Borșa, Mânăstirea Pietroasa și Cascada Cailor, județul Maramureș

Publicat pe 26 aprilie 2018 de monica frimu

Orașul Borșa, situat în sudul Maramureșului, pe valea râului Vișeu, este una dintre cele mai lungi localități din țară (52 km). Se află între Munții Rodnei, cu vârfurile Pietrosul Rodnei (2303 m) și Vârful Toroiaga (1929 m) și Munții Țibău la est. E atestat documentar din 1365 când făcea parte din domeniul Cuhea, deținut de Bogdănești, apoi de Bogdan. În localitate se aflau două biserici de lemn. Una a fost distrusă de invazia tătarilor în 1717, cealaltă refăcută a supraviețuit până azi.

Aproape de centru am vizitat-o pe cea care a supraviețuit, Biserica de lemn ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” (construită în 1700). Am intrat printr-o poartă de lemn sculptată în stil maramureșean. Am trecut pe lângă o biserică nouă și ni s-a arătat biserica din lemn, înconjurată de un mic cimitir. În sec. XVIII, a existat și o școală, care ținea de biserică, în locul numit Valea Caselor.

Interiorul a fost pictat de un anonim în 1775. Am aflat că este singura biserică de lemn din România cu picturile efectuate direct pe lemn, astfel face parte din Patrimonial Național.

tavanul

Am străbătut orașul și la ieșirea spre Iacobeni, pe dreapta am văzut un indicator ce preciza casa și atelierul unui sculptor în lemn. Am intrat să vedem operele de artă ale acestui localnic. Am ajuns într-un spațiu de basm. Un mic lac, traversat de un pod de lemn, se afla în centrul unui spațiu înconjurat de diferite clădiri.

Casa sculptorului era din lemn. Pe pridvor, între multe ghivece cu flori, am văzut primele sculpturi. În interior era un amalgam de obiecte plasate pe și în jurul unor coloane din piatră și lemn.

Am ajuns într-un loc amenajat pe post de muzeu. Lateral se afla, după mine, opera de vârf a autorului, o sculptură mare în lemn ce lăsa loc imaginației.

Ne-am îndreptat spre Schitul Pietroasa Gârle- Mânăstirea Pietroasa. După indicatoare erau 3 km de parcurs. Am oprit mașina în ultimul loc ușor accesibil și am parcurs restul distanței pe jos, aproximativ 30 min., pe un drum mai mult pentru căruțe. În zare se vedeau Munții Rodnei.

145 coborâm Manastirea Pietroasa Borsa fbmw a

Am urcat până la 1000 m altitudine unde, pe un platou, la poalele Pietrosului Rodnei, se afla mânăstirea. Schitul a fost ridicat în 2007 pe terenul donat de o familie foarte credincioasă. Dintre cei 9 copii ai familiei, cele 5 fete s-au călugărit, două dintre ele au rămas la Pietroasa, unde slujesc 13 măicuțe și trei sunt maici în alte mânăstiri din țară. Schitul cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” trona în acel platou imens. În apropiere se afla o păstrăvărie.

Vis a vis se situa clădirea cu chiliile în care am aflat că se aflau un atelier de pictură și unul de croitorie.

Ne-am întors la mașină foarte entuziasmate și pline de energia pe care ți-o dă de fiecare dată un lăcaș de cult dar, mai ales, muntele.

Ne-am îndreptat spre Complexul Borșa situat la 5 km de centru. A fost construit în anii ’40, în scopul organizării Olimpiadei de iarnă din 1948. Astfel a fost dotat cu pârtia de schi Olimpia, trambulina pentru sărituri Tighina, cabane, un hotel și centrală electrică. În Al Doilea Război Mondial, pentru că frontul s-a apropiat de această zonă, amenajările au fost întrerupte și reluate abia în 1945. Olimpiada nu s-a mai ținut, dar au avut loc diferite concursuri naționale și internaționale. În 1986 s-a pus în funcție telescaunul, care face legătura între Complex și Runcul Știol.

Înaintea cabanelor și hotelurilor existente acolo am văzut o biserică ortodoxă nouă, din lemn, construită în 1992, Biserica „Înălțarea Domnului”. Turla bisericii are o înălțime de 40 m.

Doream să vedem Cascada Cailor. Aveam două opțiuni: să urcăm prin pădure, pe un traseu montan, aproximativ 1 ½ ore, sau să urcăm cu telescaunul. Am ales a doua variantă și am urcat peste pârtia de schi, aproximativ 40 min., până în punctul ei terminus, în Runcul Știol (1364 m), unde era și un punct Salvamont.

De acolo am intrat în Parcul Național Munții Rodnei și am coborât pe un drum destul de abrupt ce străbătea pădurea.

Cascada Cailor este cea mai mare cădere de apă din România, situată în Munții Rodnei. Are o înălțime de 90-97 m și o pantă între 45 și 100 de grade. Pădurea rărindu-se, am văzut-o în depărtare.

În apropierea ei erau amenajate scări din lemn pentru turiștii care doreau să se apropie cât mai mult.

Apa curgea învolburată peste un perete calcaros numit „Podul Cailor”, inițial vertical, parcă spălând muntele, apoi în trepte, bolborosind furioasă și formând în unele locuri mici ochiuri de apă ce stagnau între rocile golașe.

Apa rezultată din topirea zăpezilor și în urma ploilor abundente se adună într-un circ glaciar. De acolo alunecă pe versantul abrupt al muntelui, „Piatra Rea”, pe care în timp l-a dezgolit de vegetație și după mai multe coturi, în trepte, se adună într-un pârâu.

Despre cascadă circulă mai multe legende. Se spune că un grup de cai sălbatici, fiind urmăriți de un grup de urși flămânzi, au căzut în acest loc. Sau că o herghelie de cai a ajuns aici de pe celălalt tărâm. Cea mai simpatică mi s-a părut aceea în care se spune că o herghelie de cai s-a aruncat în acest hău pentru a scăpa de năvălirea tătarilor din 1700, iar stăpânii lor, care-i iubeau enorm, au vărsat atât de multe lacrimi încât s-a format cascada.

La întoarcere, din telescaun, am privit panorama munților și, jos, Complexul Borșa.

Citește și Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Salisbury și Stonehenge Anglia

Publicat pe 22 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Salisbury este un oraș din Anglia situat în comitatul Wiltshire. Datele istorice îl atestă în jurul anului 900, numele provenind de la cuvântul fortăreață (daar Searobyrig). Orașul a fost fortificat sub dominația romanilor. Sub normanzi (1075-1078) s-a început construcția unei catedrale, pe dealul Old Sarum. În 1215 Regele Ioan Fără de Țară a fost obligat de către baroni să semneze Magna Carta, act care îi limita puterea. Au fost trimise copii în toată țara. O copie, cea mai bine conservată din cele 4 care s-au păstrat, se găsește în catedrala Salisbury. În 1220 au fost abandonate catedrala veche și fortificațiile de pe Old Sarum. Episcopul Richard Poore a început construcția unei noi catedrale pe malul râului Avon, într-un loc mlăștinos. Aceasta a fost terminată într-un ritm foarte rapid pentru acele timpuri, în mai puțin de 40 ani.

Am intrat în Salisbury și imediat am oprit pentru a vizita Biserica St. Marck. În sec. XIX orașul mărindu-se în această direcție a fost necesară construirea unei noi biserici. (1894-1899) După Primul Război Mondial s-a construit în partea de nord a bisericii o capelă ca memorial al eroilor de război.

Ne-am îndreptat spre punctul forte al orașului, Catedrala Salisbury „Sfânta Fecioară Maria”. Am găsit un loc de parcare apoi am străbătut o străduță îngustă flancată de case vechi și am trecut pe sub poarta veche, pe lângă Colegiul Matroanelor.

