Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe 10 iunie 2019 de monica frimu

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia. În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg. A fost construită în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo. La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit. A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat. Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

Piața Cibeles din Madrid, Spania

Publicat pe 6 mai 2019 de monica frimu

Am ieșit din Parcul Retiro lângă Casa Arabă (Casa Arabe) în care funcționa din 2006 Institutul Internațional pentru Studii Arabe și Lumea Musulmană. În clădirea ridicată între anii 1881-1886 , în stil neo- Mudejar, au funcționat Școlile Aguirre Madrid până în 1911 când a intrat în patrimonial Consiliului Municipal Madrid și a funcționat până în 2006 secția de statistic a orașului.

Ne-am deplasat pe lângă parc spre Poarta Alcala. Într-un rondou cu flori din mijlocul unei intersecții, la granița dintre districtele Salamanca și Retiro, trona statuia Generalului Espartero (Estatua de General Espartero el Pacificador), general care s-a remarcat mai ales în Primul Război Carlist. Statuia din bronz a generalului, îmbrăcat în uniforma plină de decorații și călare pe un cal, a fost construită din bani publici și inaugurată în 1886.

De o parte se întindea parcul, de cealaltă parte clădiri în care funcționau numeroase magazine și bănci. Între ele se afla Biserica Sfântul Manuel și Sfântul Benito (Iglesia de San Manuel y San Benito). A fost construită între anii 1902-1910, pe un teren donat de familia unui om de afaceri, ca reședință pentru Ordinul Sfântului Augustin.

Clădirea în stil neo-bizantin avea o cupolă mare la baza căreia erau reprezentați cei patru evangheliști și un turn clopotniță înalt, în stil italian. Pe lângă rolul de biserică în clădire funcționează școlile Fundației Caviggioli.

Am aruncat o ultimă privire parcului care se termina în dreptul Pieței Independenței.

În mijlocul pieței înconjurată de clădiri din secolele XIX și XX, în centrul giratoriului, se afla Poarta Alacala (Puerta Alcala) care a fost una dintre cele cinci porți de acces în oraș. Era de fapt noua poartă construită în timpul Regelui Carlos III (1778) pe locul vechii porți demolată în restructurările orașului (1770). Avea forma unui Arc de Triumf, primul construit în Europa, prin care trupele învingătoare defilau și unde se desfășurau festivități. În jurul ei s-au construit clădiri care au delimitat Piața Independenței denumită în cinstea eliberării de sub invadatorii francezi. În 1933 poarta a fost restaurată. În continuare în acel loc se desfășoară evenimente politice și culturale.

Urmând cale de Alcala, după nici 10 minute am ajuns în Piața Cibeles (Plaza Cibeles). A fost concepută în stil neo-clasic (1772-1782) în timpul domniei Regelui Carlos III, denumită Plaza de Madrid, apoi Plaza de Castelar (1900) și Placa Cibeles. În dreapta noastră se afla Casa de America, un centru destinat schimburilor culturale între Spania și America în care aveau loc expoziții, conferințe, cursuri, etc. Funcționa în fostul Palat Linares (Palacio de Linares) construit pe locul fostelor fabrici de argint și a unui depozit de cereale (1877-1900). După ce a trecut prin mai mulți proprietari a devenit nefuncțional până în 1992, când restaurat a început să funcționeze ca centru cultural.

Lângă Casa de America se afla un alt palat, Palacio de Ramon Pla Monje, în care funcționau mai multe societăți, un sediu de administrație financiară, un hotel, etc.

În spatele grădinilor Palatului Buenavista, în care funcționa Cartierul General al Armatei Spaniole, se afla clădirea Institutului Cervantes (Instituto Cervantes), o instituție guvernamentală care se ocupă cu studiul limbii și culturii spaniole începând cu anul 1991.

