Comunele Ignești și Dezna, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Ignești și Dezna sunt situate în partea central-nordică a județului Arad, la poalele munților Codru Moma. Pe teritoriul comunei Ignești săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări dacice, datată dinainte de anul 106 e.n. Localitatea a fost prima dată atestată documentar abia în 1418, fiind pe teritoriul maghiar. După Bătălia de la Mohacs (1526), în care turcii au învins, partea de vest a Transilvaniei a fost cucerită treptat, inclusiv cele două comune. Până în 1566 au aparținut Principatului Transilvania, autonom și administrativ Sangeacului din Ineu.

În anii 1686-1687 oștile habsburgice au alungat definitiv otomanii. Prin Tratatul de la Blaj (1687) Transilvania a intrat sub dominația Imperiului Habsburgic, apoi a Austro-Ungariei (1867), când a fost inclus în Ungaria. După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), a revenit Regatului României și după 1968 comunele aparțin administrativ județului Arad. de-a lungul timpului au fost locuite preponderent de români.

În comuna Ignești prima Biserică de lemn a fost consemnată în 1767. Era situată pe un deal, la marginea actualei comune și era folosită împreună cu populația din Minead. De la ea s-au păstrat câteva icoane de lemn, azi păstrate în colecția Mânăstirii Gai-Arad. Deteriorată, biserica a fost înlocuită cu alta de lemn (1823), în care o perioadă de timp a predicat tatăl lui Vasile Goldiş, personalitate marcantă  implicată în Marea Adunare de la Alba Iulia (1918). Biserica a rezistat până în 1904 când a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, la rândul ei demolată în 1986 și pe locul ei ridicată una din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1990).

De comună aparțin administrativ trei sate. Satul Susani, situat la 6 kilometri nord, a fost atestat documentar din 1561.

Pe vatra veche a satului, în locul numit „Țintirim”, a existat o  Biserică de lemn (1754), mutată, o dată cu satul, pe vatra actuală. În 1931 pe locul ei s-a construit o nouă Biserică de lemn și materialul de la cea veche a fost vândut unui măcelar din Sebiș, care l-a folosit la construcția unei ghețării.  În 1947 biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

La nici 2 kilometri est de Susani se află satul Nădălbești, atestat documentar din  1519. În anul 1755 localnicii nu aveau o biserică, astfel o frecventau pe cea din Neagra.

Abia în a doua jumătate a secolului XVIII au ridicat o Biserică de lemn, înlocuită 1825 cu alta de lemn, construită fără aprobarea guvernului. Aceasta a fost demolată în 1937 și înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Pentru a vedea satul Minead a trebuit să mă întorc în comună și de acolo să rulez 2 kilometri spre nord-est.

Satul a fost atestat documentar din 1553. Prima Biserică de lemn, situată pe „Dealul Morminților”, este consemnată abia în prima jumătate a secolului XVIII. La începutul secolului XIX, deși doreau să o înlocuiască cu una din piatră, neavând fondurile necesare, au ridicat o altă Biserică de lemn, sfințită în 1831. A rezistat până în 1906 când a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Duminica Tuturor Sfinților”. În timpul renovărilor din 1925 clădirea a fost tencuită la exterior. În interior, pe pereți și pe boltă au fost aplicate lambriuri de brad.

De comuna Dezna aparțin administrativ patru sate. Pe teritoriul ei au fost descoperite obiecte aparținând culturii Coțofeni (epoca bronzului- 3.500-2.500 î.e.n.), podoabe și monede de argint romane (101 e.n.). Prima dată a fost atestată documentar din 1261, formată în jurul Cetății Dezna, nou construită. 

Comuna azi e situată pe drumul dintre orașul Sebiș și stațiunea Moneasa. În centrul ei, în a doua jumătate a secolului XVI, pentru apărare împotriva atacurilor otomane, a fost ridicat un castel fortificat (1565). Tradiția orală spune că în cadrul lui, a funcționat actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” , pe post de pulberărie. Era prevăzută pe colțuri cu 4 contraforturi care în 1769 au fost dărâmate. Un secol mai târziu biserica a fost mărită și i s-a ridicat turnul clopotniță, înglobat în interior (1850). În timp biserica a fost acoperită cu țiglă și turnul cu tablă.

În interior, tavanul din lemn a fost decorat cu picturi reprezentând personaje biblice.

Pe ușile împărătești au fost reprezentați Sfinții Evangheliști, iar pe cele diaconești, Arhanghelul Gavriil (stânga) și Arhanghelul Mihail (dreapta).

Din picturile de pe pereți au rămas doar câteva scene, în stare avansată de degradare.

În perioada dominației habsburgice domeniul Dezna, care includea și satele aparținătoare azi de comună,  era în proprietatea Ducelui de Modena (1726). Acesta  l-a vândut fraților Tőrők (1798) , care l-au deținut până în 1911. În toată acea perioadă a fost exploatat minereul de fier. În 1786 la mina Dezna lucrau 130 de mineri. Un secol mai târziu după ce era extras, minereul era transportat la secțiile locale unde era prelucrat, apoi valorificat, secții care au funcționat până în anul 1912.

Hanul Pescăresc Dezna

Comuna este azi renumită pentru Spitalul de Recuperare Neuromotorie  „Corneliu Bârsan”, înființat în 1981, finanțat integral din venituri proprii, în care sunt tratați bolnavii cu deficiențe neuromotorii și de locomoție din toată zona Ardealului.

La 3 kilometri vest de comună, pe drumul spre orașul Sebiș, este situat satul Buhani, atestat documentar din 1441, făcând parte din domeniul Cetății Șiria. În perioada 1552-1561 a fost deținut de familia Losonczy, aparținând domeniului cetății Ineu. La mijlocul secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.” care a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1844). În perioada 1925-1929 biserica a fost demolată și s-a construit una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”.

Din Buhani, spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Neagra, atestat documentar din 1553. În secolul XVIII era în proprietatea Ducelui de Modena și în 1804 Erariul habsburgic l-a vândut familiei Kőnigsegg, în proprietatea căreia au intrat și satele Laz și Slatina de Criș.

În 1745 este consemnată existența Bisericii de lemn  „Pogorârea Sf. Duh” care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1825). Aceasta a fost demolată și pe locul ei ridicată una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1892).

Satul Slatina de Criș este situat la 4 kilometri nord de comună. A fost atestat documentar din anul 1506. În același secol a trecut în proprietatea Episcopului catolic de Oradea (1561) apoi, ca celelalte sate, a aparținut Ducelui de Modena (1732) și în final familiei Kőnigsegg (1804).

La mijlocul secolului XVIII satul nu avea biserică. Pentru oficierea slujbelor,  localnicii se deplasau la Neagra. Prima Biserică de lemn a fost ridicată în 1831 și după puțin timp a fost înlocuită cu actuala de zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1896).

Pentru a vedea satul Laz, din comuna Dezna am rulat 5 kilometri spre sud, pe un drum neasfaltat, dar bun.

Satul a fost atestat documentar din 1506. În 1739 avea o Biserică de lemn de la care se păstrează, în colecția Mânăstirii Gai-Arad, icoana pe lemn „Maica Domnului Hodighitria” (a doua ½ sec XVIII).

În jurul anului 1800 a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn, apoi s-a construit  actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1927), în timp tencuită și turnul îmbrăcat cu tablă.