A fost construit între anii 1667-1685 de Episcopul Seth Ward, ca azil de binefacere pentru 10 văduve de preoți din Dioceza Salisbury. Ulterior pentru a putea locui în azil acestea trebuiau să fie sărace și cu vârsta peste 50 ani.

După câteva case ni s-a înfățișat catedrala, în toată splendoarea sa. Era plasată într-un enorm spațiu cu gazon verde crud. Turnul său cu spiră, înalt de 123 m, se înălța parcă până în cerul senin. A fost construit în 1320, an când s-au construit curtea interioară și casa parohială.

Inițial romano-catolică, cuprindea cea mai mare mânăstire din Anglia Evului Mediu. În sec. XVI, după Reforma Protestantă, mânăstirea a fost desființată și catedrala a devenit anglicană.

Catedrala Salisbury alături de Catedrala din Ely și catedrala din Norwich nu are clopote. Am ocolit până la fațada a cărei zid era ornat cu o multitudine de statui sculptate în piatră.

Cum biletele de intrare aveau oră fixă am mers să vedem copia originală a Magnei Carta, păstrată în Casa Parohială. Aceasta are formă octogonală, central pilaștrii, de jur împrejur coloane și frize medievale.

Aproape de centru era plasată o „încăpere”, ca un cort, păzită de ghizi ai catedralei, în care am văzut copia. Fotografiatul era interzis.

Am ieșit pe coridoarele ce înconjurau curtea catedralei.

La ora programată am intrat în catedrală. În centrul ei se afla bazinul cu apă. Mare mi-a fost mirarea când, lateral de el, am văzut un patruped alături de stăpâna sa. Singura concluzie la care am ajuns era că această incintă era destinată, probabil, tuturor viețuitoarelor ?

Este construită în stilul gotic englez timpuriu.

Este neobișnuită pentru naosul înalt și îngust.

Pe intervalul dinspre nord am văzut ceasul mecanic, considerat a fi construit în 1386, astfel e cel mai vechi din lume care încă funcționează. Inițial acesta a fost plasat în clopotnița catedralei și suna din oră în oră. Aceasta a fost demolată în 1792 și ceasul a fost păstrat. A fost reparat și recondiționat în 1956.

transeful de nord

Vizitarea fiind încheiată am plecat să vedem orașul. Am străbătut străduțele flancate de clădiri prevăzute cu uși colorate, construite din cărămidă roșie, cu plante agățătoare sau vopsite în alb-negru, specific perioadei Tudorilor. Unele erau locuite, altele transformate în cafenele, magazine, pensiuni.

Am trecut pe lângă Chapter House și Old George Mall, în care am intrat pentru câteva cumpărături.

Înaintând pe High Street am ajuns la Biserica ”Sf. Thomas Becket”. A fost construită în sec. XIII ca loc de cult pentru masonii care lucrau la construcția catedralei. Reconstruită în 1450 s-a păstrat până azi.

Interiorul era simplu. Deasupra arcadei ce separa altarul de restul bisericii am văzut Murala „Doom” sau Ziua Judecății de Apoi, datând din 1475. Prezenta pe Isus împreună cu apostolii, scene din rai și iad.

Trei biserici, dintre care imensa catedrală, vizitate în aceeași zi, ne-au mânat pe malul canalului ce străbate la mijloc orașul. Am ajuns până într-o zonă plină de magazine.

Nu asta ne doream. Ne-am întors pe malul apei unde, la o terasă, am savurat un ceai bun, urmărind cum rațele, lebedele, gâștele își vedeau de treabă liniștite.

Îndreptându-ne spre parcare am trecut pe lângă un monument, Crucea de Păsări (Poultry Cross). Am aflat că a fost construit în sec. XIV și reprezenta locul de intersecție a două piețe ce existau aici, piața de legume și piața de ovăz. În 1853 partea de sus a fost restaurată în stil medieval.

La nici 20 km, situat în câmpia Salisbury, se află mult controversatul monument neolitic, Stonehenge. Lângă o clădire construită în scop comercial și turistic de abia am găsit un loc de parcare. După coada la biletele de intrare, am pierdut timpul în jurul clădirii așteptând microbuzul cu care urma să ne deplasăm până la intrarea în teritoriul ansamblului. Am văzut primul bloc de piatră din structura ansamblului așezat acolo probabil pentru cei care nu doreau sau nu aveau timp să viziteze întregul ansamblu. În apropiere era un loc amenajat în scopul evocării vieții omului în secolele îndepărtate.

Primul care a scris despre Stonehenge a fost Henry de Huntingdon în jurul anului 1130. Ulterior Geoffrey de Monmouth a asociat ansamblul de roci cu Merlin care, printr-o magie l-ar fi adus din Irlanda, la porunca lui Aurelius Ambrosius, pentru a deveni loc de înmormântare a prinților Marii Britanii. În 1655 John Webb susținea că a fost un templu roman dedicat zeului Caelus (Uranus la greci). În sec. XVII monumentul a fost considerat loc de muncă al druizilor, ulterior a fost atribuit saxonilor. Cercetătorii au stabilit în 2008 că a fost construit între 2400-2200 î.e.n. și că cei care l-au construit aveau cunoștințe astronomice.

Am intrat în perimetru și, cu căștile audio pe urechi, ne-am deplasat în jurul rocilor, ascultând multiplele relatări, mai mult sau mai puțin credibile, despre istoria lor.

Este format din 4 cercuri concentrice de pietre lungi așezate vertical peste care altele, curbate, sunt așezate orizontal.

În interior se află alt cerc de blocuri mai mic.

La mijloc, o placă de gresie a fost numită „Piatra de Altar”.

În secolul XX a fost utilizat ca loc religios de către cultele neopăgâne, New Age.

Dacă era să ne luăm după versiunea care atribuie monumentului semnificație religioasă, în această zi am văzut două lucrări mari: Catedrala Salisbury și Stonehenge.

Citește și Bath, Anglia

Castelul Windsor, Anglia

Publicat pe 15 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Castelul Windsor, reședință regală din Anglia, e situat în localitatea cu aceeași denumire, situată pe malul Tamisei, în județul Berkshire.

Am traversat Gara Centrală și am văzut interiorul transformat în spațiu comercial cu multe magazine, baruri, cafenele, restaurante. Era etalată, ca într-un muzeu, o locomotivă de epocă.

În apropierea gării era Castelul Windsor. Actual castelul este deținut de Regina Elisabeta a II-a. Este cel mai lung palat din Europa și cel mai locuit din lume. Ceremonia de montare a Gărzii se face zilnic când regina e la palat.

Am avut norocul să vedem parada gărzilor.

Istoria castelului este foarte lungă așa cum este și lista celor care, în decursul secolelor, au condus Anglia. Iată cel mai mic rezumat de care am fost capabilă.

