Palatul „Vulturul Negru” din Oradea, județul Bihor, este situat în centrul orașului, cartierul Orașul Nou. Pe locul unde a fost construit palatul în 1714 exista o clădire la parterul căreia funcționa o berărie, numită Hanul „Vulturul”, care găzduia spectacole de teatru, balet, întruniri politice și alte evenimente publice. În alte trei încăperi, până în 1861 a funcționat Primăria Orașului.
La începutul secolului XX zona situată lângă Piața Mare a fost reorganizată și formată Piața Mică sau Piața Sf. Ladislau. Avocații Adorjan și Kenéz-Kurländer au cumpărat un spațiul și au demolat clădirea veche cu Hanul „Vulturul” în scopul ridicării unui palat (1906), azi numit Palatul „Vulturul Negru”. Petru construcție au fost necesare 4 milioane de cărămizi, prețul pe piață a crescut și ei și-au deschis propria Fabrică de cărămidă „Vesta” apoi, când băncile au ridicat dobânzile și-au deschis propria bancă.
Palatul în stil secession a fost ridicat rapid (1907-1908). A fost format din corpuri de clădiri situate în așa fel încât în interior să formeze trei galerii care să se deschidă pe trei străzi.
Două dintre ele se intersectează în unghi drept, sub o cupolă mare. Pentru iluminare, galeriile au fost acoperite cu vitralii.
Una dintre ele, situată spre fosta Piață Mică, azi Piața Unirii, se află între două corpuri de clădire mari, inegale, care formează fațada principală asimetrică.
La intrarea din piață, în partea superioară a galeriei a fost postat un vitraliu (1909) reprezentând un vultur negru în zbor, emblema palatului.
În pasaj, la acea vreme funcționau 35 de magazine.
Fiind cu deschidere spre Piața Unirii, azi la parterul clădirii funcționează numeroase cafenele, baruri și restaurante.
Din 1908 într-o porțiune a palatului, situată pe două străzi, a fost deschis Hotelul „Vulturul Negru”. Dispunea de 75 de camere, două săli de spectacole, cafenea și cofetărie. Hotelul a fost restaurat începând cu anul 2011.
A treia galerie străbate partea de palat situată pe a treia stradă, în care din 1909 a funcționat Cinematograful „Urania”.
Din 1911 la etaj a fost deschis Cinematograful „Vigadó”.
Pe aceeași stradă se afla o clădire, legată de palat printr-o galerie scurtă, în care funcționa hanul „Arborele Verde”, apoi Cabaretul „Bonbonniere” și azi Teatrul „Arcadia”.
Sinagoga Neologă Sion din Oradea, județul Bihor, a fost construită imediat după sciziunea iudaismului maghiar (1870), când evreii ortodocși, tradiționaliști s-au separat de evreii neologi, reformiști și au alcătuit comunități separate. În acea perioadă evreii din Oradea s-au împărțit într-o comunitate ortodoxă și una neologă. Pe malul râului Crișul Repede comunitatea neologă a construit, în stil neo-maur, Sinagoga Neologă Sion (1877-1878) care pe lista Federației Comunităților Evreiești din România nu mai este funcțională din anul 2008.
Clădirea pătrată a fost prevăzută cu o cupolă centrală cu ferestre mari, susținută de patru arce mari. Fațada principală, cu 5 ferestre, cea centrală mai mare, sugerează un arc de triumf.
Sinagoga dispunea de 1.000 de locuri. Intrarea se făcea prin partea vestică, separat, bărbații prin trei uși sub formă de arc și femeile prin două uși rectangulare.
Interiorul este foarte luminos, sinagoga fiind prevăzută cu 16 ferestre mari.
Lumina de la exterior pătrunde și prin ferestrele cupolei.
Bolta cupolei, central albastră ca cerul, a fost înconjurată cu picturi reprezentând forme geometrice, la evrei nefiind permise reproduceri după personaje.
Jur împrejurul porțiunii albastre a fost pictat un brâu format din numeroase rozete cu șase raze, fiecare formată din două triunghiuri suprapuse, care în total reprezintă Steaua lui David, cea mai des reprezentată în toată sinagoga.
