Comunele Curtea și Margina, jud. Timiș

Publicat pe de
1

Comunele Curtea și Margina, cu satele ce aparțin administrativ de ele, sunt situate în partea de nord-est a județului Timiș. La începutul secolului XVI Curtea a aparținut lui George de Brandenburg, ulterior lui Ștefan Bethlen. În 1658 Banatul a fost ocupat de turci (1658), care l-au deținut timp de un secol, apoi zona a intrat sub Imperiul Austro-Ungar, care au sistematizat-o. Casele risipite pe dealuri au fost mutate pe actuala vatră și s-a format satul Kortya, din 1717 aparținând districtului Făget.

Români, ortodocși, în 1794 localnicii au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”.

Clădirea, din bârne de gorun, acoperită cu șindrilă, cu un turn-clopotniță din lemn, a fost ridicată pe o fundație din piatră de carieră.

Pereții interiori au fost placați cu scânduri de stejar.

În perioada 1804-1806 interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, azi deteriorate.

În biserică s-au păstrat numeroase cărți de cult, multe din ele mutate în Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, construită în 1937.

De comună aparțin administrativ două sate. Satul Homoșdia, situat situat la 6 kilometri nord-est, a fost atestat documentar din 1514, când era locuit de români, a căror ocupație principală era prelucrarea lemnului. În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită în perioada 1782-1804. În timpul reparațiilor din 1922 bisericii i s-au adăugat 4 ferestre, exteriorul a fost tencuit și interiorul zugrăvit, pierzându-se vechea pictură.

Satul Coșava, situat la 3 kilometri nord de comună, a fost prima dată atestat documentar din 1405, dar așezarea a fost mult mai veche, pe teritoriul lui săpăturile arheologice descoperind piese din obsidian. Sat românesc, numit Kosava, în secolul XVI aparținea actualului județ Hunedoara și din 1690 districtului Făget din Banat. În 1776 localnicii au construit o Biserică de lemn pe care, un secol mai târziu, au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1893-1894), din piatră și lemn.

Fosta Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” au donat-o satului Coșevița, situat la 8 kilometri nord-est, la granița cu județul Hunedoara, azi aparținând administrativ comunei Margina, sat atestat documentar din 1540, despre care se presupune că s-a desființat sub ocupația turcilor și s-a refăcut în secolul XIX cu populație din zonă.

Pentru a ajunge în comuna Margina, din satul Coșevița se rulează 12 kilometri spre vest. În secolul XIV acolo exista Cetatea Margina, prima dată atestată documentar din 1365, dar amintită din 1288 ca parte a domeniului Icus, în posesia banilor Severinului Mihai și Velici. Se spune că în secolul XV în cetate a trăit Ecaterina de Margina, mama lui Iancu de Hunedoara și în perioada în care acesta a deținut cetatea Șoimoș (1456), și-a construit la Margina o reședință. În secolele următoare au avut loc numeroase bătălii între Imperiul otoman și Imperiul Austro-Ungar, cetățile din zonă ajungând să fie ocupate pe rând de aceștia, astfel în 1552 turcii au ocupat Cetatea Șoimoș, dar au deținut-o scurt timp, fiind alungați de trupele Principelui Ardealului Sigismund Báthory. Un an mai târziu principele a donat districtele Margina, cu 43 de sate şi districtul Mănăştiur, cu 31 de sate, lui Ştefan Török. Din 1658 Cetatea Margina a fost cedată turcilor, care au deținut-o 30 de ani. Bătăliile dintre imperii au încetat o dată cu Pacea de la Passarowitz (1718). Ulterior vechile cetăți din Banat au fost demolate.

Margina era locuită de români, ortodocși, care aveau o mânăstire. Fiind distrusă de atacurile turcești, în locul numit „Ocolitura lui Ilișoni”, au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1734-1737), din bârne masive de stejar, cu acoperiș de șindrilă și deasupra pronaosului cu un mic turn-clopotniță din lemn de stejar, placat la exterior cu scânduri, superior cu 2 bulbi suprapuși, în stil baroc. La sfârșit sec. XVIII, satul fiind sistematizat, biserica a mutată în actuala locație.

În timpul reparațiilor din 1924 pereții au fost acoperiți cu lipitură de pământ.

Apoi a fost ridicată o nouă biserică, de zid, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1938-1939) și biserica veche a devenit capelă. Azi, situată în mijlocul cimitirului, servește și ca biserică parohială pentru satul Zorani din apropiere, sat atestat documentar din 1597.

În decursul timpului Margina a devenit foarte cunoscută pentru Fabrica de oțet, construită de o firmă germană (1912), inițial pentru distilarea chimică a lemnului de fag, ulterior producătoare de oțet, acetonă, etc., în care au fost aduși să lucreze  germani și maghiari. În anii 1932-1933 fabrica a devenit una dintre cele mai mari producătoare din Europa. Fiind naționalizată (1948), a fost numită Distileria de Lemn Severin și din 1968 a devenit secție a Combinatului Solventul.

Producția s-a diversificat, pe lângă oțet fiind create substanțe farmaceutice, pentru industria alimentară, chiar constructoare de mașini. După evenimentele politice din 1989 fabrica a fost abandonată, azi existând doar ruinele din cărămidă roșie, vizibile pe marginea șoselei.

De comună aparțin administrativ 7 sate răsfirate în zonă, dintre care Coșevița și Zorani, pe care le-am menționat deja. La 4 kilometri sud de comună se află satul Breazova, atestat documentar din 1379.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1962)

Satul Sintești, situat la 3 km nord-vest de comună, este pomenit în documentele unui proces dintre George Brandenburg și Paul Tivadar (1511), din 1597 aparținând lui Stefan Török și în 1620 lui Ștefan Bethlen.

Biserica Baptistă

În sat a existat o Biserică de lemn (1737), înlocuită în 1813 cu una din zid, actuala Biserică „Nașterea Maicii Domnului”.

Din Sintești, rulând 6 kilometri spre nord, se ajunge în satul Groși, în perioada 1508-1519 deținut de Abrahamfy. Sub ocupația otomană este pomenit cu numele de Gros, locuit de români, care în decursul timpului s-au ocupat cu mineritul, în special extracția și spălarea aurului, iar sub Imperiul Austro-Ungar, numit Grosch (1717). În sat s-a păstrat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, cu pereții exteriori din bârne de stejar, un turn-clopotniță cu bulb în stil baroc, construită în Căpâlnaș, pe valea Mureșului (1741) și adusă la Groși în 1826.