În 1066 William Cuceritorul, duce de Normandia, învingând în bătălia de la Hasting,s a luat în stăpânire Anglia. La Windsor a construit un castel, inițial de lemn, înlocuit treptat cu fortificații de piatră, care în 1110 a devenit reședința lui Henry I. I-a urmat la tron Henry II care între anii 1165-1179 a extins castelul. În sec. XIII, sub Regele Ioan, castelul a jucat un rol important în timpul revoltei baronilor englezi. În 1215 aici s-au purtat negocierile înainte de semnarea Magnei Carta. Cu Henry al III-lea pe tron s-a construit un palat luxos (1240-1263) destinat familiei regale, clădiri gospodărești și o capelă denumită mai târziu Capela Lady. În sec. XIV Edward III, care s-a născut aici, a reconstruit castelul, proiectul fiind considerat cel mai scump din evul mediu în Anglia. În 1345 a instalat în turnul rotund un ceas mecanic considerat a fi cel mai vechi din Anglia. Castelul a fost folosit și pentru prizonierii francezi de la Poitiers (1357). În 1461 Edward IV a preluat puterea. A fost începută construcția Capelei „Sf. Gheorghe” prin dezmembrarea mai multor clădiri mai vechi. A urmat la tron Henry al VII-lea care a construit un turn cu 3 etaje, cu apartamente pentru familia regală. Castelul a fost folosit pentru evenimente diplomatice internaționale. În sec. XVI, de-a lungul perioadei Tudor, castelul a servit și ca izolator în fața epidemiilor din Londra. Pe parcursul secolului și a următorilor regi castelul a fost extins. Henry III a reconstruit poarta principală, a făcut o terasă de-a lungul pereților exteriori, numită Northen Wharf și un teren de tenis. Regina Elisabeth a completat castelul cu 10 tunuri de alamă, pentru apărare.

În 1642 a izbucnit războiul civil englez, între regaliști și parlamentari. Controlul castelului a fost preluat de John Venn cu 12 companii de soldați, perioadă în care castelul a fost vandalizat. În 1660 monarhia s-a restaurat și, sub Charles II, castelul a fost modernizat. În sec. XVIII castelul a fost condus de Ducele de Cumberland. În acea perioadă castelul a devenit atracție turistică, vizitarea lui se plătea. Au apărut primele ghiduri turistice ale castelului produse de George Bickham și Joseph Pote în anii 1753-1755.

George III a venit la tron în 1760. A început renovarea castelului și parcurilor din jur. Castelul a devenit reședință regală. Sub George IV, venit la tron în 1820, vizitarea castelului a fost restricționată. S-au reconstruit numeroase turnuri și turnul rotund a fost înălțat. Sub Regina Victoria a fost instalat iluminatul electric, doar în unele părți ale castelului, aceasta preferând lumânările. Zone mari din parc au devenit private. În sec, XX, sub Edward VII, s-au introdus iluminatul electric, încălzirea centrală, s-au instalat linii telefonice, s-au construit garaje pentru automobile. Sub George V castelul a fost înfrumusețat în interior prin decorațiuni și mobilier nou. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial o parte din personalul Palatului Buckingham a fost mutată la castel pentru protecție. Bijuteriile coroanei au fost depozitate în subsolul acestuia.

În 1992 a izbucnit un mare incendiu care a cauzat pagube enorme. Restaurarea a durat până în 1997.

Wardul inferior- în partea stângă, cu acoperiș conic, e Turnul de curățare (sec. XIII) în care se găsesc o fostă temniță, clopotele puse în 1478 și ceasul din 1689

Am stat la o coadă interminabilă, într-o incintă amenajată, pentru a cumpăra biletele de intrare.

Într-un final am pătruns în incinta castelului.

situat în secțiunea din mijloc, Turnul Rotund, în dreapta

Aripa de sud cu intrarea oficială la apartamentele de stat în partea stângă. Ele se află de-a lungul părții de nord a Quadranglei.

Capela St. George

În interior ne-a surprins un tavan plin cu însemnele unor cavaleri, porțiune reconstruită după incendiul din 1992.

Am ieșit pe poarta secundară a palatului, situată în partea de sud a Wardului de jos, Poarta Regelui Henric al VII-lea.

Am trecut de la istorie la viața cotidiană.

La revedere Windsor.

Citește și Salisbury și Stonehenge Anglia

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Publicat pe 11 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Arad la Șiria am parcurs 38 km în aproape 1 oră datorită drumului plin de gropi. Am parcat în centrul localității unde am văzut Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”. În fața clădirii, pe un platou cu scări, erau plasate bustul lui Ioan Slavici și bustul lui Mihai Eminescu, sculptate de Ioan Tolan.

Am urcat pe una din laturile platoului și am văzut al treilea bust, al lui Ion Russu-Șirianu, sculptat de C. Bălăcescu, situat la începutul unei alei ce înconjura conacul. În depărtare, pe munții Zărandului, se profila Cetatea Șiria.

Muzeul se află în fostul Castel Bohus, o clădire cu 30 de camere, construită în 1838, în stil baroc cu elemente neoclasice. A aparținut familiei baronului Bohus, înalt funcționar public la acea vreme. Soția sa Antonia Szogeny Bohus era o mare feministă și a sprijinit sistemul educativ maghiar, literatura și artele plastice. În 1849 aici s-a semnat actul de capitulare a armatei revoluționare maghiare în fața armatelor austriece și rusești.

În 1950 o parte a conacului a fost transformată în muzeu, dedicat lui Ioan Slavici, scriitor, pedagog, jurnalist și membru al Academiei Române, născut în Șiria. (1848-1925) Colecția muzeală conține cărți ale autorului, manuscrise, ziare, reviste, scrisori, acte și diplome, majoritatea donate de fata sa Fulvia Struteanu și fiul ei Al. Struteanu. În 1970 întregul conac a devenit muzeu, o parte fiind dedicată lui Ioan Monția, compozitor, culegător de folclor și avocat. Acesta s-a născut în localitatea Șicula dar a trăit în Șiria. (1887-1965) În porțiunea dedicată lui Emil Monția se pot vedea camera de lucru cu mobilierul, instrumentele muzicale, violoncelul și pianul, culegeri de folclor și ediții ale lucrărilor sale.

Am ocolit conacul și am urcat pe o străduță până la Cramele din Șiria, situate la baza munților pe care se află cetatea. În pivnițe din piatră se păstrează vinurile de colecție. Unele sunt construite pe vremea baronului Bohuș, în 1818. Și în prezent vinurile din zonă sunt faimoase datorită climei mediteraneene și îngrijirii atente ale culturilor de viță-de-vie, cu soiuri alese.

Nu departe, pe deal, am văzut o clădire ciudată, lăsată în paragină, pe care neapărat am imortalizat-o, pentru a afla ulterior istoria ei. De pe deal se vedea panorama localității Șiria.

De mulți ani nu am mai vizitat Căsoaia. Doream să vedem ce s-a întâmplat cu Tabăra de Sculptură care exista pe vremuri acolo. Am plecat din Șiria și în satul Mâsca am cotit la stânga pe lângă Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1797 și, în timp, renovată de mai multe ori, ultima dată în 2012.

Până la Căsoaia am parcurs 21 km. Amintirile îmi jucau feste. Nu recunoșteam locurile. Unde cândva, pe malul pârâului Arăneag, era un loc de campare cu corturi, erau construite căsuțe de lemn reunite într-un complex turistic. Acesta era completat cu terenuri de sport și chiar o mică tiroliană.

Căutând Tabăra de Sculptură am găsit un semn indicator vechi care preciza direcția și 10 minute de mers pe jos până acolo. Tabăra a reunit în anii ’70 mai mulți artiști, care și-au sculptat operele în sânul naturii, adunându-se la un moment dat aproximativ 70 de lucrări. Tot în acea perioadă funcționa și o tabără școlară în care am fost și eu într-o vară. Puteam să căutăm acul în carul cu fân. Totul a dispărut. Am aflat că mai existau câteva sculpturi pe care nu era indicat să le căutăm, zona fiind invadată de natură și exista riscul întâlnirii cu șerpi veninoși.