Pentru a susține partea etajată și cupola au fost folosiți stâlpi de fontă decorați cu motive florale.
Motivele simbolice- romburi, arabescuri, flori, etc., creează o imagine repetitivă.
Partea de jos a navei, unde stăteau bărbații, a fost separată printr-o balustradă de fier cu motive vegetale, de partea în care se citeau rugăciunile și se afla dulapul cu Tora, situată spre est.
Impropriu numit dulap, sulurile Cărții Sfinte, Tora, erau păstrate într-un spațiu închis cu 2 uși, pe fiecare fiind sculptată Steaua lui David. Spațiul se afla pe peretele de est, mărginit de coloane, deasupra având arcuri pictate în diferite culori și ornamentate.
În interiorul capitonat cu catifea bleumarin, „stropită” cu mici stele aurii ale lui David, a fost creată o etajeră cu despărțituri, în care erau adăpostite sulurile, pe sortimente, interior păstrat până azi.
Deasupra acestui spațiu, la nivelul superior a fost postată o orgă, concepție mai modernă, tradiționaliștii nefolosind instrumente muzicale. Orga era folosită doar în timpul serviciului religios.
De la nivelul ușilor de intrare, situate în partea de vest, se urca la nivelul superior unde stăteau femeile.
Pe pereții scării de urcare azi se află un memorial format din plăci cu numele unora dintre cei uciși în Holocaust.
Comuna Dudeștii Noi, județul Timiș, prima dată atestată în registrele papale (1333), purta numele de origine pecenegă Bessenovo (Beșenova Nouă). În 1748 localitatea a fost colonizată cu 60 de familii venite din regiunile Mainz, Trier și Lothringen. Aceștia și-au ridicat case noi și Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1750-1751) care astăzi este monument istoric, cea mai veche biserică șvăbească din Banat.
Banatul a fost alipit Ungariei, perioadă în care Beșenova Nouă a fost arondată localității Sânandrei, apoi a intrat sub ocupație otomană (1790). În timpul Revoluției Ungare (1848-1849) lângă localitate s-au purtat lupte în care, la final, revoluționarii au fost învinși. După înfrângerea otomanilor și până în preajma Primului Război Mondial zona a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.
Școala Gimnazială
În perioada 1906-1908 mulți dintre locuitorii comunei au emigrat în America de unde au revenit cu sume de bani considerabile și au ridicat comuna. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial toată populația a fost mutată în Sânandrei, rușii au jefuit casele și au confiscat animalele. În 1945 mulți dintre ei au fost deportați în Rusia pentru muncă forțată, mai ales în minele de cărbuni din Ucraina. În același an localitatea a fost ocupată de primii coloniști români care în câțiva ani au ajuns să egaleze numărul germanilor.
Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru” (1971)
Între 1954-1956 localitatea s-a extins cu zona Satul Nou apoi a fost arondată comunei Becicherecu Mic (1968) și i s-a schimbat numele în Dudeștii Noi. Etnicii germani au migrat în două valuri, primul în 1970, al doilea după 1990 și localitatea a rămas populată majoritar cu români. În 2004 s-a desprins de Becicherecu Mic devenind iar comună.
Comuna Becicherecu Mic a fost menționată ca Terra Potkerequ (1232), atestată pentru prima dată în 1332 și din 1462 făcea parte din proprietățile familiei Hagymasy. Fiind situată pe dealul Crucii, sub ocupația otomană a fost numită Crucea apoi sub Imperiul Austro-Ungar, Peschered, în limba română pescar, după numeroasele bălți de pescuit din zonă.
Pentru prima dată a apărut cu numele Becicherecu Mic pe harta Contelui Mercy (1723) apoi, în decursul timpului, o scurtă perioadă s-a numit Țichindeal (1920-1925) după numele cărturarului Dimitrie Țichindeal care s-a născut în localitate. Populația a fost multietnică, români, germani, sârbi care se ocupau cu agricultura și livezile de pomi fructiferi. Actual în comună funcționează și câteva firme private cu activități diverse.