Vis a vis, ocupând un colț spre giratoriu, era clădirea în care funcționa Banca Spaniei (Banco de Espana). A fost fondată în timpul Regelui Carlos III (1782) ca Banco Nacional de San Carlos și a apărut ca Banca Spaniei după fuzionarea Băncii Isabel II cu Banca San Fernando (1847), cu un prim birou al celor cinci bresle majore.

Activitatea băncii crescând a fost nevoie de un spațiu mai mare astfel s-a construit o nouă clădire cu fațade decorate în stil eclectic (1884-1891) care a fost extinsă cu o nouă fațadă situată pe o altă stradă (1927), pe locul Palatelor Santamarca care au fost demolate. În 1962 baca a fost naționalizată și s-a adăugat o mică prelungire (1969). Finalizarea construcției a avut loc în perioada 2003-2006.

În centrul giratoriului, privind spre Institutul Cervantes, se afla Fântâna Cibeles (Fuente de Cibeles). A fost instalată în 1782 ca sursă de apă potabilă, funcțională din 1792 și mutată în centrul pieței în 1895 când i s-au adus mici modificări. Singura restaurare a fost făcută în 1981. Central a fost postată statuia zeiței frigiene Cybele, mamă a pământului și fertilității, cu un sceptru și o cheie în mâini. Ea se afla într-un car tras de doi lei care îi reprezentau pe Atlanta și Hypomenes. Pe postament au fost sculptate o broască, un șarpe și o mască ce acoperea sursa de apă care actual este jumătate îngropată datorită amenajărilor de teren pentru construcțiile înconjurătoare.

Clădirea lângă care ne aflam, Palatul Cibeles (Palacio Cibeles), din 2011 denumit Palacio de Telecomunicaciones, a fost construită pe o suprafață de 30.000 de metri pătrați, în locul fostelor Grădini Buen Retiro. Palatul a fost format din două clădiri pentru a găzdui Societatea Poștei și Telegrafelor din Spania (1907-1919). În decursul timpului s-au efectuat de mai multe ori modificări, reparații și reabilitări, chiar și noi l-am găsit acoperit cu schele. Telegraful ieșind din uz, clădirile au primit alte întrebuințări.

Actual funcționează un complex cultural Centro Centro cu sală de lectură, săli de expoziție și sală de spectacole, Oficiul Poștal Cibeles, sediul central al Primăriei Madrid (Ayuntamiento de Madrid), Delegacion del Gobierno Para la Violencia de Genero, restaurant, terasă, etc. Între clădiri, legând două străzi, am văzut Pasajul lui Alarcon sau Galeria de cristal del Palacio de Cibeles, lung de 130 de metri, acoperit cu o boltă mare din aproximativ 2.500 de metri pătrați de sticlă, construit între anii 2008-2009. Din păcate din cauza schelelor nu am reușit să vedem fațada ornată cu elemente alegorice reprezentând francmasoneria (cavaleri cu săbii, stele, etc.), armatele cuceritoare spaniole care au creat Imperiul Spaniol și scutul Spaniei situat central pe fațadă.

Am ieșit din Piața Cibeles și următoarea clădire impunătoare pe care am văzut-o, aflată lângă Palatul Comunicațiilor, era fostul Palat Godoy (1915), refăcut în stil neo-gotic (1925-1928), care găzduia Statul Major General al Marinei (Cuartel General de la Armada) și Muzeul Naval (Museo Naval).

Am lăsat în urmă Piața Cibeles și am străbătut un mic parc amenajat între arterele de circulație unde era postată Fântâna lui Apollo (Fuente de Apollo). În 1780 a fost creată Fântâna celor Patru Anotimpuri, reprezentate de statui așezate pe un piedestal, lateral de care se aflau două fântâni arteziene. Apa era aruncată prin două măști situate lateral și curgea în trei cochilii suprapuse. În mijlocul piedestalului a fost postată statuia lui Apollo (1803-1804), zeul luminii și artelor.

