Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Publicat pe 18 martie 2018 de monica frimu

Dintre cele 8 Parcuri naționale ale Croației Parcul Plitvice Jezera (lacuri) este cel mai mare. De asemenea este cel mai vechi din Europa de sud-est. A fost înființat în anul 1949 și datorită frumuseților naturale a fost inclus pe lista UNESCO în 1979. Numele lui provine de la lacurile puțin adânci (plitko), o altă părere, de la localitatea Plitvica.

Se întinde pe aproximativ 300 kmp din care 200 ha sunt ocupate de cele 16 lacuri, 12 superioare și 4 inferioare, populate cu diverse specii de pești, predominant păstrăvul. Sunt formate în amonte de 2 râuri, Râul Negru și Râul Alb și numeroase izvoare subterane. La rândul lor formează râul Korana lung de 134 km. În parc se găsesc 92 cascade, vegetație alpină și mediteraneană, populată cu specii variate de animale și păsări.

În aria parcului s-a dat startul Războiului Croat pentru Independență din 1991, război în care croații au pierdut. În parcarea de la intrarea în parc se află un monument închinat celor care și-au pierdut viața aici. În 1995 zona a fost recucerită, războiul s-a încheiat dar perimetrul a rămas minat. S-au depus eforturi mari pentru a curăța zona. Pe o porțiune mică a parcului, de aproximativ 8 km, s-au amenajat trasee turistice. Există zone interzise datorită posibilității de a exista încă mine și datorită animalelor sălbatice care trăiesc libere, protejate de lege. În fiecare an apar cascade și lacuri noi, înfățișarea parcului se schimbă, astfel în anul 2000 parcul a fost extins cu 102 kmp.

Am ales un traseu mediu ca durată de timp în partea Lacurilor de Jos. A fost ușor să urmărim ruta după plăcuțele cu litera atribuită traseului. De la parcare am trecut printr-un parc și am ajuns la un debarcader situat pe malul lacului Kozjak, de unde se puteau închiria bărci. În apa cristalină am văzut foarte mulți pești, majoritatea păstrăvi și rațele sălbatice erau în elementul lor.

Am urcat și coborât podețuri de lemn, am trecut pe poteci înguste deasupra revărsărilor de ape. În toate părțile vedeam doar cascade care se prelingeau sau izbucneau de pe versanții împăduriți.

Ape tulburi se revărsau printre copaci sau formau mici lacuri.

Am ajuns în dreptul Veliki Slap sau Marea Cascadă, înaltă de 78 m. Deși am trecut pe un podeț situat la mare distanță cascada ne-a făcut un duș de pomină.

Ne-am continuat traseul, nesimțind drumul, savurând misterioasele curgeri de ape.

Dintre cele 4 cascade existente în acest perimetru a doua ca mărime este Galovacki Buk sau Cascada Galovac, înaltă de 25 m.

Podețuri peste lacuri, podețuri peste cascade, minunat acest traseu !

Pădurea era toată inundată de căderile de ape dar copacilor parcă nici nu le păsa.

Apele se adunau și formau lacuri mai mici sau mai mari.

Un ultim urcuș prin parcul amenajat în pădure și traseul s-a terminat.

Cu regret ne-am despărțit de aceste minuni ale naturii.

Citește și Istarske Toplice, Croația

Peștera Urșilor și Peștera Meziad

Publicat pe 5 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o vară am hotărât să petrecem concediul în natură. Am plecat din Arad prin județul Bihor, să vedem câteva peșteri. După o oră de am ajuns în orașul Salonta unde ne-am oprit în centru, lângă Parcul Central, aproape de Primăria Salonta.

La un capăt al parcului se afla o porțiune cu statui între care am remarcat-o pe cea a lui Bocskai Istvan, principele Transilvaniei și bustul lui Avram Iancu. Tot aici am vizitat și Biserica Reformată.

În cealaltă parte a parcului am văzut Turnul Ciunt. În el este amenajat Muzeul memorial „Arany Janos” încă din anul 1899, azi numit după poetul și prozatorul maghiar, născut la Salonta în 1817, care alături de Petofi Sandor a participat la Revoluția din 1848. A fost membru al Adunării Naționale. În muzeu am văzut o parte din obiectele personale ale poetului care au fost donate orașului de către fiul său.

Nu departe se află Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” construită în anii 1931-1932.

După 25 de kilometri am ajuns în Băile Tinca, stațiune cu ape minerale cu care se tratează afecțiuni ale tubului digestiv, aparatului renal, de nutriție, reumatologice și ginecologice. Zăcământul de ape minerale a fost descoperit prin forare în 1884. În 1968 băile au devenit stațiune balneoclimaterică permanentă. Apele au proprietăți asemănătoare cu ale apelor minerale de la Vichy, Franța. Am văzut izvoarele amenajate, numerotate în funcție de apa pe care o conțineau și clădirile în care erau băile cu ape termale.

Ieșind din băi ne-am oprit să ne răcorim și noi cu apă minerală de la un izvor ce se afla pe marginea drumului.

După 42 km am ajuns în Beiuș, oraș situat în regiunea Crișana, pe malul drept al râului Crișul Negru și străbătut de un afluent al acestuia, Valea Nimăiești, care îl împarte în două părți. E înconjurat de munții Apuseni, Codru Moma, Bihor, Vlădeasa și Pădurea Craiului. Ca oraș a existat înainte de anul 1241 apărând în scripte ca fiind pustiit de invaziile tătarilor între anii 1241-1246. Am oprit în centrul orașului lângă parcul central, „Parcul cu gresie”, în care se aflau statui ale unor personalități ale orașului și Monumentul „Martirii Ioan Viordaș și Nicolae Bolcaș”.

În centrul orașului am văzut Biserica română unită „Sf. Dumitru” edificată la sfârșitul sec. XVIII.

Am urcat pe deal, printr-un cimitir, până la Biserica Ortodoxă din Deal „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”. A fost construită între anii 1784-1790 fiind finanțată de negustorii greci și români. Nu am putut intra fiind încuiată. Nu ne-a părut rău de acel urcuș pentru că am putut vedea panorama orașului.

Pentru ziua respectivă ne propusesem să vedem două peșteri astfel am pornit spre prima. Drumul a fost neașteptat de bun, asfaltat ca nou, dar foarte aglomerat. Peștera Urșilor se află în localitatea Chișcău, comuna Pietroasa, la 25 km de Beiuș. A fost descoperită în 1975 prin dinamitările făcute la o carieră de marmură. S-au descoperit fosile ale ursului de cavernă vechi de peste 15.000 de ani, de unde și denumirea peșterii. Timp de 5 ani a fost amenajată și, în 1980, a fost deschisă pentru vizitare. Peștera are lungimea de 1,5 km, e formată din 2 galerii, una superioară, 488 m, ce poate fi vizitată și una inferioară, rezervație științifică.

Am parcat într-o zonă amenajată cu căsuțe de lemn destinate comerțului cu obiecte artizanale, suveniruri, produse apicole etc. De aici am urcat niște trepte, pe versantul dealului în care s-a format peștera, până la un pavilion în care am cumpărat biletele de intrare, spre mirarea noastră cu doar 20 lei bucata. Intrarea se face în grupuri organizate, cu ghid, din 30 în 30 min. și vizionarea peșterii durează cam tot atâta timp. În interior este o temperatură constantă de +10 grade. Am așteptat pe terasă ora la care era planificată intrarea. Se puteau consuma diverse dintr-un bar amenajat în clădire.

Partea vizitabilă a peșterii este formată din 3 galerii: Galeria Oaselor, Galeria Emil Racoviță și Galeria Lumânărilor și 4 săli: Sala Oaselor, Sala Spaghetelor, Sala Lumânărilor și Sala Emil Racoviță. Unele formațiuni au primit denumiri după forma asemănătoare ca: Draperiile din Galeria Urșilor, Căsuța Piticilor, Lacul cu Nuferi, Sfatul Bătrânilor.

Am intrat prin Galeria Urșilor unde, chiar lângă poteca pe care mergeam, am văzut o mulțime de oase ale urșilor preistorici. În scop turistic a fost asamblat și un schelet întreg expus într-o parte a peșterii. În peșteră au fost identificate peste 1500 oase între care 100 cranii de urs, 120 de culcușuri, unele mai mari, în care se presupune că ursoaicele dădeau naștere puilor.

Am trecut prin Galeria Emil Racoviță în care am văzut formațiuni de stalactite și stalagmite impresionante.

Urcând și coborând printre forme bizare, lacuri mici, am trecut prin Sala Spaghetelor în galeria Lumânărilor. În cea din urmă s-a găsit un schelet aproape întreg de capră sălbatică, astfel s-a demonstrat că peștera era locuită și de alte vietăți.

Formațiunile văzute ne-au amuțit. Erau „spaghete” coborâte din tavan, „păduri” de stalactite și stalagmite.

Aceasta era și cea din urmă galerie și turul s-a terminat. Ne-am întors la Beiuș și am urmat o altă rută, prin Remetea, la Peștera Meziad, în total 55 km. Peștera se află în extremitatea sud-estică a munților Pădurea Craiului. Inițial, în 1859, a fost studiată de un explorator vienez care a cartografiat 1150 m. În 1921 Institutul Român de Speologie (primul din lume) sub îndrumarea lui Emil Racoviță a preluat cercetarea peșterii. Pe parcursul timpului s-au făcut săpături, cartografieri și în 1992 s-a ajuns la dimensiunile actuale de 6292 m din care 1038 se pot vizita. A devenit obiectiv turistic de la începutul anilor 1900. La început a fost amenajată cu scări și lămpi de carbid, apoi cu lanterne electrice, din anul 2012 au fost montate balustrade și o rețea de iluminare. Temperatura în peșteră este constantă de +10-12 grade.

Am parcat într-o zonă amenajată în acest scop și am continuat pe un drum forestier bun. Am avut o surpriză grozavă ! Ne-a întâmpinat o căprioară despre care am aflat ulterior că era îngrijită de paznicii intrării în peșteră și devenise mascota turiștilor.

Am urcat scările până într-un loc amenajat în care am cumpărat biletele de intrare și unde se găseau suveniruri. O surpriză și mai mare decât la Peștera Urșilor. Biletul a costat 10 lei. M-am gândit cum se pot întreține peșterile din asemenea sume modice, cu un aflux modest de turiști și fonduri mici…

Vizitarea durează aproximativ 40 min. Am intrat printr-o gaură mare săpată în stâncă, am urmat traseul mergând pe scări metalice prevăzute cu balustrade și iluminate. Totuși era întuneric peștera fiind enormă.