Cetatea Dezna, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Cetatea Dezna este situată în nordul județului Arad, la marginea localității cu același nume, pe dealul Ozoiu, la o altitudine de aproximativ 400 metri.

Pentru a vedea ruinele care au rezistat de-a lungul timpului, aveam două variante: un urcuș mai abrupt, dotat în unele zone cu lanțuri, sau o cărare care ocolește dealul și urcă lin spre fosta cetate, ambele marcate cu semne pe copaci. Am ales-o pe a doua.

Se presupune că cetatea a fost construită de nobilul Laurențiu de Pâncota, apoi a fost deținută de Kopasz Borsa, palatinul Ungariei și fratele voievodului Transilvaniei și în 1317-1318 a fost cucerită de oastea Regelui Carol Robert de Anjou, an în care este prima dată atestată documentar.

Datorită localizării sale, în centrul cnezatului, la poalele munților Codru-Moma, a devenit  un punct strategic, de apărare a vestului Transilvaniei. În anul 1387 a fost donată familiei nobiliare Losonczy, comiți de Timiș, bani de Severin și căpitani ai Croației, Dalmației și Slavoniei.

În secolul XV cetatea era centrul domeniului feudal, căruia îi aparțineau 24 sate, locuite majoritar de români, domeniu menționat documentar abia în 1579, după ce a fost cucerit de turci, când administrativ ținea de sangeacul de la Ineu, dar era deținut de Principele Ioan Sigismund Zapolya.

Spre sfârșitul secolului turcii au fost alungați și Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, considerând-o importantă pentru apărarea Ineului, a  refăcut și întărit cetatea. Pentru a fi terminată rapid, acesta a scutit de dări locuitorii. S- au construit ziduri noi, din stâncă, întărite cu piatră de râu și acoperite cu un mortar, la care s-a folosit varul de Agriș, un bastion în partea de nord-est și în același an a donat-o lui Gabriel Bethlen (1608).

După 10 ani acesta a dăruit-o fiului Domnitorului Petru Cercel care a deținut-o până când a fost recucerită de otomani (1619-1658). Aceștia și-au extins teritoriul, cucerind și Cetatea Ineului (1566) și l-au deținut până în 1693, când au fost alungați de habsburgi.

În timpul luptelor cetatea Dezna a fost distrusă de o explozie, urmele acesteia fiind descoperite de arheologi, despre care o legendă spune că una dintre tinerele destinate haremului unui conducător militar turc, nedorind așa o soartă, a incendiat depozitul de pulbere. Ulterior nu a mai fost refăcută, rămânând doar ruinele ei.

Până azi s-au păstrat părți din zidurile situate în partea de sud-vest, pe marginea prăpastiei, groase de aproximativ 1 metru și un turn exterior, situat la cca.11 metri de colțul sudic.

Azi cetatea e înscrisă pe lista monumentelor istorice și face parte din patrimoniul național. O recomand celor care ajung în zonă, până la ea urcușul ușor fiind de fapt o plimbare prin natură.

Orașul Sebiș, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sebiș este situat în nordul județului Arad, pe valea Crișului Alb, între munții Zărandului și Codru Moma. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de obiecte, datate din secolele IX-X, atestând existența unei comunități în zonă, încadrată în voievodatul dintre Mureș și Crișuri, condus de Menumorut.

Pentru a păzi intrarea spre munții Apuseni, acolo a fost încartiruită  o mică armată, condusă de comitele Siblesy (1227-1228), lângă care s-au mutat localnici și, pe malul Văii Dezna, s-a format o localitate. A fost supusă atacurilor tătare, cel din 1241 distrugând-o total, comitele retrăgându-se în Cetatea Dezna.

În timp localitatea s-a refăcut, în secolul XVI fiind în proprietatea Beiului de Ineu. În acea perioadă a existat o parohie reformată (1547), cu o Biserică de lemn care a rezistat până la începutul secolului XIX, când a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Reformată (1800-1813).

Au început atacurile otomane, cel din 1574 distrugând total satul și cucerind Cetatea Dezna, an în care apare și prima atestare documentară a Sebișului.

Primăria Sebiș

Turcii fiind alungați, satul a intrat, pe rând, în posesia mai multor proprietari, până când a fost iar cucerit de otomani (1658-1693). Aceștia l-au deținut scurt timp, fiind alungați de habsburgi, sub care satul a început să dezvolte și în 1746 a primit statutul de târg.

Primăria Sebiș

Era locuit preponderent de români, ortodocși, care în 1755 aveau o Biserică de lemn. Tot atunci localnicii trecuți la ritul greco-catolic au primit aprobarea și au construit, în spatele gării, Biserica Greco-Catolică (1784).

Spitalul Sebiș

La sfârșitul secolului XVIII biserica ortodoxă a fost mutată în curtea actualei biserici de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1829-1834).  Ulterior ridicării celei noi, a fost demolată.

Populația de rit catolic și-a construit propria biserică care a rezistat până azi, Biserica Romano-Catolică  „Sf. Mântuitor” (1837).

Pentru a deservi și satul Donceni, vechea Biserică de lemn, de pe Dealul Popii,  a fost mutată la marginea Prăjeștiului (actual inclus în oraș). În perioada 1864-1868 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Prăjești, clădire din piatră, cu turn de lemn căreia, în cursul reparațiilor din 1888-1889,  acoperișul i-a fost schimbat cu unul de tablă și turnul refăcut din cărămidă.

Viața iobagilor înăsprindu-se, birurile fiind tot mai mari și neavând drepturi, chiar și căsătoria putea să aibă loc doar cu aprobarea nobililor, în 1784 în comitatul Zarandului a izbucnit Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, care s-a extins apoi și în comitatul Hunedoarei, la care au aderat și iobagi din zona Sebiș. Pentru a o înăbuși au fost trimise trupele armatei habsburgice. O lună mai târziu, prin trădarea unui pădurar din Abrud, Horea și Cloșca au fost prinși, apoi executați prin tragere pe roată. Un an mai târziu, de asemena trădat, a fost prins și Crișan. Pentru aducerea aminte a acelor vremuri, în fața Spitalului din Sebiș a fost postat Monumentul Horea, Cloșca și Crișan.

Ca toată zona, Sebișul a aparținut Ducelui de Modena (1790). Din 1814 a trecut în proprietatea Contelui Waldstein care și-a ridicat în târg un conac, în stil baroc târziu, Conacul Waldstein, azi situat în centrul orașului și folosit ca Bibliotecă Orășenească.

Treptat au început să fie valorificate pădurile și zăcămintele de fier din zonă. În acel context, la Sebiș s-a deschis primul și cel mai mare atelier de prelucrare a fierului (1840), ulterior dezvoltat și transformat în fabrică. După organizarea administrativă (1861) localitatea a făcut parte din Comitatul Zărandului.

Centrul Cultural Sebiș

Apoi Imperiul Habsburgic a fost condus de două monarhii, Austro-Ungaria (1867), când o parte din zonă, Principatul Transilvaniei, a fost inclusă în Ungaria. Cealaltă parte, în care era situat și Sebișul,  a rămas în  Partium, zonă recunoscută încă de pe vremea dominației turcești (1541) ca aparținând Principelui Ioan Zapolya.

Biserica Baptistă „Sf. Treime”

În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat la lupte au decedat. Pentru a-i cinsti, în Parcul Tineretului din oraș a fost postat Monumentul Eroilor.

