Localitatea Hammamet, situată în sud-estul peninsulei Cap Bon, guvernată de Nabeul, este renumită mai ales pentru plajele sale unde s-au dezvoltat multe resorturi turistice și pentru iasomie, care se comercializează în diferite forme înclusiv în suveniruri. De altfel după iasomie a și fost denumită stațiunea turistică Yasmine-Hammamet.
Poliția Hammamet
În secolul I exista o așezare, Pupput, azi suburbie din Hammamet, care în secolul II a devenit colonie romană, un secol mai târziu împrejmuită cu ziduri. Urme ale acelei așezări au fost scoase la iveală prin săpăturile arheologice din 2004. Abia în secolul XII este pomenită documentar cu numele de Hammamet, hammam în română însemnând baie.
Deși mi-ar fi plăcut să vizitez orașul pe urmele istoriei, ghida ne-a condus inițial spre a vizita Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian”, numit după milionarul român George Sebastian care, ajungând în zonă, pe atunci un sat pescăresc, și-a cumpărat terenul și a construit o vilă, urmând arhitectura zonei (1920). Era înconjurată de un parc și avea o ieșire în apropierea mării.
Rapid a devenit locul de întâlnire a artiștilor renumiți care, în acea perioadă, se retrăseseră în zonă, a aristocraților și politicienilor.
Tot în aceeași perioadă în Hammamet s-a stabilit și un cuplu american a cărei reședință a fost vizitată de artiști din toată lumea, localitatea devenind un fel de centru cultural.
Vila a fost construită din beton și stuc, vopsită în alb. Intrarea principală a fost realizată din marmură sculptată de un constructor sicilian (1932).
Era o vilă destul de mică care cuprindea un dormitor principal, un dormitor mic pentru oaspeți, o bucătărie și o cameră de servit masa care, în partea superioară a fost prevăzută cu mashrabiya, o mică fereastră proeminentă închisă cu zăbrele din lemn sculptat, specifică zonelor arabe.
În clădire se intra printr-o sală susținută de coloane cu arcade, azi transformată în muzeu.
Într-o parte erau dependințele, în cea dinspre mare, o piscină înconjurată de un spațiu în care vizitatorii puteau să se relaxeze după baie și să servească câte ceva.
Prin grădinile întinse pe mai multe hectare, o alee amenajată ne-a condus la ea.
În timpul campaniei tunisiene din cel de Al Doilea Război Mondial casa a fost rechiziționată și a devenit sediul feldmareșalului Erwin Rommel. După război l-a găzduit pe Winston Churchill care și-a scris acolo memoriile.
În 1959 clădirea a intrat în posesia Guvernului tunisian care a amenajat-o ca Centru Cultural în care sunt expuse opere de artă și au loc conferințe, prelegeri, etc.
După ce am vizitat casa am traversat mai multe alei și podețe de lemn, prin frumoasele grădini.
Trecând pe lângă niște statui din metal, foarte modern executate, reprezentând diverse forme de artă, am ajuns în dreptul unor scări pe care le-am urcat.
În față mi-a apărut un amfiteatru, construit mai recent, iar în zare se întindea marea albastră.
Am fost nemulțumită că ghida nu era cu noi să ne dea detalii. Tot ce am putut afla a fost inscripția de pe o placă care spunea că în Teatrul Hammamet a fost inaugurat de Președintele Tunisiei, Habib Bourguiba, Festivalul Internațional de Muzică și Dramă (1964) care de atunci se desfășoară anual în lunile iulie și august.
Tot umblând prin Europa, m-am hotărât să schimb direcția, să cunosc cultura și civilizația unor țări de pe alte continente. Prima mea țintă a fost Africa de Nord. La o firmă de turism m-am înscris într-o excursie de 7 zile în Tunisia care se efectua în luna septembrie, sezon încă nu ploios și nici cu caniculă mare. Plecarea era din București așa că din Arad, negăsind alte curse care să mă avantajeze, am parcurs drumul cu un tren de zi.
Timp de 12 ore am străbătut drumul care în cea mai mare parte trecea prin sudul țării. Porțiunea în care am mers paralel cu Dunărea m-a încântat.
În rest călătoria a fost destul de plictisitoare, mai ales când a venit noaptea și nu mai vedeam nimic decât compartimentul de tren.
În jur de ora 12 noaptea am ajuns în Gara de Nord din București. Trebuind să ajung la aeroport cu 2 ore înainte de plecare nu s-a meritat să mă cazez undeva așa că am luat un taxi până la Aeroportul Otopeni, unde urma să îmi petrec toată noaptea. Când la un ceai, când afară la o țigară, bineînțeles cu valiza după mine, mă gândeam că administrația C.F.R. măcar s-a gândit să ofere un loc, contra cost, în care pasagerii să-și poată lăsa bagajele dar aeroporturile nu.
Decolarea spre Tunisia avea loc abia a doua zi la 7 dimineața.
Zborul nu a fost prea lung, doar câteva ore. Dintr-o dată a apărut coasta Africii de Nord apoi am aterizat pe Aeroportul Enfidha-Hammamet unde s-a pierdut mult timp cu completarea de chestionare și verificarea pașapoartelor.
În sfârșit am pășit pe pământ african. Tunisia este o țară situată în nordul continentului Africa, care ocupă 1300 kilometri din coasta Mării Mediterană, totuși o țară mică, fiind mărginită de Deșertul Sahara.
