria Luduș și bustul Mihai Eminescu

În cel mai mare sat care aparține de Luduș, satul Gheja (1.500 de locuitori), aflat la 5 kilometri, s-a păstrat fostul Castel Bánffy.

A fost construit în secolul XIX de familia căreia îi poartă numele. Unul dintre proprietarii lui a fost baronul Zoltán Bánffy, numit judecător al comitatului Mureș-Turda în 1883. La extremitățile clădirii au fost create câte un bastion hexagonal, în stil baroc.

După naționalizare a fost folosit de C.A.P. Azi în el funcționează Secția de Psihiatrie a Spitalului Luduș astfel nu am avut permisiunea să-l vizitez, doar am „furat” 2-3 poze. O dată cu legea retrocedărilor, cerut de ultimul urmaș al familiei, problema încă nu a fost soluționată în instanță.

Citește și Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Comunele Rieni și Lunca, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Excursia de 2 zile prin județul Bihor era pe terminate. Urmând să mă întorc acasă, la Arad, din Lazuri de Beiuș m-am îndreptat spre sud, unde urma să vizitez încă două comune, Rieni și Lunca, cu satele lor aparținătoare.

Din Cusuiș spre sud, după 3 kilometri am intrat în primul sat care aparține de comuna Rieni, satul Cucuceni, atestat documentar din anul 1581, cu numele Kakachien, când, împreună cu celelalte sate din zonă, făcea parte din Pertinentia Bellényes. În sat a fost găsită o monedă de argint datată din 1570.  

La marginea satului se află Biserica de lemn „Sf. Trei Ierarhi; Sf. M. Mc. Gheorghe”, construită în 1743 în satul Ghighișeni.

În 1931 a fost vândută internatului diecezan din Beiuș și în 1961 a fost donată parohiei Vărășeni care a folosit-o până în 1999.

În anul 2006 a fost donată satului Cucuceni. Demontată de meșteri maramureșeni, a fost adusă și ridicată pe actuala locație.

Sfințită, i s-a adăugat și hramul „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

M-am întors spre Cusuiș, am virat spre est și după 3 kilometri am ajuns în comuna Rieni, situată la poalele munților Codru Moma, în depresiunea Beiușului și străbătută de Crișul Negru. A fost atestată documentar din 1581, cu numele Rhyen.

De Rieni aparțin administrativ 5 sate, atestate documentar din aceeași perioadă. În secolul XVI, conduse de diferiți cneji, aparțineau de Episcopia ungurească, Pertinentia Bellényes, apoi au fost incluse în domeniul cetății Oradea. Sate românești, o dată cu deschiderea minelor pentru extragerea minereului de fier, au fost ocupate și de familii maghiare, venite la muncă.

La marginea satului, lângă cimitir, pe o ridicătură de teren, se află Biserica de lemn „Sf. Mc. Teodor Tiron”.

A fost construită în 1752, pe locul uneia vechi, ruinată (1752) și interiorul pictat direct pe lemn (1755).

În anul 1967, în centrul comunei, a fost ridicată o biserică de zid, în stil ardelenesc,  actuala Biserică Ortodoxă Nouă „Sf. Teodor Tiron”.

În interior a fost decorată cu picturi în tempera (1968), reprezentând personaje și scene biblice.

La 3 kilometri est de comună se află satul Valea de Jos, la momentul atestării numit Alsó Feketepatak (Valea neagră de jos).

Pentru a vedea biserica veche, a trebuit să mă deplasez până în cimitirul satului, situat pe un deal de la marginea lui.

Fiind luna iunie, dealul era acoperit de o diversitate mare de flori.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în anul 1734.

M-am înapoiat spre centrul satului unde se afla Biserica Ortodoxă Nouă (1998).

Satul Petrileni este situat la 2 kilometri sud de comună. În anul 1644 era deținut de căpitanul cetății Ineului și din 1650 a fost inclus în domeniul cetății Oradea. În secolul XVII satele erau locuite de foarte puține familii, nu ca cele de azi, astfel în satul Petrileni locuiau 3 familii.

Biserica Ortodoxă Veche (1930)

Biserica Ortodoxă Nouă (1996)

Am rulat spre sud, apoi spre vest și după 3 kilometri am ajuns în ultimul sat care aparține de comuna Rieni. Satul Ghighișeni, atestat în 1581, cu numele Gegessen, a avut o Biserică de lemn (1743), azi aflată în satul Cucuceni. La începutul secolului XVII era deținut de cneazul Bartolomeu Somogyi. Pe teritoriul satului, efectuându-se săpături pentru amenajarea unei căi ferate Ștei-Băița (1916), a fost descoperit un tezaur cu monede ungurești, din perioada 1203-1301, monede germane și englezești, ultimele demonstrând existența schimburilor comerciale în zonă. 

Biserica Ortodoxă Nouă (1929)

Comuna Lunca, satele Briheni, Hotărel, Sârbești, Seghiște, Șuștiu și cătunul Ursești, care aparțin administrativ de ea, sunt situate în sud-estul depresiunii Beiușului, pe cursul superior al râului Crișul Negru. Din Ghighișeni, după 3 kilometri spre sud am ajuns în satul Hotărel.

La vremea atestării (1527-1528) era situat la granița dintre voievodatul Beiușului, condus de voievodul Ivan și voievodatul ținutului Zlatnei, condus de voievodul Nicolae, fiul lui Cândrea. Probabil de la acea poziționare i s-a dat numele Hothar.

Sat românesc, în 1752 avea o Biserică de lemn, situată pe locul actualului cimitir. Sub Maria Tereza, o dată cu catolicizarea forțată, populația satului a refuzat să treacă la ritul greco-catolic. Între anii 1924-1926, la intrarea dinspre Lunca, s-a fost construit, din piatră și cărămidă, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” . Trei ani mai târziu Biserica de lemn a fost vândută.

La aproximativ 2-3 kilometri spre sud se află comuna Lunca, atestată documentar din 1588.

Școala Generală

În secolele XVI-XVII, ca toată zona, a fost supusă atacurilor otmane, luptelor dintre aceștia și habsburgi și a românilor împotriva lor, pentru a nu se lăsa ocupați.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”

Satul Seghiște este situat la 4 kilometri est de comună. A fost atestat documentar din 1503. Până spre sfârșitul secolului XVI a fost sediul Protopopiatului Ortodox, ulterior mutat la Beiuș. În secolul XVIII a existat o Biserică de lemn, cu temelia din bolovani de carieră și de râu, construită pe locul altei biserici, fapt atestat de o altă temelie din bolovani de râu, găsită dedesubt, datată din finalul secolului XV.