Biserica Ortodoxă sârbă „Mutarea moaștelor Sf. Nicolae” (1823-1844)
Deși atestată din 1462, comuna Biled a fost locuită mult mai devreme. Din 1562 a intrat în posesia Casei Regale. Două secole mai târziu, împreună cu toată zona, a fost colonizat cu germani (1765-1775). Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Arhanghel Mihail” (1777-1786).
Biserica a fost renovată în anul 2007.
În acea perioadă Arhiepiscopia Zagreb a construit Conacul Biled (1788).
În decursul timpului conacul treptat s-a deteriorat.
Intrând în proprietate privată, conacul a fost împărțit în spații de locuit și de închiriat.
Deteriorându-se și mai mult a fost părăsit de locatari. Se speră că proprietarul îl va restaura.
La aproximativ 1 kilometru după ieșirea din localitate au existat șase movile din care în decursul timpului s-a păstrat doar una, restul dispărând în urma eroziunilor sau lucrărilor agricole. Pe locul lor săpăturile arheologice au scos la iveală unelte, vase, arme, etc. datate după unii specialiști ca aparținând perioadei romane, după alții din perioada turcilor, cumanilor și avarilor.
După epidemia de ciumă care a făcut ravagii (1834) preotul parohiei a transformat movila rămasă, înaltă de 8 metri, cu un diametru de 50 metri, într-un mormânt colectiv cu o cruce postată în vârf. Locul a fost numit Dealul Calvarului (Der Grabatzer Kalvarienberg) cu așa numita Cale a Crucii reprezentând drumul făcut de Cristos de la condamnare la crucificare (1869-1872).
În Vinerea Mare înaintea Paștelui, în perioade de secetă, catastrofe, acolo aveau loc procesiuni și se țineau slujbe. A fost renovat în anii 1920. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca post de observație și s-a deteriorat sub tirul artileriei inamice.
Cu semnificație religioasă, în perioada comunismului a fost lăsat să se ruineze. Abia în 1996 a fost recondiționat de către Asociația Șvabilor emigrați din Biled și a Forumului german local.
Nu doar movilele au fost descoperite prin săpăturile arheologice din zonă. În 1847 s-au descoperit urmele mai multor așezări daco-romane din secolele III, IV și un tezaur cu aproximativ 2.000 de monede din aur și argint, emise de Traian care, azi, se află în Cabinetul Numismatic din Viena.
Sub habsburgi localitatea a fost declarată oraș. Ca în toată zona colonizată cu șvabi, germanii din localitate au emigrat după cel de Al Doilea Război Mondial și majoritatea după evenimentele din 1989.
Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial
Românii stabiliți în comună au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” care a fost sfințită în anul 2004.
Comuna Banloc este situată în sud-vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. Numele ei „locul stăpânului” provine de la alăturarea cuvintelor loc și Pan (stăpân). A fost atestată documentar din 1400 cu numele de Byallak. Sub ocupația otomană în Banloc a avut reședința de vară pașa de la Timișoara (1552-1716).
După alungarea turcilor din Banat, sub habsburgi (1717), prin schimb de terenuri cu statul, a intrat în posesia banului croat Drașkovics, când s-a numit Panloch iar pe harta contelui Mercy a fost notată ca Banlok (1723-1725). Acesta și-a construit drept reședință un conac. Moșia și conacul au intrat în posesia Karátsonyi (1783) care a modificat conacul și l-a transformat în Castelul Karátsonyi. Pe domeniu s-au dezvoltat orezării, plantații de tutun, ferme de animale și în timp, lângă gara din Banloc s-au amenajat o fabrică de spirt și o moară.
Localitate majoritar românească, între anii 1862-1869 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
În luna iulie 1991 a avut loc un cutremur mare (5,5 pe scara Richter). Multe case au fost dărâmate, turnul bisericii a fost grav avariat. A trebuit dărâmat, reconstruit și clădirea bisericii a fost consolidată.