Prin cartierul Eixample din Barcelona, Spania

Publicat pe 15 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Fiind pentru trei zile în Barcelona am dedicat o parte din timp vizitării caselor celebre, majoritatea situate în cartierul Eixample. Am străbătut Avinguda Diagonal până la un giratoriu, Placa de Mossen, în mijlocul căruia se afla Monumentul Jacint Verdaguer, dedicat unui poet catalan din secolul XIX.

Am trecut pe lângă Palatul Macaya (Palau Macaya), construit în 1901. Casa este deținută de fundația bancară La Caixa și folosită pentru expoziții de artă.

Avinguda Diagonal străbate cartierul Eixample. De o parte și de alta se aflau numeroasele clădiri și palate moderniste construite la începutul secolului XX, multe dintre ele deținute de La Caixa.

Ca peste tot în lume, între frumusețile pe care le vedeam, ne-a întristat imaginea oamenilor fără adăpost.

Pe partea dreaptă, ocupând spațiul în care se intersectau două străzi, se afla o clădire ce se asemăna cu o cetate medievală, având mai multe turnuri cu vârfuri conice. Casa de les Punxes sau Casa Terradas după numele celui care a construit-o în 1905 pentru cele trei surori ale sale. De fapt a unit trei case și, pentru recunoaștere, la exterior au fost postate sculpturi, anagrame, picturi, simboluri specifice pentru fiecare dintre ele.

Deasupra clădirii se afla o terasă de 600 metri pătrați mărginită de turnuri și turnulețe, cel mai mare cu trei nivele. Fațadele erau prevăzute cu balcoane, unele închise, altele deschise. Erau decorate cu diverse figuri masculine, legume, fructe și flori.

În 1975 a fost declarată monument istoric național. A rămas în proprietatea moștenitorilor familiei până în 1991 când a fost preluată de La Caixa. Până în 2003 a fost restaurată integral. Actual este proprietate privată și în ea funcționează birouri.

Pe următorul colț se afla o biserică, a carmelitelor desculțe din Catalonia și Insulele Baleare (Carmelites Descalcos de Catalunya i Balears), Parroquia Nuestra Seniora del Carmen.

Tot la intersecția a două străzi era Casa Comalat, construită între anii 1909-1911, în care funcționa o firmă de consultanță financiară (Rueda Assessors).

Am ajuns în Placa „Cinc D’Oros”, între anii 1975-2014 Piața Juan Carlos I, dedicată regelui Spaniei. În mijlocul ei, în 1936 a fost ridicat Monumentul Republicii, pe care era așezată statuia Victoriei. În 2011 aceasta a fost înlăturată și a rămas doar obeliscul, fără o specificație anume.

Am ajuns la o intersecție mare. La drepta se aflau clădiri cu magazine, hoteluri, bănci.

Deutsche Bank

Hotel El Palauet

Ne-am deplasat spre stânga unde am urmat Passeig de Gracia pentru a vizita cele două case renumite construite de Antoni Gaudi, Casa Mila (La Pedrera) și Casa Batllo, situate pe acel bulevard. Lângă Casa Batllo am intrat într-un mic muzeu cu vânzare de ciocolată. Era situat la parterul uneia dintre casele din Illa de Discordia, zonă în care se găseau clădiri renumite construite de patru arhitecți, fiecare cu stilul său. Casa Amatller a fost construită între anii 1898-1900 ca reședință a lui Antoni Amatller, ciocolatier, fotograf și colecționar de artă. Descendenții acestuia au creat în 1960 Institutul de Artă hispanic Amatller, o fundație în care au inclus casa. În 1976 casa a fost declarată monument istoric artistic.

Lipită de ea era Casa Bonet.

După ea, situată pe colț, se afla Casa Lleo i Morera sau Casa Mulleras. Clădirea, în stil art nouveau, a fost construită în 1902 prin remodelarea uneia mai vechi din 1864, casa Rocamora. În timpul războiului civil din Spania (1936-1939) a fost grav avariată. La mijlocul anilor 1980, apoi în 1992 și între 2006-2012 a fost restaurată.