De la ghid am aflat denumirile porțiunilor de peșteră prin care treceam: Sala Mare, Galeria Tulnicului, Galeria Dracului, Galeria Turnurilor, Sala Piramidei, Sala Liliecilor. În jurul nostru am văzut stalagmite și stalactite gigante.

Știam că în peșteră locuiesc într-o colonie mulți lilieci condițiile fiind prielnice. Am aflat că nu aveam ocazia să îi vedem.

Ne-am îndreptat spre ieșire unde, ca fundal, ni se înfățișa ziua însorită de afară.

Am continuat drumul trecând prin comuna Roșia spre satul Lazuri unde ne-am cazat la o pensiune de vis, Pensiunea Dorel Codoban. Clădirea modernă, cu toate utilitățile, este plasată într-un peisaj mirific.

Până spre seară am colindat ulițele comunei aducându-ne aminte de trecutul nu prea îndepărtat în care se treceau punți de lemn, se foloseau căruțe pentru transport, se adunau lemne pentru iarnă, etc. Chiar și animalele erau liniștite în ziua fierbinte de vară.

Am privit asfințitul visând la ce ne va aduce următoarea zi.

Noapte bună!

Citește și Peștera cu Cristale Farcu, Peștera Unguru Mare, Cascada Vadu Crișului, județul Bihor

Split și Zadar, Croația

Publicat pe 1 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Split, cu aproximativ 200.000 de locuitori, este al doilea ca mărime din Croația. În anul 295, la ordinul Împăratului roman Dioclețian, a început construirea unui palat, care a durat 10 ani. A fost folosită piatră din cariera de la Brac. În anul 305 acesta a abdicat. Fiind bolnav s-a retras în acest palat unde a trăit până la moartea sa.

Palatul cuprindea apartamentele imperiale care, spre mare, aveau o galerie de arcade cu 3 loggia. În rest era înconjurat de ziduri cu turnuri defensive, și prevăzut cu 4 porți de acces- Porta Aurea, Porta Argenta, Porta Ferrea, Porta Aenea. În centrul palatului se afla o piațetă în jurul căreia s-au construit Templul lui Jupiter, Templul lui Venus, Templul zeiței Cibelis și Mausoleul, în care Dioclețian a fost înmormântat. Au fosrt construite încăperi pentru armată, pivnițe, etc., în total 220 de încăperi. Palatul a funcționat ca reședință oficială a administrației provinciale până în secolul VI. S-au construit primele locuințe, inițial în interiorul zidurilor, apoi s-au extins și afara lor, orașul fiind un centru comercial puternic dezvoltat, mai ales prin manufactura de textile. În sec. VII, fiind atacat de avari, palatul a fost abandonat. Aici s-au adunat refugiații romani, astfel orașul mărindu-se. Între secolele XII-XIV orașul s-a dezvoltat rapid. În 1420 cetatea fost cucerită de armatele venețiene. Sub puterea Veneției a rămas până în sec. XVIII, perioadă în care s-a contruit un nou sistem de apărare. Republica Veneția căzând, a intrat sub dominația Imperiului Austro-Ungar și a urmat istoria întregii țări, azi Croația fiind stat independent.

În 1979 centrul vechi istoric și Palatul Dioclețian au intrat în patrimoniul cultural mondial UNESCO.

Am parcat pe Riva, faleza largă de pe malul mării Adriatice și am intrat în orașul vechi unde am străbătut străduțele înguste și întortocheate.

Am ajuns în Piața Fructelor (Vocni Trg) unde am văzut Castelul Venețian și, alăturat, un turn octogonal, construit în sec. XV ca turn de protecție.

Am trecut pe lângă Palatul Milesi (construit în sec. XVII) în fața căruia de afla statuia poetului național Marko Marulic.

De aici am mers în Piața Poporului în care se află printre alte clădiri câteva mai importante ca Primăria venețiană cu loggia (sec. XV), Palatul Karepic (sec. XVI) și Palatul Pavlovic.

Ne-am îndreptat spre Poarta de Fier. Deasupra ei se află Campanila unei biserici, „Sf. Teodor” (sec. XI).

Trecând pe lângă Templul lui Jupiter, transformat în sec. IX în Baptisteriul „Sf. Ioan” din care s-au păstrat doar câteva componente, am ajuns în curtea palatului, numită din sec. XX Peristil, datorită celor două colonade care o mărginesc.

În colțul de sud-est am văzut Mausoleul lui Dioclețian înconjurat de 24 de coloane, unele din marmură roșie. Din sec. VII a fost transformat în Catedrala „Sf. Domnius” (Sv. Duje), închinată Fecioarei Maria. În sec. XIII a fost construită Campanila catedralei, un turn monumental.

La vestibulul mausoleului (Prothyron) sau pronaosul catedralei, la nivelul fațadei, s-au construit două capele albe.

Pe sub acesta am coborât în sălile subterane care au avut rol de magazii, pivnițe. Se întindeau sub toată suprafața apartamentelor imperiale și aveau ieșire spre mare prin Poarta de Bronz, destinată doar acestora. În subterane am găsit amenajate o mulțime de magazine, spațiul având actual destinație comercială.

Am ieșit în Peristil și am mers pe strada lui Dioclețian până la poarta nordică, Poarta de Aur, poartă dublă. Deasupra ei, în sec. XII a fost construită Capela „Sf. Martin”.

Am observat că se păstrează, bine conservate, zidurile de apărare din această parte.

Peste drum am văzut un parc în care se înălța un turn, Campanila Capelei „Preafericitul Arnir” (sec. XVIII), care aparținea Mânăstirii benedictine, astăzi în ruină.

Am înconjurat zidurile până pe Riva, faleza superbă la marea Adriatică.

Am văzut vasele, mai mari sau mai mici, ancorate în Portul Split. Este portul pentru vasele de transport, feriboturi, terminalele de marfă fiind situate în zonele industriale. Portul s-a dezvoltat mult în sec. XIX când orașul a început să se redreseze după apartenența la multe imperii, devenind necesare construirea de noi diguri, terminale, el făcând și legătura cu insulele înconjurătoare.

Ne-am odihnit puțin pe Riva, urmărind vasele care veneau și plecau, urmând să părăsim și noi în curând orașul.

Plecând din Split, după 144 km am oprit în orașul Zadar. A fost construit pe un promontoriu în Marea Adriatică, separat de continent printr-un șanț adânc. A fost cucerit de iliri, apoi de romani care au construit o colonie Julia Jader, după tipul roman, cu străzile drepte, un Forum, un apeduct lung de 40 km, etc. Din sec. VIII până în sec. XI a fost capitala temei bizantine din Dalmația. Între secolele XI-XIII a aparținut Regatului Croat. În 1409, disputat de unguri și venețieni, cei din urmă cumpărându-l pentru 100.000 de ducați, l-au fortificat, orașul a devenit un port important și totodată un nod socio-economico-cultural. Un exemplu este Cafeneaua Forum dechisă în 1730, care funcționează și astăzi. În 1797, Republica Venețiană destrămându-se, Zadar a trecut sub puterea austro-ungară. O dată cu războaiele conduse de Napoleon a fost o scurtă perioadă de timp sub dominație franceză (1805-1813), apoi a fost integrat iar în Imperiul Austro-Ungar. În acea perioadă s-au făcut modificări astfel, fortificațiile au fost transformate în promenade, păstrându-se doar pereții exteriori ai cetății. După Primul Război Mondial, din 1918 până în 1945, a aparținut Italiei, devenind un port marcant și un oraș comercial foarte bine dezvoltat. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial au fost distruse aproximativ 80% din clădiri. Au supraviețuit o parte din Forumul Roman și Apeduct, Biserica „Sf. Donatus” și clădiri din oraș. Fiind un nod important între coastă și uscat și apartinând Italiei, a foat asediat de sârbi pentru a împiedica legăturile cu Zagreb. După război a aparținut Jugoslaviei, iar din 1991a fost anexat Croației.

Este un oraș mic, în partea nouă dezordonat ca arhitectură, cu aproximativ 75.000 de locuitori, majoritatea catolici având în vedere istoricul său. Este punctul de plecare spre insulele Pag și Dugi Otok. Și actual are cea mai mare piață de pește din regiune. Tot timpul au loc evenimente culturale, festivaluri, concerte și străzile sunt pline de tineretul universitar.

Am trecut un pod pe lângă un mic port, Fosa, plic cu ambarcațiuni mici. Am intrat în orașul vechi prin Poarta Kopnena. Aceasta a fost construită de italieni în anul 1543 din materialele unui arc de triumf roman, pentru a sărăbători victoria de la Lepanto împotriva turcilor. Ca ornamente are la exterior Leul Sf. Marcu, emblema Veneției și la interior Sf. Cristofor călare, sfânt care patronează orașul.

311 poarta Kopneva ne-am pierdut de grup

Am intrat într-o piață largă, Forumul Roman, fostă piață publică, construită în secolul I înainte de Hristos. În partea dreaptă am văzut un turn înalt și lângă el o biserică cu arhitectură ciudată, Biserica „Sf. Donat”. A fost construită sub numele de Biserica „Sfintei Treimi”, între secolele VIII-IX, când Donato di Zara, un sfânt dalmatin, devenit episcop și diplomat, a fost creditat. S-au folosit materiale provenite de la fostele clădiri ale Forumului Roman. După moartea sfântului, acesta a fost îngropat în biserică și, în urma ocupației franceze, oasele au fost transferate în Catedrala „Sf. Anastasia”, unde se găsesc și în prezent. Italienii au schimbat numele bisericii în „Sf. Donato”.

Este cea mai mare clădire preromantică din Croația. Are înălțimea de 27 m. Interiorul este perfect circular, prezintă două nivele cu cupola centrală și împrejur firide semicirculare și are o acustică extraordinară. În timp a avut mai multe utilizări astfel sub venețieni, francezi și austrieci a fost depozit, când Zadar a fost anexat Iugoslaviei a fost Muzeu Arheologic, în prezent este utilizată ca loc pentru concerte, în cadrul Festivalului Internațional de Muzica Renașterii Medievale, datorită acusticii extraordinare.

Am ocolit biserica pe lângă turnul care era clopotnița catedralei. Construcția lui a fost începută în sec. XV și terminată de abia în sec. XIX. Se puteau urca cele 179 de trepte din interiorul lui pentru a vedea panorama. Lângă el Catedrala „Sf. Anastasia”, a fost construită în secolele XII-XIII pe locul unei biserici paleocreștine.