Zona a fost populată încă din perioada neolitică. În decursul timpului zonele de munte au fost ocupate de berberi, o porțiune situată la malul mării de fenicieni (1000 î.e.n.), apoi de romani, care au construit ca centru administrativ Cartagina (814 î.e.n.). Au urmat 3 Războaie Punice la finalul cărora romanii au ieșit învingători (264 î.e.n.- 146 î.e.n.). Sub stăpânirea lor au fost construite cca. 200 de orașe, agricultura s-a extins, în zonele unde era posibilă și creștinismul a început să se extindă.
Devenind un imperiu mare, marginile lui nu au putut fi bine apărate. Coasta de nord a Africii a fost cucerită de vandali, un trib venit din Spania, sub care s-au instalat legile bizantine.
În secolul XII triburile berbere din partea de vest a deșertului arab, din sudul actualului Maroc, găsindu-și o nouă religie, islamismul, s-au unit și au format Califatul Almohad, apoi au cucerit treptat teritoriile bizantine ajungând să controleze o mare parte din peninsula Iberică și Africa de Nord (1120). Noua religie credea în Mohamed, profetul, mesagerul lui Dumnezeu și susținea că regulile dictate de ea trebuie să fie un ghid atât personal cât și social și politic (647).
Califatul era la rândul lui împărțit în zone conduse de diferite dinastii astfel vestul Libiei, Tunisia și estul Algeriei au intrat sub stăpânirea Dinastiei Hafsid (1151-1534). Apoi otomanii au atacat și cucerit o parte din teritorii (1574-1705). Musulmanii au imprimat propriile legi și au împânzit zona cu moschei.
În 1881, folosindu-se de pacea instalată între triburile de la granița cu Algeria, Franța a invadat Tunisia care, doi ani mai târziu, prin Tratatul de la Bardo (Tratatul de la QSAR es-S’id), a intrat sub Protectorat francez. Țara a pierdut aproape toată economia, francezii având dreptul să se amestece în treburile interne și externe.
După cel de Al Doilea Război Mondial, în care Tunisia a dus greul bătăliilor din deșert, după multe negocieri, Tunisia a devenit stat independent (1956). Noi reguli au fost stabilite printre care egalitate între femei și bărbați și interzicerea poligamiei. Era un început dar majoritatea populației a rămas la religia de bază, islamismul, și la păstrarea vechilor tradiții.
De la Aeroportul Enfidha grupul a fost împărțit în autocare, fiecare cu destinația sa, majoritatea în resorturi, pentru sejur la plajă. Separat, grupul din care făceam parte, urma să străbată un circuit prin Tunisia. După cca. o oră am ajuns la complexul unde urma să petrecem noaptea.
Cum eram hotărâtă să văd tot ce se poate, m-am înscris în toate excursiile opționale. Deși trecuseră 24 de ore în care nu dormisem, după o pauză de amiază, am pornit la drum spre Nabeul. Localitatea este situată în nord-estul Tunisiei, pe coasta de sud a peninsulei Capul Bon, înconjurată de Marea Mediterană. Este numită și Orașul ceramicii, aceasta fiind modelată încă din primele veacuri ale neoliticului.
Originile localității sunt feniciene. O dată cu cucerirea zonei de către romani, în al treilea război punic aceștia au distrus-o total, apoi Cezar a reconstruit-o cu numele de Colonia Julia Neapolis de unde derivă numele actual, Nabeul.
La 2 kilometri de oraș, în urma excavărilor pentru construirea primului hotel din oraș (1965), au fost descoperite urmele acelei așezări- mozaicuri, ceramică, obiecte din bronz- și ale unei „fabrici” care producea sos de pește, foarte apreciat de romani. Obiectele se pot vedea în Muzeul Arheologic Nabeul.
În anul 365 un tsunami mare a lovit orașul lăsând o parte sub apă. Când a intrat sub stăpânirea Imperiului Roman a fost creată o Episcopie care, în timp, a rezistat vandalilor și imperiilor ortodoxe bizantine.
A fost desființată doar după moartea lui Mahomed (632) când musulmanii au atacat și, în trei etape, au cucerit teritoriile deținute de Imperiul bizantin și Imperiul persan (647-709 cucerirea musulmană Maghreb).
Populația a fost obligată să se convertească la islamism. Cei care s-au împotrivit au fost persecutați astfel mulți creștini au emigrat. Dieceza a fost reînființată de biserica romano-catolică abia în secolul XX.
Tunisia este cunoscută de turiști mai ales pentru piețele sale, souk sau medina. În Nabeul se află una dintre cele mai mari din zonă în care se vând papucii din piele, fără toc, „balgha”, producție locală.
De asemenea se comercializează sucuri și parfumuri produse prin distilarea portocalelor, lămâilor, trandafirilor Damasc, care sunt cultivate în zonă.
De altfel fiecare zonă își are produsele specifice astfel în Ezzit comercianții vând petrol, în Haddada produse din tablă.
Poșta Nabeul
Un produs specific zonei, ajuns cunoscut și comercializat în toată lumea, este pasta de ardei iute condimentată după o rețetă proprie, numită Harissa. Aceasta a fost creată după venirea andaluzilor în Tunisia (secol XVI). În drumul lor de comerț aceștia au depozitat provizoriu piper care a început să fie folosit de localnici.
Și, în sfârșit, principalul obiectiv al vizitei în Nabeul- ceramica. Am fost îndrumați spre un magazin artizanal și manufactură unde, pe lângă exponatele de vânzare, două personaje ne-au explicat și arătat o parte din tehnica folosită la producerea ei.
Industria ceramicii s-a dezvoltat începând cu secolul XV și a luat amploare în prima jumătate a secolului XX. De altfel în Nabeul există un Muzeu Arheologic în care sunt etalate statui, ceramice punice (secol VII î.e.n.) și mozaicuri romane, descoperite în apropiere.
