Pécs, Ungaria- descoperiri arheologice din jurul catedralei

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria după ce am vizitat Memorialul Bătăliei de la Mohács am rulat 53 kilometri până la ținta mea finală, orașul Pécs care în 1998 a primit premiul UNESCO „Orașe pentru pace” și în 2010 a fost selectat pe lista orașelor „Capitală Europeană a Culturii”. În jur de ora 17 m-am cazat la Joker Hostel  la care făcusem în prealabil rezervare.

Procedurile cazării fiind încheiate, fiind vară și ziua lungă,  am pornit imediat să explorez orașul. În drum spre centrul istoric am trecut pe lângă școala profesională  Sz.Angster József iskola care a fost fondată în 1885 ca școală de ucenicie. Din 1929 a funcționat în actuala clădire, construită pentru ea. În 1949 clădirea a fost naționalizată, patru ani folosită de armată, apoi redată școlii.  Din 1995 i s-a alocat și cădirea fostei școli primare.

În timpul pe care îl aveam la dispoziție, seara având întâlnire cu niște cunoștințe,  îmi propusesem să vizitez fosta cetate medievală și dacă o găseam deschisă, Catedrala Pécs.

Prima clădire istorică pe care am văzut-o a fost Moscheea lui Jakováli Hassan (Jakováli Hasszán Pasa Dzsámija) numită după pașa din Kanizsa, comandant-șef militar, descendent al orașului prin bunicul din partea mamei, singura din Ungaria care a supraviețuit cu minaretul atașat. A fost construită în a doua jumătate a secolului construită XVI, orientată spre Mecca. După alungarea turcilor,  lângă ea ridicându-se un spital, o parte a fost demolată (foaierul), restul transformată în capela spitalului, legată de acesta printr-o cale de acces directă și minaretul folosit ca clopotniță. În 1960  a fost restaurată în forma originală, în anii 2000 renovată  și redeschisă în 2010 ca moschee.

În anul 2016 lângă moschee a fost postată  statuia lui İbrahim Peçevi, istoric turc născut în Pecs.

Încă 5 minute de mers și mi-am atins obiectivul, rămășițele fostului Castel Pécs care azi înconjoară un complex de clădiri aparținând episcopiei, în centrul cărora se înalță Catedrala Pécs.

Pe locul actualului oraș în vechime se afla  așezarea Sopianae în care Regele Sf. Ștefan a fondat o episcopie (1009) ale cărei clădiri au ars într-un incendiu mare care a cuprins orașul (1064). Au fost refăcute ulterior și înconjurate cu ziduri. În a doua jumătate a secolului XIII a fost ridicat un castel, înconjurat de ziduri duble și șanț de apărare, care în decursul timpului a fost asediat și atacat de mai multe ori însă a rezistat.

În secolul XV orașul, fiind cel mai mare din Ungaria, era o țintă majoră a otomanilor astfel comandantul de oști Paul Chinezul (Pál Kinizsi), pentru a proteja castelul, a construit în colțul de nord-vest al zidului castelului un bastion circular, Barbakán, înconjurat de șanț de apărare.

Bastionul putea fi accesat doar pe un pod mobil

Turcii, câștigând Bătălia de la Mohács (1526, au înaintat spre a cuceri alte teritorii. Au atacat și Castelul Pécs care, neputându-se apăra, fortificațiile fiind învechite, s-a predat trupelor otomane.

În timp aceștia au transformat orașul construind clădiri publice,  mai multe moschei, băi, etc.

În secolul XVIII orașul a fost restructurat și remodelat. Castelul a fost demolat,.  Pentru crearea unor străzi șanțul de apărare a fost umplut cu pământ rămânând intact doar în partea vestică.

În secolul XIX zona, suburbie a orașului Pécs, era deținută de familia Zsolnay care a construit un teren de tenis, înlocuit cu unul de baschet, folosit iarna ca patinoar.

În 1967  a început excavarea zidurilor castelului apoi în 1968 bastionul și zidurile vechi au fost restaurate și au intrat în circuitul turistic al orașului.

Lângă Catedrala Pécs am văzut un șir din 12 statui reprezentând Apostolii Rătăcitori (Vandorlo Apostolok). Înalte de 2,5 metri, au fost efectuate pe parcursul a nouă ani (1854-1863). În timpul reconstrucției catedralei au fost mutate în altă locație  (1882-1891).

Pentru a le aduce în zona inițială în anii 1930 a fost construită o arcadă cu scopul de a le proteja și un piedestal comun. Statuile, ajunse într-o  stare avansată de degradare (1937), nu au putut fi restaurate din cauza celui de Al Doilea Război Mondial, abia între anii 1961-1963 aceasta fiind efectuată. Au fost mutate lângă catedrală abia în anul 2017.

Catedrala fiind închisă, am continuat explorarea zonei din jurul ei.

În partea de nord se află ruinele Universității medievală (Középkori Egyetem) creată de episcopul din  Pécs cu ajutorul Regelui Ludovic I (1367), pe locul unde se presupune că a existat primul Palat Episcopal, având două facultăți- arte și drept.

Fundațiile clădirilor au fost scoase la iveală prin săpăturile efectuate între anii 1978-1987.

De asemenea s-au descoperit bazele Capelei Sf. Fecioare Maria (Szűz Mária kápolna), ridicată de Episcopul Nicolae (1346-1360).

Capela a fost distrusă în timpul invaziei și ocupației otomane (1543).

În partea de sud a presupusei universități azi se află un Muzeu Arheologic.

.

Înconjurând catedrala am trecut pe lângă o statuie care reprezenta uniunea regalitate-religie, un rege și un episcop ținând împreună cheile orașului.

Citește și Pécs, Ungaria-Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

 

Catedrala „Sf. Petru și Pavel” din Pécs, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Fiind în Pécs pentru două zile și neputând-o vizita în ziua precedentă, fiind închisă,  primul drum l-am făcut spre Piața Domului unde se află  Catedrala „Sf. Petru și Pavel” (Bazilika Szent Péter és Szent Pál-székesegyház), de rit romano-catolic.

Istoria ei este foarte veche, în documente existând deja o catedrală în anul 1009.

A doua catedrală a fost construită în partea de nord-vest a pieței de azi dar, împreună cu Palatul Episcopal, au fost distruse într-un incendiu (1064).

O nouă catedrală a fost ridicată în partea de nord-est, situată pe locul unui vechi cimitir din perioada Imperiului Roman (secolul IV), descoperit mult mai târziu.

În invazia tătarilor (1241-1242) a fost incendiată apoi reconstruită cu cinci nave. I s-au adăugat două capele noi, Capela Fecioarei Maria, legată de turnul de nord-vest și Capela Trupul lui Cristos, legată de turnul de sud-vest.