Triste, ne-am întors la Șiria și la 5 km am dorit să vizităm Mânăstirea Feredeu, cu două biserici, Feredeul din Vale „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” și Feredeul din Deal „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” unde se spune că se află un izvor de apă tămăduitor. Se spune că denumirea ar proveni din limba maghiară, feredeu însemnând izvor. După informațiile transmise oral se pare că ar fi existat un schit în perioada stăpânirii otomane a zonei. Acolo trăia un pustnic, Filimon, care a fost ucis de turci pentru că se ruga împotriva lor. Unii istorici susțin că prima biserică ar data din 1787, distrusă din ordinul Împărătesei Maria Tereza, care a eliminat numeroase schituri și biserici din Transilvania. Totuși, izvorul din pădure era vizitat frecvent. În 1870 un cetățen neamț din Sântana a ridicat o troiță, „Crucea Oarbei”, lângă izvorul cu apa care i-a vindecat fata oarbă. La începutul secolului XX un învățător din Otlaca, localitate în vecinătatea Șiriei, împreună cu elevii săi veneau adesea la izvor unde se rugau și se spălau cu apa izvorului. În timp profesorul a devenit preot. A făcut numeroase cereri Episcopiei Aradului și, în 1920, a primit autorizația să țină slujbele lângă izvor. Adunându-se la ceste slujbe tot mai mulți enoriași între 1931-1932 s-a construit schitul și în 1934, o clădire mică de locuit. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ducându-se lupte grele în perimetrul schitului, acesta și-a întrerupt activitatea până în 1985. Din 1986 s-au refăcut schitul, izvorul a fost amenajat și s-a construit o biserică pe locul celei vechi, deteriorată În 1992 s-a construit mai jos de schit o gospodărie și o biserică care, în 2000, a fost făcută mânăstire, primind denumirea de Feredeul din Vale și schitul Feredeul din Deal. În mânăstire trăiesc 8 călugări, 7 în feredeul de Jos și 1 la schit.

La Feredeul din Vale am găsit parcarea goală. Clădirea de lângă biserică parcă era nelocuită. Nu am întâlnit pe nimeni, doar un iepuraș care se odihnea la umbră. De fapt era o liniște totală care ne-a alungat tristețea acumulată la Căsoaia.

Pe un drum bunicel am rulat 4 km până la Schitul Feredeu, Feredeul din Deal.

Fapt ce ne-a mirat a fost că biserica era deschisă fără a fi cineva acolo. În general, în orașe, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în cadrul slujbelor.

Lângă biserică se afla izvorul cu troița alăturată și în fața lui, bănci de lemn pentru enoriașii ce veneau aici la slujbe. Un cățel prietenos ne urmărea discret.

Se spune că apa izvorului nu se alterează în timp. Prietenele mele și-au umplut câteva sticle pentru acasă. Noroc că nu au remarcat locuitorul de lângă izvor pentru că ar fi tras o sperietură strașnică. Un șarpe încolăcit parcă păzea apa „sfântâ”.

Cam asta a fost duminica de august.

Citește și Cetatea Șiria, județul Arad

Ljublijana, Slovenia

Publicat pe 5 aprilie 2018 de monica frimu

Aveam în plan să vedem cele două capitale, Ljublijana a Sloveniei și Zagreb a Croației. Fiind ultima zi din concediu, am plecat din Istarske Toplice, dimineața devreme, pentru a ajunge acasă, la Arad. Am trecut din Croația în Slovenia și, după 170 km, am oprit pentru un scurt timp în capitala țării, Ljubljana.

Orașul este situat între munți și este străbătut în partea centrală de râul Ljubljanica. Este capitala Sloveniei din 1991, după cucerirea independenței. Este supranumit și „Orașul Dragonilor”, dragonul fiind simbolul orașului. În 2016 a fost desemnat „Capitala verde a Europei” datorită curățeniei și reciclării deșeurilor în procent de 95%.

Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Ursulină a Sfintei Treimi, construită între 1718-1726, când Ljubljana era capitala Ducatului de Carniola, aflat sub dominație habsburgică. Fațada este decorată cu 6 coloane și în fața bisericii se află Coloana Sfintei Treimi. Importanța acestei biserici o denotă și faptul că în 1991, când Slovenia a devenit independentă, imaginea bisericii a fost tipărită pe o bancnotă slovenă.

Ne-am îndreptat spre Piața Congresului (Kongresni) construită în sec. XIX. În fundal am văzut pe un deal Castelul Ljubljana. A fost construit în sec. XV și refăcut în timp de mai multe ori, destinat ca fortăreață, cazemată, reședința guvernatorului, închisoare pentru nobili și reședință regală. Am aflat că se poate urca cu funicularul. Din păcate noi nu aveam timpul necesar la dispoziție.

Pe o latură a pieței am văzut Universitatea Ljubljana care se află într-un palat mare. Cuprinde 22 de facultăți, 3 academii și un colegiu. Este cea mai mare universitate din Slovenia.

Am traversat în lung piața unde am văzut Filarmonica Slovenă, situată într-o clădire construită în 1701, pe locul fostului Teatru Național care a fost distrus într-un incendiu . Vis a vis, într-un chioșc de vară, o formație de jazz ne încânta auzul.

Am ajuns pe malul râului, care desparte centrul medieval de orașul modern. Peste el sunt construite 12 poduri.

Am văzut „Podul triplu” (Tromostovje), construit în 1657, în locul unui pod mai vechi din sec. XII care a ars într-un incendiu. Denumirea provine de la 3 poduri alăturate, proiectate de arhitecți diferiți, pe o parte cu un capăt și pe cealaltă cu trei, în ansamblu fiind format dintr-o zonă pietonală și o pistă pentru bicicliști. De-a lungul râului se continuă cu porțiune formată din coloane mari din piatră.

Am înaintat pe o stradă scurtă până în Piața Preseren, denumită după poetul național France Preseren, a cărui statuie se afla aici în fața unei clădiri impunătoare, în stil neo-renascentist, fost Palatul Mayer, azi Farmacia Centrală, cea mai mare din țară.

Într-o parte a pieței se afla o clădire construită în 1903 care găzduia Galeria Emporium.

Tot acolo am văzut Biserica franciscană „Buna Vestire”, construită în sec. XVII, inițial închinată Sfintei Maria, ulterior luând denumirea de Preseren. Devastată după un cutremur, a fost restaurată total în 1895, de când și-a păstrat până azi stilul baroc.

Într-o parte a pieței, în fața clădirii Primăriei, se afla Fântâna Robba, care a fost sculptată în 1751, în marmură albă de Carrara, de sculptorul italian Francesco Robba. Reprezintă 3 persoane cu ulcioare, presupuși a fi zeii celor 3 râuri Carniola și anume Ljublanica, Sava și Krka. Sunt așezați în jurul unui obelisc central din marmură roșie, înalt de 10 m. Dedesubt bazinul fântânii are formă de cochilie.

În apropiere de piață am văzut Catedrala „Sf. Nicolae”. Începutul construcției, în stil gotic, a fost în 1262, pe locul unei biserici vechi. A fost incendiată în timp de otomani, fasciști, naziști, a suferit numeroase restaurări, din sec. XVIII ajungând în stil baroc. Clădirea prezintă pe laterale 2 turnuri gemene și, între ele, în partea posterioară, o cupolă verde.

În 1996, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, au fost adăugate 2 porți mari din bronz cu bazoreliefuri.

Ca în multe locuri din lume pe unde am umblat și în Ljubljana, în zona istorică, am întâlnit artiști stradali.

Am trecut pe străzile drepte, cu case vechi și am ajuns într-o piață de alimente, Piața Centrală din Ljubljana. Ne-am făcut aprovizionarea cu legume și fructe pentru acasă.

Am ieșit pe malul râului la Podul cu Dragoni (Zmajski Most), construit în 1901, pe locul unui pod mai vechi distrus în 1895 de un cutremur mare care a zguduit puternic orașul. A fost ridicat ca un omagiu adus Împăratului Franz Josef I, orașul fiind sub dominația autro-ungară. În ziua de azi poartă denumirea de la cei 4 dragoni sculptați din cupru, simbol al orașului, situați la capetele celor două balustrade de pe lateralele podului. Este un pod rutier cu o bandă pentru bicicliști și una pietonală.