Pe locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă (1928). În ea s-au păstrat câteva icoane din secolul XVIII.

La 4 kilometri sud-est de comună, într-o zonă cu dealuri, este situat satul Sârbești, atestat documentar din 1592, cu numele Szurbesty. Pe lângă munca în agricultură-săpat, semănat, cosit și tăiatul lemnelor în păduri, pe care plăteau dijme, după ce s-au înființat atelierele de prelucrare a fierului, sătenii din Sârbești, Briheni, Șuștiu și Ursești au fost obligați să transporte lemnele și cărbunii, materiale folosite în topitorii.

Biserica Ortodoxă (1894)

Spre sud, apoi spre vest, după 3 kilometri se ajunge în satul Șuștiu, întins de-a lungul Crișului Văratec, afluent al râului Crișul Negru, la poalele vârfului Osoiu Mic din munții Codru Moma. La data atestării (1588) satul făcea parte din Voyvoda de Biviniș (Belenyș) care cuprindea 72 de sate.

Biserica Ortodoxă (1902)

În decursul timpului s-au construit 5 mori de apă. O parte din păduri a fost defrișată și s-au plantat pomi fructiferi și viță de vie. Postbelic s-au construit 2 poduri, peste Crișul Văratec și peste Crișul Negru, șoseaua s-a asfaltat (1973-1974), etc.

În cătunul Ursești se poate ajunge rulând din Șuștiu spre vest, apoi spre nord, în total 4 kilometri.

Pe același drum spre vest, după 5 kilometri se ajunge în satul Briheni, atestat documentar din 1588.

Satul este situat la capăt de drum. Munții care-l mărginesc prezintă granița între județele Bihor și Arad.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1929)

Din Briheni m-am întors pe drumul european E 79 pe care l-am urmat spre sud până în comuna Vârfurile din județul Arad. Comunele și satele din județul Bihor, situate pe și lateral de acel drum, urma să le vizitez cu altă ocazie. Cu siguranță că urma să ajung seara târziu acasă. Aveam de rulat 150 kilometri, din Vârfurile pe drumuri județene, aproximativ 2 ore și jumătate până la Arad.

Comunele Tărcaia și Lazuri de Beiuș, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Tărcaia și Lazuri de Beiuș sunt situate în sud-vestul județului Bihor, în depresiunea Beiușului, la poalele munților Codru Moma. Urma să le vizitez în a doua zi a excursiei mele prin acea zonă. Cu o seară înainte mă cazasem în comuna Tărcaia, la Pensiunea Bella House, pe care o recomand tuturor.

În decursul istoriei zona a suferit atacurile tătare, apoi a fost ocupată de otomani și a intrat în posesia Imperiului Habsburgic. În timpul Primului Război Mondial, în contextul ofensivei Armatei Române pentru eliberarea teritoriului de sub maghiari, au avut loc grave altercații interetnice. O parte a populației a ajutat maghiarii, alta armata română și în aprilie 1919  au avut loc masacrele de la Tărcaia și Grădinari, numite și „Paștile negre de la Tărcaia”, când în comună au fost ucise 17 persoane. Unii istorici presupun că a fost o răzbunare interetnică, alții cred că armata română a adunat insurgenții și i-a omorât. Cert este că azi populația comunei este preponderent maghiară.

Biserica Reformată (1575)

De Tărcaia aparțin administrativ 3 sate. Satul Tărcăița este situat la 6 kilometri sud-vest, la granița cu județul Arad.

A fost atestat documentar din 1588, cu numele Tarchanichia. În centrul satului, una lângă cealaltă, se află două biserici.

Vechea Biserică de lemn „Pogorârea Sf. Duh” a fost construită în 1796.

Interiorul bisericii a fost pictat în anul 1816 de același pictor care a ornat și interiorul bisericii din Totoreni.

Azi, pe pereții cu pictura ștearsă în decursul timpului, se află postate icoane.

Lângă ea se află Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia”.

A fost construită în perioada 2005-2010, din banii enoriașilor, în special ai celor plecați la muncă în Spania și Italia.

Interiorul a fost pictat în frescă, reprezentând personaje și scene biblice.

Pentru a ajunge în satul Mierag existau 2 variante- 3 kilometri pe un drum de tractor, sau înapoi la Tărcaia, de acolo spre sud și la intrarea în satul Totoreni spre vest, în total 12 kilometri, variantă pe care am ales-o vrând, nevrând.  La marginea satului, în mijlocul cimitirului, se află Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”.

A fost construită în anul 1756, pe locul uneia mai vechi și a rămas funcțională până azi.

Interiorul, pictat direct pe lemn (1783), azi aproape dispărut, este acoperit de multe prosoape tradiționale.

Peretele care desparte naosul de altar a fost tapetat cu material vișiniu, la rândul lui împodobit cu icoane și prosoape.

Până azi s-au păstrat picturile de pe ușile altarului și iconostas, efectuate în 1793.

În centrul satului se află Biserica Ortodoxă Nouă,  despre care nu am reușit să obțin date.

M-am întors în satul Totoreni, atestat documentar din 1580, cu numele Tatarfalva (satul tătarilor), probabil numit așa deoarece tradiția orală spune că tătarii ar fi avut un atelier de prelucrare a minereului de fier, din care confecționau arme-săbii, topoare, etc. În perioada invaziei otomane (sec. XVI), la marginea satului, spre Tărcaia, pe locul numit Cirip, turcii și-au stabilit un comandament militar și s-a cantonat o parte din armată.

Între Totoreni și satul Băleni care azi aparține de comuna Lazuri de Beiuș, între anii 1696-1697 a fost construită și folosită în comun, de ambele sate, Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, din grinzi de lemn de stejar, dispuse orizontal, îmbinate în „coadă de rândunică”. Interiorul a fost tapetat cu pânză, pe care s-au efectuat picturile (1818). În decursul timpului a fost modificată. Pe toată lungimea laturii de sud a naosului  și a acelei părți din altar a fost amplasată o prispă, numită de localnici „perindele”-loc de judecată. În 1925 șindrila a fost înlocuită cu țiglă și coiful turnului îmbrăcat în tablă.