În secolul XV a fost modificată în stil gotic și în interior au fost amenajate 24 de altare cu nume de sfinți și evenimente religioase (1505-1512).

După câștigarea Bătăliei de la Mohács turcii au înaintat și au atacat orașul care s-a predat fără luptă (1543). Aceștia au transformat Capela Trupul lui Cristos în moschee și cripta au folosit-o ca depozit de muniții și alimente.

Deși sub ocupație turcească, turnul de sud-vest fiind avariat de un fulger (1631), sub aga Ahmed din Belgrad acesta a fost reparat și pe el postate inscripții cu litere arabe care s-au păstrat până azi.

În secolul XVII au avut loc mai multe lupte care s-au terminat în 1684 cu învingerea otomanilor. Înainte de plecare aceștia au deteriorat frescele și ornamentele catedralei iar eliberatorii au jefuit-o.

Până în 1703 a fost reparată dar un an mai târziu a fost bombardată în atacurile curuților și  Biserica Tuturor Sfinților a preluat rangul de catedrală.

Până în 1732 clădirea a fost din nou reparată și la dorința episcopului de atunci modificată în stil baroc.

A fost creat altarul principal (1741).

Interiorul a fost mobilat în stil rococo (1756).

După decesul episcopului catedrala a fost refăcută în stil clasicist (1807).

Spre sfârșitul secolului catedrala a fost simplificată, înlăturându-se elementele baroce, rococo și a primit înfățișarea actuală.

A fost dotată cu o orgă (1887) care a fost restaurată în anul 2008.

Catedrala dispune de cea mai mare criptă din Ungaria în care se intră pe o scară mărginită de plăci cu sculpturi.

Ea se află pe locul unde au fost descoperite de arheologi morminte din epoca romană.

În criptă, în decursul timpului, au fost înmormântați mai mulți episcopi și nobili.

Un exemplu este mormântul celui de al 25-lea Episcop din Pécs, Janus Pannonius, al cărui mormânt este situat în stânga casei scărilor.

În două dintre cele patru turnuri ale catedralei au fost postate patru clopote, în turnul din sud-est trei clopote așezate unul lângă celălalt și în cel de sud-vest un clopot.

Din anul 2015 turnul din sud-est se poate vizita, bineînțeles contra cost. Pentru a ajunge la nivelul clopotelor se urcă o scară de lemn la baza căreia sunt postate afișe cu istoricul catedralei.

Se ajunge la ultimul nivel, sub vârful turnului.

Înconjurând clopotele, prin „ferestrele” turnului se poate admira panorama orașului.

Clopotul Adormirea Maicii Domnului (Nagyboldogasszony harang), cel mai vechi din catedrală (1804),  are o greutate de 800 kg . El  sună dimineața, la prânz și seara.

Clopotul Sf. Pavel (Szent Pál harang) cântărește  500 kg. A fost recondiționat în anul 1949 și sună împreună cu clopotul Adormirea Maicii Domnului pentru chemarea enoriașilor la liturghie.

Clopotul Sf. Francisc de Assisi (Szent Ferenc Assisi harang), cu greutatea de 100 kg , a fost construit în 1949 pentru a-l înlocui pe cel confiscat în cel de Al Doilea Război Mondial.  El sună doar timp de1 minut, la ora 11:50, în sâmbăta „Înălțării Domnului”.

Clopotul Sf. Petru (Szent Péter harang), situat în turnul de sud-vest, este un clopot construit în locul celui aruncat în 1819. Fiind susținut de o structură de lemn care s-a deteriorat, aceasta a fost schimbată în 2008. Pentru a rezista, clopotul sună maxim 32 secunde.

Între anii 1962-1963 catedrala a fost renovată apoi în 1991 Papa a ridicat-o la rangul de Bazilică Minor.

Ultima decorație a catedralei, o poartă din metal înfățișând viță-de-vie, situată la intrarea sudică, a fost executată în anul 2000.

Citește și Pécs, Ungaria- descoperiri arheologice din jurul catedralei

Comunele Belinț și Coșteiu cu satele aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Belinț este situată în partea centrală spre est a județului Timiș. În secolul X a aparținut Voievodatului lui Glad.  A fost prima dată atestată documentar în 1285 cu numele Becl, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului-Pelenche, Belintz, Belencze, Belinț.

Sub stăpânirea otomană, în actele vremii apar două localități românești distincte, Belințu de Jos și Belințu de Sus, care aparțineau familiei Horasty și care în decursul timpului s-au unit.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)

De comună aparțin administrativ satele Chizătău, Babșa și Gruni. La 3 kilometri spre vest, pe șoseaua Timișoara-Lugoj, se află satul Chizătău, atestat documentar din 1359 ca sat românesc purtând numele Kyzigtew. Era situat pe locul numit „În Deal”, pe malul drept al râului Bega Mică. În timp, apele retrăgându-se, vatra satului a fost mutată în locația actuală. În secolul XIX satul a devenit foarte cunoscut datorită corului bărbătesc înființat de preotul satului, cor care a concertat în tot Banatul și Ardeal.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1821)

La 7 kilometri spre nord se află satul Babșa, atestat documentar din 1488, când era format din 3 sate mici-Babșa Superioară, Babșa Inferioară, Babșa Mijlocie- care s-au unit în anul 1800. Satul era situat pe malurile râului Bega dar datorită frecventelor inundații și-a mutat vatra în locația actuală ducând și  Biserica de lemn, ulterior înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1893-1896).

La începutul secolului XX satul a fost colonizat cu maghiari. Pentru ei a fost defrișată o porțiune de pădure din estul satului (1903-1906). În decursul timpului aceștia s-au mutat, casele lor s-au ruinat și unele au fost dărâmate. În anii 1970 cea mai reprezentativă casă a fost mutată la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara unde poate fi văzută și azi.

Monumentul Eroilor

La 5 kilometri nord-est de Belinț se află satul Gruni, atestat din 1453 într-un document prin care zona îi era donată lui Iancu de Hunedoara de către Regele Ladislau V.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1891)

Monumentul Eroilor

Tot pe șoseaua Timișoara-Lugoj,  la 8 kilometri spre est de Belinț se află comuna Coșteiu, atestată documentar din 1479 ca existând lângă un castel medieval Kastely, în acea vreme sub forma a trei sate- Coșteiu Mare, Coșteiu Mic și Sâlha. Este situată la confluența râului Timiș cu Canalul Timiș-Bega, canal construit în secolul XVIII când la Coșteiu a fost ridicat un stăvilar (1759-1760).