La sfârșitul războiului, prin Tratatul de la Trianon (1920), regiunea Partium a fost împărțită între Regatul României, Cehoslovacia și Ungaria, Sebiș revenind României în care, după 1968, a fost inclus în județul Arad. Orașului i s-au alipit câteva sate, devenite cartiere. În cartierul „Satu Nou” în secolul XX s-a înființat o nouă parohie ortodoxă și între anii 1995-2004 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, o clădire din cărămidă, acoperită cu tablă.

De oraș aparțin administrativ trei sate. Satul Prunișor este situat la la 5 kilometri nord de Sebiș. A fost atestat documentar din 1406. Este unul din locurile unde în 1944 s-au desfășurat lupte crâncene contra hortyștilor. În jurul anului 1754 în sat a existat o Biserică de lemn. Când vatra satului s-a mutat în locul actual, s-a construit o altă Biserică de lemn și cea veche a fost  vândută satului Rănușa. Biserica a rezistat mai bine de un secol. Deteriorată a fost înlocuită cu una de zid (1889), la rândul ei înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”(1980).

Satul Sălăjeni se află la 5 kilometri est de oraș. A fost atestat documentar din1574. Până când s-a construit o Biserică de lemn (1786), a fost filie a celei din Prăjești, localitate inclusă azi în oraș. În anul 1912 biserica veche a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Pentru a ajunge în satul Donceni, atestat documentar din1439, din Sebiș se rulează 5 kilometri nord-est, pe drumul spre Stațiunea Moneasa. Prima Biserică de lemn din sat este menționată în anul 1755. A fost înlocuită cu o biserică de zid (1853-1873), înlocuită în 1947 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Citește și Comunele Ignești și Dezna, jud. Arad

Comunele Mănăștiur și Dumbrava, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Mănăștiur este situată în nord-estul județului Timiș. A fost prima dată atestată documentar din 1427. Se presupune că atunci ar fi existat o mânăstire benedictină, pe locul căreia s-a construit o cetate, satul fiind menționat în 1505 cu numele de castellum Monosthor care era independent, neaparținând nici de Transilvania, nici de Ungaria, ultima anexându-l unui comitat administrativ al Regatului Ungariei, județul Temes (1519).

Cetatea a fost distrusă în luptele cu otomanii. După ce aceștia au cucerit regiunea, a fost refăcută și satul inclus în Provincia Temeșvar, condusă de Pașa Kazan (1554). Nu se cunoaște când cetatea a fost distrusă dar arheologii au găsit locul în care a existat, numit de localnici Mănăstire. După aproximativ 2 secole Banatul a fost cucerit de austrieci. Inițial satul a fost repartizat în Districtul Făget (1700-1717) și după reînființarea județului Krassó-Szörény (Caraș-Severin), în districtul Bulci (1779). În anul 1880 satul a fost colonizat cu maghiari.

Biserica Reformată (1906)

După reorganizarea administrativă (1968) comuna Mănăștiur a fost inclusă în județul Timiș. De ea aparțin administrativ satele Remetea-Luncă, Pădurani și  Topla.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1902)

La 5 kilometri nord-vest de comună este situat satul Remetea-Luncă, atestat documentar din 1514, când se presupune că ar fi fost locuit de călugări de la Mânăstirea Mănăștiur.

Satul a urmat cursul istoriei zonei. A intrat în posesia turcilor, apoi a austriecilor.

Școala Primară

După Unirea Banatului cu România (1918) a făcut, pe rând, parte din județele Hunedoara, Severin și din 1968 județul Timiș. În tot acest timp populația satului a fost majoritar românească.

Biserica Ortodoxă (1927)

Din Mănăștiur, după 8 kilometri nord-est, se ajunge în satul Pădurani, sat românesc, atestat documentar din 1514, în timpul Răscoalei țărănești condusă de Ghoerghe Doja.

Biserica Ortodoxă (1939)

În satul Topla (1514) nu am ajuns, un drum accesibil plecând din localitatea Bethausen spre nord-est, dar nu mi-a părut rău. Știam că Biserica de lemn, construită în Remetea-Luncă (1746) și adusă în Topla (1806), rezistând până în secolul XX, în 1987 a fost demontată, mutată și refăcută în cadrul Muzeul Satului Bănățean din Timișoara (1994-1996).

Comuna Dumbrava este situată la 5 kilometri est de Mănăștiur. A fost înființată în 1893 prin colonizarea cu maghiari aduși din zona Szeged, pe locul unde, în Evul Mediu, a existat localitatea Igazfalva, în timp dispărută.

Pentru coloniști, comandată de ministrul agriculturii de atunci, Ignác Darányi, a fost construită Biserica Reformată (1898-1901), în stil eclectic, cu un turn înalt.

În timpul Primului Război Mondial clopotele bisericii au fost preluate de stat și folosite ca material pentru fabricarea de arme. După război turnul a primit alte clopote (1919). Biserica a suferit reparații, după ce o furtună mare a avariat grav turnul (2016). 

Și azi localitatea e locuită predominant de maghiari. Totuși puținii români au propria Biserică Ortodoxă.

De comună aparțin administrativ satele Bucovăț și Răchita.

Satul Răchita este situat la 3 kilometri nord de comună, de care aparține începând cu anul 1956.

Situat în Lunca Begheiului, a fost prima dată atestat documentar din 1393. Întotdeauna a fost locuit predominant de români.  

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1894)

La 5 kilometri sud-est de comună se ajunge în satul Bucovăț, sat românesc atestat documentar din 1440, când aparținea de cetatea Șoimoș, Lipova.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1932)

Totuși săpăturile arheologice, efectuate pe teritoriul său, au descoperit monede din perioada secolelor II î.e.n.-II e.n., ceea ce demonstrează existența unei așezări încă de atunci.

Citește și Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Comunele Birchiș și Bata, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Birchiș este situată în sud-estul județului Arad, în zona de contact a culoarului Mureşului cu Dealurile Lipovei. A fost atestată documentar din 1596, când existau două sate situate pe locul unde azi se află brațul mort al râului Mure ș, care, datorită frecventelor inundații, au fost mutate în secolul XVIII în actuala locație, formând satul Birchiș. Totuși săpăturile arheologice (1976) au descoperit pe teritoriul comunei 4 bare de brățări traco-dacice, demonstrând existența unei așezări încă de atunci.

Biserica de lemn „Sf. Arhangheli”, din vechea vatră, a fost mutată și ea (1786). În anul 1811 a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, apoi biserica din lemn a fost vândută satului Breazova  (actual în jud. Timiș), unde a supraviețuit un timp, apoi a fost demolată.

De comună aparțin administrativ satele Ostrov, Virișmort și Căpâlnaș, ultimul situat la 4 kilometri est de comună. Satul Căpâlnaș a fost prima dată atestat documentar din 1369.

Casa de Cultură Căpâlnaș

În centrul satului se înalță Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în 1826, din cărămidă arsă și în 1856 interiorul pictat în tehnica fresco.

În acea perioadă, pentru aportul important adus imperiului de Generalul Petru Crainic, de origine din Căpâlnaș, Împărăteasa Maria Tereza a emis Diploma Leopoldină prin care satul a primit dreptul de a ține anual 7 târguri. Până în perioada comunistă diploma a fost păstrată în biserică, apoi a dispărut.