Lângă ea a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, Biserica de lemn a fost închisă și este păstrată ca monument istoric.

La rândul ei, biserica nouă, e folosită de enoriașii din Totoreni și Băleni, deși cele două sate aparțin administrativ de două comune diferite.  

Pe lângă satul Băleni, de comuna Lazuri de Beiuș mai aparțin și satele Hinchiriș și Cusuiuș. Pentru a ajunge în satul Hinchiriș, la intrarea în satul Băleni am virat spre vest și am rulat 4 kilometri. Am parcat în zona unde se afla Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ioan Românul” (2008-2012).

Pentru a vedea o biserică veche, din lemn, am trecut pârâul pe un podeț și am urmat o cărare care mergea paralel cu el.

Biserica de lemn „Înălțarea Domnului” a fost construită în 1614, din lemn de stejar, sub formă de corabie. Era situată pe dealul Bogojeștilor.

Când satul s-a mutat pe vatra actuală a fost mutată și biserica în actuala locație (1773). După 3 ani a fost efectuată pictura interioară. În timpul reparațiilor (1926) a fost modificată, șindrila înlocuită cu țiglă, turnul a fost modificat și foișorul lui învelit cu tablă.

Doream să mai rămân în poiana încărcată de multiple soiuri de flori dar mă așteptau alte sate de vizitat.

M-am întors la Băleni de unde m-am îndreptat spre sud. După 5-6 kilometri am ajuns în comuna Lazuri de Beiuș unde, una lângă cealaltă, se aflau două biserici.

Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”, neștiindu-se anul construcției, prin analogie cu cea din Totoreni, a fost datată aproximativ din anul 1696. Conform tradiției orale a fost construită din bârne de stejar cumpărate din Hinchiriș, altele aduse din pădure și prelucrate.

Se presupune că în secolul XVIII a fost extinsă cu un pronaos mare și i s-a ridicat turnul.

În interior pereții au fost acoperiți cu scânduri verticale pe care s-a lipit pânză. Pe ea s-a efectuat pictura în ulei, în stil bizantin.  

Pe iconostas a fost reprezentat Isus, în scaun arhieresc, mărginit de câte 6 apostoli și deasupra iconostasului, Răstignirea lui Isus, unde Sf. Fecioară Maria, Ap. Ioan și niște ostași sunt situați lângă cruce.

În 1925 și în 1959 au fost înlocuite părți din acoperișul cu șindrilă și biserica a fost renovată.

Biserica Ortodoxă Nouă „Pogorârea Sf. Duh” (1998)

Satul Cusuiuș este situat la 2 kilometri sud de comună.

Biserica Ortodoxă (1895)

Citește și Comunele Rieni și Lunca, jud. Bihor

Comunele Curățele și Budureasa, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Curățele este situată în sud-estul județului Bihor, în zona masivului Vlădeasa și cele 4 sate ,care aparțin administrativ de ea, în depresiunea Beiușului. Pe teritoriul său se află și stațiunea Stâna de Vale, situată în munții Apuseni, la o altitudine de 1102 metri. 

La 6 kilometri nord-est de Beiuș se află satul Nimăiești, străbătut de râul Nimăiești. A fost sat românesc pe tot parcursul istoriei. 

În perioada stăpânirii Daciei de către romani teritoriul actualului județ Bihor nu a fost cucerit. A fost locuit în continuare de dacii liberi, fapt atestat de descoperirile arheologice din zonă. Ca toată partea de vest a țării a fost ocupat de otomani, apoi a intrat în posesia habsburgilor.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1870)

În 1784 satele din sudul Bihorului au participat la Răscoală Țărănească condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1998)

La 2 kilometri nord-est se ajunge în comuna Curățele, atestată documentar din 1692.

În cimitirul satului se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în 1861, perioadă din care s-a păstrat pictura de pe iconostas.

După 3 kilometri nord-est de comună se ajunge în satul Beiușele, situat pe albia pârâului Beiușele, afluent al râului Nimăiești.

În cimitirul de la marginea satului am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

A fost construită în 1865, din piatră și cărămidă. În interior, iconostasul de lemn a fost pictat în ulei.

În centrul satului, pe marginea șoselei, în memoria localnicilor care au participat și murit, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

La aproximativ 2 kilometri est de comună se află satul Pocioveliște, atestat documentar din 1600, cu numele Poczaveliste, sat în care cei 15 capi de familie stăpîneau două porţi şi se găsea în crainicatul lui Petru Burdan. În 1721 aparținea de șpanatul lui Ioan Roman.

Biserica ortodoxă (1906)

Zona de sud-est a comitatului Bihor era bogată în zăcăminte de minereuri feroase și neferoase  care au fost extrase la suprafață apoi s-au săpat galerii în munte. Pentru prelucrarea fierului și aramei se foloseau cuptoare în care se se ardea cărbunele obținut din pădurile înconjurătoare. Teritoriile erau deținute de Episcopia Romano-Catolică din Oradea. În secolul XVIII, pentru valorificarea lor, pe lângă manufacturile deja existente, Episcopul Nicolae Csáky a înființat noi manufacturi în Pocioveliște și Drăgănești, ambele subordonate Beiușului. 

Ultimul sat care aparține de Curățele este situat la 4 kilometri nord-est de Pocioveliște, la capăt de drum. Satul Cresuia, fiind înconjurat de păduri de foioase, activitatea de bază a localnicilor, pe lângă creșterea animalelor, a fost prelucrarea lemnului. Numele lui provine de la cuvântul crepsuli, o componentă a scării și este singura localitate din țară unde 3 meșteri mai confecționează scări de lemn. Până azi a mai rămas doar unul singur care le vinde. Cu căruța încărcată de scări, el străbate județul Bihor, pe „drumul pâinii”, numit așa deoarece pe vremuri scările se dădeau în schimbul pâinii.

Despre Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” sătenii spun că a fost construită în perioada 1740-1750, din piatră. În interior, pânza lipită pe pereți a fost pictată cu scene și personaje religioase (1835).

Comuna Budureasa și cele 5 sate aparținătoare  sunt situate în partea sud-estică a județului Bihor, la poalele munților Bihorului. Pentru a le vizita, din Cresuia m-am întors la Pocioveliște, apoi m-am îndreptat spre est. Înainte de intrarea în satul Burda am trecut pe lângă Balta „La Nitzu”, amenajată pentru pescuitul sportiv, cu 7 specii de pești.