Ceramica este fabricată din trei tipuri de lut: roșu-portocaliu, fără calități deosebite, alb-cremos, calitativ superior primului și caolin cenușiu, adus din regiunea muntoasă Krumiria, cel mai prețuit calitativ.
După ce este prelucrat în formele dorite, acestea sunt introduse în cuptoare încinse prin arderea trunchiurilor de palmier, până la temperaturi de peste 1.000 grade Celsius. Apoi sunt răcite în beciuri cu temperaturi joase și sunt din nou introduse în cuptoare.
Repetarea operațiilor- încălzire- răcire- „călesc” lutul pentru a rezista atât la temperaturi ridicate cât și la ploi, ger.
Magazinul etala o gamă variată de produse, servicii de masă, scrumiere, boluri, vase tajine, vaze, elemente decorative, etc.
Un sector era destinat plăcilor ceramice cu diferite motive care, etalate una lângă cealaltă, tapetau pereții.
Colegii din grup s-au înghesuit spre a achiziționa cât mai mult din marfa expusă. M-am retras într-un alt sector unde un angajat amabil mi-a demonstrat cum și cât de rapid produce o cănuță cu farfurie suport.
În fața lui se afla o roată care se învârtea. Cu mâinile ude a preluat o bucată de lut umed și i-a dat o oarecare formă. L-a așezat pe roată și, cu mâinile, în mișcările de rotire, a dat obiectului forma dorită. Apoi o doamnă, pe o farfurie creată anterior, mi-a arătat tehnica de pictare manuală care duce într-un final ca obiectele să fie atât de frumoase.
Cred că am fost mai câștigată văzând prelucrarea manuală decât stând la coadă pentru a achiziționa niște obiecte care, acasă, să nu-mi evoce decât o mare înghesuială inutilă. Am părăsit manufactura urmând să ne îndreptăm spre Hammamet.
După ce am vizitat Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin, m-am întors spre Carașova. La intersecția cu drumul principal am parcat la umbră lângă o gospodărie. Deși caniculă și toiul zilei am pornit să urc Dealul Gad pe care, la o înălțime de 200 metri față de râul Caraș, se aflau ruinele Cetății Carașova, numită și Cetatea Turcului.
Am ajuns pe un platou plin de flori în toate nuanțele pe care l-am străbătut în plin soare.
De acolo am coborât și am traversat o pădure unde m-am oprit să mă răcoresc puțin, gândindu-mă la istoria cetății și întrebându-mă ce voi găsi acolo sus. Se spune că cetatea a fost construită în timpul dacilor apoi a fost preluată de romani. Poveștile locale explică rezistența ei datorită faptului că zidurile ar fi fost construite din mortar amestecat cu vin și lapte care le-au făcut de nepătruns.
Prima ei atestare documentară datează din 1323 când aparținea Regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. În timpul invaziei otomane aceștia au cucerit cetatea (1520). Pentru o mai bună apărare au săpat în fața ei două șanțuri de apărare, în rest fiind înconjurată de prăpastie. De asemenea au ridicat un zid interior gros de 4 metri. Bucăți din el sunt singurele ruine ale fortificației rămase până azi.
Deși dezamăgită de puținele ruine, am fost plăcut impresionată că în acel loc uitat de lume și nu prea căutat de turiști erau postate o masă și două bănci, pentru cei ca mine, care nu pot sta cuminți acasă, lângă care se afla un panou explicativ.
De pe panou am aflat că din vechea cetate arheologii au scos la iveală puține obiecte de ceramică din secolele XIII-XV.
Căldură mare….Stând sub umbra dată de un pomișor mă gândeam dacă meritase efortul.
Înainte de a coborî am înaintat până la marginea prăpastiei.
Am ajuns la concluzia că dacă nu pentru ruine, pentru panorama superbă a meritat efortul depus.
M-am întors și când am ajuns la mașină am rămas năucă. În plină caniculă o mulțime de oi își așteptau rândul la tuns. Mi s-a explicat că din cauza ploilor abundente oile au rămas cu blana pe ele. Dacă le tundeau se îmbolnăveau. Am urmărit cele două metode folosite- cu mașina de tuns electrică și metoda veche, manuală.
Apoi am pornit spre Reșița. Înainte de intrarea în oraș am virat spre est și pe un drum pietruit, plin de gropi și denivelări, am ajuns la fostul „Lacul Săracilor” azi numit Lacul Doman.
Situat la 2 kilometri de centrul orașului, înconjurat de dealuri, a fost format pe locul unei foste mine care exploata cărbune, pe o suprafață de 114.400 metri pătrați și cu o adâncime de 30 metri.
Lacul este în continuă creștere, atât în lățime cât și în adâncime, datorită ruperii treptate a faliilor. Nefiind amenajat de autorități, multă vreme nu a fost cunoscut de orășeni.
Actual locuitorii orașului, mai ales tinerii, îl folosesc ca loc unde ies la sfârșit de săptămână și nu numai, pentru baie și plajă.
Ca ultim obiectiv al excursiei îmi planificasem să vizitez orașul Reșița. Aflând că centrul orașului era în plină reamenajare am lăsat vizitarea pentru altă ocazie. Fiind în drumul meu, ca să am totuși o amintire că am trecut pe acolo, m-am oprit pentru a fotografia o locomotivă veche expusă mai aproape de drum, una dintre multe alte exponate din cadrul Muzeului C.F.R. de locomotive.
Am continuat drumul spre nord. După o ultimă oprire, unde am savurat imaginea dealurilor, urma să ajung în județul Timiș de unde, pe autostrada Lugoj-Arad, să mă întorc la câmpie, acasă.