Ca multe alte sate din zonă, satul a intrat în posesia famieil Mocioni care, treptat și-a ridicat castele. Cel din Căpâlnaș a fost construit de meșteri italieni (1860), în stil eclectic, cu intrarea principală străzuită de 4 coloane corintice. În jurul castelului a fost amenajat un parc, întins pe 8 hectare.  Ultimii proprietari au fost fost Ecaterina Mocioni, măritată cu contele Eugen Teleki, astfel azi se numește Castelul Mocioni-Teleki, apoi a fost naționalizat de comuniști și transformat în Preventoriu TBC. În 1964 a fost restaurat și transformat în Spital de Psihiatrie, care funcționează și azi.

Din Căpâlnaș spre vest se trece prin satul Virișmort, atestat documentar din 1374. În sat a existat o Biserică de lemn (anii 1700). Distrusă de inundații, a fost înlocuită cu alta de lemn (1851) care a rezistat până în jurul anilor 2000, când a fost demolată. Azi satul este depopulat, în el trăind doar în jur de 50 de persoane.

La 3 kilometri vest se ajunge în satul Ostrov, sat vechi românesc, atestat documentar din 1169, mutat în actuala locație în jurul anului 1800, datorită frecventelor inundații. În secolul XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care s-a deteriorat în timp și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1890).

Comuna Bata este situată la 12 kilometri vest de Birchiș. De ea aparțin administrativ satele Bacău de Mijloc, Bulci și Țela. Din satul Ostrov, urmând drumul spre vest, după 3 kilometri am ajuns în satul Bacău de Mijloc. Satul a fost prima dată atestat documentar din 1717. Sat românesc, avea în cimitir o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn. În 1830 aceasta a fost mutată pe locul unde azi se întinde curtea bisericii.  Putrezind, în anul 1885 a fost demolată și doi ani mai târziu a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh; Adormirea Maicii Domnului” (1830).

La 2 kilometri nord-vest se află satul Țela, atestat documentar din anul 1427.  În a doua jumătate a secolului XVIII în cimitir exista o Biserică de lemn de la care s-au păstrat până azi câteva  icoane (1799). Un secol mai târziu s-a construit o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Schimbarea la Față” și după câțiva ani vechea biserică a fost demolată (1868). În biserică a fost postată icoana Maicii Domnului (sec. XVIII), adusă de Anton Mocioni de la Mânăstirea Meteora (Grecia) și donată.

Satul Bulci este situat la 4 kilometri nord-est de Țela. A fost atestat documentar din 1225 dar săpăturile arheologice au descoperit urmele unui fost castru roman, aparținând Legiunii a XIII-a Gemina. Ulterior ruinele lui au fost folosite de călugării benedictini pentru construirea unei Abații Romano-Catolice. Distrusă de atacurile tătarilor (1241), a fost refăcută de Episcopul Bulcsu, după care a fost numit satul care s-a format în jurul ei.

Atât mânăstirea cât și satul au fost distruse de atacurile turcești din secolul XVI. Populația, refugiată pe malurile râului Mureș, a fost adunată de călugărul Berecky Hiarion și s-a întemeiat noul sat Bulci ((1749), în care s-a construit și o biserică. În secolul XVIII zona a intrat sub stăpânirea austro-ungarilor.

La începutul secolului XIX Baronul Fechting-Fechtemberg și-a construit în Bulci, în apropierea râului Mureș, un mic conac, înconjurat de un parc, pe care în 1858 l-a vândul lui Antoniu Mocioni I de Foen, din familia aromână nobiliară Mocioni, care-și extinsese proprietățile pe mare parte din Banat. Acesta  a extins conacul, construind două aripi laterale, vechea clădire fiind inclusă în corpul său central, transformându-l în Castelul Mocioni.

A finanțat construcția a numeroase case,  a unei școli și a Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea la Cer a Sf. Fecioare Maria” (1871-1872).

Fiul său, Zeno, a redecorat castelul în stil neoclasic. Pe două din fațade a fost postat blazonul familiei, care se vede și azi. La nivelul lor a fost amenajată câte o terasă.

A cumpărat parcelele vecine și a amenajat un parc dendrologic. În jurul castelului au fost ridicate clădiri anexe, destinate servitorilor și grajduri.

Castelul a fost moștenit de Antoniu II Mocioni de Foen (1908). Devenind maestru al vânătorilor regale, a transformat castelul, creând spații pentru găzduirea Regelui Carol II și a suitei sale, aceștia frecventându-l frecvent pentru vânătoare și o cameră de arme.

Lângă clădirile anexe a amenajat un garaj pentru mașini. În parcul înconjurător a construit o seră din sticlă în care creșteau numeroase specii de plante exotice (1912). Azi, invadată de vegetație, așteaptă restaurarea care, se pare, va fi făcută de o asociație.

Domeniul a trecut în proprietatea fiului său adoptiv, Ioan Mocioni-Stârcea. După 1940, castelul fiind vizitat frecvent de  Regina Elena și Regele Mihai, au fost amenajate camere speciale pentru ei. Iubind zona și vânătorile, prin intermediul lui Ioan, regele a achiziționat castelul de la Săvârșin, amplasat la doar 20 kilometri de Bulci, pe celălalt mal al râului Mureș.

Sub regimul comunist moșiile familiei au fost confiscate, implicit ansamblul castelului din Bulci (1949). Acesta a fost transformat în sediu G.A.S.

După consolidarea clădirii (1953), a fost transformat în Spital de Neuropsihiatrie, apoi Sanatoriu TBC, care a funcționat până în 2011. În final a trecut în administrarea Primăriei Arad, care l-a lăsat în paragină.

La Bulci, în apropierea fostului castel, se desfășoară anual un festival de muzică folk, Bulci Fest, ajuns în anul 2021 la ediția XIII.

Lângă spațiul amenajat pentru festival, într-o casă de lemn, moștenită, Primarul a adunat obiecte, îmbrăcăminte vechi din zonă și a amenajat un adevărat Muzeul Etnografic care, la cerere, poate fi vizitat în timpul festivalului.

M-am întors la Țela și am continuat drumul spre vest.

Casa Bata

După 8 kilometri am ajuns în comuna Bata, atestată documentar din 1367. În cimitirul satul a existat o Biserică de lemn (1758) care, după ce a fost ridicată o nouă biserică de piatră, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1878), a fost vândută satului Monoroștia (jud Timiș). În perioada 1939-1947 biserica de piatră a fost înlocuită cu una de cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Citește și Comuna Ususău cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Comuna Vârfurile cu 7 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Vârfurile este situată în partea de est a județului Arad. De ea aparțin administrativ satele Avram Iancu, Groși, Lazuri, Măgulicea, Mermești, Poiana și Vidra, toate locuite exclusiv de români (recensământul populației 2002).

Primăria și Poliția Vârfurile

A fost atestată documentar din 1390, cu numele Chuch, Chwch (Ciuci),  care atât în limba română cât și în maghiară înseamnă vârfuri, nume românizat din 1926. Un secol mai târziu districtul Chwch, împreună cu alte șase, făcea parte din domeniul Șiriei și era deținut de Ioan Huniade (1444-1445). În secolul XVI, împreună cu mare parte a zonei, a intrat în posesia Marchizului George de Brandenburg (1510).