Biserica Greco-Catolică

În 1924 cele trei localități s-au unit și au format actuala comună de care aparțin administrativ satele Țipari, Păru, Hezeriș și Valea Lungă Română.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1895)

Satul Țipari, situat la 2 kilometri nord de comună, a fost înființat în anul 1881 prin colonizarea cu maghiari din districtul Cenad, cu numele Szapáryfalva, tradus însemnând satul cu ţipari.

Un teren de 4.400 de iugăre, proprietate a fiscului, situat lângă satul Sâlha, a fost defrișat. Pământul, devenit arabil, a fost împărțit coloniștilor cu condiția să-l muncească timp de 40 de ani pentru a intra în posesia lui.

Maghiarii, de religie reformată, calvină, au ridicat Biserica Reformată.

Spre nord de Țipari, la 2 kilometri se află satul Păru, atestat documentar din 1723 cu numele Pöel, schimbat în  Begakörtes sub administrația maghiară, apoi în Poerul.

Biserica Greco-Catolică

În sat exista o Biserică de lemn care a fost mutată o dată cu vatra satului (secol XVIII). Un secol mai târziu a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1927).

La 12 kilometru sud-est de Coșteriu se află satul Hezeriș, atestat documentar din 1401 cu numele Hegeres. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, și-a mutat vatra în actuala locație și i s-a alipit satul vecin, Biniș. În vechea vatră a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1743) care a fost reparată la sfârșitul secolului XIX.

În 1960 a suferit reparații capitale, a fost tencuită  și a rămas funcțională până azi.

La 4 kilometri nord-est de Hezeriș se află satul Valea Lungă Română care în 1510 aparținea districtului Caransebeș.

Sat de români ortodocși, în 1794 aveau o Biserică de lemn care a fost părăsită de mulți enoriași în perioada catolicizării (1869-1888). În anii 1930 aceștia s-u întors la ritul ortodox și a fost construită  actuala Biserică Ortodoxă.

Citește și Comunele Balinț, Bara și Ohaba Lungă, jud. Timiș

Comuna Petriș cu cinci sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Petriș este situată în estul județului Arad, la limita cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Ilteu, Seliște, Corbești, Roșia Nouă și Obârșia. Pentru a le vizita am pornit pe drumul Arad-Deva, drum paralel cu râul Mureș, pe care după 100 kilometri am intrat în satul Ilteu.

A fost atestat documentar între anii 1715-1720 când aparținea familiei Feodali. În sat exista o Biserică Ortodoxă de lemn (1775) care, o dată cu vatra satului mutată în actuala locație, a fost transferată și ea. A supraviețuit până în secolul XX când a fost înlocuită cu o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1938).

Satul fiind situat pe un drum principal, în 1845 a fost ridicată o clădire ca stație pentru  Poștalion.

Clădirea, ruinată, se înalță și azi la marginea drumului.

Până în 1918 satul a fost deținut succesiv de doi baroni care au locuit într-un conac, construit în stil neoclasic în perioada sfârșitului de secolului XVIII și începutul secolului XIX. În 1945 conacul și acareturile au intrat în proprietatea statului.

Au fost transformate în tabără școlară care a funcționat o perioadă de timp apoi au fost date uitării și s-au ruinat.

Actual, după legea retrocedărilor, au trecut în proprietate privată.

Comuna și restul satelor se află pe un drum lateral, spre nord. La 4 kilometri de Ilteu am intrat în satul Seliște, atestat documentar din 1479 când făcea parte din domeniul Vărădiei. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea lui Gh. Brandenburg (1510) apoi succesiv a altor doi moșieri. Din 1614 a aparținut lui Gabriel Bethlen apoi, sub stăpânirea austriacă, a trecut din proprietar în proprietar.

În 1745 în sat a fost înființată o parohie ortodoxă care a construit o Biserică de lemn (1755). Aceasta a fost părăsită în momentul construirii unei noi biserici de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1939) și în 1985 a fost mutată în curtea Mânăstirii din Gai, Arad.

La 2 kilometri nord de Seliște se află comuna Petriș, atestată documentar din 1337. Ca toată zona, localitatea a fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, când a fost construit un castel-cetate (1720), folosindu-se iobagi. Acesta a intrat în posesia contelui Jozsika (1738) apoi a contelui Salbeck (1778) care au chinuit atât de mult țăranii încât aceștia s-au răsculat, au atacat și distrus castelul (1784). Răscoala a cuprins și actualele sate aparținătoare comunei dar a fost înăbușită imediat de armata imperială. În același an vatra satului Petriș a fost mutată în locația actuală.

Comuna a trecut din proprietar în proprietar. Castelul Salbeck a fost refăcut, în stil neoclasic și a fost înconjurat cu un parc întins pe aproximativ 19 hectare (1800-1850). În 1947 a fost naționalizat și a fost utilizat ca tabără de copii, ca preventoriul pentru bolnavi (1961), școală ajutătoare (1986-2000), Azil de bătrâni (2005) și din 2006, retrocedat, este în proprietate privată, motiv pentru care nu am putut să-l vizitez.

În decursul timpului țăranii s-au răsculat împotriva autorităților maghiare astfel în 1848, luptând împotriva conscrierii militare, țăranii au atacat iar castelul, în 1919 au reușit să-l facă pe ultimul proprietar, contele Lingstein Carste, să părăsească domeniul dar  mulți dintre participanți au fost împușcați de autoritățile maghiare. În sfârșit, în vara acelui an zona a fost eliberată de armata română.

Din punct de vedere religios, încă din 1708 în Petriș exista o Biserică de lemn care în decursul timpului a fost înlocuită cu alte două, ultima fiind demolată în 1883 și în locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe”.

De la Petriș spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Corbești, atestat documentar din 1337, așezarea fiind însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fragmente ceramice aparținând culturii Coțofeni (eneolitic). Primul proprietar menționat a fost groful Farcaș, originar din comuna Iratoș apoi, ca multe alte localități din zonă, a intrat în posesia familiei Salbeck (1778). În secolul XVIII localnicii români, ortodocși, neavând biserică mergeau la slujbe în Petriș (1755). În 1835 în sat a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”.

Biserica, construită din bârne de gorun (1793), a fost așezată pe o talpă de pământ.

În interior a fost pictată cu fresce reprezentând scene biblice.

În 1903, acoperișul de șindrilă al turnului fiind foarte deteriorat, a fost înlocuit cu unul din țiglă. Biserica a supraviețuit până azi și este încă funcțională.

La aproximativ 6 kilometri nord se află satul Roșia Nouă, atestat documentar din 1570. A aparținut grofului Farcaș apoi lui Iancu de Hunedoara și din 1778 contelui Salbeck.

Localitatea însă este mult mai veche, demonstrat de urmele unor mine din timpul stăpânirii romane găsite de arheologi în apropierea actualului sat.