Din Carașova, județul Caraș-Severin, am parcurs 14 kilometri, mare parte neasfaltați, prin munții Aninei din Parcul Național Semenic-Cheile Carașului, pentru a vizita una dintre peșterile aflate în zonă, Peștera Comarnic.
După ce am parcat într-un loc lateral de marginea drumului, pe jos, de-a lungul văii Comarnic, m-am îndreptat spre Cantonul Silvic Comarnic.
Acolo m-am întâlnit cu două familii dezamăgite că peștera era închisă. Au avut noroc că m-au întâlnit. Fusesem prevăzătoare și încă de acasă îmi programasem telefonic ora de vizitare. După 10 minute a sosit și ghidul care urma să ne conducă.
Peștera a fost menționată pentru prima dată în anul 1912 dar abia între 1933-1939 a fost studiată mai amănunțit. A fost formată de apele pârâului Ponicova care și-a schimbat cursul o dată cu adâncirea văilor Carașului și Comarnic. Trecând în subteran el a format mai multe goluri și peșterile Ramonei și Popovăț pe care părăsindu-le a format mici avene și în final peștera Comarnic situată la 101 metri înălțime.
Peștera are două căi de acces, una în partea de de sud-vest și una în partea de nord, pe unde urma să intrăm și noi. Pentru a nu fi vandalizate ambele au fost închise cu câte o poartă de fier. După ce am urcat o porțiune amenajată cu trepte am ajuns în dreptul porții.
Ne-am îmbrăcat corespunzător temperaturii din interior, care se menține constantă între 7-10 grade Celsius, ghidul ne-a împărțit căști de protecție prevăzute cu lanterne și am intrat în „împărăția subterană”. După ce am trecut prin deschizătura porții, o crăpătură înaltă de 2,5 metri și lată de 1 metru, am coborât brusc câțiva metri și m-a izbit un val de aer rece.
Din lungimea estimată la 6203 metri până azi au fost explorați doar 5229 metri din care amenajați turistic doar 1750. În decursul timpului apa s-a retras lăsând uscat un nivel superior prin care urma să trec și eu. Restul galeriilor create în timp (90%) se află la nivelul inferior și o parte din ele pot fi explorate doar de către specialiști. Restul nu sunt accesibile.
După coborâre am intrat în Sala Mică, mărginită de blocuri de piatră mari, fără alt formațiuni.
În continuare am urmat un fel de tunel pe pereții căruia, mici, „sfioase”, mi s-au arătat diverse formațiuni formate de apa care în timp a săpat în munte.
A urmat o porțiune îngustă pe care străbătând-o am avut senzația că voi pătrunde tot mai adânc, în altă lume, necunoscută nouă.
Apoi pe pereți au apărut, creând diverse modele, zone cu aragonit.
Mineralul a fost numit după Francois Arago care în 1811 l-a descoperit. Alți savanți consideră că numele provine de la zona Aragon, în minele căreia a fost găsit.
Aragonitul ia naștere prin oxidare și este un mineral cu duritate scăzută.
În continuare ghidul ne-a arătat două formațiuni mai mari, sferice, sub forma unor nuci de cocos, numite Nuca Mare și Nuca Mică.
Am trecut „ghemuit” prin galeria piticilor.
Dintr-o dată, într-un spațiu mai larg, numit Calvarul Mic, am văzut etalat un schelet. Era vorba de Ursul de peșteră (Usrsus spelaeus) care a trăit în perioada ultimei glaciațiuni. În Europa a apărut în urmă cu 300.000 de ani și a dispărut în urmă cu 15.000 de ani. Specimenul de urs era înalt de 1,7 metri, femelele mai mici și cântărea aproximativ 1 tonă. Puii erau fătați în perioadele de hibernare în peșteră.
Apoi am urcat printr-o galerie îngustă, întunecată. La un moment dat ghidul ne-a rugat să stingem lanternele. Se făcuse o beznă de nepătruns.
Și a început povestea. În urmă cu ceva ani în peștera, care atunci nu era închisă cu porți, 2 turiști s-au rătăcit prin galeriile ei. Terminându-se și bateriile lanternelor au stat în întuneric 3 zile până când au fost descoperiți. Ascultându-l, stând în întuneric, am intrat în pielea personajelor și m-am cutremurat.
În continuare au început să apară formațiuni tot mai multe și mai interesante numite după forma pe care o aveau- Lămâia, Ciupercile, Gemenii, Altarul, Masa Tăcerii, etc.
Columna
Meduza
Ciorchinele de banane
Ghidul ne-a arătat câteva stalagmite, de forme diferite, care împreună au fost numite Albă ca Zăpada și cei 7 pitici, situate în „Sala piticilor”.
Mutulică
Albă ca Zăpada
Rușinosul
Castelul Albei ca Zăpada
De acolo am urcat din nou printr-un culoar îngust, pe bolovani neregulați și alunecoși.
Am coborât în Sala Zebrelor, numită după intercalațiile de silex înnegrit de pe tavanul albicios care creau imaginea unei piei de zebră. Altele semănau cu coastele unui dinozaur.
În sfârșit am ajuns în Sala Mare în care se găsea o multitudine de formațiuni.
Gura rechinului
Tavanul era plin de stalactite conice, de tip „macaroană”, în diverse nuanțe cromatice, draperii, lame, etc.
Stalactitele sunt formate de apa care traversează calcarele din roci. O parte din picătura de apă rămâne pe tavan, cealaltă jumătate cade pe podea. Prin ruperea picăturii se degajă CO2 și se formează un inel din carbonat de calciu. Cu fiecare picătură inelul se mărește și îngroașă, formațiunea crește în lungime și în timp poate ajunge la câțiva metri lungime, așa numita stalactită „macaroană”.