În anul 1643 Principele Transilvaniei George Rákóczi II a înființat în Ciuci un seniorat (protopopiat) reformat și tot atunci s-a construit o biserică. Se pare că a existat și o Biserică de lemn ortodoxă (1755) pe care, deteriorată, localnicii au dorit să o înlocuiască, dar autoritățile le-a interzis. Abia în 1889 au reușit să construiască o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost reparată în 1931 și pictura interioară, în stil bizantin, a fost realizată în perioada 1944-1945.

La 9 kilometri nord-vest de comună este situat satul Avram Iancu, atestat documentar din 1441, numit Achwa, după verbul „a se aciua”, deoarece se afla ascuns într-o vale, nume purtat până în 1926, când a fost schimbat cu cel actual.

Monumentul Eroilor

La jumătatea secolului XVIII în sat exista Biserica de lemn „Sf. Arh.”, schimbată în 1846 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

Satul Vidra se află la aproximativ 4-5 kilometri nord-vest de comună. A fost prima dată atestat documentar din 1477, fiind în proprietatea familiei Banffy, numit Wydra, după numeroasele mamifere (vidre) care trăiau în râu.

Biserica Ortodoxă

Din 1697 satul a aparținut domeniului Hălmagiu, perioadă în care s-a construit  Biserica de lemn „Sf. Cosma și Damian” (1724), din bârne de stejar, acoperită cu șindrilă, cu un turn baroc, în formă de prismă, terminată cu un „coif”.

În timp biserica a suferit reparații capitale (1800), apoi interiorul și iconostasul au fost pictate (1851) și în 1964 a fost restaurată, dar pictura nu a mai putut fi recuperată.

Am avut noroc că am ajuns atunci să vizitez zona (07.2021) deoarece în anul 2022 biserica a fost distrusă total de un incendiu.

La aproximativ 2-3 kilometri de sat se află Lacul Vidra. Azi unul din malurile lacului a fost amenajat cu bănci și un foișor de lemn, de proprietarii unui hotel/motel particular.

Pe vremuri acolo se aflau sălașe, înlocuite în timp de câteva case, unele modernizate și folosite actual pentru petrecerea timpului liber.

Pentru a vedea satul Mermești, din Vârfurile m-am îndreptat spre nord, apoi am părăsit drumul principal și, pe unul neasfaltat, dar bun, m-am îndreptat spre est.

Satul, numit Nermygh, a fost atestat documentar din 1760 când, neavând biserică, era filie a parohiei Vârfurile. În 1767 s-a construit o Biserică de lemn, înlocuită în 1928 cu alta de lemn.

Fiind foarte deteriorată, a fost demolată și pe locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1980).

M-am întors la drumul principal, l-am urmat spre nord, apoi am urmat un drum lateral spre vest și după 5 kilometri am intrat în satul Măgulicea, prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Magakucha, când aparținea someniului Șiriei.

Școala Primară

În perioada 1754-1762 în sat a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în jurul anului 1800 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”, până azi tencuită și zugrăvită.

Satul Lazuri este situat la aproximativ 4-5 kilometri de Măgulicea, pe drumul principal care, spre nord, se continuă în județul Bihor. A fost atestat documentar din 1427, numit Laturfalwa/ Lazwrfalwa, însemnând „ a lăzui”, activitate de defrișare pentru a obține locuri pentru agricultură.

Până în 1650 a aparținut domeniului Șiriei, apoi cetății Ineului. În actele din 1754 pe teritoriul satului este pomenită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”. Un secol mai târziu a fost înlocuită cu Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh” (1814) care a rezistat până în 1945, când a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică de zid, în stil baroc, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” .

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comuna Vârfurile, sat de graniță cu județul Bihor, am urmat șoseaua principală spre nord, apoi am deviat spre vest (7 km).

Satul Groși a fost prima dată atestat documentar din 1427, cu numele Gorzofalwa, însemnând buștenii rămași după tăierea trunchiurilor de copaci.

În perioada 1754-1760 în sat a existat o Biserică de lemn despre care se spune că ar fi fost adusă de la Țohești.

A fost folosită până în 1927 când, deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Înălțarea Domnului”. În timp biserica a fost tencuită, acoperișul schimbat cu țiglă și partea superioară a turnului îmbrăcată în tablă.

Comuna Șilindia, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șilindia este situată în zona central-estică a județului Arad. A fost prima atestată documentar din 1334 dar săpăturile arheologice, efectuate în 1967, au descoperit pe teritoriul ei monede dacice datate din secolul III î.e.n..

Primăria Șilindia

În 1559 existau două sate românești, Șilindia Mare și Șilindia Mică, deținute de nobili maghiari, care în timp s-au unit. După ce a intrat în posesia Ducelui de Modena, satul, cu 1.300 de locuitori, a devenit cel mai mare din Districtul Ineului (1786). În acea perioadă populația, neavând o biserică, pentru slujbele religioase mergea la Luguzău. Pe la mijlocul secolului XIX, în documentele vremii este consemnată o Biserică de lemn, situată pe dealul dinspre Luguzău, biserică care în 1880 a fost vândută unei familii și transformată în casă particulară.

În sat a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din piatră și cărămidă (1880-1882), care în decursul timpului a fost reparată de mai multe ori, în 1936 dotată cu clopote și în perioada 1970-1972 interiorul pictat. În biserică se află o copie a icoanei făcătoare de minuni Paramythia, adusă de la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos (2013).

Tot în acea vreme o parte din terenurile actualei comune au fost donate de regele austro-ungar lui Dezso Adam, cel care a devenit ulterior subprefect al Aradului. Acesta a populat satul cu maghiari, aduși din Pecica și a încercat catolicizarea populației, însă fără rezultate prea mari. Pentru catolicii din sat în perioada 1904-1906 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Treime”.

Unul dintre localnicii cu care se mândrește azi comuna este Mihai Takacs (1954-2015), pictor foarte cunoscut care a absolvit Facultatea de Arte vizuale din Universitatea de Artă Oradea și în decursul vieții a devenit membru al artiştilor „Place de Tertre” din Paris, preşedintele Fundatiei Takacs, membru al artiştilor „Asociazione Sicilianus pel le Lettere e le Arte” (ASLA) Palermo, Sicilia, Italia și membru Uniunii Artiştilor Plastici din România. În memoria sa, lateral de șoseaua principală, în apropierea Primăriei, i-a fost postat bustul.

După reorganizarea administrativă a țării (1968) Șilindia a primit statutul de comună. De ea aparțin administrativ satele Camna, Luguzău, Iercoșeni, Satu Mic, ultimul situat la 2 kilometri nord-vest. Satul, numit Dezso Haza, fost creat de moșierul Dezso Adam, prin colonizarea cu maghiari, aduși din Cenad și Békéscsaba (1848-1865). Cele două așezări s-au unit în timp formând actualul sat, locuit de aproximativ 800 de oameni. 