De comuna Banloc aparțin administrativ satele Partoș, Ofsenița și Soca. La 7 kilometri sud-vest de comună, situat pe partea dreaptă a râului Bârzava, se află satul Partoș, atestat prin dijmele papale din perioada 1300-1335. Istoria sa este similară cu cea a comunei Banloc.
Sub ocupația otomană lângă sat, situat atunci pe cealaltă parte a râului Bârzava, s-a așezat un călugăr. Prin dania lui s-a construit Biserica ortodoxă veche (1571).
Un secol mai târziu acolo s-a retras mitropolitul Timișoarei pentru a petrece ultimii ani ai vieții (1650-1653). Se pare că acesta a făcut mai multe minuni și în acest context tradiția spune că în momentul decesului său clopotele au început să bată singure. A fost înmormântat la 85 ani în naosul bisericii în dreptul ușii de intrare.
Sub habsburgi pe malurile râului Bârzava au fost ridicate diguri și s-au amenajat orezării. Fiind nevoie de mână de lucru proprietarii au colonizat satul cu unguri și germani. În acea perioadă mânăstirea a rămas izolată, înconjurată de păduri și mlaștini (1723). Venit la mânăstire, un bolnav incurabil s-a vindecat ca prin minune și drept mulțumire a construit o biserică nouă, (1750), actuala Biserică „Înălțarea Sf. Cruci; Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Ierarh Iosif cel Nou” dar câțiva ani mai târziu, fiind o iarnă grea, mânăstirea a fost părăsită de călugări (1777).
În 1929 satului Partoș i-a fost încorporat cătunul Topolea cu un domeniu renumit pentru orezăria și pescăria sa. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial Mânăstirea Partoș a fost redeschisă ca lăcaș de călugărițe (1944). Nu a durat mult, sub regimul comunist mânăstirea a fost desființată și în locul ei s-a format o parohie.
Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial
Pentru minunile săvârșite, mitropolitul îngropat în Biserica Veche a fost declarat Sfântul Iosif cel Nou (1950), pentru canonizare moaștele sale au fost mutate în Catedrala Mitropolitană Timișoara și azi este considerat protectorul orașului Timișoara. În anul 2008 Mânăstirea Partoș a fost reînființată ca lăcaș de călugări, în decursul timpului a fost renovată și s-au construit chilii noi (2017-2019).
În Casa Regina Elisabeta, donată de aceasta mânăstirii, au fost amenajate o bibliotecă și un muzeu care au fost deschise în 2012.
La 9 kilometri spre est de comuna Banloc se află satul Ofsenița, atestat documentar între anii 1690-1700 ca localitate sârbească. Satul nou a fost format o dată cu mutarea acolo a famiilor de șvabi din localitățile vecine (secol XIX).
fosta Biserică Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1882)
În cutremurul din 1991 biserica a fost grav avariată.
Nu a mai fost reparată și nici demolată. Au rămas spre amintire doar ruinele ei.
Satul a rămas majoritar german până în anii 1990 când aceștia au emigrat și a fost populat cu români.
Biserica Ortodoxă (1998)
La 7 kilometri sud de Banloc se află satul Soca, atestat documentar din 1333. În decursul timpului localitatea a dispărut apoi, sub ocupația turcească, a fost reînființată prin colonizarea cu sârbi. În actele dintre 1690-1700 apare cu numele de Szoka și în cele austriece ca Soke (1717), secol când a făcut parte din domeniile familiei Karátsonyi.
Biserica Ortodoxă Sârbă (1909)
După anii 1950 numărul sârbilor a scăzut treptat apoi s-au stabilit ucraineni din zona Maramureșului și Bucovinei care au devenit majoritari (1970-1990).
Biserica Ucraineană „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paisie Velicikovski” (2002-2007)
Castelul Karátsonyi din Banloc, județul Timiș, azi o ruină, a fost construit în perioada în care zona făcea parte din Imperiul Habsburgic. Pe locul lui a existat un conac ridicat de banul croat Drașkovics, proprietarul moșiei la acea vreme (1720-1783).