În timp, la unele dintre ele canalul se înfundă cu calcar sau impurități, apa îl perforează creând alte canale pentru a ieși. Prelingându-se, depune la exterior calcit care în timp îngroașă macaroana, mai mult la bază. Ea primește formă conică cu vârful în jos, așa numită stalactită „conică”.
Aceste două tipuri de stalactite sunt cele mai frecvente.
Și în Sala Mare în unele zone pereții aveau porțiuni cu aragonit.
Pentru a putea fotografia cea mai grandioasă formațiune, Orga Mare, am primit ajutorul tuturor vizitatorilor care și-au îndreptat lanternele spre ea.
Ghidul ne-a arătat un conglomerat de stalactite și stalagmite numit Cămila. Poate voi o depistați ?
De acolo nu am mai putut înainta deoarece galeriile și sălile următoare erau inundate așa că am făcut cale întoarsă. În total vizitarea peșterii a durat aproximativ 2 ore.
Pe drum ghidul ne-a povestit legenda peșterii în care se spune că aici, pe vremuri, era un loc în care haiducii se adăposteau și care a primit numele după aceștia (comarnic=umbrar pentru ciobani sau haiduci).
Fiind trădați, pentru a nu fi prinși de poteră, au adunat bogățiile păstrate acolo și au fugit prin 5 ieșiri secrete din cele 7 ale peșterii. Obiectele rămase în urma lor s-ar fi pietrificat și unele formațiuni le poartă azi numele.
În ziua a patra și ultima din excursia prin județul Caraș-Severin am părăsit orașul Anina îndreptându-mă spre Lacul Mărghitaș. Pe drumul spre nord, aproape de ieșirea din Anina am cotit după o biserică și am urcat spre Orașul Nou pe un drum care, ciudat, deși asfaltat, era săpat în zig-zag. Lacul a fost creat pe o suprafață de 4 hectare, cu un volum de apă de aprox. 200.000 mc, pentru o microcentrală. Începând cu anul 1940 a fost amenajat ca o stațiune. Ajungând pe un platou unde se intersectau mai multe drumuri, întrebând în ce direcție să o apuc, mi s-a explicat că lacul era îngrădit și nu puteam să-l văd.
M-am întors în drumul principală și am parcurs 22 kilometri până în Carașova, principala comună românească locuită de croați.
Școala Generală
Până în secolul XVI Carașova a fost un district autonom. Situat în apropierea unei cetăți și având poziție strategică, a devenit un centru administrativ puternic în care exista un protopopiat catolic care a fost desființat în secolul XVI.
Căminul Cultural
În secolul XVIII Carașova făcea parte din districtul Vârșețului. De ea aparțineau administrativ 32 de localități. În 1726 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.
În secolul XIX clădirea a fost transformată primind aspectul de azi (1822) apoi, o perioadă de timp, Carașova a devenit iar protopopiat (1860-1913).
După delimitarea graniței militare și împărțirea administrativă a zonei localitatea a căzut din rangul său devenind o simplă comună.
Primăria
Croații care au ajuns în zonă erau de fapt bunievi din Bosnia, catolicizați, care au primit nume sârbești și au fost numiți croați. Ei au emigrat din fața invadării otomane ajungând în Voivodina apoi în România și Ungaria. La recensământul din 2002 aceștia reprezentau 85% din populația localității. Sunt reprezentați de Uniunea Croaților din România.
Deși statul croat și-ar dori întoarcerea lor, atrăgându-i prin acordarea cetățeniei, mulți dintre ei au decis să rămână în „vatra strămoșească”.
În 2011 la Carașova a fost deschis Muzeul Etnografic Central al Uniunii Croaților în care, prin piese de mobilier, ținute vestimentare, fotografii, etc., se etalează viața într-o casă tradițională croată.
După ce am parcat mașina în centrul comunei am parcurs o stradă în curs de asfaltare până spre ieșirea din localitate.
În acea zonă, în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, a fost construită Capela Calvaria.
A fost situată în vârful unui deal și până la ea au fost create 7 stații reprezentate din două șiruri de monumente.
Pe monumente, în nișe, au fost postate plăci de bronz sculptate cu scene biblice.
Am rămas o perioadă de timp în zona liniștită unde am întâlnit doar o păstoriță bătrână și oile ei care pășteau fără nici o grijă.
După liniștea de pe Dealul Capelei am revenit în zgomotul făcut de mașinăriile care modernizau drumul. Mă grăbeam pentru că îmi programasem o oră la care urma să vizitez o peșteră și nu doream să ratez ocazia.
După o zi de neuitat în care am văzut o mânăstire, numeroase mori de apă, două cascade și două lacuri, părăsind Lacul Buhui, după 6 kilometri am ajuns la Pensiunea Anina, situată aproape de centrului orașului, unde-mi rezervasem cazare pentru o noapte.
După ce mi-am lăsat bagajele și am consumat un ceai am pornit să vizitez orașul Anina.
Orașul, numit după copacul arin sau anin, s-a format după descoperirea zăcămintelor de cărbune, cu coloniști austrieci (1774). După câțiva ani au sosit și coloniști slovaci.
Piața Agroalimentară
Numărul populației a crescut o dată cu minele deschise pe rând, devenind o localitate preponderent minieră, polietnică- germani, slovaci, maghiari, români.
Industria mineritului luând amploare, în 1863 a fost construită prima cale ferată montană din România, Oravița-Anina, apoi la începutul secolului XX au fost construite Uzinele de Fier Anina.
În 1888 a fost înființată Parohia Romano-Catolică. Slujbele s-au ținut într-o capelă până când, pe unul dintre dealurile localității, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1901). Turnul bisericii a fost dotat cu trei clopote, unul de la vechea capelă și două turnate la Timișoara, numite Sf. Varvara și Sf. Florian.