Biserica Romano-Catolică

După unirea Transilvaniei cu România au fost aduși moți din munții Apuseni (1927) și s-a format Colonia Satu Mic. Pe lângă case, aceștia au construit o școală în care, până în 1948, s-au ținut și slujbele religioase. Ulterior, într-o casă particulară, a fost amenajată o capelă (1927), azi  Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

La 2 kilometri vest de comună, pe valea Cigherului, este situat satul Luguzău, menționat din 1787 când, sub Împăratul austriac Iosif II, s-a confecționat ștampila administrativă „Comune Luguzo”. În sat a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu alta din lemn (1860). În 1925 biserica a fost vândută unui localnic și în locul ei s-a construit una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Din Luguzău, după 3 kilometri spre sud, se ajunge în satul Camna. Legenda spune că așezarea a fost creată de 100 de haiduci, veniți din părțile Craiovei, împreună cu familiile lor (sec. XVII), care doreau să-și schimbe modul de trai, devenind agricultori și meșteșugari. Ortodocși, au construit și o Biserică de lemn (1784) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1862).

După cel de Al Doilea Război Mondial, tinerii migrând spre oraș, satul s-a depopulat treptat, azi fiind locuit permanent de aproximativ 200 de persoane.

Pentru a vedea satul Iercoșeni, m-am întors în Luguzău, m-am îndreptat spre est, apoi spre nord (9 kilometri). Satul a fost prima dată atestat documentar în jurul anului 1533. Situat la nord de Munții Zărandului, într-o zonă împădurită, la capăt de drum, a fost numit Fundureni. Se spune că și acest sat a fost creat de haiduci. În nuvela „Moara cu Noroc” scriitorul Ioan Slavici (1848-1925) a descris zona și, folosind legendele locului, a creat personajul Lică Sămădău, haiducul.

Fiind oameni săraci, cu case din pământ, nu și-au putut ridica o biserică. În 1752 au adus din Chisindia o Biserică de lemn care, cu modificări, s-a păstrat până azi. Clădirea a fost realizată cu bârne din lemn de gorun, îmbinate cu cuie de lemn. Acoperișul din șindrilă a fost prevăzut cu o streașină largă. În decursul timpului peretele vestic a fost mutat 1 metru, pentru a extinde spațiul destinat femeilor.

În 1943 clădirea a suferit reparații majore. Șindrila, deteriorată, a fost înlocuită cu țiglă și turnul acoperit cu tablă. Atât în interior cât și la exterior, pereții au fost văruiți. De la biserica veche au rămas intacte masa altarului și lădița de fag pentru lumânări.

Sub comuniști satul a aparținut comunei Cuied și după reorganizarea administrativă (1968) comunei Șilindia. Azi satul este aproape părăsit, doar 19 case fiind locuite.

Citește și Comunele Bârsa și Buteni, jud. Arad

Comuna Tauț, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Tauț este situată în parte central-estică a județului Arad, în zona de contact a Dealurilor Cigherului cu Munții Zărandului. Așezarea a fost foarte veche, săpăturile arheologice din 1975 descoperind , în partea de vest a localității, urme de locuire din eneolitic, dar a fost atestată documentar abia din 1187, cu numele Thout.  În anul 1198 Regele Emeric a donat localitatea Ordinului Templierilor care au construit acolo o cetate (sec. XIII) și după desființarea ordinului cetatea, împreună cu proprietățile lor, au trecut în posesia Cavalerilor Ioaniți (1312). Prezența lor și continuitatea cetății au fost demonstrate prin descoperirile săpăturilor arheologice efectuate în anul 2000: ruine ale cetății, un cimitir cu morminte din secolele XI-XIII, 2 biserici suprapuse, una romanică și una gotică, obiecte și o monedă din perioada Regelui Sigismund de Luxemburg. Pentru a fi conservate, azi sunt acoperite cu pământ. cetatea a fost deținută de ioaniți până în 1523 apoi a fost ocupată de turci, care au refăcut-o ca cetate de apărare. În secolul XVII, după alungarea turcilor, Tauț a intrat în componența Imperiului Habsburgic. Un secol mai târziu, datorită numeroaselor inundații, a fost mutat pe actuala locație, unde a fost construită o Biserică de lemn.

Biblioteca Tauț

În timp, prin așezarea mai multor familii venite din Transilvania, numărul populației a crescut și biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1877-1884), până azi renovată de mai multe ori.

De comuna Tauț aparțin administrativ satele Minișel, Minișu de Sus și Nadăș. Pentru a le vedea, m-am îndreptat spre sud, apoi am trecut pe lângă Lacul de acumulare Tauț, amenajat în jurul anilor 1970.

Azi pe marginile lacului se află vile ridicate cu scop de relaxare. Pentru pescarii amatori, e un loc ideal de pescuit, mai ales biban și clean.

La  9 kilometri est de comună am ajuns în satul Minișu de Sus.  Așezarea a existat încă din epoca bronzului și fierului, fapt demonstrat de fragmentele și obiectele descoperite de arheologi. Vechea vatră a satului s-a format pe un deal, unde un localnic avea stupi, după care a fost numit Stupini, nume schimbat sub Imperiul Austro-Ungar în Fel Mineș.

În 1755, în locul uneia deteriorată, a fost construită o Biserică de lemn. După ce vatra satului a fost mutată în vale, s-a construit o nouă biserică de zid, actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Domnului” (1892).

Satul fiind invadat de muscali (1780), la marginea dealului Horgea localnicii au săpat un tunel, în care s-au refugiat. Pentru a nu fi furate, o parte din averi le-au ascuns într-o pivniță a fostei biserici.   

Ulterior în sat s-au mutat familii din zonele Banatului și Sibiului. La porunca Împăratului Franz Joseph, locuitorii cu casele răsfirate pe dealuri au trebuit să se mute în aceeași locație, sistematizată pe străzi, de o parte și de cealaltă a pârâului care o străbătea.

Satul a început să prospere o dată cu înființarea carierei de diatomită (1935), folosită în industria petrolieră, cea alimentară, ca material izolant abraziv și pentru fabricarea dinamitei, în care au lucrat aproximativ 200 de localnici sat și cele învecinate. De asemenea s-a exploatat și calcarul din zonă. Cariera a funcționat până în anul 2003 apoi populația a început să migreze spre oraș, azi în sat existând în jur de 38-40 locuitori permanenți, majoritatea  persoane vârstnice.

Pentru a vedea satul Minișel,a trebuit să mă întorc pe lângă lac, să-l ocolesc spre sud, apoi să mă îndrept spre est, în total 13 kilometri. Și acest sat este depopulat, în el azi trăind în jur de 100 de oameni.

A fost prima dată atestat documentar din 1560. Niciodată nu a fost foarte populat, în perioada 1771-1786 existând doar 41 de familii. Fiind iobagi și trăind în condiții foarte grele, în anul 1820, conduși de Tudor Teodor s-au răsculat, dar răscoala a fost înăbușită rapid.

În decursul timpului a fost numit Alsoménes, Kresztaménes și din 1918 Minișel, cunoscut și ca Minișu de Jos.

În sat a existat o Biserică de lemn (1825) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1862).

Pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Tauț, a trebuit să mă întorc și mă mă îndrept pe un alt drum spre sud. După aproximativ 7 kilometri am intrat în satul Nadăș, atestat pe lista dijmelor episcopale din 1332, după alți cercetători din 1437, când făcea parte din domeniul Herczegh. Inițial era un sat răsfirat, după grădinile și livezile împrejmuite numit „Ogrezi”, apoi localnicii s-au adunat pe Valea Ceșa, formând noua vatră, dar și-au păstrat sălașe, situate la distanțe până la 12 kilometri, unde își desfășurau activitățile agricole și de creștere a animalelor.