Despre acest pod circulă 2 legende. Una povestește despre Iason și argonauții săi care au plecat din Grecia în căutarea lânii de aur. După ce au găsit-o, pe drumul de întoarcere au poposit în acest loc, pe atunci mlăștinos, în care trăia un dragon. Acesta i-a atacat dar a fost învins. Astfel dragonul a rămas simbol al orașului.

A doua legendă, mai puțin apreciată, spune că Sf. Gheorghe a ucis balaurul în acest loc.

După nici 100 de metri am ajuns la Podul Măcelarilor, un pod pietonal modern cu podeaua din sticlă și marginile laterale din lanțuri. Pe lanțuri erau prinse sute de lacăte de forme și dimensiuni diferite, de către îndrăgostiții care își urau în acel moment o dragoste veșnică.

Am ieșit de pe pod și am trecut pe malul apei pe lângă numeroase terase, baruri, cofetării în care oamenii se relaxau. Se părea că acea zonă era locul preferențial pentru arta urbană.

O ultimă privire și ne-am grăbit spre parcare. Ne aștepta un drum lung până acasă și în Ljublijana ne-am cam lungit.

Urmând itinerarul am părăsit Slovenia și am trecut iar în Croația unde, după 140 km, am ajuns în capitala ei, Zagreb. Orașul este situat la poalele muntelui Medvednica, pe două dealuri, Gradec și Kaptol și este traversat de râul Sava. Am intrat printr-o zonă cu construcții noi.

Am parcat în zona centrală și am trecut prin Piața Jan Josip Jelacic, în care se afla statuia lui Ban Jelacic.

De aici ne-am îndreptat spre Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Zagreb. Construcția ei, în stil romanic, a început în 1093, în timpul domniei Regelui Ladislau I și s-a terminat în 1217. A fost distrusă de invazia tătarilor în 1242, apoi pe ruinele rămase s-a ridicat o altă catedrală dedicată Sfântului Ștefan. În sec. XV s-au ridicat împrejur ziduri de apărare împotriva otomanilor care invadau țara. În sec. XVII a fost ridicat un turn de pază care, împreună cu catedrala, au fost puternic avariate de o serie de incedii și dărâmate de cutremurul din 1880. Catedrala a fost reconstruită în stil neo gotic dar lucrările la turla de sud au fost oprite o dată cu venirea comuniștilor la putere. Lucrările au fost reluate în 1968 și continuă și azi. Este dedicată Maicii Domnului și regilor Ungariei, Ladislau I și Ștefan I.

Nu ne-a fost greu să ajungem la catedrală deoarece turlele sale foarte înalte erau vizibile din orice loc. Am avut noroc că era deschisă și am putut vizita interiorul.

Se însera, astfel nu mai aveam timp să vizităm orașul. Ne-am propus să revenim. Urma să parcurgem 510 km, trecând o porțiune din Ungaria până la Szeged, de unde, pe autostradă, rapid la Arad.

Pula sau Pola, Croația

Publicat pe 2 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Pula sau Pola este cel mai mare oraș din Istria și al optulea din Croația, cu o populație de aproximativ 58.000. Existența unei așezări în perioada neolitică (6000-2000 î. Hr.) este atestată de ceramica găsită prin săpături arheologice. Se pare că prima denumire de Polai (orașul de refugiu) a fost dată de colchienii care s-au stabilit în acest loc. Din acea perioadă s-au găsit ceramică greacă și o parte din statuia lui Apollo. În 177 î. Hr. Peninsula Istria a fost cucerită de romani. Orașul a fost construit de Cassius și ridicat la rang colonial. Dărâmat, apoi reconstruit, a făcut parte dintr-o regiune a Italiei Romane, Venetia et Histria.

În acea perioadă a fost fortificat. S-a ridicat un zid de apărare cu 10 porți, un amfiteatru mare, Arena Pula (27- 68 î.Hr.), sistem de canalizare și alimentare cu apă.

Am parcat în apropiere și am vizitat Amfiteatrul roman, construit în sec. I. Este unul dintre cele 6 arene din lume care au supraviețuit. Actual este folosit vara în timpul festivalurilor de film.

După căderea Imperiului Roman de Vest orașul a trecut prin mai multe dominații astfel între 493-538 a fost condus de Ostrogoți, a devenit parte din Imperiul Bizantin (540-751) când a devenit portul principal al flotei.

A trecut apoi sub dominația francă, făcând parte din Regatul Italiei. În 1148 a fost cucerit de venețieni, sub care a prosperat. În luptele dintre venețieni și genovezi a suferit grave pierderi. Trecâd dintr-o cucerire în alta, a rămas sub venețieni până în 1797, apoi a devenit parte din Monarhia Habsburgică. O perioadă scurtă a fost inclusă în Imperiul Francez al lui Napoleon și a revenit sub Imperiul Austriac (1813), sub denumirea sa italiană, Pola, perioadă în care a prosperat, portul său a devenit baza navală principală a Austriei și centru de construcții navale. În timp s-a transformat în oraș industrial.

După prăbușirea Austro-Ungariei (1918) Pola a devenit capitala provinciei italiene Pola. A decăzut în mod principal datorită închiderii șantierului naval.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a făcut parte din Italia fascistă iar după căderea acesteia a fost ocupat de germani, care l-au folosit ca bază pentru ambarcațiuni. Între 1942-1944 a fost bombardat repetat. Între 1945-1947 a fost administrat de AMG (guvern militar aliat pentru teritoriile ocupate), apoi s-a unit cu Republica Federativă Jugoslavia și numele oficial a devenit cel croat, Pula. Din 1991 face parte din Croația, independentă.

Depășind Arena am trecut pe lângă Porta Gemini (Porțile Gemene). A fost construită în sec. II pe locul unei porți mai vechi.

În apropiere am văzut Poarta lui Hercule (sec. I), în vârful căreia se afla sculptat capul acestuia.

Am continuat drumul pe o stradă plină de tarabe cu suveniruri, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am ajuns la Porta Aurea sau Arcul lui Sergi (sec. I) de unde începea zona pietonală centrală a orașului. În 1829 anticul arc a fost demolat și reconstruit la începutul sec. XX.

Am străbătut strada plină de magazine, expoziții de pictură, suveniruri, până în piața centrală.

Forumul a fost construit în sec. I sub domnia lui Augustus. Era înconjurat de templele lui Jupiter, Juno, Minerva, Diana, Augustus. Am văzut Templul Augustus, păstrat integral (în foto la stânga). Lângă el Primăria orașului Pula. Clădirea a fost construită în sec. XIII pe locul Templului Dianei, din care păstrează și azi o porțiune de zid. Adăpostește biroul primarului încă din timpul dominației venețiene. În decursul secolelor a fost reconstruită de numeroase ori, în stiluri arhitectonice diferite, clădirea actuală datând din 1988.

Am părăsit Forumul și ne-am îndreptat spre Basilica „Sf. Maria Formosa”, o capelă bizantină construită în sec. VI. Împreună cu o altă capelă a făcut parte dintr-o mânăstire benedictină, demolată în sec. XVI. În 1605 Pula a fost atacată de venețieni care au devastat comorile aflate în capelă. Un exemplu sunt cele 4 coloane de alabastru oriental care se află în spatele altarului Bazilicii „Sf. Marcu” din Veneția.

În apropiere am văzut, între clădiri mai noi, o porțiune virană unde au fost scoase la iveală ziduri vechi și în 1940, un mozaic roman,vechi de 2000 de ani, care etalează o legendă grecească, „Pedeapsa lui Dirce”.