Nu se știe exact când biserica și-a schimbat hramul, probabil după unirea Banatului cu România (1918), devenind Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”.
Pentru a o vedea am urcat un șir de trepte din parcul care era amenajat pe dealul respectiv.
Câțiva ani mai târziu a început construcția unei biserici ortodoxe, în stil neobizantin, care a durat mulți ani (1908-1939).
În timp biserica a devenit Catedrala Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”. Picturile interioare au fost refăcute în perioada 2004-2008.
Partea religioasă rezolvată, în 1865 s-a creat o asociație culturală care, cu o trupă de mineri, a participat de-a lungul anilor la diferite evenimente culturale. În 1920 a fost construită Casa de Cultură în care a funcționat un Club Minier și din 2004 a intrat în patrimoniul Primăriei Anina.
În 1945 majoritatea germanilor din localitate au fost deportați la muncă silnică în fosta U.R.S.S. Lucrul în mine s-a îngreunat datorită lipsei forței de muncă astfel, sub regimul comunist, localitatea a fost populată cu români care au fost angajați imediat ca mineri.
Numărul populației crescând, în 1952 Anina a primit statutul de oraș.
Pentru a elogia mineritul în centrul orașului a fost postat Monumentul Minerului (1960).
Din 1996 minele au început să fie închise pe rând și orașul a intrat în declin.
Spitalul Anina
Situația s-a agravat după evenimentele din 1989 când orașul a intrat în recesiune economică.
Primăria Anina
Totuși, deși greu, localnici s-au adaptat situației și nu au părăsit zona.
În anul 2011 în apropierea Primăriei a fost realizat Monumentul Minerilor format dintr-un vechi cărucior de mină situat pe o porțiune de șine și o placă inscripționată ca memorial al minerilor care în decursul timpului au decedat în mină.
De acolo, de-a lungul străzii principale, m-am întors la pensiune unde, o pisică, parcă pe mine mă aștepta.
După ce am văzut renumita Cascadă Bigăr am continuat drumul prin județul Caraș-Severin. La 9 kilometri spre nord am intrat în localitatea Steierdorf, care aparține administrativ de orașul Anina. În acea zonă au existat așezări care au fost atestate prima dată documentar din 1773. În acea perioadă au fost descoperite zăcămintele de cărbuni care au început să fie exploatate de coloniști germani, aduși la Anina, care s-au așezat și pe acest teritoriu, formând colonia Steierdorf-Anina.
Ca localitate separată Steierdorf s-a format abia în prima jumătate a secolului XIX când era locuită predominant de germani pe lângă puțina populație autohtonă și de alte etnii. În acel secol au fost ridicate două biserici cu culte diferite. Prima a fost Biserica Evanghelică Luterană (1871).
După un an a început construcția la Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1872-1873).
Turnul bisericii a fost dotat cu 3 clopote, fiecare purtând un nume sfânt- Sf. Treime, Sf. Maria și Sf. Barbara.
În timp pe lângă exploatările miniere s-au înființat topitorii, o fabrică de cărămidă, alte care producea obiecte de fier-cuie, șuruburi, etc. De asemenea în 1911 s-a construit actuala Școală Gimnazială Steierdorf care administrativ ține de Liceul „Mathias Hammer” Anina.
În decursul timpului localitatea a fost ocupată de români care în anul 2009 au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Treime; Sf. Ioan Botezătorul”.
La ieșirea din Steierdorf am oprit la cimitirul Sigismund pentru a vedea Memorialul Minerilor ridicat pentru a ne aminti de cele aproximativ 220 de persoane care au pierit în urma exploziei unor depozite subterane de material explozibil (1920).
Din drumul între Steierdorf și Anina am luat-o spre est, prin Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.
După aproximativ 7 kilometri am ajuns în dreptul primului lac de acumulare din România, Lacul Buhui. Acesta a fost realizat de către administrația austro-ungară pentru a alimenta cu apă Anina (1884).
A fost format prin bararea pârâului Buhui, afluent al râului Caraș, unul dintre cele mai lungi cursuri subterane cunoscute din România (3217 m).
Barajul a fost creat în amonte, lung de 60 metri.
Lacul ocupă o suprafață de 9,6 hectare, are o adâncime de cca. 20 metri și un volum de 500.000 mc. A fost dat în folosință în anul 1908.
Apa din lac este captată apoi străbate peștera Buhui, situată la aproximativ 2 kilometri, este din nou captată subteran și direcționată printr-un tunel artificial spre Anina.
Am parcat înainte de baraj și într-o plimbare am ocolit lacul până la Cantonul Silvic Buhui-Anina lângă care, în timp, au fost construite vile private.
Depășind cantonul am continuat drumul spre coada lacului, înconjurată de pădurile de fag, carpen și brad, în centrul cărora se află.
Tot privind frumusețea locului, pe lângă lac m-am întors la mașină.
Până în orașul Anina aveam de parcurs 7 kilometri. De altfel, coborând muntele, am văzut orașul în depărtare.
Fiind într-o excursie prin județul Caraș-Severin, după ce am văzut Morile de apă Rudăria m-am întors la Bozovici și, spre nord, m-am îndreptat să văd un alt obiectiv turistic cunoscut în toată lumea.
După ce am plătit o taxă de intrare am parcat într-o zonă largă unde erau amenajate multe tarabe și terase.
Apoi am urmat o alee amenajată pe marginea drumului, în „șir indian”, urmând mulțimea de vizitatori.