Pe bolta navei, în partea superioară a altarului și iconostas se pot vedea fragmente din vechea pictură.

Pentru a fi protejate, azi sunt acoperite, așteptând o restaurare…

La 5 kilometri nord-est de comună este situat satul Nemeșești, atestat documentar din 1427, cu numele Nemche. În 1597 Principele Transilvaniei Ștefan Báthory l-a donat lui Stefan Török. În decursul timpului satul, locuit doar de români, a fost deținut de mai mulți nobili maghiari. În el am văzut Biserica de lemn „Sf. Mc. Nichita Românul” (1798), azi cu exteriorul tencuit și vopsit în culoarea albă, acoperișul de tablă, având turnul-clopotniță din lemn.

Rulând 6 kilometri spre nord-est am ajuns în satul Coșteiu de Sus, atestat documentar din 1548, cu numele Lucăcești, nume păstrat până la sfârșitul secolului.

La recensământul din 1717 satul figura doar cu 10 case, iar la cel din 2002 cu 188 locuitori, majoritar români, restul veniți din Ucraina.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1908)

Deși harta Google arată că satul Bulza se poate accesa din Coșteiu de Sus, rulând cca 6 kilometri spre nord, după spusele localnicilor acel drum nu există. Așa că l-am vizitat în altă excursie, când am urmat un drum forestier, cu plecare din satul Căprioara, jud. Arad. Fiind nesemnalizat și întâlnind la unele intersecții de „drum” niște plăcuțe scrise de mână, unele ascunse de copaci, cei cca. 9 kilometri i-am parcurs în cam 20 minute. Ciudat ! Strada satului era asfaltată și marcată !

Satul a fost prima dată atestat din 1366, cu numele Baltháza (Bălteni). În 1598 era deținut de Principele Ardealului Sigismund Báthory.

Am străbătut acel drum mai ales pentru a vedea Biserica de lemn „Sf. Ioan Teologul” (1830), pe care am găsit-o închisă.

Deși citisem că la recensământul din 2002 satul avea 34 locuitori, stând de povești cu o familie de localnici (iulie 2024), aceștia mi-au relatat că doar 6 persoane locuiau acolo permanent, printre care și ei, restul caselor fiind ocupate temporar.

Fiind persoane în vârstă, viața lor era foarte grea. Se hrăneau cu păsări de curte și produse cultivate de ei, arareori fiind aprovizionați de fiul lor, orășean. Cea mai mare temere era să nu se îmbolnăvească, deoarece de multe ori nu aveau cum să folosească telefonul, neavând semnal, releul din apropiere dând rateuri.

București- Muzeul Căilor Ferate Române

Publicat pe de
1

Primul Muzeu al Căilor Ferate Române din București, numit Muzeul Ceferiștilor, a fost creat cu o colecție de locomotive și vagoane vechi, care au fost salvate de la dezmembrare (1924), documente, fotografii, uniforme, etc., donate de diverși ceferiști, instituții, care au fost expuse sub tribunele și în curtea stadionului Giulești și inaugurat în 1939, cu ocazia „Ceferiadei”. 

A funcționat o scurtă perioadă de timp, exponatele fiind distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Cele recuperate au fost depozitate în parterul Palatului Administrativ C.F.R. În 1953, o dată cu înființarea Casei Tehnicii Căilor Ferate, exponatele au fost mutate în actuala locație, ocupând parterul unei clădiri din apropierea Gării de Nord, formând Muzeul Căilor Ferate Române, care a fost deschis publicului doar 7 ani, apoi reamenajat și redeschis în 1969.

În timp a suferit multe modificări, i-au fost alocate tot mai puține spații de expunere, exponatele au fost depozitate în depou și în final muzeul a fost închis.

În 2004 a intrat în subordinea Centrului Național de Calificare și Instruire Feroviară care l-a reamenajat  și în 2012 redeschis publicului, când s-a inaugurat cea mai mare dioramă feroviară din țară, cu 260 metri de șine, automatizată, care redă sistemul feroviar, creat cu tuneluri, poduri, semnalizatoare, etc.

În muzeu se pot vedea machete ale locomotivelor cu abur „Reșița” (1873) și „Pacific”, importată din Germania  (1913), a celor diesel hidraulice, folosite la tracțiunea trenurilor, fabricate în anii 1967-1991 și unele componentele tehnice folosite de ele.

Sunt expuse mijloacele de comunicație, instalațiile folosite de dispeceri, un telegraf Morse din 1869.

În mijlocul sălii, numită după Anghel Saligny (1854-1925), unul dintre întemeietorii ingineriei românești, reconstituită la scară redusă, se află garnitura trenului care în 1869 a făcut prima cursă pe o linie de cale ferată în România, București-Giurgiu, fiind tras de locomotiva cu aburi „Călugăreni”, folosită până în 1900, apoi depozitată într-un depou și avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Este înconjurată de diverse obiecte și fotografii vechi, unele legate de personalități din domeniu.

Muzeul dispune de un mic spațiu în care se rulează filme din fototecă și unele ce reproduc imaginile văzute prin fereastră, într-o călătorie cu trenul.

Citește și București- Biserica „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă

București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe de
1

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat  după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor.  În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.   

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea  Cenaclul „Atlantida”  (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc. 

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de  George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia  George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu. 

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București. 

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și  Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și  Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și  Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată,  în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.  

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat,  în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află  o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor,  a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.   

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru  Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde  manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București,  statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost  dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922  pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află  Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Publicat pe de
1

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” din București este situată în cartierul Cotroceni, în apropierea Palatului Cotroceni. Din 1994 a primit numele primul Profesor de Botanică al Universității din București, întemeietorul Institutului Botanic și al Grădinii Botanice, Dimitrie Brândză (1846-1895).