Am continuat plimbarea pe Passeig de Gracia pe lângă diverse magazine, instituții bancare, restaurante.

Pe colț, la un giratoriu, se afla cinematograful Cine Comedia, care funcționa în fostul Palat Marcet (Palacio Marcet), o clădire în stil eclectic cu elemente clasice și neoplastice (1887-1890). În 1935 palatul a fost ales ca locație pentru un teatru. Au început lucrările de amenajare care au fost oprite de declanșarea războiului civil, apoi reluate și terminate în 1941. A funcționat ca Teatru de Comedie până în 1960, apoi a fost amenajat ca cinematograf care a fost extins în 1983 la capacitatea de 1670 de locuri.

După ce am trecut giratoriul am ajuns în dreptul unei clădiri neo-gotice, Casa Rocamora (Cases Antoni Rocamora). Impropriu spus clădire, era un complex format din mai multe clădiri cu portaluri de intrare independente dar cu fațadă comună (1917-1920).

Următoarea clădire interesantă, Cases Pascual i Pons, formată și ea din două clădiri independente alipite, cu fațada în același stil architectural, a fost construită între anii 1890-1891. După o restaurare majoră (1984) a fost ocupată de compania „Catalana Occidente”.

La capătul bulevardului am ajuns în Piața Cataluniei (Placa de Catalunya), limita dintre cartierul Eixample și Ciutat Vella-orașul vechi, considerată centrul orașului. Până în secolul XIX acel loc se situa în afara zidurilor orașului. În 1858 acestea au fost demolate și în 1888 guvernul a autorizat extinderea orașului prin construcții în acea zonă (1902). Prin clădirile noi s-a delimitat piața care a fost deschisă în 1927 de regele Alfonso al XIII-lea. În 2011 în piața a fost sediul protestelor antiguvernamentale.

În jurul pieței se aflau magazine, instituții financiare, cafenele, restaurante. Fiind centrul orașului era și un punct de transport cu multe stații de autobuze și metrou.

El Corte Ingles

În piață existau două fântâni, șase grupuri sculpturale, un monument al președintelui guvernului catalan Francesc Macia și, ca în orice piață mare, o mulțime de porumbei.

Citește și Cartierul Barri Gotic Barcelona, Spania

Casa Batllo, Barcelona, Spania

Publicat pe 7 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Casa Batllo din Barcelona, Spania, este situată în mijlocul Passeig de Gracia, care, la începutul secolului XX, era zona la modă a orașului. În 1877 Lluis Sala Sanchez a construit o casă cu subsol și patru etaje, înconjurată de o grădină. Casa a fost cumpărată în 1900 de Josep Batllo și l-a desemnat pe arhitectul Antoni Gaudi să o transforme în ceva inedit. Între 1904-1906 acesta a adăugat noi etaje, a transformat apartamentul central, reședința familiei Batllo și a extins partea centrală.

Casa a rămas în posesia familiei Batllo până în 1954 când a fost cumpărată de o societate de asigurări care a înființat birouri. În 1970, apoi în 1983 casa a fost renovată. În 1993 a intrat în posesia actualilor proprietari care au închiriat-o și în ea au loc diverse evenimente. Din 2002 casa a putut fi vizitată. În 2004 a fost restaurată și din 2005 a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Clădirea, în stil art-noveau, avea fațada cu elemente diferite. Parterul și primul etaj au fost unite printr-o structură de gresie ondulată ce delimita ferestrele cu vitralii în fața cărora existau șase coloane fine ce păreau a fi oase. Marginile erau rotunjite dând impresia unei guri deschise care i-a adus casei denumirea de „casa căscată”.