Conacul a fost cumpărat de contele Karátsonyi (1783) împreună cu domeniul format din terenuri agricole, păduri bogate în vânat și lacuri de pescuit.
El l-a etajat, modificat și l-a transformat într-un castel, azi numit Castelul Karátsonyi.
În jurul lui a amenajat un parc și a plantat specii rare de arbori.
Pe domeniu s-au dezvoltat ferme de animale, herghelii de cai lipițani, plantații de tutun și renumitele orezării.
După Primul Război Mondial contele a fost expropriat și a părăsit Banlocul (1922).
O parte din moșie a fost împărțită țăranilor care au luptat pe front. Restul domeniului, răscumpărat, a fost preluat de Casa Regală a României și a devenit reședința permanentă a Principesei Elisabeta, sora regelui Carol II al României.
Fațada castelului era încadrată între două porți egiptene.
Pe latura de nord a parcului se afla o poartă de acces în stil neogotic englez și pe latura de est o poartă decorată cu grifoni, Poarta Andrássy, dispărută după cel de Al Doilea Război Mondial.
Pe pereții castelului au fost postate basoreliefuri, unul dintre ele, situat deasupra unei uși de intrare în pivnița castelului, îl reprezenta pe zeul Pan cântând la syrinx, strămoșul naiului actual. Fragmente din basoreliefuri și câteva statui se află azi în Muzeul Banatului din Timișoara.
În parcul conacului au fost ridicate acareturi și alte clădiri, probabil pentru invitați.
O dată cu înlăturarea monarhiei (1947) domeniile au intrat în posesia statului și Principesa Elisabeta a părăsit Banlocul.
Castelul a fost folosit ca sediu al Gospodăriei de Stat (1950).
Ulterior a funcționat ca azil, orfelinat, școală, apoi a fost părăsit și s-a ruinat.
Comuna Sânandrei din județul Timiș se află în apropierea municipiului Timișoara, în nordul localității. Din anul 1972 administrativ i-au fost arondate satele Covaci și Cărani. Cel mai aproape de Timișoara se situează satul Covaci, o localitate mai nouă, atestată documentar din 1843 cu numele de Kowatschi (Kovács). A fost formată din germanii veniți din alte localități ale Banatului care s-au așezat acolo (1843-1853). Catolici, aceștia au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei” (1899).
Postbelic numărul germanilor a scăzut și localitatea a fost populată cu români ortodocși care în decursul timpului au devenit majoritari.
Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1984)
La 9 kilometri nord-vest de Covaci se află comuna Sânandrei, atestată documentar din 1230 ca proprietate a Capitulului din Arad. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală în sud-estul comunei o așezare neolitică mare, în zona brațelor râului Bega o necropolă prefeudală (secolele VII- IX d.Hr.) și o întinsă așezare daco-romană suprapusă de o alta (secolele X-XII d.Hr.).
În perioada medievală era o localitate românească care în 1461 era în proprietatea lui Nicolae Hăgimaș. Sub Imperiul Habsburgic a fost numită Saint André (1717). Comuna a fost colonizată în trei valuri, primul cu coloniști germani (1748-1749), al doilea cu coloniști francezi (1766) și al treilea din nou coloniști germani (1772) care au numit-o Sanktandreas.
În 1785 germanii au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol Andrei” care în 1811 a fost modificată în forma actuală.
Deși colonizată comuna a rămas cu o parte din populația română care și-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1830-1834).
În perioada 1946-1947 în localitate s-a stabilit refugiați basarabeni. Postbelic prin emigrare numărul germanilor a scăzut și în anii 1970 localitatea a redevenit majoritar românească. Administrativ a aparținut regiunii Timișoara (1956), regiunii Banat, 1966 și actual județului Timiș.
Primăria
Școala Generală
În timp unii localnici trecând la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri pentru rugăciune.
Biserica Greco-Catolică
Biserica Creștină Adventistă de Ziua a 7-a
La 7 kilometri spre nord se află satul Cărani, așezare veche din mijlocul secolului XIV dar atestată documentar abia din 1717.