Am trecut de-a lungul Portului Pula în cares e lucra de zor. Am văzut amarate vase enorme sau mai mici care erau pregătite de drum. Portul se întinde pe malul Mării Adriatice. Mai există un port cu ieșire la Fazena. De aici pleacă și feriboturile care fac legătura cu insulele din apropiere cum ar fi Trieste și Veneția din Italia.

Am ajuns în dreptul Catedralei „Adormirea Maicii Domnului”, construită în sec. VI. Aici, în vremurile romane, se adunau credincioșii pentru rugăciune. A fost extinsă în sec. X, distrusă în atacurile venețiene și genoveze, reconstruită în sec. XV-XVI. Clopotnița din fața bisericii a fost ridicată între anii 1671-1707, cu pietre din amfiteatru. În interior era decorată pentru a se celebra o căsătorie.

În puținul timp pe care îl mai aveam am urcat pe străduțele vechi, înguste, pavate cu pietre de pe timpul romanilor, pe care se găseau, unul lângă celălalt, magazine cu diferite sortimente de marfă, aranjate astfel încât să te îmbie să le treci pragul. Dulciurilor nu le-am putut rezista.

Timpul presându-ne, am coborât spre malul mării, unde era parcată mașina, pentru a ne întoarce la Istarske Toplice. Am plecat cu părere de rău că nu am reușit să vedem tot ce ne-am planificat.

Citește și Ljubljana, Slovenia

Krk, Croația

Publicat pe 31 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Spre insula Krk am trecut podul de beton de la Kraljevica, lung de 1,8 km, construit în 1980, pentru a lega insula de continent.

Denumită și Insula de Aur sau, în perioada romană,Veglia, a fost locuită din perioada neolitică. A fost cucerită de romani, orașul Krk, situat într-un golf important strategic, a devenit municipiu. Când imperiul s-a împărțit, a aparținut de Imperiul Roman de Răsărit. În acea perioadă, în timpul războiului civil de la Roma (50 î. Hr.), s-au ridicat ziduri de apărare. Au fost consolidate în sec. II d. Hr. pentru a rezista atacurilor quadiilor și marcamanniilor.

Orașul Krk este situat într-un golf larg al versantului sud-vestic, la Marea Adriatică, unde s-a dezvoltat un port pentru ambarcațiuni.

Deși este cel mai mare oraș al insulei Krk are doar aproximativ 6.000 de locuitori, fiind actual destinat activităților comerciale, în zona nouă și turismului, în zona veche.

Am pornit să explorăm orașul vechi. Am străbătut faleza până într-o zonă plină cu tonete, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am intrat pe străduțele înguste ale vechii cetăți pentru a vedea Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Krk, construită în sec. V sau sec. VI, prima mențiune documentară datând din 1186. În timp a fost refăcută de mai multe ori. Este legată printr-un portic de Biserica „Sf. Chirilius” (Sv. Kvirin) construită în sec. X-XII, în interiorul căreia se găsește Muzeul Eparhial cu o colecție impresionantă, dintre care un Crucifix din sec. XIV și o icoană lucrată în argint din sec. XV. Este singura biserică creștină creată în Croația. În cadrul acestui complex există, de asemenea, Biserica „Sf. Margareta” și un turn de clopot.

Am pornit pe străduțele din spatele catedralei unde se afla al doilea obiectiv important, Castelul Frankopan, construit între secolele XII-XV, tot din calcar. Și-a luat numele de la familia Frankopan. Contele a condus insula între 1118-1480 până a intrat sub controlul Republicii Veneția. O atestă leul de San Marco încastrat pe turnul rotund al castelului. Cel mai vechi este un turn pătrat, construit în sec. XII, în care se găsește sala de judecată. Castelul a fost completat treptat și restaurat în 1480 și 1600.

Am trecut printr-o portiță și am ajuns la malul mării lângă un turnul cilindric, construit în epoca venețiană, păstrat intact. Zidurile se prelungeau pe marginea mării.

Am revenit și am urcat pe străduțele pietruite și înguste. Pe unele erau inscripții cu referiri istorice. O stradă spre poarta de nord era denumită „Sf. Iosif” după capela cu același nume ce se afla aici.

Am ajuns în zona unde în trecut se afla Poarta de sus, apoi în Piața Călugărilor Glagolitici, denumită și „Micul Vatican”, deoarece această zonă a fost continuu loc sfânt. Aici era Mânăstirea Franciscană menționată ca datând din 1277. Făcea parte din zidul de nord.

Am văzut Biserica „Sf. Francisc”, veche din sec. XIII, la care s-a adăugat Clopotnița în sec. XVIII. În 1910 s-a construit aripa de est a mânăstirii ca Seminar. În Evul Mediu patricienii din localitate au construit capele dintre care 2 sunt păstrate, una fiind Capela „Sf. Anna”.

Lângă mânăstire au fost găsite Băile Termale de pe vremea romanilor.

Am trecut pe o altă stradă marcată, Londrona, cu numele de origine grecească (Androna).

Am coborât în micul port de unde, contra cost, ne-am înscris într-o croazieră, pentru a vedea insulele din împrejurimi.

Îndepărtându-ne de țărm, pe partea dreaptă am văzut un loc amenajat pentru campare. Erau numeroase rulote creând impresia existenței unui oraș pe roți. Am trecut pe lângă un far vechi îndreptându-ne spre Insula Cres. Speram să avem noroc și să putem vedea măcar un vultur griffon, pasăre pe cale de dispariție, ce trăiește acolo.

Dacă aveam un aparat fotografic performant puteam imortaliza mai mulți vulturi.

Am navigat spre Insula Plavnik, o insulă de aproximativ 8-9 km pătrați, nepopulată de oameni, dar casă pentru diferite specii de păsări ca vulturul cu cap alb, pescăruși, fazani și pentru rozătoare. Din 2010 insula este în curs de a fi declarată rezervație zoologică și botanică. Am aflat că în vechime aici se pescuia coralul roșu.

A început să plouă. Nici o problemă pentru noi, speram ca până la ultima destinație, localitatea Punat, să se oprească. La îndrumarea conducătorului vasului am aruncat în mare bucățele de pâine. S-a ivit de îndată un stol mare de pescăruși care s-au aruncat pe pradă.

Ne-am îndreptat spre localitatea Punat, o comună mică cu aproximativ 2000 de locuitori. Ploaia s-a oprit și în ora pe care am petrecut-o acolo am văzut condițiile de trai ale unei comunități mici.

Ne-am întors în Krk pe o rută mai scurtă. Păcat cu ploaia care ne-a sechestrat o perioadă de timp în spațiul închis al vaporașului.

Citește și Pula sau Pola, Croația

Peștera cu Cristale Farcu, Peștera Unguru Mare, Cascada Vadu Crișului, județul Bihor

Publicat pe 28 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Peștera cu Cristale Farcu se află în munții Pădurea Craiului, în apropierea comunei Roșia din județul Bihor. Inițial, după 1950, aici s-a deschis un punct de lucru minier în care se exploata bauxita. În 1987, în urma lucrărilor la o galerie, s-a descoperit în subteran o cavitate, lungă de 265 m, tapetată cu minerale cristalizate de calcit. Un mm de cristal crește în 20 de ani astfel s-a determinat că este mai veche de 300.000 ani. Din păcate, în deruta care a urmat, aceasta a fost vandalizată de mineri. Din acest motiv a fost închisă mina, ceea ce a dus la sărăcirea zonei prin lipsa locurilor de muncă. În anul 2012 a fost amenajată și deschisă publicului. Se pot vizita 200 m de galerie de mină și 100 m de galerie de peșteră care se termină cu un blacon amenajat, de unde se văd în toată splendoarea cristalele.