Depășind-o, am ieșit într-o piațetă în care, solitar, se afla un stâlp. Am aflat că în epoca romană era prevăzut cu inele mari din fier de care erau legați hoții și femeile adultere, de unde și denumirea de „Stâlpul Infamiei”. Peste clădiri se vedea turnul Bisericii „Sf. Ilie”.

Am ieșit în Forum. În față am văzut Muzeul de Arheologie (1832) și, lângă el, Biserica „Sf. Maria”. A fost ridicată în anul 1091 fiind fondată de Cika, o femeie de viță nobilă din Zadar, pe lângă o Mânăstire Benedictină, una dintre multele mânăstiri ridicare de acest ordin pe coastele Dalmației. Se spune că mânăstirea a fost închisă doar în timpul bombardamentelor nemțești din 1943 când a fost puternic afectată. Doar în 1970 s-au întors maicile în mânăstirea parțial refăcută și și-au reluat activitățile. Colecția de obiecte religioase, majoritatea aparținând benedictinilor, a scăpat pentru că a fost ascunsă de maici într-o groapă secretă din turnul bisericii. Muzeul are o expoziție permanentă „Aurul și argintul Zadarului” în care acestea pot fi văzute.

Am ieșit pe faleza largă de la malul mării și ne-am îndreptat, printre mulțimea de turiști, spre Orga Mării și Salutul Soarelui. De o parte era marea liniștită, de cealaltă parte clădiri de locuit cu spații de joacă pentru copii.

Sunt două opere tehnologice ale arhitectului Nikola Basic. Orga mării (Morske urgulje) a fost confecționată dintr-un sistem de 35 tuburi poziționate sub scările ce coboară în mare. Sub acțiunea valurilor cântă diferit, în funcție de tăria și frecvența acestora, creând senzația că însăși marea oferă recital. Salutul soarelui (Pozdrav Suncu) este un disc de 22 m format din 300 de panouri solare care reprezintă soarele și primele 3 planete solare. Panourile, care au captat energia solară în timpul zilei, o eliberează spre seară creând senzația că soarele e tot acolo, la asfințit. Din păcate nu am putut vedea cum soarele salută marea la asfințit fiind plecate deja din Zadar.

Ne-am întors spre orașul vechi unde am străbătut străduțele înguste cu multe magazine de suveniruri, articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, alternând cu restaurante, cafenele și, multe, multe gelaterii care atrăgeau atenția prin diversitatea și aranjamentul sortimentelor.

Am părăsit acest oraș micuț dar plin de istorie urmând excursia noastră prin Croația.

Citește și Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Dubrovnik, Croația

Publicat pe 25 februarie 2018 de monica frimu

Orașul Dubrovnik, numit și perla turismului croat, se află în regiunea Dubrovnik-Neretva din Croația. A fost fondat prin unirea a două mici orășele: Laus, o mică insulă unde trăiau refugiații italieni din orașul Epidaurum, unde au format orașul Raguza și Dubrava, o așezare a imigranților slavi, între ele afându-se o strâmtoare. Treptat strâmtoarea a fost umplută cu pământ, devenind piața și strada centrală. Dubrava s-a extins și, prin unirea lor, au format cetatea Raguza, cu forma de guvernământ Republică. Acesta era punctul de plecare al cruciadelor pentru ocuparea de noi teritorii. Între secolele XV-XVI s-a dezvoltat mult, devenind o mare putere economică, mai ales prin comerțul maritim, rivalizând chiar cu Republica Veneția. Fiind bine apărată și poziționată, primid provizii de pe mare, nu a putut fi cucerită nici de invazia turcilor, în sec. XV, aceștia ocupând o mare parte din Europa.

Orașul era condus de aristocrație și se ținea cont de clasa socială. Astfel, căsătoriile dintre clase sociale diferite erau interzise. În sens opus, Guvernul, fiind liberal, în 1418 a abolit sclavia și a fost primul stat care a recunoscut independența noului stat format, Statele Unite ale Americii.

În oraș au fost construite sisteme de canalizare și spitale, mai puțin întâlnite în acea perioadă în marile orașe din Europa. În 1464, în timpul construcției turnului Minceta, resursele de piatră s-au terminat. S-a dat un decret prin care fiecare vizitator al orașului să vină cu o piatră de dimensiunile corpului său.

Un cutremur mare de pământ, în 1667, a distrus mare parte din palatele și bisericile orașului, care, ulterior, au fost reconstruite. În timpul războaielor lui Napoleon și-a pierdut independența, trecând sub dominație franceză (1806-1814), apoi a devenit parte a Regatului Dalmației condus de monarhia austro-ungară. În 1918 a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, când și-a schimbat denumirea în Dubrovnik. În 1929 făcea parte din noua Republică Jugoslavia.

În 1979 a fost inclus pe lista UNESCO. Din păcate multe dintre monumente au fost aproape distruse, în 1991, sub asediul trupelor sârbe care a durat 80 de zile. Au scăpat neatinse palatele, catedrala și bisericile baroce.

Patronul spiritual al orașului este Sfântul Blasiu (Sveti Blaho), la care se organizează procesiuni mari.

Am parcat în oraș și ne-am îndreptat spre cetate.

Am trecut un pod peste vechiul șanț de apărare, spre Poarta Pile, pe care am văzut statuia Sfântului Blaise. Aceasta era poarta exterioară (1537), pe care depășind-o, am ajuns într-o piațetă. De aici am cotit, am coborât niște trepte și am pășit prin poarta interioară (1438) în cetate.

Prima construcție care ne-a ieșit în față a fost Fântâna Mare a lui Onofrio (1438), fântână cu apă potabilă, loc de odihnă și relaxare.

Pe partea stângă am intrat în Biserica „Sf. Salvator”, biserică aflată lângă Mânăstirea Franciscană fondată în 1315. În cadrul mânăstirii se află un muzeu cu artă religioasă, cel mai important exponat fiind o Biblie din sec. al XVI-lea. Aici se afla cea mai veche farmacie din lume (1317).

Lângă biserică am cumpărat biletul cu care puteam urca pe zidurile cetății, bilet cu oră fixă. Între timp am vizitat cea mai mare parte din cetate. În față se desfășura Stradun, un bulevard pavat cu marmură, șlefuită de trecerea timpului, plin cu cafenele, magazine cu suveniruri, bănci, agenții de turism, restaurante, una lângă cealaltă, de-a valma. Îmi imaginam acest tumult transferat în perioada de formare a străzii…

Am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Blaise” (1705-1717) în care se află statuia din aur a sfântului.

Am ajuns în Piața Luza. În față am văzut Turnul cu ceas, înalt de 35 m și Loggia. Turnul a fost construit de meșteri locali în 1444. A fost prevăzut cu două siluete sculptate în lemn care s-au deteriorat în timp. Au fost înlocuite cu două chipuri de bronz, Maro și Baro care, datorită aerului sărat al mării s-au oxidat și au căpătat culoarea verde. Forma actuală de „Octopus” i-a fost dată în sec. XVIII de un călugăr franciscan care a reparat ceasul din turn. Împreună cu sfera din bronz arată fazele lunii. După o restaurare, în 1928 s-a instalat în vârful turnului un clopot vechi din 1506. În stânga turnului, Palatul Sponza, construit în sec. XVI, a fost sediu de bancă, a arhivelor naționale ale Croației, azi al diferitelor expoziții. În mijlocul pieței se afla o coloană din piatră, Columna lui Orlando, unde se adunau cetățenii pentru a afla noile decrete, proclamații etc.

În dreapta turnului se afla Fântâna Mică a lui Onofrio.

Vis a vis de Palatul Sponza, construită pe ruinele a două biserici, se afla Biserica „Sv. Vlaho” sau Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”. Prima biserică a fost înființată în sec. XII de Richard Inimă de Leu. Pe locul ei, în sec. XIV s-a construit o catedrală în stil romanic. Aceasta a fost distrusă într-un cutremur și, în 1671, s-a început construcția actualei catedrale, finalizată în 1713. În interior se pot admira lucrări ale pictorilor italieni și o trezorerie cu o colecție de aproximativ 200 de relicve.

În apropiere se aflau Palatul Guvernatorilor și Palatul Rector, ambele construite în sec. XV. Palatul Rector a servit cândva drept sediu al guvernului, acum fiind Muzeu de Istorie.

Am străbătut străzile înguste și întortocheate, ca un labirint, îndreptându-ne spre locul prin care puteam urca pe zidul cetății.

Construcția meterezelor a început în sec. XIII. După 300 de ani s-a ridicat o a doua centură de ziduri cu bastioane, cazemate și porți duble. Zidurile au fost înălțate de la nivelul mării ajungând până la 25 m. În plus au fost construite foarte late, de 3-4 m, pentru o mai bună apărare. În total fortificațiile se întind pe aproape 2 km. Ne-am propus să străbatem doar partea cu marea.

Am urcat mai multe trepte ce începeau lângă Biserica „Sf. Salvator”. De sus am văzut o parte din obiectivele vizitate anterior.

În partea spre munte zidul urca spre turnul Minceta.

Zidurile fiind late, propriu-zis ne-am început plimbarea ca pe o alee. Luând-o spre mare am trecut de un turn pătrat. Depășind turnul Bokar,un turn rotund de apărare, de cealaltă parte a golfului Kolorina, cocoțat pe o stâncă, se vedea Fortul Lovrijenac. În golf se pare că era vremea caiacului.

În partea cealaltă imaginile erau copleșitoare. O mare de acoperișiuri roșii, străduțe înguste, turle de biserici, în fundal munții, iar la dreapta, în spatele unor ruine, zidul care urca.

Am ajuns la acea porțiune de zid care, aici, era mai îngust și am urcat până la Bastionul Mrtvo Zvono.

Coborând ne apropiam treptat de zidul sudic. Am ajuns la un mic bastion. În depărtare se vedea insula Lokrum despre care știam că este o insulă nelocuită, dar amenajată pentru turism, având o grădină botanică cu plante exotice, un lac sărat- Marea Moartă, care comunică cu marea. Este populată cu animale și păsări mici care umblă nestingherite (iepuri, păuni, etc.). Există un mic teren de fotbal și în unele zone șezlonguri pe iarbă. Accesul la insulă se face cu feribotul.

În dreptul Bastionului Sfântul Ștefan (Sveti Stjepan), în exteriorul zidurilor, deasupra mării, am văzut amenajat un mic bar.