Venit din provincia franceză Lorena, contele Mercy s-a stabilit acolo (1723) și localitatea a intrat în posesia sa. Contele și-a construit drept reședință un castel numit azi Castelul contelui de Mercy (1733-1734).
În perioada comunistă castelul a trecut în proprietatea statului. În ultima perioadă nefolosit, s-a ruinat.
După 1989 a fost retrocedat unui urmaș din Austria. Din păcate nu l-a interesat prea mult moștenirea și legile fiind permisibile castelul a rămas tot o ruină.
Postbelic pe locul acareturilor a fost construită o Moară.
Lângă ea se află un mic iaz, probabil rămășiță din parcul castelului.
În mai multe valuri satul a fost colonizat cu italieni (1734, 1765-1769), francezi (1752, 1770-1771) și germani (1763) și a fost numită Mercydorf. Urmaș al acestora, născut la Cărani (1853), Josef Gabriel, poet în dialect șvăbesc, este mândria comunei.
Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (1788)
În 1819 primele familii de români s-au stabilit în sat, în timp urmate de mai multe și postbelic de refugiați din Basarabia.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
La ieșirea din sat, în apropierea căii ferate, se află Moara Cărani, singura moară din România cu sistem integrat: cultură, recoltare, măcinare și livrare.
Este una dintre cele mai mari mori de măcinat grâu din România și Europa de Est, cu o capacitate de 500 tone/24 ore și capacitate de încărcare un autocamion de 20 tone făină/oră.
După ce am vizitat peștera ne-am întors la mașină. O ultimă privire asupra superbei zone și…la drum.
Am urmat drumul spre Gârda Seacă apoi la cătunul Casa de Piatră, ultima localitate la granița cu județul Bihor. 11 kilometri de drum neasfaltat, cu unele zone mai dificile, l-am parcurs în 45 minute.
Muzeu Etnografic „Casa de Piatră”
Am continuat pe jos drumul spre nord. În zonă se aflau mai multe peșteri așa că am fost atenți la indicatoare. Am părăsit drumul și prin pădure am început un urcuș destul de solicitant spre baza platoului Vârtop unde am vizitat Peștera Ghețarul de la Vârtop.
Urma să ne întoarcem acasă, la Arad, așa că din cătunul Piatra de Casă ne-am întors la Gârda Seacă, am parcurs drumul spre Arieșeni, peste munte în județul Bihor, același drum pe care îl urmasem cu o zi înainte. Deoarece mai aveam timp, în apropiere de Beiuș am urmat un drum spre est până la stațiunea Stâna de Vale, localitate la granița cu județul Cluj, în total aproximativ 110 kilometri pe care i-am parcurs în două ore și jumătate.
Zona din Masivul Vlădeasa în care se află azi stațiunea, prin frumusețea ei a fost remarcată în 1879 de un episcop care și-a dorit să construiască acolo un stabiliment pentru cură balneară.
În decursul anilor au fost ridicate Hotelul Siberia (1883), restaurantul Elisabeta (1884), vile, o capelă (1886) și în 1890 a fost inaugurată Stâna de Vale. Toate acele construcții în timp au dispărut.
Stațiune climaterică din 1928, vara nu este foarte populată cu turiști, vremea fiind foarte schimbătoare. De altfel stațiunea este considerată ca fiind polul precipitațiilor din România. În sezonul estival este vizitată frecvent pentru doritorii de apă naturală plată, necarbogazoasă, care își fac provizii pentru acasă din Izvorul Minunilor.
În timpul primei stațiuni create (1886) Izvorul Minunilor a fost utilizat pentru alimentarea „duşului mare” numit şi „scalda rece”. Ulterior, după multe cercetări ale calității apei (1980-1982) izvorul a fost omologat în 1984 ca sursă de apă potabilă.
Mânăstirea Stâna de Vale
Și gata excursia noastră. Relaxare în sânul naturii… precis vor urma și altele.