Sat românesc, ortodox, încă din 1755 exista o Biserică de lemn care în 1808 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”.

În 1820 interiorul bisericii a fost pictat cu scene biblice.

Postbelic lângă biserică a fost postat Monumentul Eroilor.

Fiind un sat în zonă de munte, majoritatea caselor au fost așezate de-a lungul străzii principale.

Căminul Cultural

Din 1930 în sat au apărut primii credincioși penticostali care au ridicat Biserica Penticostală Betel (1935).

La 4 kilometri nord de Roșia Nouă, pe un drum neasfaltat dar bun, am ajuns în satul Obârșia, atestat documentar din 1468.

Înainte de intrarea în sat, pe marginea pârâului se află o moară de apă care a supraviețuit din secolul XVIII, a fost reparată și recondiționată în decursul timpului și este încă funcțională.

Conform legendei locale satul a fost înființat în 1614 de o bandă de hoți.

Documentar, primul proprietar cunoscut a fost Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, aliat al turcilor împotriva habsburgilor (secolul XVII).

În secolul XVIII, alături de celelalte sate, Obârșia a intrat în posesia grofului Salbeck.

Comunele Doclin și Forotic cu satele aparținătoare, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Doclin și Forotic sunt situate în nord-vestul județului Caraș-Severin, în apropierea orașului Bocșa. Le-am vizitat în drumul meu spre Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița unde intenționam să petrec câteva zile.

Prima menționare a localității Doclin datează din perioada stăpânii otomane (1597) când împreună cu Biniș aparținea familiei Negul (Neagu) din Caransebeș  și era locuită de români. Doclin a fost atestat documentar din 1590. A fost numit Doklen după relieful cu dealuri în care se află- dolină, deal lin (sârbo-croată).

După alungarea turcilor de către austro-ungari mai multe familii au fost mutate forțat în satul Seleuș, azi sat în Banatul sârbesc. Biserica ortodoxă de lemn (1733), probabil distrusă în război, a fost înlocuită cu o altă Biserică de lemn (1787-1790) care, în timp s-a deteriorat și în locul ei a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

De comuna Doclin, după reorganizarea administrativă din 1968, aparțin administrativ satele Biniș și Tirol. Spre nord-est, pe drumul spre Bocșa, la aproximativ 6 kilometru se află satul Biniș care pe vremuri era străbătut de drumul roman- Sarmizegetusa- Centumputia (Surducu Mare)- construit de Traian în invazia pentru cucerirea Daciei.

În secolul XIV satul este menționat ca aparținând voievodului Ladislau și făcând parte din districtul Kuesd (Bocșa). În 1601 aparținea castelului Lugojului din Comitatul Severinului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel”  (1855)

Tot la aproximativ 6 kilometri, dar spre nord- vest de Doclin, se află satul Tirol, format prin colonizarea cu tirolezi (1810-1811), când a fost numit Königsgnade. După ce Napoleon a învins Austria la Austerlitz (1805), regiunea Tirol a fost ocupată de bavarezi și de trupele franceze împotriva cărora locuitorii s-au răsculat (1809).

Înfrânți, nu au avut altă cale decât emigrarea. Primind permisiunea Împăratului Francisc I al Austriei, s-au îndreptat spre Banat unde au ajuns în trei valuri (1810-1811). Până când să li se construiască casele, formând noua localitate,  o parte au fost găzduiți la Fizieș, restul la Măureni.

Romano-catolici, inițial au ținut slujbele într-o capelă amenajată în hambarul comunal (1814) apoi au construit Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1847-1850) și în jurul ei au amenajat un parc (1896).

Fiind zonă de dealuri, ocupația de bază a fost și este viticultura. După Primul Război Mondial la marginea viilor a fost construit Conacul Furlugeanu (1920), azi Crama Tirol care produce și desface o gamă largă de vinuri.

Postbelic, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși care au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (1999).

De comuna Forotic aparțin administrativ satele Surducu Mare, Brezon și Comorâște. De la Doclin spre Forotic am parcurs un drum neasfaltat, dar bun, care trecea dealurile spre sud.

Am ajuns în dreptul unei cariere de piatră care mi-a părut cu activitatea întreruptă. Pe săpăturile efectuate crescuse deja vegetație. În mintea mea eram bucuroasă că distrugerea dealului s-a încheiat așa că mi-am făcut o fotografie.

Am coborât dealul și am intrat în satul Surducu Mare, atestat din 1406 printr-un act eliberat de Comitatul Caraș. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană, sub habsburgi, proprietate a statului, a fost inclus în districtul Vîrșeț, iar după revoluția de la 1848 a intrat succesiv în proprietatea a două familii, Csiky și vienezul Keil Golo (1881).

Capela Romano-Catolică „Sf. Elisabeta”

Românii, ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1721) care s-a păstrat până azi, renovată în decursul timpului și tencuită (1988-1989), Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Am continuat drumul care străbătea alte dealuri, parcă creat în pustietate. Eram doar noi, natura și liniștea înconjurătoare.

Am coborât dealul, rulând în total 3 kilometri de la Surducu Mare și am intrat în satul Brezon, creat la solicitarea Societății de Căi Ferate Maghiare prin colonizarea cu germani din Comitatul Torontal (1872).

Li s-a alocat o parte din terenul mărginaș care aparținea de Forotic în schimbul unei rente pe 15 ani și cu condiția să-și ridice singuri biserica, parohia și școala. Satul a fost numit după directorul societății, George Breson.

Mulți dintre coloniști nu s-au putut adapta climatului, unii s-au îmbolnăvit, alții au murit, o mare parte a părăsit zona, astfel de abia în 1879 au reușit să ridice Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours”. În anii 1970 majoritatea germanilor au plecat și satul a fost ocupat de români și țigani (romi).

La nici 2 kilometri spre sud se află comuna Forotic, atestată documentar din 1557 când aparținea moșiei Doclin și Biniș. În decursul timpului vatra satului s-a mutat de mai multe ori și numele i-a fost schimbat din Koradik, sub ocupația turcească,  în actele secolului XVII, Fototyk.

După intrarea sub ocupația habsburgică, amplasat pe actuala locație, a fost numit Forotic (1719).

Am parcat lângă un spațiu înconjurat de gard în care central era postat un monument, ciudat numit pe o placă postată la intrare, Parcul Copiilor.

Sat de români, ortodocși, aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1710-1743) care s-a păstrat până azi.