Am cotit pe următoarea latură a zidului căutând o ieșire. Partea cu marea se terminase și doream să coborâm în cetate. Am trecut pe lângă niște ruine ce ne aminteau de trecerea necruțătoare a timpului.

Am trecut pe niște străduțe între casele vechi, dar încă locuite.

Am ajuns în piața Gundulic unde se află Biserica Iezuită „Sf. Ignatiu de Loyola”. Aceasta a fost construită între anii 1667-1725. De ea este alipit Colegiul Iezuit. Clopotnița adăpostește cel mai vechi clopot din Dubrovnik. Numele i s-a dat de la Sfântul Ignatiu care a fost fondatorul unui ordin bisericesc catolic, Societatea lui Iisus, în anul 1534.

Spre ieșirea din biserică, în partea dreaptă, am văzut Grota Fecioarei de la Lourdes.

Am coborât o scară cu multe trepte din piatră, construită în aceeași perioadă cu biserica ca și cale de acces.

Am străbătut mai multe străduțe și am ajuns în dreptul unei biserici mai nouă, Biserica Ortodoxă „Sfântul Buna Vestire”. A fost construită în 1877, a suferit daune în urma asediului din 1991 și a fost restaurată în 2009. În muzeul bisericii de găsesc numeroase icoane, iar în bibliotecă aproximativ 12.000 de cărți.

Încetul cu încetul ne apropiam de poarta de ieșire, trecând pe străduțele unde muzicanții cântau ca pe o scenă deschisă, sau oprindu-ne la un magazin, o terasă pentru a bea un ceai, lungind cât mai mult posibil timpul, înainte de a părăsi această cetate minunată.

Următoarea noastră țintă era orașul Split.

Citește și „Split și Zadar, Croația”

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Publicat pe 23 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o după amiază, sătule de oraș, am plecat spre Muntenegru, unde doream să ne cufundăm în frumusețile naturii. Am parcurs 215 km până în Serbia, la Belgrad, unde urma să înnoptăm. Pentru a ne dezmorți, după câteva ore de drum, am mers să vedem o parte din Cetatea Kalemegdan și panorama orașului în nocturnă.

Mergând spre hotel ne-au atras atenția două clădiri frumos iluminate. Am aflat că era vorba despre Palatul Prințesei Ljubice, construit în anul 1831, azi muzeu și clădirea Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Sârbe.

21 casa patriarhat bis. ortodoxa sarbe fbmw

Având un drum lung de parcurs, a doua zi am rulat prin Serbia și am făcut un popas lângă un lac artificial, pentru a lua masa de prânz. Vremea ținea cu noi și, de pe terasa restaurantului, am privit apele limpezi ale lacului.

Am trecut granița dintre Serbia și Muntenegru, graniță marcată de o bisericuță.

Ne-am apropiat de canionul Tara, pe care urma să-l traversăm. Canionul a fost săpat în timp de râul Tara în stâncile dure ale muntelui. Are o lungime de 82 km și adâncimea, în punctul cel mai jos, de 1300 m. Este cel mai adânc din Europa. Este traversat de Podul Durdevica, construit între anii 1937-1940. La vremea respectivă era considerat cel mai lung pod de beton din Europa, având lungimea de 365 m. Este prevăzut cu două benzi de circulație și câte o bandă pentru pietoni, de o parte și de cealaltă. Este format din 5 arcade alungite în jos și este situat la înălțimea de 170 m față de râu. Am trecut și noi podul și ne-am oprit pentru a savura panorama.

Erau amenajate și cabluri pentru amatorii de tiroliană. Pe râu se practicau rafting, caiac, etc.

La marginea parcării se aliniau magazine cu suveniruri, produse apicole, vestimentație populară, etc. Am continuat drumul prin canion minunându-ne de ce este în stare să facă natura. Fiind plin de curbe periculoase, am circulat cu viteză redusă. După fiecare cot apărea un alt versant de munte, unii golași, unii împăduriți în anumite zone, parcă apropiindu-se cele două părți deasupra apei ce curgea liniștită foarte, foarte jos. Pe parcursul canionului nu exista nici o parcare, astfel nu am putut fotografia prea mult, rămânându-ne doar amintirile înmagazinate în memorie.

Am părăsit cu regret canionul și, seara, după 465 km rulați, ne-am cazat în Cetinje.

Orașul a fost fondat în sec. XV. Principatul Zeta fiind în război cu imperiul otoman, regele Ivan I Crnojevic, în 1475, a mutat capitala într-un loc inaccesibil și i s-a construit curtea regală pe câmpia Cetinje. După 2 ani s-a înălțat și o mânăstire, iar orașul a devenit capitală și totodată un centru religios ortodox. Denumirea i-a fost dată după râul ce curge prin oraș. În 1493 călugărul Macarie a creat aici prima imprimerie slavă din Balcani în litere chirilice.

Spre sfârșitul secolului al XV-lea principatul Zeta a fost redus la un teritoriu muntos cuprins între râul Crnojevic și Kotor. În acea perioadă a început să fie denumit Muntenegru. Războiul cu otomanii a durat 25 de ani. În această perioadă orașul a fost atacat pe lângă turci și de venețieni, astfel că nu s-a mai dezvoltat. În 1669 Muntenegru și-a cucerit independența față de turci dar, în anii următori, aceștia au atacat Cetinje de 3 ori, într-o incursiune ajungând chiar până la porțile mânăstirii. Locuitorii orașului i-au dat foc, murind în incendiu atât ei cât și turcii atacatori, dar Cetinje nu a fost cucerit.

Începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea orașul a început să prospere, în timp devenind un centru spiritual, de cultură, a Muntenegrului. În această perioadă (1701-1704) a fost reconstruită Mânăstirea cu hramul „Sf. Petru de Cetinje”.

În 1838 a fost construită noua clădire pentru parlament și ca reședință pentru conducătorul Muntenegrului, numită Billiarda sau casa Biliardului. Denumirea a fost dată datorită primei mese de biliard din Muntenegru care a fost amplasată acolo.

Ulterior, în aceeași perioadă, s-a înființat prima școală primară obligatorie pentru fete și băieți, s-a construit primul hotel, „Lokanda”, s-au construit clădiri în care au funcționat ambasade ale principalelor țări, inclusiv clădiri destinate închirierii. Între 1863-1867 s-a ridicat Palatul Regal pentru regele Nicolai, care a locuit până în 1918, când a fost exilat.

În 1878 Congresul de la Berlin a recunoscut Muntenegru ca stat independent, Cetinje a devenit capitală europeană și în următorii ani a prosperat. În noiembrie 1918 Muntenegru a fost anexat Regatului Serbiei. În decembrie acesta s-a unit cu croații, slovenii și au format Regatul Jugoslaviei. Acesta a fost recunoscut oficial în 1922.

Între cele 2 războaie mondiale Cetinje și-a extins teritoriul și a devenit centrul regiunii Zeta, un centru puternic economic și cultural. În 1946 a fost instaurat un guvern comunist care și-a mutat sediul la Titograd (Podgorica), aceasta devenind capitala Republicii Populare Federative Jugoslavia, care în timp și-a schimbat de mai multe ori denumirea, ultima fiind Republica Federală Jugoslavia, în 1992. Era constituită din două republici: Muntenegru și Serbia. În toată această perioadă orașul Cetinje a început să decadă, deși potențialul economic și turistic era mare, ne mai având posibilitatea să se dezvolte. În anul 2006 Muntenegru și Serbia au devenit independete. Capitala Muntenegrului este la Podgorica iar în Cetinje, în Palatul Albastru, locuiește președintele țării.

Trecând pe o alee largă, aproape de hotel am văzut acest palat. Ni s-a părut ciudat că nu era păzit.

În apropiere am trecut pe lângă fosta Ambasadă a Angliei, azi Academia de Muzică.

Se pare că orașul era foarte modest, clădirile nefiind spectaculoase. Vis a vis de Muzeul Național, fostul Palat Regal al regelui Nicolai, trona, într-un mic părculeț, statuia lui Crnojevic, fondatorul orașului.

85 azi muzeul national, fost palat rege Nicolai

Ne-am îndreptat spre mânăstire. Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Vlahă sau Biserica curții. A fost refăcută ultima dată în 1864. În interior păstrează rămășițele primului voievod, Ivan Crnojevic, care a mutat capitala în Cetinje în 1490 și ale regelui Nikola I Petrovic Njegos, care a condus 50 de ani Muntenegru.

Am trecut pe lângă Fostul Palat și clădire a Parlamentului, Billiarda. În ea se găsesc Muzeul de Etnografie și Muzeul Njegos, cu arme, mobilier și costume de epocă.

103 muzeul Biljarda Spolja Petar II Petrovic Njegos

În față ni s-a arătat Mânăstirea „Sf. Petru de Cetinje”.

În interior am văzut fosta chilie a sfântului Petru. Acesta a luptat pentru unificarea triburilor muntenegrene. În muzeul mânăstirii se află moaștele mâinii Sfântului Ioan Botezătorul și o părticică din crucea lui Iisus. În interior nu am putut poza deoarece era interzis.

Am străbătut străzile orașului cu casele vechi, bine întreținute, vopsite în diferite culori, care ne-au creat o senzație de veselie.

Din Centije am rulat pe un drum foarte îngust, cu curbe dese, până în secolul XIX fostul drum de catâri ce lega orașul de alte centre comerciale. Deși erau doar 52 de km am făcut aproape 2 ore până în Kotor, un oraș, fostă cetate, situat într-un golf al Mării Adriatice, în nordul Muntenegrului, în apropiere de Croația.

Inițial zona a făcut parte din provincia romană Dalmația. A fost mult râvnită. A fost cucerită de venețieni, apoi, în secolul XV, de otomani. În acea perioadă numărul populației slave a început să crească, în secolul al XVII-lea devenind majoritară. Din acest motiv azi golful este cunoscut sub două denumiri, una italiană Bocche di Cattaro și una slavă, mai des întâlnită, Boka Kotorska.

Provincia a trecut în timp sub mai multe stăpâniri astfel în 1809 ca parte a Republicii Venețiene a trecut în Imperiului Francez. În 1815 a fost cedată Imperiului Habsburgic astfel o parte din populație a devenit catolică. După cel de Al Doilea Război Mondial a devenit parte din Muntenegru, una dintre cele 6 state ale federației jugoslave.