La inițiativa Dr. Carol Davila, cu permisiunea Domnitorului Barbu Știrbei, în 1860 s-a înființat prima grădină botanică din oraș, situată pe locul actualei grădini a Palatului Cotroceni, în care s-au cultivat diverse plante medicinale și au fost instruiți elevii Școlii Naționale de Medicină. În 1874, fiind trecută în administrația Facultății de Științe, grădina a fost transferată lângă Palatul Suțu, spațiu amenajat azi ca Piața Universității, perioadă în care director a fost numit Brândză. Până în 1976 acesta a adunat o colecție de peste 3.700 de specii de plante, o parte vii, o parte în herbare.

Apoi grădina a fost mutată în actuala locație (1884). Până în 1891s-a plantat diversitatea mare de plante, s-a creat Colina Coniferelor, cu exemplare din România și din alte țări, exemplu chiparosul, originar din America de Nord, pe care s-a creat o cascadă artificială, ce se varsă într-un mic lac cu nuferi, populat cu broaște țestoase, pești și păsări de baltă, s-au construit serele și clădirea Institutului Botanic. Amenajările de abia terminate, în 1892 grădina a fost afectată de o mare inundație. Reamenajată, în timpul Primului Război Mondial a fost folosită de trupele germane. Intrând în administrația Primăriei Municipiului București, în perioada 1930-1935 grădina a fost extinsă, s-a amenajat Parcul Universitar, cu Grădina italiană, în centrul căreia s-a creat un bazin cu o fântână arteziană, decorată cu sculptură metalică. În parc s-a construit un restaurant, devenind un loc foarte frecventat.  

În timp în herbar s-au adunat peste 800.000 de planșe, din care doar 200.000 au fost salvate, restul fiind distruse în bombardamentele aliaților din 1944, o dată cu clădirile Insitutului Botanic și Muzeului Botanic, când serele și plantațiile au fost grav avariate. În anii 1960 s-a construit un nou Institut Botanic și în anii 1973-1976 noi sere, în care s-au plasat cca. 3.000 de specii.

Azi grădina acoperă o suprafață de 18,2 hectare din care 17,5 hectare sunt ocupate expoziția în aer liber, 3.800 metri pătrați de sere și restul de Muzeul Botanic, Facultatea de Biologie și clădiri administrative. Expoziția în aer liber a fost împărțită în 12 sectoare, sectorul decorativ, amenajat în anii 1955-1956 cu cca. de 500 de soiuri de plante-copaci, arbuști, flori, fiind situat lângă intrare.

Sectorul plantelor rare, înființat în 1962, conservă plante autohtone ca ghimpele, bujorul de stepă. Sectorul plante mediteraneene conține 150 de specii, unele dintre ele existând și în flora din Dobrogea, Oltenia și Banat, cum ar fi  levănțica.Lângă el se întinde Sectorul Flora Dobrogei, cu 60 de plante adaptate la condițiile zonei de stepă. Alte sectoare sunt Grădina italiană, Iridarium cu cca. 80 de soiuri de iriși, Rosarium, întins pe 1 hectar, cu 200 soiuri de trandafiri între arbuști și copaci din familia Rosaceae, Grădina Bunicii cu plantele cultivate în grădinile tradiționale românești, flori,  plante medicinale și aromatice, pomi fructiferi, Grădina Istorică cu specii de plante consumate în Europa de-a lungul timpului, unele înlocuite cu plantele aduse din America, Grădina cu Remedii, lângă Serele de Expoziție, cu specii utilizate în tratamentele populare sau în realizarea produselor farmaceutice. 

În centrul grădinii, întins pe 9.000 metri pătrați, se află un lac, cu o insulă în mijloc, care poate fi accesată pe un pod metalic. Pe ea sunt cultivate specii de plante iubitoare de apă.

Sera Veche a fost construită în anii 1889-1891, pe o suprafață de 760 metri pătrați.

Avariată în cele Două Războaie Mondiale, a fost refăcută, în ea fiind cultivate plante tropicale și subtropicale, mediteraneene, suculentele, etc., putând fi vizitată până în 1976, când a fost închisă.

Unul dintre pavilioanele ei a fost reabilitat în 2011 și este folosit pentru multiplicarea plantelor necesare grădinii, a plantelor pentru studiul studenților, întreținerea colecțiilor existente, etc., o parte fiind amenajată ca o pădure exotică. În apropiere există și o seră de producție semi-îngropată.

Noile sere au fost construite în perioada 1973-1976, pe o suprafață de 2.500 metri pătrați și amenajate cu cca. 3.000 de specii provenite din România, Africa, India, Indonezia, America de Sud, grupate în 8 compartimente cu palmieri, bananieri, ficuși, citrice, plante carnivore, bromelii, orhidee, cactuși, plante suculente, etc.

În compartimentul plantelor acvatice tropicale se află un bazin central cu o colecție de nuferi tropicali și plate acvatice, în colțurile lui 3 exemplare de mangrove și în jurul lui plante aromatice condimentare, între care și ghimbirul.

Compartimentul ferigilor tropicale grupează specii de plante fără flori, cultivate ca plante ornamentale și uneori alimentare.

În 1882 Dimitrie Brândză a înființat primul Muzeu Botanic din București, cu herbarul personal și colecții aduse de la Iași, pe care le-a etalat în Palatul Universității. După 2 ani muzeul a fost distrus de un incendiu și a fost reamenajat în actuala grădină, în Institutul Botanic din zona Colinei Coniferelor. Clădirea a fost distrusă în bombardamentele din 1944 și exponatele salvate au fost păstrate în fostul restaurant, până la construirea noului Institut Botanic (1960), când au fost expuse în 2 săli din clădirea administrației, împreună cu picturile Angelinei Santocono, muzeul fiind accesibil doar cadrelor și studenților Facultății de Biologie.

În 1974 muzeul a fost mutat în actuala locație, o clădire din apropierea intrării în grădină, construită în 1895,  în stil brâncovenesc. Fiind avariată de cutremurul din 1977, clădirea a fost refăcută și extinsă.

În cele 17 săli azi sunt expuse peste 5.000 de specii de plante și 1.000 de specii exotice. Colecțiile de vederi, timbre, schițe în creion, arată amenajările consecutive ale grădinii.

Sunt prezentate plantele și animalele care trăiesc în etajul alpin, în peșteri, păduri, la câmpie, vegetația acvatică, atât prin ilustrații, cât și prin materiale conservate, animale împăiate și diorame.