Mai aveam de văzut ultimul sat aparținător comunei Forotic așa că m-am îndreptat spre sud, de data asta pe un drum cândva asfaltat, plin de gropi, pe care l-aș fi schimbat bucuroasă cu cel de pământ urmat până acolo. Cică ne apropiam de civilizație ? Chiar am întâlnit și o ființă vie. Un măgar căpos stătea proțăpit în mijlocul drumului barându-ne calea.

Cu grijă l-am ocolit și până în satul Comorâște, unde ne-a întâmpinat un câine, în cei 6 kilometri parcurși nu am mai întâlnit pe altcineva.

În perioada cuceririi Daciei de Traian prin sat trecea Lederata-Tibiscum, unul dintre cele două drumuri construite pentru a lega între ele castrele. Satul a fost atestat documentar din 1597 când era în proprietatea Anei Racoviczay.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”

Comuna Topolovățu Mare cu cinci sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Topolovățu Mare este situată în zona central-estică a județului Timiș. Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1554, cu numele Kustelek, când era situată  pe un deal din apropierea locației actuale. A fost cucerită de turci, perioadă când  s-a mutat la întretăierea drumurilor principale, devenind stație pentru poștalioanele care treceau.

După alungarea turcilor localitatea de români a intrat în posesia habsburgilor care însă nu au colonizat-o ca pe alte localități din zonă.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1883)

Actual de comună aparțin administrativ cinci sate. La aproximativ 3 kilometri pe drumul spre Timișoara este situat satul Șuștra, atestat din 1597 când apare într-un act de donație.

Sub ocupația habsburgică satul numit Schustra (1771) a făcut parte din districtul Făgetului apoi a districtului Lugojului (1779) și actual a județului Timiș.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1887)

Satul Topolovățu Mic, situat la 2,5 kilometri sud de comună, inițial a făcut parte din localitatea Topolovăț. Pe lângă sat trece canalul Bega ale cărui lucrări de amenajare au ajuns în zonă în anul 1728.

Pentru a se realiza unul dintre cele două noduri hidrotehnice între râul Timiș și canalul Bega, al doilea fiind la Coștei, a fost defrișată o zonă de la marginea pădurii Bazoșului, lucrări efectuate de antreprenorul Szomodi Iuda (1758-1760).

În cele două zone s-au format colonii de muncă, cea de la actualul Topolovăț Mic, situată pe malul stâng al Begăi.

Conform legendei orale, după antreprenor, a fost numită Sămăiuda.

În 1828 Șămăiuda, localitate românească,  s-a desprins de Topolovăț și cele două au primit numele de Topolovățu Mic, respectiv Topolovățu Mare.

Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1992)

De la Topolovățu-Mare spre est, la 6 kilometri pe drumul spre Lugoj se află satul Iosifalău, format sub Imperiul Habsburgic, prin colonizarea cu șvabi bănățeni. În proprietatea statului, a fost administrat de Joszef Bethel. După el satul a primit numele Joszeffalva.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1937)

După unirea Banatului cu România o parte din germani au emigrat în America apoi postbelic majoritatea în Germania. Numele satului a fost românizat în Iosifalău. În timp satul a fost populat de români ortodocși veniți din zonele Bihor, Maramureș și de familii de slovaci catolici.

Biserica Ortodoxă de lemn „Adormirea Maicii Domnului”

În sudul șoselei principale, la 2 kilometri de Iosifalău, pe malul drept al Begăi se află satul Ictar-Budinț, format din două vechi sate românești unite cărora le poartă numele. Ictar a fost atestat documentar din 1365 cu numele Ikthar când aparținea familiei nobiliare Bethlen. Din fostul Conac Bethlen și din multe alte clădiri azi se pot vedea doar câteva ruine acaparate de vegetație.

Satul era situat într-o zonă pe deal, ferit de inundații. După canalizarea Begăi vatra satului a fost mutată în actuala locație.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Ictar

Budinț a fost atestat documentar din 1444 cu numele Budfalva când era situat pe o terasă și după canalizarea Begăi s-a extins la baza ei. Inițial cele două sate de români ortodocși au avut o biserică comună.

În 1841 o parte mare din ortodocși au trecut la greco-catolicism. Din 1863 cele două rituri au împărțit aceeași biserică  până când fiecare și-a construit propria biserică, toate cele trei biserici purtând același hram.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Budinț (1909)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)

De la Topolovățu Mare, rulând spre nord, apoi spre vest, după 6 kilometri se ajunge în satul Cralovăț,  situat la poalele Dealurilor Lipovei. Localitatea a fost atestată documentar într-un act de donație prin care trecea în stăpânirea familiei nobiliare Bethlen (1598) dar după legenda locală a fost înființată de muntenegreneni care au fugit din fața oștilor otomane, s-au așezat în zonă și au format mai multe sate dintre care Slavoselo (sec. XV-XVI), actualul Cralovăț. Totuși și acea zonă a fost ocupată de turci. După alungarea lor a intrat în posesia Imperiului Austro-Ungar când a fost colonizat cu familii din Muntenegru (1760-1761) și numit  Krafieszi.

Biserica Ortodoxă Sârbească (1776)

Deși până azi a rămas un sat majoritar sârbesc, după Primul Război Mondial numele i-a fost românizat în Craioveni (1924-1925) apoi după cel de Al Doilea Război Mondial în Cralovăț (1956), când a aparținut de Petrovaselo. După reorganizarea administrativă din 1968 a devenit sat aparținător comunei Topolovățu Mare.

Citește și Comuna Brestovăț cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

 

Memorialul Bătăliei de la Mohács, Ungaria

Publicat pe de
1

De la Mohács, Ungaria, la 10 km spre sud, în apropierea localității Satorhely, se află Memorialul Bătăliei de la Mohács (Mohácsi Történelmi Emlékhely). A fost construit la cea de a 450-a aniversare a bătăliei (1976) după ce în acel loc săpăturile arheologice au scos la iveală trei morminte comune ale participanților (1960, 1975).

În timpul invaziei otomane în sud-estul Europei, după căderea Cetății Belgrad (1521) teritoriul Ungariei a rămas neapărat. Regele Ungariei și Boemiei Ludovic al II-lea, pentru a face o alianță politică, s-a căsătorit cu Maria de Austria (1552) astfel armatele s-au unit în lupta împotriva turcilor. Totuși turcii înaintau. Au trecut munții devastând totul în cale.

Armata ungară s-a deplasat urgent într-o câmpie mlăștinoasă unde preconiza că se va desfășura viitoarea bătălie cu turcii, locul unde azi se află memorialul (1526). Inițial au reușit să-i facă pe  otomani să se retragă. Aceștia, primind ca întăriri trupele de ieniceri, au atacat din nou și în doar o oră și jumătate bătălia a luat sfârșit.