Golful face parte din cel mai sudic fiord din Europa, fiind punctul lui terminus. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO, fiind unul din cele 5 fiorduri din lume care au formă de fluture cu aripile desfăcute. Este înconjurat de munți abrupți, înalți până la 2000 de metri. Am avut ghinionul să ajungem pe ploaie. Zona este renumită că are vremea schimbătoare. Astfel nu am putut vizita fortăreața Sveti Ivan care se află pe un versant, la aproximativ 260 m deasupra mării și biserica existentă pe munte. Panorama trebuie să fi fost mirifică.

A doua zi, parțial SOARE !!!

Ne-am plimbat pe străduțele și prin gangurile fostei cetăți medievale, cu magazine de suveniruri, terase, cafenele. Am ieșit pe malul apei și am ajuns în Portul Kotor unde ancorează zilnic multe vase comerciale, de pasageri și se pot împrumuta bărci pentru navigație în golf. Timpul nu ne-a permis o excursie pe apă.

Am aflat că la Kotor a fost fondată prima scoală de navigație a țărilor slave și a fost desenată cea mai veche hartă a Mării Adriatice.

Din nou la drum spre ținta finală, localitatea Dubrovnik din Croația, unde intenționam să rămânem câteva zile la mare. Am rulat pe marginea fiordului. Din mers am văzut o biserică așezată aproape pe malul apei, mai multe zone în care erau amenajate crescătorii de stridii.

Am trecut pe lângă două insule situate în mijlocul apei. Pe fiecare era câte o bisericuță. Prima insulă, naturală, este insula Sfântul Gheorghe. A fost folosită ca cimitir pentru nobilii din Perast până în anul 1866, când a fost mutat. Biserica, încadrată de copaci, a fost ridicată în secolul IX de niște călugări benedictini. În decursul timpului o parte din biserică a fost dărâmată în urma unui cutremur, reconstruită și păstrează până azi înfățișarea originală. A doua, o insulă artificială, a fost construită de marinari, de-a lungul a 200 de ani. Ei duceau cu bărcile materialul de construcție. Este insula Maica Domnului de pe stâncă. Numele provine de la icoana Sfintei Fecioare Maria găsită de marinari pe o stâncă în sec. XV. În depărtare se vedea satul Perast.

129 în dr. insula Maica Domnului de pe stâncă

Cu regret am părăsit fiordul urmând ca, în curând, să ne despărțim și de Muntenegru.

Citește și „Dubrovnik, Croația”

Peștera Postojna, Slovenia

Publicat pe 18 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Slovenia are peste 10.000 de peșteri din care 25 sunt vizitabile, peștera Postojna fiind cea mai cunoscută turiștilor. Se întinde pe aproximativ 21 km având numeroase pasaje și galerii. 3,7 km se vizitează mergând cu un trenuleț și 5 km pe jos. Este singura peșteră din lume în care accesul se face cu trenulețul. În 1857, cu ocazia vizitei familiei regale, s-au montat primele șine, pe 2,2 km lungime. Pe șine s-au montat șarete împinse de ghizi, iluminarea făcându-se cu torțe, lumânări și lămpi cu ulei. În 1924 s-au introdus locomotivele cu aburi care „inundau” peștera cu fum. În 1964 s-a electrficat și s-au introdus locomotivele electrice. Aici se află și cel mai vechi oficiu poștal subteran din lume, amenajat în 1899.

Peștera s-a format în calcarul din apa mării în urmă cu 70 milioane de ani. Este impresionantă prin stalactitele și stalagmitele numeroase, de diverse culori și foarte bine conservate.

Am lăsat mașina în parcarea foarte întinsă, având norocul să nu fie atât de plină ca de obicei. Știind că temperatura în peșteră este constantă, de 10 grade Celsius, ne-am îmbrăcat mai gros. Am înaintat prin parcul de la poalele muntelui, am urcat niște scări, am trecut pe lângă clădirile amenajate în scop hotelier, restaurant, magazine de suveniruri și am ajuns aproape de intrarea în peșteră.

După cumpărarea biletelor, am intrat în componența unui grup, cu care am intrat, împreună cu ghidul vorbitor de limba aleasă. Ne-am urcat în trenuleț, cu care am făcut 15 min., prin galeriile înguste, întunecoase, din Peștera Veche, descoperită în 1818. Pereții erau plini de „țurțuri”, uneori trebuind să avem grijă pentru a nu ne lovi.

Am coborât și împreună cu ghidul am străbătuto parte din peșteră pe jos. Fiind interzis fotografiatul cu blitz multe dintre pozele făcute au ieșit mișcate sau întunecoase.

Pentru început am urcat pe niște trepte alunecoase în Sala Muntelui Mare, munte ce s-a format prin prăbușirea unor blocuri de piatră.

Traversând Podul Rusesc, construit de prizonierii ruși în cel de Al Doilea Război Mondial, am ajuns în Peșterile Frumoase și anume Sala Spaghetelor, Sala Roșie și Sala Albă, care au denumirile date după forma și culoarea formațiunilor ce se găsesc pe acel teritoriu de peșteră.

Am văzut o stalagmită de un alb pur, lucioasă. Ghidul ne-a explicat că se numește Diamantul, are 5 m înălțime, culoarea și luciul se datorează faptului că apa se scurge încontinuu și formează un sediment de calcit pur. Diamantul este simbolul peșterii.

Ne apropiam de sfârșitul vizitei.

Am ajuns în cea mai mare sală a peșterii, Sala Congreselor și Sala Concertelor. Are 40 m înălțime și este atât de spațioasă încât au loc din când în când evenimente muzicale. Este atât de mare încât găzduiește și un mini magazin de suveniruri.

De aici, pe jos, printr-un culoar amenajat, am ieșit din peșteră, după o oră și jumătate fix. La soare era mult mai bine dar înăuntru era mult, mult mai frumos. Spre parcare am trecut pe un pod din lemn, pe lângă o moară de apă amenajată pe răul Pivka, râu care a modelat în timp peștera.

Postojna este una dintre cele mai frumoase peșteri pe care le-am vizitat până acum.

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Publicat pe 16 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Dragomirești, oraș din anul 2004, este situat în județul Maramureș. Este străbătut de 2 râuri, Iza și Baicu. Pe drumul principal se află principalele clădiri administrative, școala, spitalul, biserici, magazine și un muzeu.

Biserica greco-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, reînființată în anul 1990

Am vizitat Muzeul Țărăncii Române. Am intrat pe poarta din lemn sculptat cu motive tradiționale maramureșene.

În curte am văzut un șir de statui sculptate în lemn, lângă ele, protejate, unelte vechi cu care se torcea lâna și se țeseau covoare.

Lângă prispa casei se afla un trunchi de copac pe care atârnau oale. Numărul oalelor arăta cât de înstărită era familia respectivă, iar culoarea oalei din vârful copacului, dacă era roșie, că exista în familie o fată de măritat.

În muzeu este amenajată o cameră în care sunt expuse costume populare, covoare țesute în casă, obiecte folosite în viața de zi cu zi, zestrea pe care o dădeau fetelor la căsătorie, etc.

Pe un perete sunt expuse măști confecționate din blănuri, piele, pânză, coarne, mărgele, etc., cu figuri hilare, triste sau grotești. Sunt folosite în mini spectacolele de teatru naiv, cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou, când se colindă din casă în casă. În zonă se spune că, de Crăciun, „se merge cu Viflaimul”.

Am trecut printr-un culoar de verdeață, apoi peste râul Iza. Pe deal am văzut că oamenii se ocupau, ca și în trecut, de adunatul fânului.

La invitația unei bătrâne, am intrat, curioase să vedem dacă păstra obiceiurile vechi sau și-a modernizat casa. Într-o ordine desăvârșită erau etalate toate „comorile” strânse de o viață. Ni s-a părut chiar mai frumos decât în muzeu.

Ne-a făcut fericite îmbrăcându-ne în portul popular.

Rătăcind pe străduțele orașului am văzut Biserica ortodoxă „Sfinții Români”. Este așezată pe o vatră veche unde a funcționat „Biserica Orantarilor”. În 1903 un număr mic de familii a trecut de la catolicism la ortodoxism și s-a sfințit o capelă, într-o casă de lemn. În 1907 autoritățile maghiare au recunoscut-o ca fiind parohie ortodoxă. Ruinându-se în timp, deoarece nu s-au mai ținut slujbe, în 2008 a fost demolată și construită o nouă biserică din lemn.

Am părăsit Dragomireștiul cu concluzia că demografic se înscria în denumirea de oraș, că ne aflam în acest secol puternic industrializat, dar, acolo, s-au păstrat tradițiile, îmbinate cu noul.

Pe traseul Moisei, Săcel, Dealu Ștefăniței, Romuli, Fiad, Telciu, după 50 km am ajuns în localitatea Coșbuc din județul Bistrița-Năsăud, unde, pe strada principală, se află Casa Memorială și Muzeul George Coșbuc. Inițial comuna Hordou, a luat numele poetul după moartea acestuia. Muzeul este casa în care s-a născut și copilărit poetul împreună cu părinții, cei 13 frați și bunicul său. În 1922, la 4 ani după moartea poetului, s-a pus pe zidul casei, de către un grup de profesori și studenți la medicină din Cluj, prima placă comemorativă. Casa a rămas în proprietatea familiei până în anul 1954 când a fost cumpărată de către statul roman. Grupul de redactori de la revista „Luceafărul” din Sibiu au transformat-o în primul muzeu de literatură din țară. Am rămas dezamăgite deoarece muzeul era închis. Am putut intra doar în curte, unde era amenajat un spațiu cu unelte vechi țărănești.

Am deviat puțin din drum până la Runcu Salvei pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. (1757)

De aici, după 51 km parcurși în mai mult de oră, drumul trecând prin munți, am ajuns la Dej, unde am făcut un foarte scurt popas.

Judecătoria Dej

Am trecut prin Gherla spre Cluj- Napoca.

Ne-a atras atenția un indicator spre localitatea Bonțida din județul Cluj, la doar câțiva kilometri de drumul principal, unde se află un castel. Trebuia să vedem dacă erau doar ruine sau s-a păstrat ceva intact.

Castelul Banffy a fost cunoscut ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Inițial, proprietarii moșiei, familia Banffy, au construit în secolele XV-XVI un conac , în forma literei „L”, l-au fortificat cu ziduri, 4 turnuri circulare și un turn înalt de pază la poarta de intrare, devenind castel. A fost avariat între anii 1704-1711, în timpul războiului de independență condus de Francisc Rakoczi al II-lea. Ulterior descendenții familiei au reconstruit și reparat castelul. Acesta cuprindea curtea de onoare alcătuită din manej, grajd, locuințele servitorilor și era decorat cu o galerie de statui. Au transformat și parcul dotându-l cu lacuri și fântâni arteziene.