Satul Burda mi se părea o înșiruire de case de-a lungul râului Nimăiești. Am străbătut șoseaua îngustă apoi, orientându-mă după turnul bisericii, m-am îndreptat spre ea. 

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1915)

Lateral de biserică, într-un spațiu amenajat la intersecția străzilor, am văzut Monumentul Eroilor.

Urma să mă îndrept spre comuna Budureasa, situată doar la 3 kilometri sud-est. Am mai zăbovit pentru un timp în satul liniștit, știind că acasă, în tumultul orașului, mi-l voi aminti adesea.

În comuna Budureasa, pe un deal, la 1 kilometru de actuala locație, a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1784-1793), clădire din piatră cu un turn central în care se păstrează până azi un clopot din 1725. În decursul timpului a fost reparată și modificată astfel în 1924 a fost acoperită cu țiglă, înlocuită cu tablă în 1979, în 1984 s-a instalat un iconostas nou, în perioada 1986-1988 i s-au ridicat cele 2 turnuri laterale, exteriorul a fost tencuit și interiorul a fost pictat în frescă.

Până în Stațiunea Stâna de Vale, deși situată la doar 17 kilometri est, drumul este destul de anevoios, mai ales în apropierea ei, unde pantele sunt abrupte și se străbate cam în jumătate de oră.  Fusesem de mai multe ori așa că din Budureasa m-am îndreptat spre vest, apoi spre sud.

După 6 kilometri am ajuns în satul Saca unde doream să văd  Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Povestea bisericii satului e foarte ciudată. Inițial satul a avut o Biserică de lemn (1724-1725). Totuși actuala biserică a fost cumpărată din Nimăiești la începutul secolului XIX, demontată și refăcută pe actuala locație. În turnul bisericii a fost montat un clopot vechi (1645) care s-a păstrat până azi. Pereți, din bârne de stejar, au fost tencuiți la exterior cu un strat de pământ. Apoi biserica veche a fost donată sau vândută satului Belejeni (1818). Actuala biserică a fost pictată în interior (1876) și în 1903 stratul de vechi a fost acoperit cu altă pictură.

După nici 2 kilometri spre vest, pe un drum de țară, se ajunge în satul Săliște de Beiuș, sat natal al poetului și prozatorului Gheorghe Pituț (1940-1991), în care este amenajată și o Casă Memorială.

La marginea satului se află Biserica Ortodoxă Veche.

Probabil devenind neîncăpătoare, în sat s-a ridicat Biserica Ortodoxă Nouă, în momentul vizitei mele, neterminată încă.

Pentru a vedea și ultimul sat care aparține de Budureasa, satul Teleac, m-am întors la Saca, apoi m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri.

Biserica Ortodoxă

 

Comuna Finiș cu 4 sate, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Finiș este situată în sud-vestul județului Bihor, la poalele munților Codru-Moma, pe malul stâng al râului Crișul Negru. De ea aparțin administrativ satele Șuncuiș, Ioaniș, Fiziș și Brusturi, ultimul putând fi accesat doar din satul Tărcăița, comuna Tărcaia.

După ce am vizitat Uileacu de Beiuș m-am îndreptat spre est unde, după 5 kilometri, am intrat în satul Șuncuiș. Probabil era locuit de mai multe etnii deoarece am văzut trei biserici de rituri diferite. 

Biserica Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”

Biserica Ortodoxă

Biserica Reformată

La 2 kilometri est se află satul Ioaniș. Împreună cu celelate sate și comuna a făcut parte din ducatul lui Menumorut care se întindea între râurile Tisa, Someș și Mureș (900 e.n.). Apoi au fost cucerite de turci și în secolul XVIII au fost incluse în Imperiul Habsburgic.

Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1900)

Biserica Reformată

Biserica Greco-Catolică

Satul Fiziș este situat la 3 kilometri sud-est de Ioaniș.

Sub Maria Tereza de Austria populația a fost catolicizată forțat astfel o parte din românii ortodocși ai satului au trecut la ritul greco-catolic și în 1812 a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Sub comuniști cultul a fost interzis. Biserica a fost confiscată (1948) și cedată Bisericii Ortodoxe. După 1989 Biserica Unită cu Roma a intrat legal în drepturi.  Deși s-a cerut insistent, greco-catolicii nu au primit aprobarea să folosească și ei clădirea. Au fost nevoiți să țină slujbele într-o sală de clasă din școală. Intentând proces, l-au câștigat și în 2013 au primit înapoi clădirea.

Nedorind să funcționeze alternativ, ortodocșii au strâns fonduri și au început ridicarea unei biserici.

La 4 kilometri est de Fiziș se află comuna Finiș, atestată documentar din 1291, când era deținută de Episcopul de Oradea.

Biserica Reformată

Locuită majoritar de români, în perioada 1847-1848 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, ulterior extinsă în partea de est cu altarul și în partea de vest i s-a ridicat turnul (1892).  După ce a fost restaurată (1994),  interiorul a fost decorat cu pictură în frescă (1995-1996).

La marginea de sud a comunei, pe vârful unui deal, se află ruinele unei cetăți foarte vechi, Cetatea Finiș (Belovar), numită și Cetatea Béla. Accesul la ruine nu este unul ușor deoarece nu există indicatoare. Am apelat la un localnic care a devenit „ghidul” meu personal. Dorind să nu piardă timpul, m-a condus pe cele mai scurte poteci, care urcau pieptiș dealul.

Prima cetate a fost  construită de către Menumorut (900 e.n.). Fiind din lemn, a fost ușor distrusă în invazia tătarilor (1241). Datorită poziției strategice, de apărare a drumului spre Oradea și de protecție a centrelor din zona Beiușului, unde se exploata argintul, Regele Béla IV al Ungariei și Croației (1235-1270) a refăcut-o. Cetatea a devenit locul unde conducătorii maghiari se întâlneau pentru a se sfătui. În drumul său spre Viena Mihai Viteazul a poposit câteva zile în cetate (1599).

A urmat invazia otomană în care cetatea a fost cucerită (1661) și a rămas în posesia turcilor 30 de ani. În războaiele cu habsburgii, pentru a-i alunga, cetatea a fost atacată de contele Cerbeli. Învinși, înainte de a se retrage, turcii au distrus cetatea.

În 1703 s-a declanșat Războiul curuților, o răscoală condusă de Francisc Rákóczi II împotriva habsburgilor, pentru eliberarea Ungariei de sub dominația lor, răscoală înăbușită în 1711. Pentru că răsculații au folosit cetatea ca bază de declanșare a unor operații armate, după război austriecii au dărâmat-o (1781).