Restul fațadei, multicoloră, decorată cu mozaic și plăci ceramice sparte (trencadis), avea balcoane proeminente. Partea centrală se asemăna cu un lac cu nuferi, efect datorat mozaicului din ceramică și sticlă. Deasupra ei, unul dintre balcoane semăna cu un crin, datorită brațelor metalice atașate care, la vremea respectivă, serveau la ridicarea și coborârea mobilei. Fațada se termina cu o rotunjire spre stânga, asemănată cu spinarea unui balaur, unde se termina cu un turn. Împreună au fost asociate cu imaginea Sfântului Gheorghe (patronul Cataloniei) și lancea cu care acesta a ucis balaurul. Turnul avea în vârf o cruce ce indica cele patru puncte cardinale.

Biletele fiind cumpărate online, am pătruns în clădire. Existau două săli din care se intra spre apartamentul privat al familiei și spre cele închiriate.

Am urcat la etajul principal care cuprindea încăperea Podeaua Nobilă, ce se întindea pe mai mult de 700 metri pătrați. Tavanul era o boltă cu forme arcuite ce se continuau cu niște stâlpi de susținere. Ferestrele cu și fără vitralii erau împărțite de structuri din lemn decorate.

La acel etaj se mai aflau fostul birou, o sală de mese și o încăpere privată.

Am urcat spre terasa de pe acoperiș în jurul unei curți centrale, Partio de Luces, înaltă de 26 metri, cu rol de luminator și ventilație.

La fiecare etaj se aflau ușile de intrare în apartamente.

Pereții erau placați cu faianță albastră și albă. Privind în jos, tot acel albastru mi- a creat impresia de subacvatic.

La mansardă au existat camere de serviciu, spălătorie și uscătorie. Ieșind pe terasă am văzut cele 27 de coșurile de fum, placate cu cioburi de faianță și sticlă colorată, situate în patru grupuri care mi-au dat impresia de ciuperci.

În partea fațadei se afla o mică încăpere ce determina la exterior curba menționată anterior, simulând o parte din coloana vertebrală a balaurului.

Pe toată lungimea marginii acoperișului plăcile ceramice lucioase erau diferit colorate. În dreapta erau verzi-capul balaurului, în centru treceau prin nuanțe de albastru, violet- corpul și în stânga clădirii roșu, roz- coada. În dreapta o fereastră mică simula ochiul balaurului.

Despre turn se spunea că a fost construit pentru a se putea vedea în depărtare Sagrada Familia. Cum orașul s-a extins în timp prin construirea multor clădiri noi, aceasta nu se putea vizualiza, dar panorama Barcelonei era frumoasă.

De sus am văzut o mică curte interioară. Am coborât spre a o vizita.

Spre interiorul curții, la fiecare etaj al clădirii exista un balcon comun.

Deasupra se afla un brâu ondulat decorat cu motive florale din cioburi de faianță colorată.

În fiecare parte în care ne uitam, în curticică existau decorații colorate, cum de altfel era și pavajul.

Cu aceasta vizita noastră s-a terminat.

Citește și Prin cartierul Eixample din Barcelona, Spania

Casa Mila-La Pedrera, Barcelona, Spania

Publicat pe 5 februarie 2019 de monica frimu

Casa Mila sau La Pedrera din Barcelona, Spania, a fost ultima reședință privată proiectată de arhitectul Antoni Gaudi, o casă cu forme și structură ciudate, ca de alt fel toată opera acestuia, se spune, inspirându-se după un munte. La cererea lui Pere Mila și a soției sale Roser Segimon, pe locul unde aceștia au cumpărat o grădină cu o casă, pe care au demolat-o (1905), a fost construită Casa Mila, între anii 1906-1910. În perioada construcției a provocat probleme administrative prin nerespectarea aliniamentului de care și a înălțimii, probleme rezolvate de Comisia Primăriei care, în 1909, a inclus-o în casele monument ce nu respectau regulamentele.