În 1820 un descendent al familiei a dărâmat turnul înalt de la intrare și din materialul obținut a ridicat o moară de apă în folosul sătenilor, iar o parte din castel a transformat-o în stil neogotic. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost folosit ca spital militar, iar la retragerea trupelor germane, în 1944, a fost jefuit și incendiat. În anii de început ai comunismului (1950), prin naționalizarea clădirilor, o latură încă funcțională a fost transformată în sediul C.A.P., materialul din restul clădirilor ruinate a fost folosit de săteni ca material de construcție. Ulterior a fost folosit ca depozit de materiale de construcții, iar parcul pe post de pășune, copacii fiind folosiți ca lemn de foc. În 1999 a fost începută reabilitarea castelului, iar în 2008, actuala proprietară l-a concesionat pentru 49 de ani, pentru reabilitare și înființarea unui centru cultural de specializare.

Am intrat pe poarta, azi fără turnul înalt.

Spațiul larg era închis în partea stângă de fostele grajduri.

În partea dreaptă se înălța castelul cu capela atașată.

Am înconjurat o clădire pentru a vedea unul dintre turnurile circulare recondiționat și un alt turn în curs de reparare.

Spre ieșirea din curtea castelului am văzut un loc unde se recondiționau pereții și statuile păstrate.

Am privit cu nostalgie castelul și ne-am îndreptat spre Cluj-Napoca. Am oprit în centru doar pentru a face câteva fotografii.

Catedrala ortodoxă a Vadului Feleacului și Clujului ”Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1920-1930, catedrală din anul 1973

Am urcat și coborât pante cu priveliști minunate. Am trecut prin Izvoru Crișului, o localitate care este făcută, parcă, pentru comerțul stradal.

Trecând prin Huedin, Bologa, Poieni, după 2 ore și jumătate de condus de la castelul Banffy, ne-am oprit în localitatea Ciucea, pentru a vizita Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul terenului a ridicat un castel. În 1920, deși era în stare de degradare, a fost cumpărat de Octavian Goga, un poet român, politician de extremă dreaptă, ulterior prim ministru pentru o perioadă de timp. Era format dintr-un ansamblu de clădiri: Castelul cu metereze, Casa Albă în continuarea Casei Ady Endre, în care locuise acest poet, terenul împrejmuitor și un teren pe celălalt mal al Crișului Repede pe care a plantat pomi fructiferi. Pe rând a renovat clădirile. A etajat și extins castelul cu verande mari, a ridicat casa de pe stâncă cu rol de casă de vânătoare.

A cumpărat partea superioară a domeniului de la Biserica reformată, inclusiv o clădire din 1909 care a devenit mânăstire, iar casa de pe stâncă a fost locuită de îndrumătorul maicilor. A împrejmuit toate clădirile cu un gard de piatră și a finalizat toate lucrările în 1926.

Am văzut Conacul în care a locuit familia Goga, azi muzeu. În apropiere se află o fântână romană.

O parte din casa Ady Endre a fost destinată personalului auxiliar, cealaltă parte ca magazie și bucătărie. Casa albă era destinată oaspeților. Azi întreaga clădire este casă memorială Ady Endre și muzeu etnografic.

Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” a funcționat până în anul 1947, desființată de comuniști s-a redeschis în anul 1994, când, călugărițele au reparat-o, au amenajat chiliile și un paraclis.

În 1939 a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căpâlna județul Sălaj, biserică construită în 1575.

Octavian și Veturia Goga au hotărât ca mormântul lor să fie pe acest domeniu. În 1938, rămasă singură după decesul soțului, Veturia a început construcția locului de veci. În 1956, neajungându-i banii, a vândut moșia de peste Criș localnicilor și după 2 ani a reușit să o termine. În 1966 a donat întreg complexul statului român și după un an a fost transformat în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

Pe panta unui deal, în apropiere de mânăstire, se află Mausoleul iubirii, construcție de 8 m înălțime și 4 m lățime, în care au fost înmormântați ambii soți.

Cu părere de rău am părăsit aceste locuri, trecând în județul Bihor, traversând Oradea, apoi în județul Arad, îndreptându-ne spre casă.

Mânăstirea Jasna Gora, Polonia

Publicat pe 14 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

În drumurile noastre prin Polonia am ajuns în Czestochowa pentru a vizita Mânăstirea Jasna Gora, cel mai mare loc de pelerinaj din Europa centrală și de est, începând cu secolul al XV-lea și până azi. La Jasna Gora sau „Muntele luminos” se află o icoană, Madona Neagră, căreia i se atribuie puteri miraculoase.

În 1382, la invitația lui Wladyslaw, duce de Opole, au venit din Ungaria călugări paulini și s-au strâns în jurul unei biserici din lemn construită pentru ei. Tot în acea perioadă a fost adusă aici Icoana Fecioarei Maria despre care se spune că ar fi fost pictată chiar de Sfântul Evanghelist Luca. Acesta ar fi luat o bucată de lemn de chiparos din casa unde a copilărit Iisus și, pe masa pe care Familia Sfântă lua prânzul, la rugămintea Fecioarei Maria, a pictat icoana. Văzând-o, aceasta ar fi spus: „harul meu să o însoțească oriunde va merge”. Se pare că a ajuns la Ierusalim, unde a stat 300 de ani, după răstignirea lui Iisus a fost dusă la Constantinopol, apoi a ajuns la Kiev, unde a rămas 600 de ani. În 1836 a fost adusă la Jasna Gora. Fiind vizitată de mii de pelerini, între anii 1425-1450 s-au construit Capela Sfintei Fecioare, biserica principală și capela Sfântului Paul. În 1640, mânăstirea fiind transformată în fortăreață, datorită conflictelor armate existente în zonă, a devenit Fortalitium Marianum. Tot în acea perioadă, 1645-1650, au fost construite altarul principal și altarele a două sfinte, Caterina și Barbara. În 1655, asediată de soldații suedezi, biserica principală a ars, dar, mânăstirea nu a putut fi cucerită. Ea a rezistat în timp și asediului turcilor.În 1717 a fost numită „Ocrotitoarea Poloniei”. În perioda interbelică s-a dezvoltat prin construcții noi. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial o parte din mânăstire a fost rechiziționată de nemți și au fost interzise pelerinajele. În 1956, în perioada comunismului, a avut loc un pelerinaj, care a adunat la un loc peste 1 milion de pelerini, astfel pelerinajele au fost interzise din nou. Totuși, populația a făcut o copie a icoanei, care a fost plimbată prin toate localitățile țării.

Am înaintat pe o alee între ziduri, flancată pe ambele de părți de drapele ale multor țări. În depărtare se vedea turnul înalt de 160 m, ornat cu statui și în vârf emblema paulinilor, un corb cu o bucată de pâine în cioc.

Mânăstirea este înconjurată de un zid de apărare gros, din cărămidă roșie, prevăzut cu patru bastioane și cinci porți de intrare. La exterior sunt 20 de Stații ale Misterelor Rozariului sau Golgota de la Jasna Gora și, din anii 2003-2004, 20 statui cu subiecte biblice ce privesc spre locurile unde se adună pelerinii.

Am intrat pe Poarta principală denumită și Poarta Ioan Paul al II-lea.

Am ajuns într-o curte mică delimitată de numeroase clădiri. Imediat lângă poartă era un post de radio și un punct de informare. În fața noastră se înălța Biserica „Nașterii Sfintei Maria și a Sfintei Cruci”. Am trecut pe sub o poartă, pe lângă statui vechi, dorind să vedem capelele ridicate în jurul bisericii, dedicate unor sfinți și am ajuns în spatele bisericii de unde am văzut panorama orașului.

Am vizitat biserica, construită în stil gotic, cu interiorul opulent.

39 basilica sfintei cruci si a nasterii Mariei

Am trecut în capela Madona Neagră, aceasta fiind atașată navei centrale a bisericii. Capela conține 6 altare cu sculpturi și picturi ce reprezintă scene din viața Fecioarei Maria. Altarul principal este separat de celelalte printr-un grilaj de fier forjat aurit. Pereții sunt tapetați cu daruri votive.

Deasupra ușii de intrare se află orga.

În centrul altarului am văzut renumita icoană. Aceasta înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Denumirea de Madona Neagră i s-a dat datorită fețelor celor doi, întunecate, maronii. Culoarea a rezultat în urma unui incendiu care a cuprins biserica. Există o legendă care povestește că cele două cicatrici de pe fața fecioarei s-au datorat desfigurării acesteia de către un soldat. Când a încercat să lovească a treia oară a amețit profund și a decedat.

În jurul bisericii se află clădiri administrative și un muzeu cu exponate religioase și istorice.

Am plecat într-o stare de liniște și pace.

Citește și Varșovia, Polonia

Prin Maramureș, pe valea Izei

Publicat pe 12 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Fiind în Maramureș, în vizită la neamuri, am hotărât să vedem cât mai multe dintre bisericile vechi de lemn, renumite în toată lumea, unele dintre ele fiind în patrimoniul UNESCO. Zona Maramureșului este împânzită la tot pasul de biserici vechi și noi, mânăstiri și locașuri de cult.

Ziua 1.

Am plecat din Sighetul Marmației spre comuna Bogdan Vodă, pe valea Izei, unde urma să ne cazăm la un văr primar. După 21 km ne-am oprit în localitatea Bârsana unde, chiar la intrare, pe partea de deal, se află Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în biserică”. A fost construită în 1720 ca biserică de mânăstire și mutată în locul actual în 1800. Regretabil că nu este prea vizitată.

Atracția majoră, spre care ne-am îndreptat și noi, este Mânăstirea Bârsana „Soborul Sfinților 12 Apostoli”. Am parcat în locul amenajat în acest scop, de altfel loc în care se găseau numeroase căsuțe de lemn, ce funcționau în scop comercial. Am urcat dealul și am intrat pe poarta mânăstirii.