Azi, drept mărturie, mai există câteva ziduri, construite din bolovani masivi, șanțurile de apărare înconjurătoare, invadate de vegetație și trei turnuri ruinate. 

La 18 kilometri sud de Finiș se află Schitul Huta „Sf. Prooroc Ioan Botezătorul; Sf. Teodora de la Sihla”(1998), locuit de 2 călugări. Din păcate nu am putut ajunge la el, drumul fiind forestier, impracticabil cu mașina mea.

Comuna Jamu Mare cu 4 sate, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Jamu Mare este situată în sudul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. A fost atestată documentar din 1343, cu numele Suma, când aparținea județului Caraș. Era localizată la 4 kilometri distanță de actuala locație.

Biserica Greco-Catolică

După ocuparea Banatului de către habsburgi, o epidemie de ciumă a decimat populația (1730-1740). Ulterior a fost colonizată cu germani (1786), când a primit numele de Freudenthal și puținii români rămași  au fost mutați pe zona de graniță. În 1807 din Torontal a sosit un nou val de coloniști care s-au așezat pe actuala locație.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1835)

Vechii coloniști s-au unit cu noii veniți și s-a format actuala localitate, situată pe întreg teritoriul, cel nou și cel vechi (1893). În perioada 1919-1924 comuna se afla pe teritoriul iugoslav apoi a fost inclusă în județul Caraș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1972)

Până în 1920 a existat o linie de cale ferată până la Vrsac (Vârșeț), azi în Serbia, care s-a desființat și azi gara din Jamu Mare este capăt de linie.

Primăria

La 9 kilometri sud de comună, situat la granița cu județul Caraș-Severin și spre vest la granița cu Serbia, se află satul Lățunaș, menționat pentru prima dată în timpul ocupației otomane. Sat românesc, sub autro-ungari nu a fost colonizat. A aparținut erariului și în 1828 a fost cumpărat de Ioan Sztojanovits. Apoi a trecut din proprietar în proprietar.

Biserica Greco-Catolică (1884)

În 1923 la Constantinopol s-a hotărât trecerea de la calendarul iulian la cel vechi, gregorian. Drept urmare s-au separat Biserica Ortodoxă în stil Nou de cea în stil Vechi, ultimul fiind adoptat de românii din Lățunaș.

Capela Ortodoxă „Sf. Pantelimon” (1930-1933)

La 4 kilometri vest de comună se află satul Gherman, localitate de frontieră cu Serbia. A fost atestat documentar în 1323, cu numele Ermen, format din două cătune- Ermenul Mare și Ermenul Mic. Satul a supraviețuit ocupației otomane.

După cucerirea Banatului de austro-ungari numele i-a fost schimbat în German (1717) dar, deși satele învecinate au fost colonizate cu germani, a rămas un sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1878)

La 6 kilometri nord-est de Jamu Mare, în apropierea graniței cu județul Caraș-Severin, se află satul Clopodia, situat într-o depresiune prin care curge râul Clopodia. În acea zonă, încă din secolul XII a existat localitatea Bocorundia, menționată documentar din 1323, care a fost desființată după cucerirea Banatului de către turci. Pe locul ei a fost înființat actualul sat, pomenit într-un defter turcesc ca sat românesc, numit Klopotiva (1598). 

Sub austro-ungari a aparținut de districtului Vârșeț (1717) apoi a fost trecut în județul Caraș (1779). În anul 1808 o parte din locuitori s-au mutat în Banatul de sud-vest și împreună cu alții, veniți din Jamu Mare și Surducu Mare, au format satul Petrovasâla. În sat au fost aduși coloniști germani-șvabi (1790) și slovaci (1862). De culte religioase diferite, fiecare și-a construit în timp propria biserică.

Biserica Romano-Catolică (1893)

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1997)

Biserica Evanghelică Luterană

Biserica Reformată

În anul 1840 Primul Ministru al Ungariei, Sándor Wekerle, a ridicat în sat un conac, care azi îi poartă numele și lângă el acareturi.

Conacul Wekerle-Petala era înconjurat de un parc cu platani argintii, nuci americani, etc., azi declarat Parc Dendrologic.

În timp, abandonate, clădirile s-au ruinat. Conacul este înscris pe lista monumentelor istorice protejate din județul Timiș.

Deoarece sunt în proprietatea unei societăți comerciale, clădirile nu pot fi văzute decât din exteriorul gardului înconjurător.

În Clopodia se află și Conacul Manase, numit după familia care l-a deținut.

Proprietate privată, conacul a fost recondiționat și este foarte bine întreținut.

Din Clopodia după 5 kilometri spre nord-est se ajunge în satul Ferendia, situat în Câmpia Gătaiei, străbătut de pârâul Boculundia, afluent al râului Clopodia, la limita dintre județele Timiș și Caraș-Severin. 

Sub autro-ungari purta numele Werendin (1680-1700). Deși s-a încercat colonizarea, satul a rămas majoritar românesc. În perioada catolicizării, când multe alte sate au trecut la greco-catolici, locuitorii satului au rămas ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1847-1853)

În secolul XIX satul a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari dintre care Ladislau Markovics (1880) și contele Zichy (1885).

Comuna Vorța cu 6 sate, jud. Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de iunie (2021) m-am hotărât să vizitez câteva dintre multele biserici de lemn din județul Hunedoara. Am ales comuna Vorța și cele 6 sate aparținătoare, situate în vestul județului, pe dealurile de la poalele munților Metaliferi și pe cursurile afluenților râului Mureș.

Din Arad am rulat pe valea Mureșului până în Ilia de unde m-am îndreptat spre nord până în satul Valea Lungă și de acolo spre nord-vest, peste câteva dealuri care, fiind primăvară, erau înverzite și pline de flori colorate, multe necunoscute mie.

După aproximativ 2 ore, la baza unui deal, am ajuns în satul Certeju de Jos. Am parcat și, pentru a vedea biserica, am urcat până la cimitirul satului, unde se afla o biserică.

Despre Biserica de lemn „Sf. Paraschiva” oricât am căutat date, nu am găsit nimic. După cum arăta, nu cred să fie prea nouă, eventual din secolul XIX. Oricum se vedea clar că era bine întreținută și era alimentată cu curent electric.