Peștera Ghețarul de la Vârtop este situată în nord-vestul județului Alba, în Parcul Natural Apuseni. Pentru a ajunge la ea de la Gârda de Sus se urmează un drum neasfaltat care trece prin Gârda Seacă apoi în cătunul Casa de Piatră. De acolo se continuă pe jos, după indicatoarele aflate în zonă, la început pe un drum forestier apoi un urcuș prin pădure de aproximativ 45 minute pentru cei neantrenați.
Deși cunoscută de localnici, Peștera Ghețarul de la Vârtop a fost menționată pentru prima dată în lucrările științifice abia în 1955. Doi ani mai târziu a fost declarată monument al naturii, când intrarea a fost închisă cu o poartă pentru a nu putea fi accesată decât de cei din domeniu. În peșteră a fost depistată cea mai veche urmă a omului de Neanderthal din România.
Începând din anul 2010 peștera a fost deschisă publicului. A fost „amenajată” în sensul că nu se poate intra decât cu un ghid autorizat căruia i-am semnat o declarație pe proprie răspundere contra accidentelor și am plătit biletul de intrare. Ghidul ne-a împărțit lanterne și cam asta a fost toată amenajarea, ceea ce într-un fel mă bucura. Peștera, nu prea cunoscută, a rămas neatinsă de unii turiști vandali.
În interior temperatura se menține de aproximativ 10 grade așa că ne-am echipat mai gros și am intrat prin portalul înalt de 5 metri și lat de 15 metri.
Apoi am coborât prin grohotișul lunecos și am urmat niște coridoare foarte înguste.
Deja se vedeau urme de gheață pe pereți. Din păcate pozele mele, neavând un aparat foarte sofisticat și folosind doar lanternele, au ieșit, mă rog…așa cum au ieșit. Imaginile mi-au rămas întipărite în memorie.
Am intrat în Sala Ghețarului, sală lungă de 70 metri unde se afla un bloc de gheață de aproximativ 1.600 metri cubi cu diferite forme. Deoarece se formează din apa provenită prin topirea zăpezii care intră prin crăpăturile tavanului peșterii, în funcție de anotimp avea altă înfățișare, cel mai spectaculoase putând fi văzute în lunile martie-aprilie.
De acolo printr-o galerie foarte joasă și îngustă am trecut în Sala Domului pe tavanul căreia se aflau mai multe formațiuni ca niște franjuri (draperii).
A urmat Sala Minunilor în care am văzut numeroase stalactite și stalagmite, gururi, etc.
Printre formațiunile aflate acolo, având grijă să nu le atingem, am urcat spre ultima sală.
În Sala Mare, lungă de 100 metri, se aflau cele mai multe formațiuni din peșteră, formate prin depunere calcitică- stalagmite, stalactite, coloane, coralite, baldachine, draperii, etc.
Înfrigurată, dar foarte mulțumită de cele văzute, am părăsit peștera și pe același drum m-am întors la mașină.
După ce am văzut Cascada Oșelu și am ratat Cascada Bohodei ne-am continuat drumul prin județul Bihor până în orașul Ștei unde ne-am oprit pentru masa de prânz.
Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”
Primăria Ștei
Biserica Ortodoxă veche
sediul Pompierilor
De acolo am urmat un drum spre est pe care ne-am oprit în satul Fânațe, comuna Câmpani.
Doream să vedem o biserică veche din 1796, Biserica de lemn „Sf. Dimitrie”. Era situată într-un cimitir pe marginea drumul.
Biserica Ortodoxă nouă
Am continuat drumul până la orașul Nucet, numit după plantația de nuci care îl înconjoară. Am parcat lângă Centru de Informare Turistică aflat lateral de șosea.
Am trecut râul Crișul Băiței și am înaintat pe o alee cu scări.
Central se afla un parc în mijlocul căruia era situată o fântână arteziană. Pe o latură se afla clădirea Primăriei.
Văzând un turn de biserică care se înălța în spatele unei clădiri, am ieșit pe strada din spatele parcului.
Doream să vizităm Biserica Ortodoxă situată pe dealul din spate. Din păcate în acea zonă era înconjurată de un gard și timpul nostru era limitat.