Mânăstirea are o istorie lungă și întortocheată. Este atestată din 1390, perioadă în care proprietarii moșiei erau Voievozii Balcu și fratele său Drag. A fost construită în Valea Slatinei o Biserică de lemn, apoi chilii pentru călugării care locuiau acolo și a devenit o mânăstire. În sec. XIV a fost mutată într-un loc pe partea dreaptă a Izei, la Podurile Strâmtorii. Voievozii și sătenii au înzestrat-o cu bunuri ca păduri, terenuri și a devenit un loc în care se pregăteau preoți, cantori, zugravi. În perioada uniației mânăstirea a rezistat, iar din 1735 până în 1740 a fost reședința Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului. În 1795 a fost mutată în sat, în mijlocul unui cimitir cu victime din timpul ciumei din 1742. În 1791 a fost deființată, călugării s-au refugiat la Mânăstirea Neamț din Moldova, construcțiile au fost devastate și averea mânăstirii a trecut în proprietatea statului. Au rămas doar biserica și stăreția. Din nou, în 1806, a fost mutată chiar în vatra satului. După cel de Al Doilea Război Mondial locul de la parohie, din sat, a fost confiscat și pe el s-au construit case pentru localnici. O nouă mânăstire s-a construit doar începând cu 1991, pe partea din deal, rămasă proprietate bisericească, la ieșirea din Bârsana spre localitatea Strâmtura.

Ansamblul monahal cuprinde Biserica, un Altar de vară, Aghiasmatarul, Stăreția, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa duhovnicului, Casa Artistului, Casa meșterilor, Turnul cu clopotnița, Praznicarul cu trapeza, chilii, ateliere și Muzeul de icoane și carte veche Gavril din Bârsana.

După 8 km am ajuns în localitatea Strâmtura. Un indicator arăta direcția spre Schitul Strâmtura. Trebuia obligatoriu să-l vedem. La ieșirea din comună am oprit la Biserica de lemn „Sf. Ilie”. Este o biserică nou construită, spre mirarea noastră tot din lemn, având în vedere protestele împotriva tăierii pădurilor. Se pare că în această zonă tradiția este mai importantă și obiceiurile nu se vor pierde prea curând.

Întrebând despre schit, am aflat că este încă în construcție, în vârful dealului, la aproximativ 10-15 km. Am rulat pe un drum cu pietriș, foarte îngust, cu pante foarte mari și, când credeam că „Audița” mea nu mai poate, am ajuns pe un platou unde am parcat. Ne-am îndreptat câteva sute de metri spre schit. Norocul nostru a fost că pictorul era acolo și-și vedea de treabă. Am reușit să imortalizez doar o parte din picturile terminate și, lângă schit, un trunchi de pom sculptat.

Nu ne-a părut că am făcut acest drum deoarece panorama era superbă. Ne-am întors la drumul principal și după 8 km am ajuns la Rozavlea. Biserica de lemn „Sfinții Mihail și Gavril” datează din anul 1717. A fost adusă dintr-o altă localitate și ridicată pe locul unei vechi biserici distrusă de tătari.

La 5 km, în localitatea Șieu am văzut Biserica de lemn ”Adormirea Maicii Domnului” construită în anul 1760.

De aici, deși drumul fiind de 7 km, l-am făcut în 30 min. Nefiind indicatoare, ne-am cam rătăcit la un moment dat. Am mers să vedem cele două biserici din Poienile Izei. Nu am întâlnit vreo mașină sau locuitor pe drum și nici în localitate. Am găsit doar un bar deschis, cu o terasă la umbră, unde ne-am răcorit puțin. Prima pe care am văzut-o a fost biserica nou construită din piatră în 2008, Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. Lângă ea am trecut un pod acoperit, construit din lemn, până la un altar de vară.

Am urcat o pantă ce trecea prin cimitirul vechi și, după copaci, ni s-a arătat biserica veche, Biserica de lemn ”Sf. Mihail și Gavril”. Invadând, tătarii au distrus bisericile din zonă, cu două excepții, una fiind aceasta (1364). Se spune că a scăpat invaziei fiind protejată de semiluna islamică. Nu am putut vizita interiorul, fiind zăvorâtă.

Știind deja drumul, ne-am întors la Șieu și am înaintat pe ruta noastră doar 15 km, până la Ieud. Am dorit să vedem a doua biserică ce a scăpat invaziei turcești, Biserica de lemn din Ieud Deal, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Părerile privind datarea construcției sunt controversate. A fost menționat anul 1364, cei mai mulți o datează din sec. XVII, cu refaceri în sec. XVIII.

Revenind pe malul apei am văzut Muzeul etnografic Pleș.

Am rulat pe un alt deal ce aparține localității Ieud. Doream să vedem Mânăstirea Ieud cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi”. Construcția ei a fost aprobată în 1999 și finalizată în 2003. A fost construită pe locul unde a mai existat o biserică construită în sec. XI-XII și dărâmată în 1889 datorită ritului ei ortodox.

Mânăstirea cuprinde poarta, o biserică din lemn și o casă monahală.

La 4 km, în localitatea Bogdan-Vodă, Cuhea de altădată, am vizitat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”. În secolul XIV, boierii Bogdănești au construit o biserică din piatră, care în timp s-a ruinat. Pe locul ei a fost construită o biserică din lemn care a fost distrusă de invazia tătarilor. Actuala biserică a fost construită în jurul anului 1718. Biserica se află în mijlocul comunei, în cimitirul vechi. În interior pereții, formați din bârne de brad, au păstrat picturile vechi, în stilul bizantin primitiv.

Lângă ea, a fost construită în anul 1935, Biserica nouă, cu hramul „Învierea Domnului”.

În centrul comunei se află Grupul statuar Bogdan Voievod, opera sculptorului Ioan Marchiș, dezvelit în anul 2008.

Ziua 2.

Fiind zi de târg, nu puteam să lipsim de la un așa eveniment. Se vând de toate, de la animale, produse apicole, ceaiuri, alimente, obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte, utilitare casnice etc. Se poate lua chiar masa la una dintre tarabele prevăzute cu grătare și terase.

Am trecut dealul pe un drum neașteptat de bun și după 19 km am ajuns în Vișeu de Sus. O legendă spune că un pădurar, în amintirea fiului său care a murit în pădure fiind lovit de un lemn, a ridicat o biserică pe acel loc. În timp, în jurul bisericii s-a dezvoltat localitatea, care a fost denumită „Între Râuri”, fiind plasată între râurile Vișeu și Vaser. Aici am vizitat două biserici.

Biserica greco-catolică „Maica Domnului” construită în perioada 1993-1995

Biserica de lemn „Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul”, ridicată între anii 2006-2008

După 12 km am intrat în localitatea Moisei unde se află Casa-muzeu Martirii de la Moisei, 14 octombrie 1944. Este vorba despre 39 țărani români și 3 evrei din județele Cluj, Mureș, Maramureș, care făceau parte din detașamentele de muncă forțată. În drumul spre casă au fost prinși de către horthyști, motivând că ar fi fost partizani care luptau împotriva lor. I-au obligat să intre în casă și, prin geamuri, i-au executat prin împușcare.

Victimele au zăcut închise în casă două săptămâni, după care au fost înmormântați. Pe acel loc s-a ridicat o troiță de lemn care a fost înlocuită de Monumentul Martirilor din Moisei sculptat de Vida Geza. Este vorba despre 12 figuri de piatră, două cu chip uman, restul cu măști tradiționale maramureșene, așezate în cerc, cu chipurile în afară.

La 6 km deasupra satului Moisei, la poalele muntelui Pietrosu Rodnei, se află Mânăstirea Moisei cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Este înconjurată de ziduri și așezată pe un spațiu întins, acoperit cu iarbă. Pășind pe poarta de intrare am văzut clădirile din care e compusă mânăstirea.

În 1599 a fost ridicată de către călugări Biserica veche de lemn, pe locul uneia mai vechi, ruinată. Pe lângă aceasta a funcționat o școală de pictură, totodată se inițiau preoți și cântăreți de biserică.

În 1637 mânăstirea apare în documente ca rezidență a unui episcop.

Biserica nouă, din cărămidă, a fost construită în 1911, în stil neoclasic, de către Episcopia Greco-catolică de la Cluj-Gherla.

Ne-am întors prin Săcel și, după 20 km, am oprit în Săliștea de Sus, lângă o Biserică din lemn, construcție mai nouă, care era închisă.

Pe străduțe lăturalnice, am urcat până la Biserica de lemn a Bâlenilor „Sfântul Nicolae”. A fost construită în anul 1680, incendiată de tătari în anul 1717 și, conform legendei, salvată de o femeie care a cărat apă cu găleata până a stins focul. În 2010 a fost deschis un șantier pentru identificarea picturilor originale aflate sub stratul pictural fals de vopsea.

Ne-am apropiat de ținta finală, orașul Dragomirești. Înainte de intrarea în oraș am parcat pe marginea drumului, lângă poarta frumos sculptată în lemn, cu motive tradiționale maramureșene, care ne-a indicat locul de intrare spre Mânăstirea Dragomirești „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, „Izvorul Tămăduirii”, „Adormirea Maicii Domnului”. Este o mânăstire de călugări.

A trebuit să ne grăbim, deoarece s-a înnorat și ne era frică de o eventuală ploaie rece „de munte”. Am urcat o porțiune de deal, pe un drum amenajat și am ajuns pe un platou, unde se află mânăstirea. Aceasta a fost construită în 1875, în timp distrusă și reconstruită în 1926 în „Valea Prihodiștii”. În 1949, sub regimul comunist, a fost arsă din temelii și s-a salvat doar o icoană din lemn, din sec. al XVIII-lea (1750), „Maica Domnului cu Pruncul”. Interesant la această icoană este piciorul stâng al Pruncului care este prezentat ca o plamă. Între anii 1951-1957 s-a construit o biserică mică din lemn, în locul „Arinii Runcului”, unde s-a păstrat icoana. Între anii 1957-1990 biserica a fost în majoritatea timpului închisă. După această perioadă au început să aibă loc pelerinaje, iar în 2008 s-a început construirea unei noi biserici.

Și, ne-am atins ținta, am intrat în orașul Dragomirești.

Citește și Borșa, Mânăstirea Pietroasa, cascada Cailor, județul Maramureș

Budapesta

Publicat pe 7 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am plecat într-un sfârșit de săptămână la Budapesta. De la Arad sunt doar 270 km pe autostradă.

Budapesta este capitala Ungariei, situată pe cele două maluri ale de fluviul Dunărea. A fost creată prin unirea a 3 orașe, Obuda, Buda, Pest, în 1873. În 1310 Buda a devenit reședința oficială a regelui maghiar. După două secole, în 1526, Buda a fost cucerită de turci, care au stăpânit-o 145 ani. În acea perioadă au fost construite cele mai multe băi ale orașului. În 1703 împăratul Leopold I a declarat orașele Pesta și Buda orașe independente, iar Buda a devenit capitala țării. În sec. XIX s-au unit într-un singur oraș, Budapesta.