În secolul XVI în zonă s-au purtat lupte între armatele turcești și maghiare, în final ultimii învingând. După tratativele purtate, cetățile Aradului și Lipovei le-au fost cedate turcilor. Cetatea Ineului, de care aparținea și Nadășul, a rămas maghiarilor (1650). Nu a durat mult și turcii au atacat și recucerit-o (1658) dar în 1691 a fost eliberată de sub ocupația lor și a revenit definitiv maghiarilor. Un secol mai târziu satul a fost inclus în domeniul Modena, administrat de Emeric Bohus (1749).

Ortodocși, în 1734 localnicii aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, a fost schimbată cu o altă Biserică de lemn (1768) care a supraviețuit până la începutul secolului XX. În locul ei a fost ridicată actuala clădire din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1904).

După Primul Război Mondial a avut loc reforma agrară, terenurile fiind împărțite în principal foștilor soldați, la Nadăș acțiunea terminându-se abia în anul 1929. Nu a trecut mult timp și a izbucnit Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Încă de la început la Nadăș s-au săpat primele tranșee, apoi a fost construit un drum strategic, cu scopul de a face legătura între râurile Mureș-Crișul Alb.

Postbelic,  localitatea fiind izolată, nu a fost cooperativizată, dar cotele obligatorii au fost mari, mai ales în perioada în care se plăteau despăgubiri de război U.R.S.S.-ului. Din 1968 Nadăș a devenit sat aparținător comunei Tauț, de care a fost legat printr-un drum, construit o dată cu amenajarea lacului de baraj (1970). Populația tânără, căutând locuri de muncă,  a început să migreze spre orașe și majoritatea sălașelor au fost părăsite.

Citește și Comuna Șilindia, județul Arad

Comuna Pietroasa cu 3 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Pietroasa este situată în estul județului Timiș, la granița cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Fărășești, Crivina de Sus și Poieni. Fiind în zonă, de la Mânăstirea Izvorul lui Miron am rulat 7 kilometri până în satul Fărășești, sat aflat într-o zonă izolată de la poalele munților Poiana Ruscă, între dealurile Negreșu și Prodan.

Inițial pe Valea Fara existau două sate. Zona fiind săracă în apă potabilă, doi tineri, unul din satul Trifești și unul din satul Runcuri, după ce s-au căsătorit, au căutat un izvor de apă lângă care să-și construiască casa și s-au așezat la Podul de Piatră.  Au fost urmați treptat de familiile celor două sate și așa s-a format satul Fărășești. A fost prima dată atestat din 1548, cu numele Fornasfalva, fiind în proprietatea lui Ioan Bozvari. Moșia, formată din 43 de sate, i-a fost dată ca zestre fetei sale.

Zona era administrată de maghiari, care ocupaseră Banatul încă din 1028. În timp populația a suferit din cauza birurilor mari astfel, când turcii au atacat pentru a cuceri Banatul, li s-au alăturat (1552-1553). După ce au ocupat zona, turcii au donat-o unui Principe, cu condiția să le dea un bir anual, apoi au încadrat-o  în Spahia Lipova (1607). Pentru întreținerea armatei, au cerut localnicilor cotă din vitele și oile pe care le creșteau și au început să exploateze aurul din zonă, o parte din el fiind trimis la Istanbul.

În 1716 turcii au fost alungați de habsburgi. Aceștia au militarizat satele, apoi Austro-Ungaria a fost donată de Regele Wilhelm II al Prusiei sorei sale Maria Tereza. Sub conducerea ei satele au fost coborâte în vale, s-au construit școli, biserici. Au fost aduși specialiști din Germania și Veneția care au prospectat întreaga zonă în căutarea unor surse noi de aur, cupru,, cărbune, etc. Din 1846 la Fărăsești s-a dezvoltat exploatarea forestieră, lemnul fiind transportat cu carele de localnici și folosit la Fabrica de Sticlă din Tomești. După inaugurarea liniei de cale ferată Lugoj- Ilia, 2 trenuri/zi aduceau la Fărășești peste 1.300 de muncitori la minele din zonă.

La începutul secolului XX Fărășești aparținea Districtului Făget (Facsád) din județul Caraș-Severin. În acea perioadă minele au fost închise (1918) și a început construcția liniei de cale ferată Fărășești- Poieni, pentru transportul lemnului. După Tratatul de la Trianon (1920) țăranii au putut cumpăra maxim 2 lanțe de teren, devenind proprietari. În anul 1932 exploatarea lemnului a încetat, pădurile au fost vândute localnicilor, apoi calea ferată Fărășești- Poieni a fost dezafectată.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Din Fărășești m-am întors spre nord, apoi am rulat spre spre est și după 11 kilometri am intrat în comuna Pietroasa, situată pe valea superioară a râului Bega, pe brațul numit „Bega caldă”.

Se spune că satul a fost creat de două familii de pietrari, din zona Hunedoarei, care, găsind pietre bune de prelucrat în pietre de moară, s-au mutat acolo. De la activitatea lor a primit localitatea numele.

A fost prima dată atestat documentar din perioada 1514-1516, când aparținea lui George Brandenburg. După ce a fost ocupat de austro-ungari, satul a fost mutat de-a lungul văii, numit Petrovoz și inclus în Districtul Făget (1717).

Pe parcursul unui secol a fost deținut de familia Trattner (1819), apoi de familia Cika și din 1890 a primit statutul de comună.

Pe dealul de la marginea de nord a satului a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1779), din lemn de gorun, cu lipituri de lut și acoperiș de șindrilă. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată. Acoperișul a fost schimbat cu țiglă, turnul îmbrăcat cu tablă zincată, exteriorul a fost tencuit și interiorul pictat din nou. 

Începând cu secolul XVIII s-au creat cariere de piatră unde, cu unelte rudimentare, din masivul stâncos se dislocau blocuri de piatră, erau prelucrate în pietre de moară, distribuite aproape la toate morile de apă din Banat. În decursul timpului munca în cariere s-a modernizat și a continuat până în jurul anilor 1950.

La 4 kilometri est de comună, într-o zonă de dealuri împădurite, pe malul drept al râului Bega, este situat satul românesc Crivina de Sus.

Prima dată a fost atestat documentar într-o diplomă maghiară care se referea la două așezări, Crivina de Sus (Also Kryvyna) și Crivina de Jos (Felso Kryvyna), care aparțineau de domeniul Cetății Șoimoș, intrat în proprietatea contelui George Brandenburg după căsătoria lui cu văduva lui Ioan Corvin, fiul Regelui Matei Corvin.

Ca toată zona, a fost ocupat de turci, apoi de habsburgi. O legendă spune că pe versantul estic al satului a existat o peșteră în care turcii, retrăgându-se, au adăpostit 900 kg monede de aur, comoară care, deși râvnită, nu a fost găsită.

În sat s-a păstrat până azi una dintre cele mai vechi biserici din Banat, Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1676 și reparată în 1778. Am descoperit-o după ce am trecut printr-o poartă de lemn și am străbătut o scurtă cărare, prin zona plină de copaci.

În interior a fost decorată cu icoane pe lemn. Din cele care au supraviețuit 4 au fost păstrate la biserică, 7 se află la Muzeul de Artă Veche Bisericească de la Catedrala Mitropolitană și 3 la colecția de obiecte vechi bisericești de la Protopopiatul Lugoj.

Făcând parte din patrimoniul județului, biserica este întreținută, dar nu mai este folosită, în sat predominând penticostalii.