Acoperișul era din țiglă, vârful turnului din lemn era acoperit cu tablă. Intrarea, prevăzută cu un pridvor, avea o ușă nouă din lemn.

M-am întors pe drumul spre Valea Lungă din care am deviat spre sud și după  3-4 kilometri, la marginea satului Coaja, am oprit la Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”, ca și cea precedentă, tot o surpriză pentru mine.

Parcă era păzită de o pasăre enormă, de fapt un trunchi de copac, cu crengile tăiate. Scoarța lui formase o „fizionomie” peste care frunzele, nou crescute, o acopereau și îmi creau impresia unei freze ciufulite.

Simțindu-mi prezența, a sosit un câine mare, foarte prietenos, cu care mi-am petrecut câteva minute apoi, din nou la drum.

M-am întors în Valea Lungă apoi am rulat spre nord. Pe drum am văzut o mare întindere de stupi. Așezați pe platforme, erau ușor de deplasat. Se pare că albinăritul este una dintre ocupațiile de bază ale localnicilor.

După  5 kilometri am ajuns în comuna Vorța. Central, între Primărie și Căminul Cultural,  pe marginea drumului era situată Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae”, construită începând cu sfârșitul secolului XVIII și terminată în 1802, dată inscripționată pe clopotul mic. În anul 1992 pereții din bârne de lemn au fost tencuiți atât la exterior cât și la interior apoi interiorul a fost decorat cu picturi (1996) și acoperișul a fost înlocuit cu unul de tablă (2001-2002).

Din păcate în acea excursie am găsit toate bisericile închise.

În sat am găsit un izvor de munte, amenajat, de la care m-am aprovizionat. Nu se putea compara cu apa pe care o consumam în oraș, cu toate că Aradul are apă de la  adâncime.

Satul Valea Poienii se află la 7 kilometri nord-vest de comună. În 1797 a existat o Biserică de lemn care în decursul timpului s-a ruinat. Pe locul ei a fost construită Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul” (1920), la care s-au folosit bârnele de stejar rămase din cea veche.  I s-a ridicat o turlă centrală și 2 turnuri patrulatere, lateral de intrarea vestică. În anul 2006 a fost tencuită și acoperiș înlocuit cu unul din tablă.

M-am întors în drumul principal, pe care l-am urmat spre nord-est și după  5 kilometri am ajuns în satul Visca.

Și în Visca a existat o veche biserică de lemn (1764), înlocuită în 1932 cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, situată pe un deal, la marginea șoselei. La construcție s-au folosit și bârnele de lemn ale vechii biserici. I s-a ridicat un turn de lemn, cu foișor deschis și la intrarea sudică a fost amenajată o terasă acoperită. În clopotnița din scânduri, situată lângă biserică, s-a păstrat un clopot mic din vechea biserică. Construcția terminată, a fost sfințită în 1948. În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (2001 și 2005).

În astfel de zone m-am obișnuit să urmez indicațiile sătenilor deoarece de multe ori GPS-ul m-a făcut să ocolesc sau nu cunoștea drumurile locale. Întrebând direcția spre Luncșoara, aceștia mi-au arătat un drum și m-au asigurat că cei 6 kilometri erau accesibili cu mașina mea.

La marginea satului, spre Dumești, așezată pe un deal și „păzită” de un brad și un stejar bătrâni, se află Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită la sfârșitul secolului XVII. Deasupra pronaosului a fost ridicat un turn clopotniță, cu foișor deschis, acoperit de coif înalt, susținut pe arcade. În decursul timpului coiful a fost învelit în tablă și acoperișul bisericii a fost înlocuit cu unul din țigle.

Apoi în partea de sud i s-a adăugat pridvor, pereții au fost tencuiți și aspectul ei s-a modificat total.

Pe un drum aproape paralel cu cel pe care rulasem până atunci, după 7 kilometri spre sud am ajuns în satul Dumești, sat aproape depopulat în 1482. Între secolele XVII-XVIII în sat, în lunca râului,  a existat o Biserică de lemn care în 1820 a fost refăcută și ridicată pe o fundație înaltă de piatră. Biserica de lemn „Sf. Împărați Constantin și Elena” este una dintre rarele biserici de lemn în formă de cruce. Aspectul ei a fost modificat în timp astfel în 1924, la intrare i s-a adăugat un pridvor și în 1956 acoperișul din șindrilă a fost înlocuit cu unul din tablă.

Mulțumită că am văzut bisericile de lemn, în plus și cele două despre care nu citisem nimic, m-am îndreptat spre casă, la Arad, drum care urma să dureze cam 2 ore și jumătate.

Comunele Șoimi și Uileacu de Beiuș, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șoimi și cele 7 sate aparținătoare sunt situate în partea de sud a județului Bihor, la limita dintre Câmpia Crișurilor și munții Codru Moma, aproape de granița cu județul Arad. Pe teritoriul ei administrativ, în locul Pacău de pe Dealul Borzului, se află rezervația naturală „Bujorul Banatic”, întinsă pe 15 hectare.

A fost atestată documentar cu numele Solyond (1487).

Casa mea „Eden” (cămin de bătrâni)

Pe un deal din comună, situată în cimitir, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită la sfârșitul secolului XVIII.

În interior, pe iconostas, se mai văd urme ale picturii efectuate în prima jumătate a secolului XIX.

Începând cu anul 1998, pe marginea străzii principale, a început construcția unei biserici din zid, la momentul excursiei mele (05.2021) neterminată.

La 2 kilometri nord de Șoimi se află satul Sânnicolau de Beiuș, atestat documentar din 1552, cu numele Zenthmiklos.

Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fundația unei biserici din secolele XI-XII.

Pe Dealul Botoaca de la marginea satului a existat o mânăstire romanică, construită între anii 1327-1424, căreia i s-a înălțat un turn clopotniță, păstrat până azi.

Construcția s-a făcut în trei faze.  Inițial a fost construită o capelă mică. Apoi în locul ei s-au ridicat clădirile mânăstirii, în jurul unei curți centrale și biserica. În a treia fază biserica a fost extinsă.

Turnul romanic a fost datat din secolul XI, de specialiștii în domeniu.

Din cărămidă, cu formă pătrată, este format din 3 etaje care se înalță până la aproximativ 6 metri.

Fațadele de sud și nord au avut inițial un parter cu deschideri înalte, de formă semicirculară, zidite din blocuri mari de piatră. În anul 1933 bucățile de piatră au fost unite cu ciment.