Am înnoptat în localitatea Lazuri, comuna Roșia. De aici am parcurs 3 km până în parcarea situată în apropierea intrării în peșteră. Ajungând prea devreme am urcat pe traseul tematic „Descoperă Valea Roșia” care începea lângă parcare. În liniștea dimineții am străbătut o potecă ce urca pe dealul Farcu de unde am văzut o panoramă superbă. Singura ființă pe care am întâlnit-o a fost un cal care își lua micul dejun pe pășunea comunală.

Poteca trecea prin pădure până la Stanu Cârnului, und era amenajat un balcon, din care am privit panorama Văii Lazurilor. Ne-am întors după indicatoare și am ajuns la lentila de bauxită.

De aici am coborât și în 10 min. am ajuns la punctul de plecare.

Lângă intrare era construită o căsuță de lemn, pe post de casă de bilete, în care se vindeau suveniruri. Din nou m-a mirat taxa mică de 15 lei/persoană. Pe platoul din fața intrării se afla un cărucior minier așezat pe șine, amintire a muncii în subteran. Ne-am echipat cu haine mai groase, temperatura în interior fiind de 7 grade.

Casca de protecție obligatorie și am intrat printr-o galerie de mină întunecoasă. Am ajuns într-un perimetru în care era amenajat un mic muzeu al mineritului. Erau etalate căști de protecție, lămpi de carbid, un manechin îmbrăcat în echipamentul de lucru al minerilor, care demonstra metoda de forare. În această zonă am văzut și galerii înclinate, prevăzute cu șine metalice, pe care se transportau cărucioarele cu minereu.

De aici am coborât pe niște scări metalice, prin galeria de peșteră, până la balconul amenajat.

Nu îmi puteam dezlipi privirile și nu îmi venea să cred că ceea ce vedeam era real. Am fost în mai multe peșteri dar aici era ceva foarte rar de întâlnit.

Vizita a fost foarte scurtă, de aproximativ 30 min. Din acest motiv am ieșit tristă dar, nu a durat mult, pentru că lângă mașină mă aștepta un superb și prietenos patruped.

Ne-am întors prin Lazuri până la șoseaua principală. Am urmat indicatoarele și, după 43 km, am ajuns la Șuncuiuș. De aici am parcurs 2 km pe un drum ce urma matca râului Crișul Repede. Am parcat pe un platou larg amenajat pentru campare.

Doream să vizităm Peștera Unguru Mare sau Peștera de la Bolhac. Peștera este situată pe malul stâng al Crișului Repede. Nu prezintă formațiuni deosebite ci impresionează prin grandoarea și istoricul ei. A fost menționată prima dată în 1921, de către E. Bokor.

Din cei 800 m lungime doar 400 m au fost amenajați și deschiși publicului în 1999. Din aceștia doar 200 m sunt electrificați.

Am plătit intrarea și am așteptat să se adune grupul cu care urma să intrăm. Prezența unui ghid era obligatorie peștera fiind rezervație naturală. Am trecut râul pe un pod lung de metal până la intrarea în peșteră, un portal de 33 m lățime și 22 m înălțime.

Am intrat pe o potecă și am ajuns într-o galerie spațioasă în care au locuit oamenii preistorici. În zona portalului au fost descoperite obiecte din piatră și os, fragmente de vase ceramice din neolitic. Se pare că peștera a fost locuită până în sec. VI înainte de Cristos.

Podeaua galeriei era aproape orizontală și am văzut un curs de apă lăptos. Ghida ne-a spus despre prezența unui mineral rar, crisit, care îi dă apei această culoare.

Am cotit la stânga și am ajuns într-o sală, punctul terminus pentru noi, la capătul căreia, dintr-un sifon pornește cursul de apă spre ieșire. În ultima galerie a fost descoperită o necropolă în care arheologii au scos la iveală resturi de schelete umane, vase ceramice și unelte din epoca bronzului iar, ca o raritate, o mărgea de chihlimbar, de origine baltică, care atestă schimburile comerciale din acea perioadă.

Despre peșteră circulă și legende. Una spune că denumirea ei vine de la o familie, Unguru, care era proprietara acestei zone. Ea avea doi fii cărora li s-a împărțit averea și anume, celui mare, terenul de sus, unde se află peștera Unguru Mare și celui mic, terenul de jos, unde se află peștera Unguru Mic. În acea vreme se pare că peșterile comunicau între ele, astăzi nu mai comunică.

Altă legendă spune că în peșteră oamenii se opreau ca la un han unguresc, legau prietenii și făceau negoț, de unde denumirea de Unguru Mare.

În peșteră trăiește o colonie mare de lilieci. Spre dezamăgirea noastră aceștia lipseau. Ghida ne-a explicat că era perioada în care migrau în pădurile din vecinătate.

Am ieșit și ne-am îndreptat spre mașină. Pe versantul abrupt al muntelui, pe partea cealaltă a râului, am văzut un grup de copii luând lecții de alpinism.

La 8 km depărtare am ajuns în localitatea Vadu Crișului. Am parcat la ieșirea din localitate, lângă Sala de sport. Am traversat Crișul Repede peste un pod, accesibil din 2014 și ne-am îndreptat spre Peștera Vadu Crișului și cascada Vadu Crișului.

După indicatoare am urmat o potecă care inițial a trecut prin pădure. A urmat un urcuș, nu foarte abrupt, pe o potecă îngustă, care avea într-o parte muntele abrupt și într-o parte pădurea, prin care se vedea râul, aproape de care am ajuns în unele porțiuni. Pe partea cu muntele erau puse din loc în loc lanțuri ajutătoare.

Când am ajuns în dreptul unui versant abrupt, notat cu Fisura Clepsidrelor, am avut senzația că eram parte din munte.

După 45 minute am ajuns la căsuțele care se aflau în fața intrării în peșteră. Din păcate aceasta era închisă datorită unei pene de curent electric ce nu se putea remedia pe loc. Făcusem 2,5 km, începea să se înnoreze, eram dezamăgite. Lângă peșteră se afla Cascada Vadu Crișului. Am coborât o porțiune abruptă sperând să nu înceapă ploaia înainte de a ajunge. Cascada ni s-a arătat imediat în toată splendoarea ei. O cădere naturală de apă, de 9 m înălțime, care se varsă într-un bazin de calcar săpat de apă. Cascada s-a format din apa care iese din peșteră. În 1995 ambele, peștera și cascada, au fost declarate rezervație naturală.

A început să răpăie puternic. O ploaie care nu știam cât va dura, fiind între munți. Am traversat în fugă un pod peste Crișul Repede și ne-am adăpostit în halta de cale ferată Peștera. Nu puteam aștepta un tren, deoarece cele care opreau aici circulau foarte rar. Ploaia s-a oprit și, fiind ude rău, am hotărât să ne întoarcem în Vadu Crișului urmând calea ferată. După 40 minute de sărituri pe terasament am ajuns la un tunel în care ne-am oprit să ne odihnim puțin.

A mai urmat aproximativ 1 km și am ajuns la mașină. A început iar să plouă astfel am încheiat ziua cazându-ne la o pensiune din apropiere.

Ciește și Mânăstirea Voivozi și castelul Degenfeld, județul Bihor

Buzet, Croația

Publicat pe 23 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Buzet este un orășel din Croația situat pe valea Mirnei, în peninsula Istria. Inițial ocupată de iliri așezarea a fost condusă în timp de romani, bizantini, francezi. Sub Republica Veneția, în 1554 a devenit sediul guvernării militare din Istria, astfel, au fost construite ziduri de apărare, un rezervor, clădiri din piatră și orașul a fost renovat. În sec. XVI s-au construit cele două porți importante-Poarta Mare și poarta Mică, mai multe case și conace. A trecut sub Imperiul Austro-Ungar și azi face parte din Croația. Orașul vechi este situat pe un deal și este păstrat ca obiectiv turistic, populația retrăgându-se la poalele dealului în orașul nou. Este numit și orașul trufelor, alimente de lux ce se găsesc în pădurile înconjurătoare.