Sub Imperiul Austro-Ungar proprietara zonei era Contesa Leopoldina, nașa de botez a copiilor Împăratului Austriei Franz Joseph (1848-1916). Avea un conac în satul Poieni, unde venea anual și petrecea o parte din vară. În acea perioadă în Crivina de Sus morarul Negrea a pus în funcție o moară de apă, cu roată verticală, la care veneau țăranii cu căruțele pline de grâne. Neexistând pășune, contesa a împroprietărit morarul cu lunca și izlazul din zonă, pentru ca animalele care așteptau să pască și să se adape, iar în 1915, la porunca sa, s-a înființat Asociația de Pășunat a Urbariariștilor din Comuna Crivina. Moara a fost reconstruită în 1972 și a rămas funcțională până azi.

La 7 kilometri sud am intrat în satul Poieni, atestat documentar din 1514-1516, cu numele Pleyen, când era în proprietatea lui George Brandenburg. Conform tradiției orale satul a existat în locul numit azi Trifești, format din case răsfirate pe dealuri. Treptat populația s-a mutat în actuala locație, zonă cu mai multe poieni, după care au numit satul. Pe un deal învecinat aveau o Biserică de lemn pe care au demolat-o și în sat au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva”, acoperită cu șindrilă (1759).

Un secol mai târziu interiorul a fost decorat cu picturi în ulei, efectuate pe pânză, ulterior lipită pe pereți și boltă (1812). În decursul timpului acoperișul s-a deteriorat. În 1969, când în biserică a fost introdus curentul electric, acoperișul a fost schimbat cu unul din tablă. La ultima renovare (1982) acoperișul a fost refăcut din șindrilă.

Satul fiind situat la granița dintre Banat și Ardeal, pe anumite perioade de timp a aparținut administrativ județului Hunedoara, județului Severin și după 1968 județului Timiș. Sub comuniști în apropierea satului au funcționat taberele de școlari Poieni și Strâmbu, azi prima desființată și a doua transformată în Centrul de Agrement Tabăra Poieni Strâmbu.

Știind că în apropiere, în munții Poiana Ruscă, se află o cascadă, ușor accesibilă, am continuat să rulez pe un drum neasfaltat, dar bun. După aproximativ 7 kilometri am parcat în dreptul unui indicator care indica traseul spre Cascada Șopot.

De acolo am urmat o cărare prin pădure, întreruptă de un podeț din lemn, peste râul Șopot, numit și Puntea Vie, deoarece după crearea lui barele laterale au continuat să înverzească timp de 3 ani.

În continuare cărarea a început să urce domol, paralel cu râul Șopot, care trecea înverșunat peste bolovanii ce-i stăteau în cale.

După aproximativ 15 minute mi s-a arătat Cascada Șopot, străjuită de pereți stâncoși acoperiți cu mușchi.

Acolo s-a terminat excursia mea din acea zi. Urma să mă întorc acasă, la Arad, până unde aveam de rulat 154 kilometri (2 ore).

Citește și Comunele Curtea și Margina, jud. Timiș

Orașul Agnita, județul Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Agnita este situat în nord-estul județul Sibiu, străbătut de râul Hârtibaciu și este considerat ca fiind centrul țării. Am ajuns acolo în jurul amiezii și am făcut doar un scurt popas, urmând ca în acea zi să ajung acasă la Arad, până unde aveam de rulat cam 330 kilometri.

Localitatea a fost prima dată atestată într-un document săsesc din 1280 dar săpăturile arheologice au descoperit urme de locuire încă din paleolitic, perioada dacică și romană.

Începând cu secolul X în oraș s-au stabilit familii de sași. Până în secolul XII Regele Ungariei a grupat localitățile din Transilvania în unități administrative, numite scaune, astfel Agnita a aparținut Scaunului Ciuc. Dezvoltându-se, în 1376 a primit dreptul de a ține târg anual.

Un secol mai târziu, pentru a preveni atacurile turcești, Iancu de Hunedoara a  transformat Agnita într-un important punct strategic. După moartea sa (1456), fiul său, Matei Corvin, a hotărât să o transforme în cetate. Biserica Evanghelică fortificată a fost înconjurată cu un zid de apărare, prevăzut în partea de vest cu un turn (1466).

Până în secolul XVII s-au creat încă 2 centuri, care delimitau 3 incinte și s-au ridicat 4 turnuri de veghe, ale pantofarilor, dogarilor, croitorilor, fierarilor, din care, văzându-se pericolul, se anunțau și celelalte cetăți de pe valea Hârtibaciului.

După Bătălia de la Mohács (1526), în care Ungaria a pierdut, mare parte din Transilvania a revenit turcilor. Aceștia i-au conferit statutul de principat autonom, vasal lor. Dorind să unească țările românești, armatele lui Mihai Viteazul au înaintat și învins treptat trupele ocupanților. Principatul Transilvaniei s-a unit cu Țara Românească și Moldova și au fost conduse de Mihai Viteazul, ca o singură țară, doar pentru scurt timp (1600).  Învins de trupele Generalului Basta, a pierdut Ardealul, care a trecut în posesia habsburgilor.

În 1769 la Agnita s-a declanșat un mare incendiu. Majoritatea caselor fiind din lemn, au fost devastate, ulterior refăcute. Apoi Împăratul Iosif II, prin edictele iosefine (1781), a acordat libertate religioasă celorlalte cute. Astfel în Agnita s-a construit un cartier românesc în care a fost ridicată Bis Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1795-1797).

În a doua jumătate a secolului XIX Agnita era în plină dezvoltare. S-au înființat breslele tăbăcarilor, croitorilor, dogarilor, olarilor (1872), apoi s-au creat Fabrica de Piele și Încălțăminte, Fabrica de Cherestea și în 1905 s-a construit Biserica Rmano-Catolică.

Parcul „Căpitan Axente Lene”

După Primul Război Mondial a fost înființată Fabrica de ciorapi (1926), s-au construit un abator (1928), s-a înființat Școala de Stat (1936) și lângă ea Biserica Ortodoxă Nouă (1938-1948), azi Catedrala Ortodoxă „Sf. Împ. C-tin și Elena”, clădire în stil neobizantin.

După cel de Al Doilea Război Mondial sașii au fost deportați la muncă în U.R.S.S. și numărul populație a scăzut. Totuși din 1950 Agnita a devenit oraș și sediu administrativ de raion, în cadrul regiunii Brașov, iar după reorganizarea administrativă (1968), orașul a fost încadrat în județul Sibiu.

Primăria Agnita

Deoarece pe parcursul timpului s-au adunat multe materiale arheologice, în 1957 istoricul și economistul Erhard Andree s-a mutat de la Muzeul Țării Bârsei la Agnita unde, după ce a cules materiale din zonă și primind diverse donații, în 1961 a inaugurat Muzeul „Valea Hârtibaciului”. Din 1969 muzeul s-a mutat în actuala locație, o casă în stil baroc, construită după anul 1800. Azi muzeul deține aproximativ 6.000 de exponate arheologice, istorice, etnografice, de  numismatică, artă decorativă, în plus colecția de cărți, documente și manuscrise.

După 1989 sașii au emigrat în Germania, populația rămânând majoritar românească. În acea perioadă, fenomen întâlnit în multe zone ale țării, cele 3 fabrici mari au fost închise.