Pe parcursul istoriei satele din acea zonă au fost majoritar sau pur românești.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” 

Din Șoimi după 3 kilometri spre vest se ajunge în satul Ursad. Acolo s-a născut Lazăr Dragoș (1930-2009), matematician și membru al Academiei Române.

Biserica Ortodoxă  (1922)

La 4 kilometri spre sud, la capăt de drum, se află satul Poclușa de Beiuș, în care eu nu am ajuns, deoarece nu am putut rula cu mașina mea. M-am întors în comuna Șoimi de unde m-am îndreptat inițial spre est, apoi spre nord și după 8 kilometri am intrat în satul Urviș de Beiuș. În 1474, anul atestării lui, era reședință voievodală.

Se povestește că a existat o biserică de lemn, construită pe locul unde turcii au ucis o fetiță. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă (1924), situată lângă cimitirul satului.

M-am întors în șoseaua principală și am rulat spre est, apoi spre sud, printr-o zonă de dealuri. După 5 kilometri am ajuns în satul Dumbrăvița de Codru unde, pentru a vedea o biserică construită în secolul XIX, am urcat până la cimitir.

Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1820-1835), așezată pe vârful dealului, într-o zonă largă, nivelată, trona deasupra satului.

Satul Codru, situat la 6 kilometri sud, poate fi accesat pe un drum de țară pe care nu am îndrăznit să-l urmez, fiind primăvară, drumul plin de noroi și mașina mea joasă. Din Dumbrăvița de Codru m-am îndreptat spre satul Borz, situat la 7 kilometri est.

Se află pe malul râului Prisaca, în rezervația naturală Defileul Crișului Negru, întinsă pe 12 hectare.

Aproape de râu am văzut Biserica veche „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În anul 1922 a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Pe cealaltă parte a râului, spre nord, la aproximativ 4 kilometri, este situată comuna Uileacu de Beiuș, atestată documentar din 1330.

De ea aparțin administrativ 3 sate, toate situate la poalele Dealurilor Vălanului și a munților Codru Moma.

Biserica Reformată

Localitate românească, din 1631 s-a construit Biserica Ortodoxă. Recondiționată în timp, s-a păstrat și funcționează și azi.

Satul Forău, situat la 5-6 kilometri nord-vest, a fost atestat documentar din 1552.

Biserica Ortodoxă (1910)

Pentru a ajunge în satul Prisaca aveam două variante: să mă întorc în comună de unde urma să mă îndrept spre nord-est (9 kilometri) sau un drum de țară, direct spre est (6 kilometri), probabil practicabil cu mașina mea vara, când era uscat.

Satul Prisaca a fost atestat documentar din 1580. În el funcționează două biserici, una greco-catolică și una ortodoxă.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1905)

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Sf. Cruci”

Din Prisaca am ieșit în drumul Oradea- Beiuș, l-am urmat spre sud, apoi am ieșit pe un drum spre sud-vest.

După 5 kilometri am ajuns în satul Vălanii de Beiuș, sat nou, atestat documentar din 1828.

Grădinița

Între anii 1854- 1860 în sat a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire”. Sub comuniști, cultul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. După evenimentele din 1989 cultul a fost reînființat și la un moment dat biserica a fost retrocedată greco-catolicilor.

Citisem că în anul 2008 între cele două religii s-a declanșat un conflict puternic privind utilizarea clădirii. S-a hotărât folosirea alternativă a bisericii și cheltuielile de întreținere urmau să fie suportate de ambele părți. Deși nu auzisem de o clădire separată pentru ortodocși, la fața locului am găsit Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, despre care nu m-am dumirit nici până azi.

O zonă superbă în care cu siguranță urma să revin !

Citește și Comuna Finiș cu 4 sate, jud. Bihor

Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Bethausen este situată în zona de est a județului Timiș, pe malul drept al râului Bega. A fost înființată în anul 1883 prin colonizarea cu șvabi care s-au așezat pe vatra fostului sat românesc Betlinești, căruia i-au germanizat numele. Imediat după ce s-au așezat au construit Biserica Romano-Catolică (1884).

Comuna a rămas majoritar germană până în 1990 când majoritatea au emigrat. A fost ocupată de români care și-au construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

De comună aparțin administrativ satele Cladova, Cliciova, Cutina, Leucușești și Nevrincea. Satul Cladova este situat la 4 kilometri nord de comună. A fost atestat documentar din 1308, numit atunci Kaladwa și era locuit de români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1837)

La 4 kilometri spre est, pe malul stâng al râului Bega, se află satul Leucușești. A aparținut de cetatea Șoimoș (jud. Arad) și împreună cu ea, a fost donat de Regele Ladislau I familiei Orszag (1440). În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar și și-a schimbat vatra de mai multe ori. Biserica de lemn, existentă la acea vreme, a fost mutată și ea, în 1810 ajungând pe locul actualei biserici, din cărămidă, care a înlocuit-o, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1880-1881).

La 3 kilometri vest, pe malul drept al râului Bega, este situat satul Cutina, atestat documentar din anul 1440, cu numele Gwthonia sau Bwthonya. Satul românesc a supraviețuit sub ocupația otomană, războiului dintre aceștia și austrieci. În 1717 era un sat mare, cu 20 de case și o Biserică de lemn. Între 1898-1900 biserica de lemn a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Intrând sub stăpânire maghiară (1913), numele i-a fost schimbat în Gutonya, păstrat până  după unirea Banatului cu România, când a primit numele actual. Sub comuniști numărul populație a scăzut treptat și dezvoltarea satului a încetinit. 

La 5 kilometri sud de comună se află satul Cliciova, atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Ioan Huniade. Până în 1596 a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost donat de Sigismund Bathory, împreună cu alte moșii, lui Ștefan Josika. În timpul ocupației turcești s-au schimbat iar proprietarii, între ei fiind și Sigismund Bathory. Sat românesc, în 1899 s-a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului”.

Ultimul sat care aparține de Bethausen este situat la 3 kilometri vest de Cliciova. Satul Nevrincea a fost atestat documentar din 1371, cu numele Neuinche.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1834)

În sat s-a născut Dumitru Neda (1893) care, devenit preot greco-catolic, a făcut studii teologice la Viena și Innsubruck și a ajuns Profesor la Academia Teologică din Blaj.