Ne-am cazat la un hotel aflat în partea Buda, aproape de obiectivele turistice importante.

Ziua 1.

Prima zi din excursia noastră s-ar putea denumi „sus, jos”.

După ce am trecut pe lângă câteva clădiri administrative, am urcat peste 100 de trepte, până la intrarea în Cetatea Buda.

Am admirat clădirile vechi recondiționate, intercalate în unele locuri de clădiri noi.

Primul obiectiv ni s-a înfățișat, Biserica Sf. Matyas, sau Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, „Biserica Încoronării”.

Prima biserică a fost construită în 1015. O dată cu invazia mongolilor din sec. XIII a fost distrusă, apoi refăcută în sec. XIII-XIV. În timpul ocupației turcești din sec. XVI, a devenit moschee, destinația de biserică i-a revenit după retragerea acestora. A fost restaurată în sec. XIX și a fost destinată familiilor regale. Actual, în interior se află și Muzeul de Artă Bisericească.

Pe partea dinspre Dunăre se află Bastionul Pescarilor. Denumirea provine de la breasla care a apărat această porțiune a cetății în timpul Evului Mediu.

Între cele 7 turnuri legate prin bastioane și Biserica „Sf. Matyas” se află statuia regelui Ștefan I al Ungariei.

Bastionul a fost construit în sec. XIX, ruinat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și refăcut în anii ’40.

Am ocolit biserica și, la parterul Hotelului Hilton, am vizitat Muzeul de Marțipan.

La intrare se află un raion de comercializare a marțipanului, sub forma unor figurine, batoane, bomboane, etc., frumos ambalate.

Intrând în muzeu am rămas uluite. În vitrine mari, erau etalate diverse torturi, ce reprezentau biserici, clădiri, scenete, obiecte, toate lucrate minuțios în marțipan, probabil pe parcursul a luni de zile.

De aici se putea continua drumul până la Palatul Regal. Noi am coborât pe malul Dunării, lăsând în spate Bastionul.

Am urcat pe o altă intrare în cetate pentru a vedea Palatul Buda, azi Muzeu de Artă.

Am părăsit cetatea coborând pe malul Dunării.

O mică pauză de prânz și, ultimul urcuș, pe Dealul Gellert, înalt de 140 m desupra Dunării. Denumirea are o poveste. Se spune că episcopul Gerard (Gellert), venit din Italia în sec. XI, pentru a-i creștina pe maghiari, a fost băgat într-un butoi și rostogolit în Dunăre.

Dealul e acoperit, pe o mare porțiune de un parc, prin care am trecut și noi. De la vila Hegedus drumul a fost scurt până la vârful dealului.

Aici se află Fortăreața sau Citadela. A fost construită în 1854, ca loc strategic, de apărare. Era denumită de populație „Bastilia Budapestei”. De la sfârșitul secolului al XIX-lea a avut mai multe destinații ca închisoare, baterie anti aeriană, etc. În 1947 a fost construită Statuia Libertății, de către Armata Roșie sovietică, în cinstea victoriei din cel de Al Doilea Război Mondial, pentru eliberarea Ungariei de sub naziști.

Din anii 1960 Citadela a devenit un important obiectiv turistic al Budapestei. De aici se poate vedea panorama minunată a orașului.

Și, iar jos, prin parcul de pe deal, până în Piața Gellert, unde am văzut Hotelul Danubius și băile medicinale Gellert.

Vis a vis de hotel, săpată în stâncă, se află Biserica-grotă Sf. Gerard (Szikla Templom), în fața intrării statuia regelui Sf. Ștefan.

Biserica a fost construită într-o grotă naturală în 1935. Aparține Mânăstirii Pauline, ordin bisericesc ce își trage numele de la Sfântul Paul. Sub regimul comunist a fost închisă și călugării arestați. Abia în 1989 a fost redeschisă.

Am trecut Podul Libertății sau Podul Franz Joseph în piața Fovam. Podul a fost construit între anii 1894-1896. La capetele lui, pe 4 piloni, se află statui ale turului, o pasăre asemănătoare șoimului.

Am ajuns în dreptul Halei Comerciale Mari (Nagy Vasarcs), construită în 1897 ca vamă pentru marfa transportată pe Dunăre.

Deja se înserase și mai aveam de mers. Dacă tot erau aproape, am văzut Biserica Luterană și Muzeul Național.

Ne-am îndreptat, pe lângă Universitatea Eotvos Lorand, spre renumita stradă Vaci. În drum am intrat în Biserica Universității și am avut norocul să ascultăm finalul interpretării unui cor.

Aproape se situează Biserica „Sfinții Mihail și Gavril”.

Am parcurs strada Vaci, unde magazinele erau încă deschise.

Ne-am îndreptat spre Dunăre și am parcurs promenada pe timp de noapte. Am trecut pe lângă Podul Elisabeta. Acesta a fost construit între anii 1897-1903 și poartă numele reginei austro-ungare Elisabeta, denumită și Sissi.

Am ajuns în dreptul Podului cu Lanțuri sau Podul Szechenyi, după numele unui ilustru om de stat. Acesta a fost construit în 1849. Este un pod foarte lung, de 202 m.

Peste Dunăre se vedea, frumos iluminată, Cetatea Buda.

Am trecut în Buda și, pe malul Dunării, ne-am oprit la un ceai. Ne-am delectat cu priveliștea Parlamentului noaptea.

Ziua 2.

Mai aveam multe de văzut din ce ne-am propus, astfel, am pornit de dimineață la drum, știind că era și ziua întoarcerii acasă. Am străbătut un parc aflat aproape de hotel și am continuat drumul până la stația de metrou.

Uitându-ne, când în stânga, când în dreapta, la clădirile vechi, bine întreținute ne -am apropiat de ținta noastră.

Marea Sinagogă sau Marele Templu este cea mai mare sinagogă din Europa și a doua din lume. Are aproximativ 3000 de locuri pentru credincioși, împărțite pe sexe, pentru bărbați la parter și pentru femei în cele două galerii supra-etajate.

În 1845 a fost hotărâtă construirea unei sinagogi, care a fost realizată în 4 ani. În timp, pe lângă sinagogă s-au ridicat treptat Muzeul Evreiesc, Templul Eroilor evrei din Primul Război Mondial, s-a amenajat grădina fiind înconjurată cu o Colonadă dublă. A fost avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, apoi reconstruită în 1993-1996. Grădina a fost transformată în Cimitir.

Am continuat drumul printre clădirile vechi și am ajuns la parcul în care se află Roata Mare.

În apropiere, al doilea mare obiectiv al nostru, o biserică romano-catolică, Basilica „Sf. Ștefan”. Aceasta poartă denumirea după primul rege al Ungariei. Costrucția ei a început în 1851 și s-a încheiat în 1905. Pe fațadă prezintă numeroase statui ce reprezintă sfinți.

În interior se păstrează racla cu brațul drept al regelui, astfel au loc numeroase pelerinaje.

Am urcat o mulțime de trepte până în domul bisericii. La exterior este un coridor îngust pe care am putut să ne plimbăm și să savurăm panorama Budapestei.

Ne-am continuat drumul spre Palatul Parlamentului situat în Piața Kossuth.

Zona este înconjurată de palate și clădiri monumentale, unele dintre ele devenite muzee. Am imortalizat Muzeul de Etnografie și unul dintre militarii de gardă ai Palatului.

Clădirea Parlamentului este cea mai mare clădire din Ungaria și a 3-a din lume care găzduiește Adunarea Națională. A fost proiectată între anii 1885–1904 și finalizată în 1896. Construcția neogotică este înfrumusețată cu 242 sculpturi pe pereți, atât în exterior cât și în interior. La exterior, deasupra ferestrelor se află blazoanele regilor și ducilor. Cuprinde 691 camere, peste 200 de birouri și 13 lifturi. Are 10 curți interioare și 27 de intrări. În partea nordică, în Piața Szabadsag, se află un grup statuar, Monumentul eroilor sovietici.

Înconjurând clădirea, pe faleza Dunării am remarcat ceva neobișnuit, 60 de perechi de pantofi din fier prinși de dig. Este un memorial, ridicat în 2005, care evocă evreii uciși de fasciști în Al Doilea Război Mondial. În acea perioadă exista un partid fascist, puternic antisemit, Partidul Crucilor cu Săgeți, care jefuiau și ucideau evreii. Bărbați, femei, copii, erau aduși pe malul Dunării, erau obligați să se descalțe, apoi împușcați, astfel trupurile cădeau în fluviu. Pantofii, găsindu-se puțini de cumpărat, erau adunați și comercializați de aceștia pe piața neagră. Astăzi, la acest loc, se aduc flori și se aprind lumânări.

Plimbându-ne pe malul Dunării am ajuns la Podul Margareta (Margit). Acesta a fost construit în 1950 și renovat în anii 1980. El leagă Buda și Pesta de insula Margareta, spre care ne-am îndreptat și noi.

Insula Margareta se întinde pe 0, 965 km pătrați, între podul Margareta, la sud și podul Arpad, la nord și are aproximativ 2,5 km lungime. Poartă numele Margaretei, fiica regelui Bela IV, care s-a călugărit și a trăit pe insulă la o Mânăstire dominicană. Aici se găsea și o Mânăstire franciscană, ambele mânăstiri fiind distruse de invazia turcilor în sec. XVI. Se păstrează doar ruine din cele două mânăstiri.

Insula este considerată „paradisul spa“ al capitalei Ungariei, având peste 30 de piscine cu apă termală. De asemenea se găsesc cinema și teatru în aer liber, cafenele, restaurante, hoteluri, parcuri cu flori, fântâni arteziene. Am trecut pe lângă o mică grădină zoologică și am ajuns la Turnul de apă. A fost construit în 1911 cu scopul de a alimenta un hotel. Azi, aici au loc diferite expoziții și evenimente culturale. În jurul lui sunt amenajate cafenele. Se poate urca în turn pentru a admira panorama.

Turul insulei se poate face cu diverse vehicule închiriate sau pe pistele amenajate pentru biciclete și jogging. Este o destinație superbă pentru relaxare.

Am zăbovit puțin ascultând fântâna muzicală.

Ne-am îndreptat agale către hotel, oprindu-ne la un ceai, înainte de a părăsi acest frumos oraș.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Peștera Urșilor și Peștera Meziad

Split și Zadar, Croația

Dubrovnik, Croația

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Peștera Postojna, Slovenia

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Mânăstirea Jasna Gora, Polonia

Prin Maramureș, pe valea Izei

Budapesta