Cea mai mare sală e dedicată plantelor ornamentale cultivate, lângă care se află și câteva animale împăiate. În vitrine sunt expuse obiecte din material vegetal aduse din Indonezia și o colecție de nuci de cocos.

În alte săli se pot vedea aparatura folosită în cercetare, lucrări științifice, diplome ale naturaliștilor și premii obținute de Grădina Botanică la diferite concursuri.

Azi în Institutul Botanic se află herbarul cu cca. 520.000 specimene de ferigi, alge, fungi, etc. și preparate microscopice cu probe de polen, care nu poate fi vizitat.

Citește și București- Muzeul Căilor Ferate Române

Săliște și Sibiel, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Excursia de 7 zile prin țară se apropia de sfârșit. Ultima noapte am petrecut-o în satul Sibiel, din județul Sibiu, situat la poalele munținlor Cibinului, unul din cele 9 sate aparținătoare administrativ de orașul Săcele.  

Pensiunea Sandra

A doua zi urma să vizitez orașul Săliște, apoi să  rulez cei cca. 250 kilometri până acasă,  la Arad.

Cum nu se înserase încă, după ce m-am cazat, am ieșit să mă plimb pe străduțele înguste, mărginite de casele săsești, construite în secolele XVIII-XIX.

Dorind să văd măcar exteriorul  bisericii, din 1924 declarată  monument istoric, am traversat râul Sibiel și m-am îndreptat spre centrul satului.

În secolul XVI la 5 kilometri de sat, în localitatea Chilii, a existat o mânăstire, în cadrul căreia funcționa o școală, folosite de locuitorii zonei. În secolul XVIII acestea au fost desființate și localnicii din Sibiel au construit Biserica „Sf. Treime” (1765), atunci greco-catolică, clădire din bolovani de piatră, legați cu cărămidă și mortar, al cărei interior a fost pictat în frescă (1774-1775). În decursul timpului pictura a fost acoperită cu var, dar în perioada 1965-1969 a fost restaurată. Azi biserica servește cultul ortodox.

În apropierea satului, pe dealul Cetate, se află ruinele Cetății Salgo, menționată documentar din 1383, la care,  din păcate, nu mai aveam timp să urc.

A doua zi, ultima din acea excursie, am parcurs 5 kilometri nord-vest, până în Săliște, din 2003 declarat oraș.

Judecătoria Săliște

Pe vremuri, sat de munte, ocupația de bază a locuitorilor era creșterea și păstoritul oilor. În timp s-a dezvoltat și comerțul, în sat ținându-se târguri, la care veneau comercianți din Transilvania, Oltenia și Muntenia, în secolul XIX devenit foarte cunoscut mai ales pentru produsele alimentare (lapte, brânză, etc.) și lâna toarsă.

Majoritatea români, ortodocși, în perioada 1761-1785 au construit Biserica  Ortodoxă  „Înălțarea Domnului”,  azi numită și Biserica Mare. I  s-a adăugat și hramul „Sf. Mc. Oprea”, după sălișteanul care, împreună cu câțiva locuitori ai zonei, au mers la Viena,  pentru a cere Împărătesei Maria Teresa toleranţă pentru religia ortodoxă, dar nu au reușit. Au fost întemnițați, torturați și în cele din urmă au decedat.

Clădirea în stil bizantin, cu turnul clopotniță și acoperișul după modelul bisericilor săsești, prezintă la exterior casete și o friză superioară cu ocnițe, toate decorate cu picturi ce prezintă personaje și scene biblice.

E compusă din pronaos, naos și altar, care au fost pictate în frescă (1784-1791), din picturile vechi păstrându-se până azi doar cele din cupola pronaosului.

Cupolele naosului și pronaosului sunt despărțite prin arcade largi, de susținere.

Iconostasul, din lemn aurit, e decorat cu picturi prezentând personaje biblice.

Deasupra pronaosului se află un spațiu asemănător celui pentru orgă și cor din bisericile catolice, al cărui tavan e susținut de 4 șiruri de stâlpi din lemn.

Biserica și pictura interioară au fost restaurate în anii 1974-1976.

Lângă biserică se află Liceul Tehnologic „Ioan Lupaș”, cu clase I-XII, în care urmează cursurile elevi din Săliște și din toate satele și comunele din Mărginimea Sibiului. Prima școală din Săliște a fost atestată documentar din 1616, dar tradiția locală spune că a fost mult mai veche.Inițial a funcționat pe lângă biserică. Numărul elevilor crescând, s-au închiriat 5 case, folosite până în 1821, când din fondurile bisericii și donațiile populației s-a construit prima școală, în care au predat 2 învățători. În 1865 Mitropolia Românilor din Transilvania și Ungaria a recunoscut-o ca școală capitală normală, cu 4 clase, care a primit dreptul de a elibera diplome. Părinții copiilor plăteau o taxă (didactru), folosită pentru salariile învățătorilor. În timp școala s-a extins, s-au construit noi corpuri (1926, 2008), azi având săli spațioase și o remarcabilă sală festivă, construită în 1903, decorată asemănător sălilor de spectacole vieneze.

În Săliște s-au născut multe personalități, între care membrii ai Academiei Române Ioan Lupaș (1880-1967), istoric și om politic, Axente Banciu (1875-1959), profesor și publicist, Dumitru Roșca (1895-1980), filozof și traducător, Episcopul Dionisie Romano (1806-1873), cărturar și traducător, etc., ale căror busturi au fost plasate în parcul amenajat pe marginea râului, zonă numită Aleea Personalităților.

Azi în oraș funcționează 3 muzee: Muzeul Culturii Săliștene, Muzeul Protopopiatului Ortodox şi Muzeul Silviculturii.

Pe cealaltă parte a râului Pârâul Negru, numit și râul Săliște, se află Primăria Săliște, cea mai impozantă clădire din oraș.

Am părăsit centrul orașului și, urmând o străduță îngustă, după 5 minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (Brata), construită în perioada 1874-1881, în stil neogotic.

M-am întors și cu mașina m-am îndreptat spre cimitirul de la marginea orașului, unde se află o altă biserică veche, azi pe lista monumentelor istorice. Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Grui a fost ctitorită de familia Cîndea (1742), când s-au ridicat nava și absida actualei biserici.