Turcii au capturat și ucis o mare parte din armata maghiară. Aproximativ 2.000 de persoane au murit în timpul bătăliei, inclusiv Regele Ludovic care, încercând să fugă noaptea, în apropiere de Csele a căzut de pe cal într-un râu și s-a înecat.

Cei 2.000 de prizonieri maghiari au fost executați apoi trupele otomane au înaintat și au cucerit Buda ajungând să dețină toată partea de vest a Ungariei în care era inclusă și Transilvania. Nordul Ungariei a rămas independent până la sfârșitul secolului XVI dar Regatul Independent al Ungariei s-a destrămat.

După multe lupte între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman, care au decimat mare masă a populației, în 1687 a avut loc Bătălia de la Mohács în care armata condusă de Carol de Lorena a avut multe pierderi omenești dar a reușit să decime armatele otomane și pe conducătorul lor Süleyman Pașa. De la acea bătălie habsburgii au început să recucerească teritoriile pierdute, alungându-i treptat pe turci.

La intrarea în memorial a fost construită (2011) o clădire modernă din sticlă prevăzută cu o poartă masivă de fier forjat și beton și un spațiu de trecere unde am plătit taxa de intrare.

Între clădire și cimitirul memorial am traversat o alee mărginită de o construcție, jumătate în pământ, care evocă mânăstirile distruse sub ocupația otomană.

În mijlocul lor se află o fântână cu un boboc de trandafir despicat în trei care simbolizează împărțirea țării în trei părți și apa fântânii, lacrimile vărsate de maghiari.

Pe un câmp larg cu iarbă, înconjurat de o pădure de aluni și tise, au fost postați stâlpi de lemn sculptați cu diverse simboluri.

Prin poziționarea lor simbolizează diverse etape ale bătăliei astfel într-o zonă formează un arc de cerc întrerupt simbolizând stagnarea dezvoltării țării în urma bătăliei pierdute.

La marginea pădurii o porțiune este despicată simbolizând atacul turcesc. A fost postată și o cruce foarte înaltă, vizibilă de la intrare, ca punct final al memorialului înainte de pătrunderea în hățișurile pădurii, reprezentând victimele ucise de mulțimea ienicerilor.

Un monument format din 14.000 componente din bronz asemănătoare oaselor simbolizează victimele creștine ale bătăliei și cele din localitățile înconjurătoare.

Unii stâlpi reprezintă topoarele, măciucile, coasele folosite în luptă.

Pe alții sunt sculptate victimele măcelului.

O porțiune prezintă stâlpii înconjurând o clopotniță din lemn al cărei sunet aduce tristețe.

Printre mormintele comune se află pietre funerare ale unor somități ca Regele Ludovic, Süleyman Pașa, conducătorul de oști Pál Tomori, cavaleri, etc.

Într-un loc a fost postată o harpă medievală sugerând cântece de jale interpretate împreună cu poveștile menestrelilor.

Aleile de vizitare au fost create sub formă de cercuri concentrice, formând un drum cu dus-întors, simbolizând atacurile celor două armate.

De asemenea permit vizitarea întregului memorial.

Clădirea de intrare a fost construită cu forma unei cupole din panouri de sticlă, susținută de arcuri de beton, în care la etaj se află o sală de ședințe și un mini spațiu expozițional, deasupra lor un spațiu pentru expoziții sezoniere, o cafenea și un restaurant.

Subteran a fost amenajat un muzeu pe care l-am vizitat la ieșirea din memorial, bineînțeles după ce am plătit taxa de intrare.

În muzeul puțin luminat am văzut etalate diverse tipuri de uniforme militare ale epocii, armuri, steaguri, arme de luptă, etc.

De asemenea am vizionat o simulare de bătălie redată pe un ecran.

 

 

Bátaszék și Mohács, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Baja am continuat drumul spre est și după 21 kilometri,  în județul Tolna m-am oprit în orașul Bátaszék. Pe marginea șoselei se înălța o biserică impresionantă pe care doream să o imortalizez. Numele orașului provine de la două mânăstiri care au existat acolo.

În secolul XII localitatea se numea Széké. Acolo s-au stabilit călugări cisticercieni și au construit o mânăstire (1142) care un secol mai târziu a fost distrusă de invazia tătară (1242).

Călugării, cu ajutorul unei familii de moșieri, în 100 de ani au reușit să reconstruiască biserica (1347) însă mânăstirea a fost demolată. În timp în locul cisticercienilor s-au mutat călugări benedictini care au ridicat biserica la rangul de abația Székély pe care regele a unit-o cu Mânăstirea Báta și locația a primit numele de Bátaszék.

Sub ocupația otomană a fost transformată în cetate. Biserica a fost reconstruită și din 1718 a devenit biserică parohială.  Fiind ruinată, împreună cu clădirile abației au fost demolate (1889). Până în 1903 a fost construită actuala Biserica Parohială Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Nagyboldogasszony templom).

Fiind o biserică mare, în locurile principale fundația clădirii a fost săpată cu o adâncime de 8-10 metri. Clădirea a fost ridicată în stil neogotic cu un turn înalt de 30 metri.

În partea superioară a fațadei a fost postată statuia unui înger care suflă din trombon.

În 1995 ruinele fostei biserici au fost descoperite și reconstruite până în anul 2001.

În aceeași zonă se află și Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Din drumul spre Pécs, punctul final al excursiei, m-am abătut spre sud și după 30 kilometri în  județul Baranya am intrat în  orașul Mohács, oraș-port pe malul drept al fluviului Dunăre, cunoscut mai ales după marea Bătălie de la Mohács în care trupele maghiare au fost înfrânte de otomani.  Am parcat lângă Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Treime” (Szentháromság-templom), în fostul cartier sârbesc, construită de sârbii refugiați din fața invaziei otomane (1732), în stil baroc, cu un turn înalt de 48 metri.

Deși a început să plouă în rafale m-am îndreptat spre promenada de pe malul Dunării. Spre norocul meu rafalele au fost trecătoare și ploaia s-a oprit.

Portul din  Mohács este folosit în principal ca port de croazieră, mai ales pentru cursele Pécs- Villány.

După ce dorința mea de a vedea Dunărea s-a împlinit, m-am îndreptat spre centrul orașului. Lângă o intersecție am văzut statuia Sfintei Treimi (Szentháromság szobor) postată pe un soclu de piatră înalt.

Pe lângă ea am înaintat până la Piața Széchenyi (Széchenyi tér), prevăzută central cu o parcare. Piață mare, înconjurată de clădiri de epocă și o Biserică Memorială Votivă, a fost creată în 1896, a primit forma actuală în 1940 și a fost renovată în 2007.

În partea de vest a pieței se află Școala Primară Széchenyi (Széchenyi István Általános Iskola) construită între anii 1896-1897.