Fiind o zi frumoasă, m-am hotărât să vizitez micuțul oraș Buzet deoarece în Istarske Toplice văzusem tot ce era la îndemână. Mi-am adus aminte de acasă, așteptând în stație un autobuz care nu mai apărea. Am făcut autostopul și, cu o franțuzoaică amabilă, am ajuns la poalele dealului unde se vedea Orașul Vechi.

Am urcat pe o mulțime de trepte până la Poarta Mare (Vela Vrata) construită în 1547. Pe ea se află un relief al Sf. George. În partea dreaptă, înainte de a intra în cetate, am văzut un cimitir vechi în care se afla Capela Vid.

Orașul vechi prezintă 4 piețe legate prin 3 drumuri principale de piața centrală unde a fost construită pe stâncă o biserică și 2 porți- Poarta Mare și Poarta Mică.

Am pornit pe străduțele pietruite, înguste, printre casele vechi, unele locuite, până în centrul orașului.

Aici am văzut Biserica Parohială ”Fecioara Maria Binecuvântată” (1784), cu clopotnița construită în secolele XV și XVI, reconstruită în 1897. Am aflat că pe unul dintre clopote era o inscripție în alfabetul glagolitic în care era menționat anul 1541. Nu am putut intra fiind închisă. Aș fi dorit mai ales să văd orga construită de celebrul Gaetano Callida în 1787. În fiecare lună septembrie este loc de pelerinaj.

Se părea că orașul e pustiu, totul era închis. M-am putut cufunda nestânjenită în istoria locurilor. Ceea ce era de remarcat pozitiv erau plăcuțele cu inscripții de pe clădirile cu importanță istorică. Astfel am aflat că o clădire din apropierea bisericii era Palatul Vertiis, construit în 1629, casa căpitanului Raspor.

Casele care erau locuite erau recondiționate astfel încât păstrau elementele vechi și se încadrau în atmosferă.

În dreptul unei clădiri prevăzute cu o cruce, am aflat că era Biserica „Sf. George”. A fost construită în 1611 și înălțată în sec. XVIII.

Am ajuns într-o piațetă înconjurată de clădiri ruinate, am urcat treptele ce duceau pe metereze unde, aproape de un turn, se afla un clopot vechi din sec. XV.

De sus se vedea panorama orașului nou.

Am revenit în piațetă unde, pe două clădiri, erau plăcuțe indicatoare, magazia de cereale și brutăria.

Pentru mine, ca neinițiată, toate clădirile păreau asemănătoare, uitând secolul în care au fost construite, noroc cu plăcuțele.

M-am întors spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă Turnul Renascentist, construit în scop de apărare. A fost atașat unei case baroce în sec. XVII.

Apropiindu-mă de Poarta Mică am remarcat afișul unei expoziții de artă a pictorului Hari Ivancic. Galeria de artă se afla în Muzeul Regional Buzet, Muzeul Patrimoniului, fostul Palat Bigatto, construit în 1639. Pe lângă Galeria de Artă muzeul conținea colecții de unelte agricole vechi, etnografică, arheologică. Un exemplu sunt cerceii, vechi din secolele VII și VIII, găsiți în nordul Istriei și păstrați în acest muzeu.

Pentru a ieși pe Poarta Mică (Mala Vrata), construită în 1592, am trecut printr-un culoar format de clădirile învecinate.

De aici am coborât o mulțime de trepte de piatră dorind să ajung în partea de jos a orașului pe altă rută decât la venire. Scările m-au păcălit. Se terminau la baza zidurilor, dar nu m-am întors. O ultimă privire asupra vechiului oraș și am coborât dealul, prin natură, ghidându-mă după clădirile ce le vedeam în vale.

Am mers la autogară sperând ca de data asta să găsesc un autobuz cu care să mă întorc la Istarske Toplice, însă m-am văzut în aceeași situație ca la venire. Norocul a fost cu un autobuz de școală care m-a lăsat în apropierea destinației.

Citește și Krk, Croația

Istarske Toplice și Opatija, Croația

Publicat pe 21 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am plecat de la Plitvice Jezera, am depășit Rijeka și, după 250 km parcurși, ne-am cazat în Istarske Toplice (Terme Istriani). Este o stațiune balneară înconjurată de munți înalți, cu stânci abrupte și păduri de stejari. Face parte din comuna Livade situată în partea centrală a Istriei. Ne-am cazat la un hotel care avea și o bază de recuperare locomotorie. De altfel aici există izvoare de apă minerală izotermică și depozite de nămol mineral.

Deși este o stațiune mică oferă o bază largă de agrement cum ar fi piscine, sală de gimnastică, loc de joacă pentru copii, trasee de ciclism și posibilitatea de a face drumeții.

A doua zi, însorită, am plecat să vizităm stațiunea Opatija. Aveam de parcurs 50 km. Trecând munții prin tunelul Ucka, lung de 3 km, am trecut de la o zi însorită la ploaie.

Opatija, liderul destinațiilor turistice din Croația, a apărut ca localitate pe locul Bisericii „Sf. Iacob” și a proprietăților sale. Acest sfânt este patronul spiritual al localității și este sărbătorit anual în luna iulie. Opatija este situată la poalele muntelui Ucka, în golful Kvarner, la Marea Adriatică. În 1844, sub Imperiul Austro-Ungar, a fost construită prima vilă luxoasă de vacanță, Vila Angiolina, azi Muzeul croat al turismului, urmată de hoteluri ca Hotel Kvarner și Hotel Imperial, restaurantul Kamelija, numeroase parcuri și o promenadă lungă de 12 km, Lungomare. A funcționat ca stațiune de lux pentru nobilimea austriacă și regalitate, chiar Împăratul Franz Joseph I își petrecea verile aici. În 1920 a trecut sub dominația Italiei, în 1947 a Jugoslaviei și din 1991 face parte din Croația, devenită independentă.

Anual se organizează congrese, festivaluri, expoziții, concerte, evenimente cultural și sportive astfel, pe lângă turiștii veniți în sejur la mare, este un aflux mare pentru acestea.

Vizita noastră a fost scurtă neputându-ne bucura din plin datorită ploii ce nu se oprea decât sporadic.

Am coborât spre promenadă. În fiecare mic golfuleț erau ancorate bărci mai mici sau mai mari.

Am străbătut Parcul Central care era ca o Grădină Botanică cu vegetație exotică.

Ne-am întors în Istarske Toplice unde, fiind o zi însorită, am explorat împrejurimile. Punctul de pornire a fost hotelul. Am urcat un versant până la capătul drumului forestier. Eram înconjurate de munții înalți care creau senzația că se apropie.

În altă direcție am văzut case izolate, situate la marginea drumului ce ducea spre Livada.

Am urcat pe altă cărare, deasupra unui hotel, unde am găsit o mică grotă săpată în stâncă la baza versantului. Pe peretele muntelui era postată o pancartă care reamintea de o bătălie din 1944, dată la Sv. Stjepan, contra fasciștilor, în care au pierit ostașii brigăzii „V. Cortan”. Nu departe era o statuie cu semnificație biblică.

De la statuie pornea o cărare ce urca muntele. Am urmat-o și, urcând, am întâlnit la cotituri câte o troiță, în total 7. De sus se vedea panorama stațiunii.