Turnul clopotniță a fost adăugat abia în 1816.

În perioada 1787-1790 interiorul a fost pictat în frescă, picturi azi dispărute, în timp fiind acoperite cu var.  S-au păstrat doar friza și picturile din nișele duble, situate la exterior, în partea inferioară, realizate în 1812, an inscripționat, împreună cu numele pictorilor, în partea de nord a absidei.

Mânăstirea Crasna și Mânăstirea Cheia, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Mânăstirea Crasna se află în zona central-nordică a județului Prahova, pe teritoriul satului Chiulești, într-o pădure de la poalele munților Ursoaia.

Pentru a ajunge la ea, am depășit satul, am traversat câteva dealuri, pe un drum neasfaltat și am parcat în apropierea râului Crasna.  

Până la mânăstire, situată pe platoul unui deal, am urcat pe niște alei, amenajate cu trepte.

Se presupune că la începutul secolului XVIII pe acel loc s-au așezat câțiva călugări, care au construit Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, câteva chilii și au format un schit, prima dată atestat într-un act de donație din 1745.

În timpul atacurilor turcești (1821) în satul Băjenari s-au refugiat mulți oameni din zonă și proprietarul moșiei, postelnicul Dinu Constantin Potlogea, a construit pentru ei actuala biserică din zid (1824-1828), prevăzută cu o singură turlă, situată deasupra naosului. Pridvorul închis, situat mai jos decât restul construcției, probabil a fost adăugat ulterior.

Pronaosul e despărțit de naos prin 4 coloane, ce susțin arcada boltei.

Catapeteasma din lemn sculptat, acoperit cu foiță de aur, a fost lucrată la Viena.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1832-1834, prezentând personaje și scene biblice.

Ulterior a fost ridicată clopotnița, azi prevăzută cu un gang pictat, prin care se accesează mânăstirea.

Potlogea călugărindu-se, cu acordul Episcopului Buzăului, în jurul bisericii a construit  chilii din lemn, în care a adus călugări de la Mânăstirile Cheia și Ciolanu și a reînființat schitul (1829), devenind starețul lui, căruia și-a donat moșia. Ulterior singurul său fiu, devenind văduv, s-a călugărit și a donat și el schitului moșia sa. A înființat o școală cu internat, folosit de copiii din satele vecine.

După secularizarea averilor mânăstirești (1864), schitul a fost părăsit, în el rămânând doar 2-3 călugări, care l-au arondat Mânăstirii Cheia, când a fost numit Schitul Crasna. În timp rămânând un singur călugăr, în 1920 schitul a fost jefuit de ocnașii de la Slănic. Deși sub comuniști, stareții Nicodim, Ghedeon și Galaction au început să-l refacă (1964), adăugându-se și un aghiasmatar.

În anul 1983 biserica a fost renovată și în 1991 interiorul repictat.

După evenimentele din 1989, s-a ridicat o nouă biserică, din cărămidă și beton, acoperită cu tablă, cu 3 turle, una deasupra naosului și două laterale, deasupra pridvorului, mărginit de coloane care susțin arcade.

Pronaosul este despărțit de naos printr-o arcadă. Catapeteasma, din lemn sculptat, e decorată cu personaje biblice.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.

Lateral de cele două biserici s-a construit Monumentul Eroilor, lângă el două clădiri din cărămidă și piatră, una cu 2 etaje pentru chilii și una cu un etaj pentru oaspeți. Din anul 2001 schitul a fost transformat în mânăstire, la care se desfășoară numeroase pelerinaje.

M-am întors la mașină, apoi în sat, de unde m-am îndreptat spre Homorâciu, unde am intrat pe drumul principal, pe care l-am urmat spre nord, în total 36 kilometri,  până la Mânăstirea Cheia, situată pe valea Teleajănului, la poalele Munților Ciucaș, pe vremuri zonă de frontieră între Țara Românească (Valahia) și Transilvania. Povestea ei  mi se pare destul de tristă, fiind ruinată și refăcută de mai multe ori. 

În 1770 a existat prima Biserică de lemn „Sf. Nicolae”. Fiind distrusă de turci (1777), în jurul anului 1820 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Treime”, în jurul ei câteva chilii și s-a format Schitul Cheia.

La rândul ei a fost distrusă de un incendiu, din ea fiind salvate doar ușile împărătești, câteva strane, sigiliul gravat cu textul „Schitul Cheia, 1832”, sfeșnice, un antimis și cca. 13 volume, donate schitului de oierii din apropiere.  

În perioada 1835-1839 s-a construit actuala biserică din zid, în stil muntenesc, cu 3 turle și după 1844 s-au ridicat trei corpuri de chilii din zid.

De la Viena s-a adus iconostasul, în stil baroc, din lemn sculptat, aurit. Apoi interiorul a fost pictat de un reprezentant al școlii de pictură de la Buzău.

Dorindu-se ca mânăstirea să fie transformată în cazarmă de grăniceri, Ministerul Cultelor a mutat călugării la Vărzărești (1864). Mitropolia a salvat-o, dar prea târziu. În ea rămânând puțini călugări, aceștia au construit clopotnița, o casă țărănească (1902), dar nemaiavând fonduri, treptat mânăstirea s-a deteriorat. Fiind numit stareț (1909-1934), Grigorie Munteanu-Georgescu a reparat-o, a decorat interiorul bisericii, icoanele împărătești fiind îmbrăcate în argint de argintarul Lazăr din Ploiești (1911-1912).

Pentru oficierea slujbelor în timpul iernii, în perioada 1919-1927 s-a construit Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”.

În timpul Primului Război Mondial trupele germane, retrăgându-se,  s-au cantonat la Cheia, au jefuit și distrus clădirile mânăstirii. După război incinta a fost reparată și în 1934 clopotnița refăcută după modelul original. Prin legea din 1939, i s-au atribuit 20 de hectare de pădure și, în sfârșit, mânăstirea a prosperat.

Sub regimul comunist numărul călugărilor a scăzut, în anii 1960 existând în jur de 20, majoritatea bătrâni. Patriarhia Română i-a transferat la Mânăstirea Dealu, a restaurat și modernizat ansamblul mânăstirii și l-a transformat în casă de odihnă pentru preoții și funcționarii bisericești  (1962-1965).