Ne-am întors prin parc și pe alee până la mașină.
Ne-am îndreptat spre Băița de unde am început urcușul pe serpentine, drum unde se termina județul Bihor și se intra în județul Alba. Am oprim într-o parcare amenajată pentru a putea vedea superba panoramă.
Am coborât muntele și am continuat drumul prin județul Alba îndreptându-ne spre Gârda de Sus.
Făcusem rezervare on-line la o pensiune aflată pe teritoriul comunei. După indicațiile GPS-ului am ajuns la o pensiune care, însă, nu era cea căutată, așa că am trecut la metodele tradiționale, adică informarea de la oamenii întâlniți.
Orășeni, uitasem că administrativ comunele de munte, cu satele aparținătoare, ocupă teritorii largi situate pe diferiți versanți. Am urmat alte drumuri, găsind alte pensiuni doar a noastră nu.
Ne-am hotărât și ne-am îndreptat spre parcarea din apropierea Ghețarului Scărișoara unde ne-am dat întâlnire cu proprietarul pensiunii. Am lăsat acolo mașina, bineînțeles contra cost și am fost transferați de către proprietar la pensiune.
Deși în vârful unui munte, Pensiunea Gabriela era dotată cu toate utilitățile.
Fiind șocată de drumul, doar 2 kilometri, greu accesibil și întrebând dacă pensiunea funcționează și iarna, am aflat că era deținută de familia care locuia acolo.
Mi-am dat seama ce diferență este între modul de trai al celor de la oraș și al celor din mediul rural, mai ales munteni, care sunt mult mai căliți.
Se înserase. Am urcat în spatele clădirii, cu un ceai în mână, pentru a savura peisajul.
Am hotărât să petrecem sfârșitul de săptămână în munții Apuseni. Am plecat dimineața devreme din Arad pe ruta spre Oradea. Am intrat în județul Bihor și de la Salonta am urmat drumul spre est, Tinca- Beiuș unde am făcut o mică oprire.
De acolo ne-am îndreptat spre Sudrigiu apoi spre est, drum care trecea prin Pietroasa apoi comuna Boga, paralel cu râul Crișul Pietros.
Mă întrebat cât timp durase până să-și sape râul albia în rocile dure ale muntelui.
Am parcat în Satul de vacanță Boga.
În continuare pe jos am parcurs ValeaOșelului.
Râul Oșelu, afluent al râului Boga, curgea între masivele împădurite.
După aproximativ 2-3 kilometri am ajuns la Cascada Oșelu.
Numită de un explorator Cascada Schmidl, în cinstea geografului vienez Adolf Schmidl, este cea mai de jos dintre cele 7 cascade aflate în canionul Oșelu.
Ca să fi putut să o vedem toată ar fi trebuit să urmăm un traseu montan dificil. Ne-am mulțumit cu porțiunea care ni se etala în toată splendoarea ei.
Lângă cascadă era delimitat un lac din care apa se scurgea în râul Oșelu.
Ne-am întors admirând cursul apei, micile poieni care apăreau printre copaci, versanții abrupți sau acoperiți de pădure.
La un moment dat am avut și companie, doi câini foarte prietenoși care ne-au însoțit aproape până la mașină.
De la Boga ne-am întors pe același drum pe care venisem. La un moment dat am deviat spre nord și am intrat pe un drum neasfaltat.
Drumul devenind imposibil de urmat cu mașina mea, am parcat lângă o poieniță și am continuat pe jos pe un drum forestier.
Doream să vedem Cascada Bohodei situată la limita vestică a Parcului Natural Munții Apuseni, în munții Bihorului. Am urmat valea Aleului prin natura parcă neatinsă de om.
După două ore și jumătate am întâlnit niște lucrători forestieri care ne-au oprit. Tocmai cobora un alt transport cu trunchiuri de copaci. Nu mai aveam mult de urcat până la cascada situată la aproximativ 1350 m altitudine, sub vârful Bohodei. Din păcate lucrătorii ne-au explicat că în urma unei furtuni mari drumul era inaccesibil.
Excursiile Monicăi 