Cascada Bigăr sau Cascada Coronini este situată pe marginea șoselei. Pentru a o vedea a trebuit să port o adevărată „luptă” cu mulțimea care o înconjura. A devenit foarte cunoscută și datorită faptului că în 2013 The World Geographya clasat-o pe primul loc în lume dintre cele mai impresionante cascade.
Cascada împreună cu un izvor și o grotă fac parte dintr-o rezervație naturală întinsă pe aproximativ 176 hectare, înființată în 1982, în care am intrat trecând un pod de lemn peste râul Miniș, bineînțeles după ce am plătit din nou o taxă.
Despre cascadă circulă și o legendă. Se spune că unei familii din zonă care nu putea avea urmași li s-a arătat în vis o vrăjitoare din Tărâmul Regăsirii. A îndrumat-o pe femeie să bea apa izvorului de sub stâncă, dintre cele două lumi, dar să aibă grijă când va naște. Dacă copilul va fi fată, să nu o lase să se îndrăgostească pentru că va muri.
Femeia a născut o fată care crescând s-a îndrăgostit de un băiat numit Bigăr. Tatăl ei, dorind să o ferească de blestem, a închis-o într-o grotă unde, suferind intens, încetul cu încetul se stingea din viață. Vrăjitoarei i s-a făcut milă de biata ființă și i-a permis Dorului să pătrundă în grotă. Acesta i-a transformat lacrimile într-o cascadă în apa căreia tânărul s-a înecat. Fata, murind și ea, cei doi îndrăgostiți s-au întâlnit în Tărâmul Regăsirii și au continuat în acea lume povestea lor de dragoste.
Doream să îmi dau seama cum s-a format cascada. Am urmat o alee amenajată cu trepte, am traversat un pârâu și am urcat scările de lemn până la Grota Bigăr. Urma ca de acolo să refac traseul apei.
Știam că exista un izvor alimentat cu ape din subteran care, credeam eu că iese la iveală din grotă. Ce să-i faci dacă nu exista nimeni cu explicațiile de rigoare și, deși taxa plătită, nu am primit măcar un pliant. Așteptându-mi rândul, m-am cățărat pe pereții abrupți până în grotă unde…întuneric total și nici un strop de apă. Măcar urcasem în „grota fetei”.
Am coborât scările și mi-am pus la lucru imaginația. Izvorul Bigăr sau Izbucul Bigăr are o activitate intermitentă adică apa care se adună într-un gol carstic subteran, când acesta se umple, este împinsă brusc la suprafață. Obligatoriu că ea formează o cădere de apă, un pârâu, ceva curgător spre vale.
După cam 200 metri, căzând de pe un prag stâncos, de la o înălțime de 7-8 metri, apa bogată în calcar a format tuful calcaros care a fost îmbrăcat cu mușchi. Același fenomen s-a repetat iar și iar ajungându-se să se formeze actuala cascadă.
Apoi apa urmează cursul râului Miniș care la rândul lui, în decursul timpului și-a lărgit albia formând Cheile Minișului.
Întorcându-mă la mașină din nou mă aștepta un animăluț. Dacă la Cantonul Silvic a fost un câine, la ieșirea din Cheile Șușarei o pisică, de data asta un câine, lâncezind la soare, parcă pe mine mă aștepta.
În apropierea cascadei se află localitatea Poneasa. În 1836 domeniul Poneasa a fost cumpărat de un timișorean care a înființat o Fabrică de cherestea apoi un sat de vacanță care s-a transformat în Stațiunea turistică Poneasa. După 1919 stațiunea a decăzut, sub comunism a fost folosită ca tabără școlară și după 1989 a fost abandonată.
După 5 kilometri de rulat paralel cu râul Miniș am parcat la marginea Lacului Miniș, numit în zonă și Lacul Gura Golumbului (gura porumbelului).
A fost primul lac de acumulare pentru o termocentrală construit în zonă. Lacul, lung de 750 metri, este de asemenea și loc de relaxare unde pescarii amatori își încearcă norocul.
La 30 metri spre nord, pe malul stâng al râului Miniș am văzut Cascada Cârșa care de la o înălțime de 30 metri își revărsa apele ca o perdea printre copacii și vegetația muntelui acoperind o mică peșteră.
Începea a treia zi din excursia mea în județul Caraș-Severin. Am părăsit cu regret Pensiunea „Patru Anotimpuri” din Sasca Română. Urma să rulez până la Eftimie Murgu pentru a vedea renumitele mori de apă care s-au păstrat până azi.
Din Sasca Montană aveam două variante: un drum asfaltat și unul pietruit. L-am ales pe cel pietruit dorind să străbat munții aproape „neumblați”. Până în comuna Cărbunari drumul a fost asfaltat apoi am trecut pe cel pietruit, prin mijlocul pădurii.
Tot urcând am lăsat în spate pădurea și am ajuns pe un platou, Poiana Logor, de unde indicatoarele te îndrumau spre multe trasee montane.
Pe drumul care șerpuia când la vale, când la deal, m-am oprit de multe ori savurând panorama munților și multitudinea de flori care creșteau pe toate zonele înconjurătoare pădurii. Cu siguranță îmi va fi dor de ele.
După 8 kilometri parcurși în aproape jumătate de oră am intrat în satul Stăncilova unde drumul se bifurca.
Nefiind indicatoare am întrebat niște săteni. Amabili, m-au îndrumat spre un drum asfaltat care nu figura pe hărțile Google.
Din Stăncilova a început coborâtul muntelui. Drumul fiind asfaltat, am putut să savurez mai intens panorama.
Munții împăduriți erau din loc în loc întrerupți de poiene înflorate și pe vreme ce coboram spre „civilizație”, de terenuri agricole împrejmuite cu garduri din nuiele împletite.