A fost folosită în special de copiii  burgheziei orașului.

În fața școlii a fost postat un grup statuar (1987) în amintirea eliberării de sub ocupația otomană prin a doua Bătălie de la Mohács.

Lângă școală, într-o clădire modernă funcționează Centrul de tineret MTÁMK și Centrul Cultural AMI (MTAMK es AMI Ifjusagi Centrum).

Pe latura de sud a pieței se află mai multe elemente comemorative. În 1926  a fost ridicată Biserica Romao-Catolică Memorială „Fecioara Maria” (Magyarok Nagyasszonya plebaniatemplom) pentru comemorarea a 400 de ani de la Bătălia de la Mohács.

La baza clădirii a fost amplasat un kilogram de pământ memorial din curțile a 3.000 de sate maghiare, 52 de orașe și 25 de primării județene.

Biserica, în stil bizantin, a fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 30 metri și lată de 20 metri și ferestre cu vitralii.

Poate găzdui în jur de 3.600 de persoane.

Deasupra intrării a fost postată o orgă.

Lateral de biserică a fost creat un monument din metal reprezentând victoria.

Lângă el, pe o serie de colonade am găsit postată o placă memorială  în amintirea Arhiepiscopului din Kalocsa și a conducătorului Tomori Pal (1526) postată în 1996 de Asociatia Aparatorilor orasului Mohács.

Vis a vis de colonade se află clădirea în care funcționează Consiliul Județean (Mohácsi Járási Hivatal Kormányablak), construită în anul 1926.

Lângă ea, în partea de est a pieței, se află Primăria Mohács (Polgármesteri Hivatal).

Clădirea a fost construită în stil maghiar cu elemente maure (1924-1926). Corpurile laterale au fost prevăzute cu câte o cupolă.

Fațada principală a fost prevăzută la rândul ei cu două cupole. Între ele, central, a fost postată stema orașului. Deasupra intrării a fost creat un balcon mărginit superior de arcade decorate și anterior sculptat în piatră.

În fața Primăriei, pe marginea parcării se află două statui. Una dintre ele reprezintă laurii victoriei înconjurând stema din secolul XVIII a orașului, la rândul ei ținută în brațe de leul învingător.

Statuia celor 3 fete (Három leány szobra) a fost construit pentru a comemora eliberarea de ocupația sârbă (1932). Fetele, îmbrăcate în costume populare maghiare, șvabe și croate,  ultimele două susținând stema maghiară, simbolizează prietenia între cele trei naționalități care populau orașul în pofida Tratatului de la Trianon.

Latura de nord a pieței este delimitată de o stradă cu numeroase magazine, firme, etc.

Am urmat-o spre un parc situat la marginea centrului orașului.

În Parcul Eroilor (Hősök parkja) se află o poartă înaltă cu patru coloane, vizibilă de departe, inițial ridicată ca Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial cărora le-au fost adăugate numele celor din Al Doilea Război Mondial și ai Revoluției din 1956, devenind Memorialul Eroilor  (Hősi Emlékmű).  Din păcate la momentul vizitei mele în jurul lui se făceau săpături, probabil pentru amenajarea parcului.

Citește și Memorialul Bătăliei de la Mohács, Ungaria

Comuna Bârzava cu șapte sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La 61 kilometri pe drumul Arad-Deva se află comuna Bârzava, situată  la limita dintre fostele regiuni Banat și Crișana. Este străbătută de râul Bârzava, afluent al râului Mureș. A fost atestată documentar din 1471 cu numele Berzova, o localitate de români situată pe Valea Bârzavei, la aproximativ 18 kilometri de actuala locație, când aparținea familiei nobiliară Abrahamffy.

A fost însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând  la iveală urme ale unei așezări încă din epoca fierului și obiecte de ceramică din perioada daco-romană. În secolul XVI, ca toată zona de pe Valea Mureșului, a intrat sub ocupație turcească (1554), eliberată pentru o perioadă de timp de armatele lui Mihai Viteazul și recucerită de armatele otomane când a făcut parte din sangeacul Lipova.

După ce sangeacul a fost cucerit de armatele habsburgice (1688), Valea Mureșului a intrat sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. La jumătatea secolului XVIII pe locul unei vechi biserici a fost ridicată  Biserica de lemn „Sf. Mucenic Dimitrie”. În decursul unui secol s-a ruinat și lângă locul ei a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1890).

În 1873 industriașul Szaidner Bernat a obligat toți angajații săi să treacă la catolicism. Așa a fost înființată Parohia Greco-Catolică (1873).

Biserica Greco-Catolică „Sfinții Apostoli” (1934)

În Primul Război Mondial o parte dintre localnicii care au participat au murit. În memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă  a fost ridicat Monumentul Eroilor.

De comuna Bârzava aparțin administrativ satele Monoroștia, Căpruța, Dumbrăvița, Groșii Noi, Bătuța, Slatina de Mureș și, ciudat pentru mine, situat pe celălalt mal al râului Mureș, satul Labașinț.

Primăria Bârzava (poză din 2020)

La 2 kilometri de la Bârzava spre est, apoi nord, se află satul Monoroștia, atestat documentar din 1350 ca possesio Kuzepseumonyoros și ca localitate în 1515. În partea sa nord-estică, într-o zonă forestieră se află  Rezervația Paleontologică Monoroștia, un loc fosilifer cu depozite de cochilii de moluște atribuite Ponțianului mediu. În anul 1779 în documente este menționată o Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului” care în decursul unui secol s-a ruinat. În 1890 pe locul unei grădini donată de o  familie din sat a fost cumpărată și adusă o biserică mică de la Bata care a fost extinsă și renovată.  Distrusă într-un incendiu (1967), a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1971).

De la Monoroștia, după aproximativ 3 kilometri sud-est se ajunge în satul Căpruța, atestat documentar din 1350 cu numele Kapronza. Din 1479 apare ca târg („oraș”) aparținând domeniului Haraszthy și din 1493 cneazului Bogdan de Căpruța.

În Căpruța a existat Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) lângă care a fost ridicată o biserică de zid (1786). Deși a supraviețuit, la cererea localnicilor Biserica de lemn a fost demolată (1931), lângă ea fiind construită actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1925).

La 5 kilometri sud-est, pe drumul principal Arad-Deva, se află satul Bătuța, atestat documentar din 1786 cu numele Batucza. În locul cimitirului actual, pe „Dealul Bisericii” a existat Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1799) care un secol mai târziu a fost vândută satului Julița și între 1881-1886  a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă, restaurată în anul 1955.

Pentru a vedea celelalte sate aparținătoare m-am întors la Căpruța și m-am îndreptat  spre nord-est, în total 9 kilometri, până în satul Dumbrăvița.