În marele cutremur din 1977 clădirile au fost avariate, ulterior refăcute, consolidate, din 1980 ocupate din nou de călugări și a redevenit mânăstire. Până în 1988 pictura interiorului bisericii a fost restaurată.

Acesta a fost untimul obiectiv vizitat în județul Prahova, pe care l-am părăsit, continuând drumul spre nord, prin județul Brașov. După 31 kilometri m-am oprit pentru câteva minute la Lacul de acumulare Săcele, întins pe 148 hectare, realizat pe râul Târlung, prin construirea unul baraj de 45 m înălțime și 709 m lungime (1971-1975). După supraînălțarea digului (2020), capacitatea lacului a crescut la cca. 28 milioane metri cubi. Este folosit pentru crearea de energie electrică și alimetarea cu apă a zonelor înconjurătoare. Cu aprobarea paznicului, care văzându-mă s-a și ivit în zonă, am fotografiat lacul și mi-am continuat drumul, spre județul Sibiu, unde urma să mă cazez.

Stațiunea Slănic, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Stațiunea balneoclimaterică Slănic este situată în partea central-nordică a județului Prahova, pe valea pârâului Slănic, în Subcarpaţii de Curbură, zonă bogată în zăcăminte de sare, după care a primit și numele, în limba slavonă slanu însemnând sărat și Slaniku târg de sare.

Fiind într-o excursie prin țară, îmi rezervasem cazarea la un hotel din centrul stațiunii, urmând ca a doua zi să vizitez Ocna de sare Slănic, apoi să continui drumul de întoarcere spre casă, la Arad.  

Hotel Teju

Din păcate am aflat că intrarea la ocnă se face începând cu ora 9 dimineața și cei care nu au rezervare formează o coadă imensă la bilete, încă cu câteva ore înainte de deschidere. Dezamăgită (mai ales pentru ocnă mă oprisem acolo), după ce am luat masa pe terasa hotelului (altele nu am mai văzut în centrul stațiunii),am pornit să cutreier prin stațiune.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1532, ca sat de moșneni, a căror ocupație de bază era extragerea sării. Dorind să înființeze o mină (ocnă), în 1685 Spătarul Mihail Cantacuzino a cumpărat moșia Slănic, act în care sunt menționate și vechile ocne de la Teișani, de mică adâncime, situate la 5 kilometri de Slănic. Prima exploatare s-a deschis pe Valea Verde (1688), urmată de cea de la Baia Baciului  (1689-1691), apoi spătarul a donat moșia și ocnele Mânăstirii Colțea din București (1713).

În decursul timpului, intrând în proprietatea statului, s-au amenajat Ocna din Vale (1819-1865), Ocna din Deal (1838-1865), Mina Carol (1881), care a funcționat până în 1935, simultan cu mina Mihai (23 August), deschisă în 1912. A început exploatarea de mare adâncime, sub minele Carol și Mihai fiind creată mina Unirea, care a funcționat până în 1970, apoi în mina Victoria și din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din zona de sud-est a zăcământului de sare din Slănic. 

Azi în stațiune se află mai multe lacuri saline, cu fundul acoperit de nămol cu proprietăți terapeutice. Trei dintre ele,  Lacul Miresei (1.300 metri pătrați), Baia Porcilor (1.500 metri pătrați) și Baia Baciului  (6.100 metri pătrați), sunt încorporate într-un complex, amenajat ca ștrand, care „bineînțeles” că la ora 18 era închis, doar era august, în plin sezon estival…

Baia Baciului

Am luat viteză spre Muzeul Sării Slănic, sperând ca măcar pe acela să-l pot vizita. Am avut noroc cu o doamnă, care tocmai îl închidea. Amabilă, mi-a oferit un scurt timp, cât dânsa își încheia actele zilei.

Muzeul funcționează într-o casă din secolul XVIII, azi pe lista monumentelor istorice, numită atunci Casa Cămărăștiei. După ce a fost restaurată, interiorul a fost amenajat și în 2003 muzeul deschis spre vizitare.

În muzeu sunt expuse documente, planșe geologice, cristale de sare.

Folosind  manechine, unelte și utilaje, s-au reconstituit unele din fazele prelucrării sării la Slănic.

De asemenea sunt descrise flora și fauna din zonă.

Într-una din încăperile de la etaj a fost reconstituit biroul cămărașului, cea mai importantă persoană din administrația ocnei, numită direct de domnitorul țării, care angaja muncitorii și era responsabil de extracția și vânzarea sării. Cel mai renumit cămăraș a fost boierul grec Biv-vel- Clucer  Ion Hagi Moscu, numit în 1791 de Domnitorul Mihai Șuțu, revenit pe tron după pacea de la Șistov, când turcii și austriecii au părăsit Țările Române. Moscu și-a menținut funcția până în 1814.  

Din 1793 devenit domnitor, Alexandru Moruzi i-a arendat  Ocna Slănic, cu condiția să ridice o biserică pentru funcționarii și lucrătorii salinei și să suporte întreținerea ei.

În perioada 1797-1800 Moscu a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, fapt atestat de pisania, scrisă cu litere chirilice, de pe placa de piatră postată deasupra ușilor altarului, în care  primii slujitori au fost călugări greci, ale căror morminte sunt situate în pridvorul bisericii.

Clădirea în stil bizantin, azi monument istoric, a fost creată din cărămidă arsă, acoperită cu șiță și interiorul pictat în frescă.

În acel timp localnicii foloseau Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, din cimitir. Fiind demolată, din 1893 au primit aprobarea de a folosi Biserica Sf. Trei Ierarhi”.

După decesul ultimului preot plătit de salină, din 1898 în biserică a slujit preotul fostei Biserici „Sf. Gheorghe”, când la altar slujba se ținea în grecește, la strană și în limba română.

Biserica a fost restaurată între anii 1928-1929, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, când s-a consolidat clădirea, s-au construit bolțile din beton armat, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, s-au înlocuit turla clopotelor și ușile de la intrare.

În perioada 1958-1961 picturile care s-a păstrat în pridvor, pe catapeteasmă și cele 2 icoane cu Maica Domnului situate la exterior, în dreptul ferestrei altarului, au fost restaurate.

Pereții goi, cca. 600 metri pătrați, au fost pictați.