După 8 kilometri am ajuns în comuna Șopotu Nou.
De acolo le-am spus la revedere munților. Itinerarul pe care mi-l făcusem mă purta prin zone populate. Spre est, după jumătate de oră am ajuns pe teritoriul comunei Bozovici unde, văzând un indicator spre o mânăstire de care nu auzisem, am urcat până la ea.
Mânăstirea Țara Almăjului „Învierea Domnului” și „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, locuită de 3 călugărițe, a fost construită între anii 2013-2018. Interiorul bisericii era încă în curs de amenajare.
În cadrul ei s-a înființat un cămin de persoane vârstnice și nevoiași.
S-a preconizat și înființarea unui centru de tineret în care să se desfășoare activități educative, culturale, etc.
După aproximativ 10 kilometri am ajuns în comuna Eftimie Murgu.
De-a lungul râului Rudăria, afluent al râului Nera, pe o lungime de 3 kilometri se află 22 de mori de apă, încă funcționale, pe care doream să le văd, dacă nu pe toate măcar cele mai reprezentative.
Morile de apă Rudăria, construite pentru a măcina porumbul, grâul, chiar minerale și pentru a spăla lâna (vâltori), au fost folosite încă din secolele II-III. În secolele X-XII morăritul a devenit o adevărată industrie deținută de moșieri, clerici și chiar principi. La Rudăria primele 8 mori au fost consemnate în 1772.
În decursul timpului au devenit proprietăți private numite după cei care le dețineau sau după locul de amplasare astfel la Rudăria există „Moara Popascu”, Moara cu Tunel, Moara Bațolea, etc.
În 1874 la Rudăria existau 51 de mori care în decursul timpului s-au împuținat, o parte din ele fiind distruse de inundații (1941, 1955).
Principiul de funcționare este simplu. Un șuvoi de apă puternic trece peste o roată prevăzută cu palete care, mișcându-se, învârtesc axul roții, apoi curge mai departe la vale.
Axul roții este conectat la dispozitivul de măcinare- două pietre șlefuite, suprapuse și găurite la mijloc. Deasupra lor există un vas care este umplut constant cu boabe de porumb sau grâu. Acestea cad printr-un fel de tub în gaura din mijlocul pietrelor, se împrăștie între ele și prin rotație acestea le zdrobesc formând făina care la rândul ei cade într-un recipient.
Imediat după schimbarea sistemului politic din România, la începutul anilor 1990 au început lucrările de recondiționare a morilor rămase.
Au supraviețuit până în 2014 când o nouă inundație le-a distrus.
Localnicii nu s-au lăsat și, cu ajutor financiar de la Guvern, le-au refăcut. A fost creată și o parcare cu plată. Azi, făcând parte din patrimoniul UNESCO, au devenit un punct de atracție turistic foarte frecventat, turiștii putând și cumpăra făină procesată în acele mori.
De la ultima moară drumul continuă pe Cheile Rudăriei.
Eu m-am întors la auto. Mai aveam atâtea de văzut în acea zi !
Din Sasca Montană, județul Caraș-Severin, la ieșirea spre satul Cărbunari am cotit la stânga urmând să străbat Cheile Șușarei din munții Locvei, itinerar marcat cu cruce albastră.
În perioada în care zona era sub ocupația Imperiului Austro-Ungar pe acest traseu a fost creată o cabană cu restaurant, amenajat un mic lac cu bărci, la care accesul se făcea pe un drum de trăsuri.
Pe lângă scopul turistic, zona era frecventată de bolnavii cu afecțiuni pulmonare și nervoase.
Am urmat o cărare care mergea paralel cu râul Șușara, un afluent al râului Nera.
La fel ca pe valea pârâului Bei, alt afluent al Nerei, pe albia Șușarei am văzut mici căderi de apă formate prin modelarea tufului calcaros, la rândul lui format din numeroase straturi de calcar depuse în decursul timpului.
Pe o porțiune cărarea s-a îndepărtat de apă trecând prin mijlocul pădurii dar și acolo, din loc în loc, mici șuvoaie de apă își croiau drum la vale.
Am trecut pe lângă niște ruine ale unor clădiri dezafectate.
Zidurile părăsite, îmbrăcate de verdeață, parcă așteptau, ca pe vremuri, să urce treptele cineva.
În unele locuri, datorită barajelor naturale și acumulărilor de travertin, apa forma mici bălți albăstrii.
Dintr-o dată cărarea s-a terminat într-o poieniță unde se afla Cabana Șușara. Deși bine întreținută nu părea folosită în scop turistic. Poate avea alte întrebuințări…
Pe lângă ea, urmând cărarea marcată, am traversat râul pe un podeț de lemn.
Dacă în zona „La Tunele” am depus un oarecare efort fizic, Cheile Șușarei le-am urmat într-o plimbare.
Susurul apei în pădurea deasă…
Trecând câte un podeț de lemn, privind micile cascade de-a lungul râului….
Urmând semnul, după aproximativ 1 oră am ajuns în dreptul unui ultim podeț de lemn.
Imediat după ce l-am trecut am ajuns la Cascada Șușara, o cădere de apă de la 15 metri înălțime, în două trepte, peste stâncile îmbrăcate în mușchi, care atingând solul forma un mic lăculeț din care apa curgea la vale pe sub podețul pe care-l trecusem.
Am rămas câteva minute pentru a asculta bolborositul apei în liniștea pădurii.
La întoarcere, înainte de a intra pe drumul principal spre comună, din nou am fost așteptată de un animăluț. Dacă la Cantonul „Valea Bei” m-am întreținut cu un câine, aici ne-am alintat, eu și o pisică.
Excursiile Monicăi 