A fost atestat documentar din 1471 cu numele Dombrawitzy, când aparținea domeniului Vărădiei.

Apoi a trecut în stăpânirea familiilor Abrahámffy și Haraszty (1528) și din secolul XVII a Cetății Șoimoș.

Prima biserică menționată documentar la jumătatea secolului XVIII a fost Biserica de lemn „Sf. Cuvioasă Paraschiva”.

Fiind ruinată, pe Dealul Dumbrava a fost construită altă Biserică de lemn „Sf. Gheorghe” (1827) care a supraviețuit până în 1922 când a ars într-un incendiu.

Între anii  1943-1951 a fost ridicată o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

În apropierea ei a fost postat Monumentul Eroilor, în memoria localnicilor care au pierit în cel de Al Doilea Război Mondial.

Fiind situat în zonă de deal, satul este lung, majoritatea caselor fiind situate de o parte și cealaltă a străzii principale.

Căminul Cultural Dumbrăvița

Școala Generală Dumbrăvița

Satul Groșii Noi se află la 5 kilometri spre nord de Dumbrăvița. A fost atestat documentar din 1515 când era în proprietatea domeniului Abrahámffy. În secolul XVIII pe teritoriul satului a fost descoperit un tezaur monetar format din 210 monede din Principatul Transilvaniei, Regatul Ungariei, Imperiului Romano-German, Regatelor Poloniei, Suediei, Franței, Țărilor de Jos spaniole, Provinciilor Unite ale Olandei, orașului Ragusei și Imperiului Otoman, probabil ascuns datorită situației politice de la acea vreme.

În 1775 documentar este menționată Biserica de lemn „Înălțarea sfintei Cruci” care era neterminată. Fiind  prea mică, a fost părăsită și construită  actuala  Biserică de lemn „Întâmpinarea Domnului; Înălțarea Sfintei Cruci” (1807).

Cu ajutorul Muzeului Țăranului Român după anii 1990 a început renovarea ei, neterminată din lipsa fondurilor.

Din 1956 s-a pus piatra de temelie la o biserică nouă, din cărămidă. Fiind sub regimul comunist, aceștia au încercat să-i schimbe destinația în cămin cultural, încercare fără succes. Construcția a stagnat datorită lipsei de fonduri și Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” a fost terminată abia în 1976.

Tot spre nord, la aproximativ 8 kilometri se află satul Slatina de Mureș, atestat documentar din 1439 cu numele Marosszlatina.

În decursul unui secol a schimbat doi proprietari apoi din 1510 a aparținut familiei Brandenburg.

Pe unul dintre dealurile satului a existat o Biserică de lemn (1815) care în timp s-a ruinat și a fost demolată.

În locul ei a fost construită o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”(1889).

Am părăsit cu greu zona liniștită, înconjurată de dealuri.

Excursia mea a luat sfârșit, ultimul sat aparținător Bârzavei, Lalașinț, atestat documentar din 1585, nu l-am putut vizita, fiind situat pe cealaltă parte a râului Mureș și în zonă neexistând un pod de trecere.

Citește și Vărădia de Mureș cu 5 sate

Comuna Ususău cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Ususău este situată în sud-estul județului Arad, într-o depresiune dintre munții Zărandului și Dealurile Lipovei, traversată de râul Mureș, la aproximativ 43 kilometri de municipiul Arad. De ea aparțin administrativ satele Bruznic, Dorgoș, Pătârș, Zăbalț. Comuna a fost atestată documentar din 1418 când zona a aparținut domeniului Cetății Șoimoș.

În secolul XVI a intrat sub ocupație otomană de sub care, pentru o scurtă perioadă de timp, a fost eliberată de armatele lui Mihai Viteazul care au cucerit cetatea. Turcii au fost alungați definitive de trupele habsburgice și sub stăpânirea lor, pe harta contelui Mercy localitatea apare cu numele de Assiase, populată de români.

Din cauza deselor inundații provocate de râul Mureș vatra satului a fost mutată în locația actuală. Estul comunei a intrat în proprietatea familiei Mocioni, restul a familiei contelui La Tour care în timp a acaparat tot teritoriul. L-a deținut până în 1919 când o parte a fost cumpărată de preotul Dehelean. Acesta a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”.

La 2 kilometri spre sud-est se află satul Dorgoș, atestat documentar din 1717 cu numele de Dorkosch, fiind sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.

A fost format, în același timp cu localitățile vecine Chelmac și Bacăul de Mijloc, cu coloniști veniți din Muntenia.

Sat de români, au construit o Biserică de lemn (1772) care a fost înlocuită cu alta din lemn (1826). În 1909 un incendiu a distrus-o și ulterior a fost construită actuala biserică de zid,  Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1911).

Pentru a ajunge la Pătârș se rulează spre sud pe un drum asfaltat, în unele zone deteriorat.

Cam pe la mijlocul distanței se află o carieră de piatră care, împreună cu o balastieră și o mică fabrică pentru prelucrarea lemnului, reprezintă potențialul industrial al comunei.

După aproximativ 7 kilometri pe un drum bine întreținut se ajunge într-o zonă de dealuri unde se află satul Pătârș.

Satul, atestat documentar din 1274, s-a format pe locul unde a fost defrișată o pădure.

Localitate de români ortodocși, în 1796 aveau o Biserică de lemn „Sf. Gheorghe” care a rezistat până în 1925. Deteriorată, a fost demolată și construită o altă biserică,  la rândul ei înlocuită cu cea actuală, Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Mc. Gheorghe” (1998).

Pentru a ajunge în al treilea sat, Zăbalț, de la Pătârș ne întoarcem în drumul principal și rulăm spre sud-est pe un drum care din loc în loc traversează pădurile, în total 10 kilometri.

Satul românesc, așezat într-o poiană înconjurată de dealuri împădurite, azi cu livezi, pășuni, fânețe, a fost atestat documentar din 1440. Documentar, în 1779 exista o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1847-1849), sobră, fără pictură interioară, renovată în perioada 2000-2010.

De la Zăbalț spre sud, pe un drum de pământ, după aproximativ 5 kilometri se ajunge în ultimul sat aparținător comunei Ususău, satul Bruznic.

A fost atestat documentar din 1437 și în decursul timpului a purtat mai multe nume- Knezius, Bruznuk, Marosborosznok.

Români, ortodocși, în 1805 au ridicat o biserică care a supraviețuit până azi.

Biserica de lemn „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”, o biserică sobră, fără pictură interioară, a fost situată pe un mic deal din localitate.

În apropiere, tot pe un mic deal, în anul 2010 a fost construită Biserica „Sf. Apostol Andrei”.

Zone frumoase, merită vizitate !