De la biserică m-am întors în centrul orașului, unde în 1948 a fost postat Monumentul Eroilor, un soldat cu pușca în mâini, în poziție de atac și o femeie cu mâinile ridicate, ținând coroana și drapelul, situate pe un soclu, pe care sunt postate două plăci, una  amintind eroii și una cu o scenă din război.

De acolo am urmat artera centrală, pe lângă Gara Slănic și hotelul în care mă cazasem.

În nici 5 minute am ajuns la Primăria veche Slănic, construită la începutul secolului XX , o dată cu Judecătoria, Banca „Comoara,  prima bancă populară din oraș, o școală de fete și una de băieți, perioadă în care  Maiorul Niță Nedelcovici, participant la Războiul de Independență (1877-1878), decorat cu Steaua României, a fost numit primarul orașului (1903-1911).

În timpul Răscoalei de la 1907 primarul s-a alăturat demonstrației muncitorilor salinei și țăranilor, din fața administrației. În amintirea lui, în curtea Primăriei vechi, a fost postată  statuia Maior Niță Nedelcovici.

Lângă Primăria veche se află un parc, amenajat în aceeași perioadă, azi întins pe cca. 4.000 metri pătrați, din 2010 numit Parcul Maior Niță Nedelcovici.

Plimbându-mă pe alei, am trecut pe lângă Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, o placă inscripționată cu numele eroilor din Slănic, surmontată de o cruce.

De la parc, trecând râul Slănic, se ajunge la Baia Verde, amenajată ca ștrand cu taxă, pe care nu am putut-o vedea, și ea fiind închisă. De asemenea în stațiune mai există și Baia Roșie, pe care nici măcar nu am mai căutat-o. M-am întors la hotel, urmând ca a doua zi să părăsesc stațiunea. Nu doream să pierd timpul la cozi interminabile, ocna urmând să o vizitez în altă excursie, când voi lua bilet din timp.

Citește și Mânăstirea Crasna și Mânăstirea Cheia, jud. Prahova

Mânăstirea Zamfira și Mânăstirea Mălăiești, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Mânăstirea Zamfira „Înălțarea Domnului; Sf. Ierarh Nifon” se află la 18 kilometri nord de Ploiești, județul Prahova. Este situată pe teritoriul comunei Lipănești, în apropierea satului Zamfira.

La inițiativa Zamfirei Apostoli, văduva bogatului comerciant Manoil (Mano) Apostoli, pe acel loc a început construirea unei biserici. Zamfira decedând, biserica a fost terminată de nora ei Smaranda,  nepoata Voievodului Șerban Cantacuzino (1743), care a donat terenurile înconjurătoare și din 1776 s-a format un schit de călugări, atestat de un document în care apare Dionisie, stareț al schitului, după moartea ei subordonat Episcopiei Târgoviște.

Un secol mai târziu, călugării au plecat și schitul a fost ocupat de maici, când a fost transferat Mânăstirii Câmpulung, ce aparținea de Mitropolia București (1832).

Biserica și chiliile au fost în timp deteriorate de cutremure.

Devenit mitropolit (1850-1875), Nifor a vizitat schiturile și mânăstirile subordonate. Ajungând la Schitul Zamfira, găsind biserica ruinată, până în 1860 a construit actuala biserică, al cărei interior a fost pictat de Nicolae Grigorescu (1856-1857), o clopotniță, a refăcut chiliile și vechea Biserică „Sf. Treime”, azi situată în cimitirul adiacent mânăstirii.

Fiind zonă seismică,  cele mai importante cutremure având loc în anii 1940 și 1977, clădirile au fost avariate. În perioada 1977-1982 s-au efectuat lucrări de reparații majore, când s-a repictat și interiorul bisericii, în stil neo-bizantin.

Azi biserica prezintă o turlă înaltă, octogonală, un pridvor deschis, mărginit de 4 coloane, ce susțin un fronton triunghiular, pronaos, despărțit de naos prin 2 stâlpi cu arcade și altarul principal, cu catapeteasma aurită, decorată cu numeroase picturi prezentând sfinți și scene biblice.

La 6 kilometri nord de mânăstire, pe teritoriu comunei Dumbrăvești, lângă satul Mălăiești, arheologii au descoperit urmele unui castru roman- monezi, ceramică, arme, etc. Tradiția spune că în secolul XVII acolo se întindea pădurea Mălăiești, unde exista un schit de călugări, subordonat Mânăstirii Vâlcănești, condus de călugărul Vlad.

Pe locul lui azi se află  Mânăstirea Mălăiești „Sf. Antonie Cel Mare”,  mânăstire de călugări, ctitorită de. Ieromonahul Antonie Lita, de la Mânăstirea Crasna, jud. Prahova, care a visat că pe acel loc trebuia să construiască o biserică. Astfel s-a deplasat la Mălăiești, împreună cu câțiva călugări și pe 2 hectare de teren arabil și 1 hectar de pădure, donate de ploieșteanul Guiu Ioan, au înființat mânăstirea. Din anul 1995 a început  construcția  bisericii, perioadă în care slujbele s-au oficiat într-o încăpere, amenajată în acel scop.

Antonie fiind trimis să înființeze altă mânăstire, în locul lui a fost numit stareț călugărul Lazăr Nan, de la Mănăstirea Runc, din Arhiepiscopia Iaşi, sub care s-au ridicat aghiazmatarul, corpul de chilii  și în sudul bisericii clopotnița, cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

Biserica „Sf. Antonie Cel Mare, Sf. Mc. Fanurie, Nasterea Sf. Ioan Botezătorul ” a fost terminată. Prezintă un pridvor închis, deasupra naosului  o turlă mare, octogonală și două mai mici, deasupra pronaosului. Pe ușa de intrare au fost reprezentați sfinții ocrotitori și Sf. Vasile Cel Mare.

Până în 2004 interiorul a fost pictat în ulei, prezentând personaje și scene biblice. Pe peretele vestic al pronaosului au fost create portretele celor 2 ctitori – Vasile Cucu din București, Traian Blebea din Boldești, jud. Prahova, ale Patriarhului Teoctist și al Preasfințitului Teodosie Snagoveanul.