Casa era alcătuită din două clădiri, în jurul a două curți cu forme și dimensiuni diferite. Avea forma unei curbe atât la exterior cât și la interior, ce determinau modelul cifrei 8 asimetrică. A fost ridicată cu nouă etaje: subsolul ca și garaj, mezanin, parter, patru etaje superioare și mansarda în pod, pe post de uscătorie, deasupra căreia se afla terasa. La exterior au fost postate balcoane mărginite cu fier forjat. Din 1911, la etajul principal a locuit familia proprietară, restul etajelor cuprindeau 20 de apartamente închiriate.

Gaudi era un catolic fervent astfel a decorat casa și cu elemente religioase deși, în 1909, a avut loc Săptămâna Tragică când s-au confruntat armata spaniolă cu clasele muncitoare, socialiștii și anarhiștii, fiind și o luptă de schimbări religioase anti-catolică. În timpul Războiului Civil spaniol (1936-1939) familia a părăsit orașul și clădirea a fost utilizată de Partidul Socialist Unificat din Catalonia. În 1940, după decesul lui Mila, soția a vândut casa dar a continuat să locuiască în ea până la moarte. Noii proprietari au modificat casa. Au împărțit primul etaj în 5 apartamente, mansarda în 13 apartamente cu un hol comun. În clădire au funcționat birouri de firmă, o sală de bingo, o academie și, din 1966, Compania de Asigurări Nord a funcționat la primul etaj. Până în 1971 clădirea s-a deteriorat apoi, treptat, picturile și ornamentele din interior, ajungând în anii 1980 aproape o epavă.

În 1984 Casa Mila împreună cu alte lucrări ale lui Gaudi au intrat în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. În 1896 a fost achiziționată de firma Caixa Catalunya care a recondiționat-o, renovat-o, în etajul principal au deschis o expoziție care a fost deschisă în 1990.

Pentru a vizita Casa Mila am cumpărat biletele de intrare online, deoarece cozile erau mari și nu doream să pierdem din timpul prețios. În interior era un spațiu larg înconjurat, pe toată înălțimea, de zidurile cu geamurile apartamentelor. Aveam senzația că acel „cilindru” (Atrium) se înălța până la cer.

Curtea interioară era pictată multicolor cu modele de flori și mitologice.

Scările au fost destinate intrărilor de serviciu. Pentru a intra în apartamente se folosea un lift din care se ieșea pe palierul respectiv, doar de la parter urca o scară impozantă.

Casa a fost construită în așa fel încât fiecare nivel era independent astfel se puteau modifica pereții interiori după placul fiecărui locatar.

Am vizitat etajul principal în care mobilierul, special pentru acea perioadă, a fost creat de Gaudi. După moartea acestuia (1926) proprietara Segimon a înlocuit o mare parte din mobilier și picturi cu decorațiuni în stil Ludovic al XVI-lea. Multe din piesele de mobilier au ajuns în colecții private.

Mansarda, folosită pentru uscarea rufelor, era în formă de arc boltit. Se afla sub acoperișul care, în unele zone avea dimensiuni și forme diferite, ceea ce creea aspectul neuniform al terasei, cu suișuri și coborâșuri.

Am urcat pe terasă printr-unul din cele șase luminatoare din care patru erau acoperite cu ceramică ruptă și două se terminau într-o cruce dublă. Am avut senzația că intram pe un tărâm de basm.

Toate acele sculpturi bizare aveau o funcționalitate importantă. Erau 28 de coșuri de fum, dispuse în mai multe grupuri, semănând cu santinelele ce purtau căști. Existau două guri de aerisire a clădirii și patru cupole. Printre acele sculpturi se defineau niște „alei” întrerupte de porțiuni cu scări.

Altele, sub formă de melc, erau cisternele de apă.

Toate elementele erau construite din cărămidă acoperită cu var, unele cu marmură spartă. Despre unul, acoperit cu sticlă spartă, circula o poveste în care se spunea că, a doua zi după inaugurarea casei, Gaudi a strâns sticlele goale și le-a folosit la decorarea lui.