Biserica Romano-Catolică (1911)

De comuna Traian Vuia aparțin administrativ satele Surducu Mic, Jupani, Săceni, Sudriaș și Susani, situate foarte aproape unele de altele. Pentru a le vedea, de la Nevrincea m-am întors la Cliciova, apoi  am rulat spre nord-est.

În total 6 kilometri și am intrat în satul Susani. A fost atestat documentar din anul 1598 dar așezarea este mult mai veche. Săpăturile arheologice din perioada 1966-1967 au descoperit pe teritoriul satului un tumul cu 4 urne funerare și obiecte ceramice, care au fost datate din epoca fierului.

Biserica Ortodoxă (1912)

La 3 kilometri est de Susani este situat satul Jupani, atestat documentar într-un act prin care Iancu de Hunedoara a cedat districtul Bujorului, din care satul făcea parte, în schimbul localității Lipova și a cetății Șoimoș (1446). Sat românesc, s-a format prin unirea a două așezări mai vechi, Jupanii de Sus și Jupanii de Jos. A rămas sat românesc și sub austro-ungari.

Biserica Ortodoxă (1888)

Lângă Jupani, la 2 kilometri sud, se află satul Sudriaș, atestat documentar din 1371. Un secol mai târziu Regele Sigismund de Luxembourg al Ungariei la dăruit comitelui de Timiș și ban de Severin, generalul Philipo Ozara (1497).

În perioada medievală a fost ridicat la rangul de târg (1658). În jurul lui se aflau satele Kaposala, Chitești și Drăgoiești, azi dispărute.

Biserica Ortodoxă (1883)

Satul Săceni, situat la 4 kilometri sud-est de Sudriaș, datează din 1596, când voievodul Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Josika. Se pare că sub otomani a fost depopulat. reapare ca sat românesc, numit Sezsany, în actele austriece (1717). În jurul anului 1900 a fost colonizat cu maghiari, numiți de localnici „ciangăi”, care au devenit majoritari până după cel de Al Doilea Război Mondial, când au început să părăsească localitatea. Ulterior în sat s-au mutat familii de ucraineni care, azi, sunt în număra aproape egal cu românii.  

Biserica Ortodoxă (1850)

La 5 kilometri nord-est se află comuna Traian Vuia, atestată documentar din 1346, cu numele Bujoru (Bozsorfo), situat în valea Gladnei, pe locul numit Satul Mic. Era centrul unui district valah, deținut de cneazul Dionisie. În 1453 Regele Ladislau l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Școala Generală

Deoarece era inundat frecvent, în 1823 s-a mutat pe actuala vatră.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1874)

Din 1964 a primit numele Traian Vuia, după inventatorul român, pionier al aviației, născut în unul din satele aparținătoare. În comună se poate vizita Muzeul „Traian Vuia”, deschis în anul 2012, în cinstea primului om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, ridicându-se de la sol folosind doar mijloacele de la bord (1906). În perioada 1918-1922 a realizat 2 tipuri de elicopter apoi a inventat generatorul cu focar cu mare intensitate a combustiei, expus la Expoziţia Internaţională al încălzirii de la Paris din 1957, apoi fabricat în serie în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania. În muzeu sunt etalate numeroase documente, fotografii, machetele unui aeroplan și a unui elicopter.

5 kilometri spre sud-est și se ajunge în satul Surducu Mic, atestat documentar din anul 1511. În acest sat s-a născut Traian Vuia (1872-1950).

Biserica Ortodoxă (1870)

De comuna Bârna aparțin administrativ satele Botești, Botinești, Sărăzani, Drinova, Pogănești și Jurești, toate situate în zonă muntoasă.

Din Surducu Mic, după 4 kilometri spre sud, se ajunge în satul Botinești, atestat documentar din 1514, când era deținut de Gheorghe de Brandenburg. După reînființarea județului Caraș (1779) o perioadă a aparținut de el. În perioada 1848-1888 satul românesc a intrat în posesia familiei cavalerului Malenița.

Biserica Ortodoxă (1930)

La 3 kilometri spre vest se află satul Sărăzani. Se pare că a aparținut lui Iancu de Hunedoara, dar a fost atestat documentar doar din anul 1514.

Numele provine de la sarazini, musulmanii ajunși în vestul Europei în Evul Mediu.

Totuși localitatea a fost tot timpul locuită de români, în ultima perioadă stabilindu-se acolo și ucraineni, veniți la muncă, pentru exploatarea lemnului.

Biserica Ortodoxă (1878)

Din Botinești, la 3 kilometri sud, pe valea Sarazului, este situată comuna Bârna, atestată documentar din 1514, în proprietatea lui Gheorghe de Brandenburg.

Consiliul Local și Primăria

În perioada 1690-1700 a aparținut de districtul Făget.

Biserica Ortodoxă (1895)

În apropiere, la 2 kilometri spre sud, în 1569 aparținând de județul Hunedoara, se află satul Jurești.

Sub austrieci a intrat în componența districtului Făget.

Sat românesc, nesupus colonizărilor, în 1889 s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Încă 3 kilometri spre sud și se ajunge în satul Drinova, aflat în 1514 tot în proprietatea lui Gheorghe Brandenburg, în 1596 deținut de Ștefan Josika și din 1601 de Ioan Vlad de Lugoj.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1905)

Pentru a ajunge în satul Botești, m-am întors la Jurești, apoi am rulat 3 kilometri spre est. Satul a fost atestat documentar din anul 1414, cu numele Begyesth. După cel de Al Doilea Război Mondial populația a început treptat să-l părăsească, ajungând azi să fie unul dintre cele mai mici sate din județul Timiș.

Biserica Ortodoxă (1980)

Ultimul sat care aparține de comuna Bârna este situat ceva mai departe. Din Botești m-am îndreptat spre vest, traversând dealurile împădurite. Apoi am urmat un drum lateral, spre nord, trecând peste câteva dealuri cu pășune, unde vitele, nepăzite, pășteau.

Am întâlnit și niște măgăruși, nepăsători la trecerea mașinii.

După 10 kilometri am ajuns în satul Pogănești, atestat documentar din 1453. În decursul timpului a aparținut acelorași proprietari, împreună cu celelate sate ale comunei. Pur românesc, după 1970 s-au așezat familii de ucraineni, venite la muncă, care azi au ajuns să fie majoritari.

Biserica Ortodoxă (1895)

Citește și Comunele Mănăștiur și Dumbrava, jud. Timiș