Citește și Stațiunea Slănic, jud. Prahova

Parcul Memorial „Constantin Stere”- Bucov, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Traversând județul Prahova, am ajuns în apropierea orașului Ploiești, unde am oprit pentru a vizita Parcul Memorial „Constantin Stere”, întins pe teritoriul administrativ al comunei Bucov, pe malul stâng al râului Teleajăn. La începutul secolului XX aparținea domeniului familiei Ionescu-Quintus, întins pe 1.000 de hectare, cu păduri, terenuri agricole, bălți, 3 mori de apă, o cărămidărie și o fabrică de spirt. După Primul Război Mondial, prin reforma agrară, o mare parte a fost preluată de stat.

A fost numit după Constantin Stere, scriitor, jurist și om politic  născut în Basarabia, luptător împotriva ideilor țariste. Dorind eliberarea Basarabiei și unirea ei cu Românis, a fost surghiunit. În 1892 s-a stabilit la Ploiești unde s-a împrietenit cu scriitorul evreu  C-tin Dobrogeanu-Gherea, autor al programului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, alături de care s-a implicat în viața politică, susținându-și în continuare  ideile.  S-a căsătorit cu Aneta Radovici, descendenta familiei Ionescu-Quintus, moștenitoarea domeniului, cu care a avut un fiu, Ion Stere. În 1930, retrăgându-se din viața politică, s-a stabilit la Conacul de la Bucov, unde 6 ani mai târziu a decedat.

Moșia a fost moștenită de fiul lor. Preluând ideile revoluționare, acesta s-a înrolat voluntar și a luptat pe frontul de est, pentru eliberarea Basarabiei. Postbelic s-a stabilit la Paris, perioadă în care comuniștii au etatizat moșia, apoi s-a mutat în S.U.A., revenind în țară doar după 1990, când și-a vizitat fostul domeniu.

Prin legea retrocedărilor, după lungi procese (10 ani), conacul și doar 50 hectare au intrat în posesia soției sale Suzana, care le-a donat Fundației „Constatin Stere”, înființată de ea în 2002. Fundația a încheiat un contract cu Consiliul Județean Prahova și cu implicarea Primăriei Bucov, Primăriei Ploiești, a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, fostul conac a fost amenajat ca Muzeu Memorial „Constantin Stere”. Pe teritoriul fostei moșii s-au amenajat alei, un lac de agrement, terase, locuri de joacă, etc. și Grădina Zoologică, cu peste 50 specii, întinsă pe 16 hectare.

Central a fost creată „Aleea Scriitorilor”, mărginită de busturile unor scriitori renumiți- Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Octavian Goga, George Topârceanu, Alexie Mateevici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Pantelimon Halippa, Garabet Ibrăileanu, etc.

Începând cu anul 2018, în continuarea ei s-au postat 14 busturi ale regilor și unora dintre politicienii implicați în făurirea Marii Uniri din 1918- Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Ioan Popescu (Sanitarul), General Gh. Mărdărescu, Nicolae Titulescu, Vasile Goldiș, Episcopul de Cluj-Gherla Iuliu Hossu, ministrul pentru Basarabia în 4 guverne Daniel Giugureanu, Miron Cristea, Al. Marghiloman, Iuliu Maniu, Ion I.C.Brătianu, etc.,  ultimele două busturi, ale Mareșalilor Al. Averescu și C-tin Prezan, fiind postate în 2023, porțiunea fiind numită “Aleea Unirii”.

În capătul ei tronează Ansamblul sculptural „Armonia Unirii”, cu bustul lui Constantin Stere și drapelul României, înălțat spre cer, fluturând liber.

Citește și Mânăstirea Zamfira și Mânăstirea Mălăiești, jud. Prahova

Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, jud. Prahova

Publicat pe de
1

În drumul meu prin județul Prahova, după ce am vizitat orașul Urlați, am rulat 4 kilometri spre vest, până în satul Jercălăi, unul din cele 16 sate ce aparțin administrativ de oraș, la Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, în cadrul căreia există o veche Biserică de lemn, înscrisă pe lista monumentelor de arhitectură.  

Biserica de lemn „Sf. Ar. Mihail și Gavriil” fost construită în 1731 în satul Luieriu, județul Mureș, an inscripționat la intrarea în biserică. Ridicându-și o nouă biserică din zid, biserica de lemn a fost demontată și mutată la Toplița, jud. Mureș (1928). Fiind remarcată de Regina Maria, în una din vizitele prin țară, i-a fost donată și în 1932 mutată în apropierea Castelului Bran, reședință a familiei regale, unde a primit hramul „Sf. Maria”. În 1948, sub  regimul comunist, familia regală a fost alungată din țară și castelul preluat de stat, 10 ani mai târziu transformat în muzeu. Nefiind folosită, biserica s-a deteriorat  treptat și în 1956 Patriarhul Justinian a mutat-o în actuala locație, la Schitul Cricov, jud. Prahova, biserica de acolo, veche din secolul XIV,  fiind ruinată, unde a reprimit și primul hram: Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Maria”.  

Prezintă o turlă înaltă, cu rol de clopotniță, un pridvor deschis, susținut de stâlpi din lemn și pe partea sudică o prispă, acoperită de o streașină largă.

E structurată în pronaos, naos și altar, primele despărțite printr-un grilaj de lemn.

Pisania din naos precizează că pictura interioară  e formată din 2 straturi. Stratul inițial (1731), pictură în tempera, s-a păstrat pe boltă și catapeteasmă.

Al doilea strat, pictură în ulei, realizată în 1838, s-a păstrat pe zidurile laterale.

După cutremurele din 1977 și 1986 vârful turlei și acoperișul au fost refăcute și picturile restaurate.

Treptat s-au construit clădiri pentru chilii, sala de mese (trapeza), bucătăria, anexe și începând cu anul 2006 noua Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”; „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”, de zid, schitul devenind mânăstire.

În biserică sunt păstrate Sfintele Moaște ale pruncilor ucişi de Irod la Bethleem, ale Sf. Ierarh Nicolae, ale Sf. Mc. Teopempt şi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aduse de Patriarhul Justinian de la Ierusalim.

În perioada 2018-2021 Biserica de lemn a fost consolidată și pictura interioară restaurată.

Citește și Parcul Memorial „Constantin Stere”- Bucov, jud. Prahova