Mânăstirea Voivozi și Castelul Degenfeld, județul Bihor

Publicat pe 16 mai 2018 de monica frimu

Într-o zi însorită de vară am pornit să explorăm o parte din județul Bihor. După aproximativ 2 ore am ajuns în Aleșd. Am avut ghinion cu o rafală de ploaie care părea că nu se mai termină așa că ne-am oprit în centru pentru două, trei poze.

Lângă parcare era Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Construcția ei a început în 1939, în timpul regelui Carol al II-lea, a fost terminată în doar câteva luni și sfințită în 1945.

Vis a vis am văzut o clădire colorată, galbenă, în care se afla un bar și sediul unei firme. Am aflat că a fost Hotelul Erzebet (Elisabeta), construit pe locul unui han vechi.

Plecând din Aleșd, ploaia s-a oprit. Imediat după ieșire, la 3 km, am văzut pe marginea drumului, pe o ridicătură de teren, Biserica de lemn „Buna Vestire” din Pestiș. Nu am putut vizita interiorul, fiind închisă. Pe o placă, la intrare, am citit că era construită în 1797. În 1862 i s-a adăugat prispa ce înconjoară biserica și în 1922 a fost recondiționată. Interesant la această biserică este că toată structura de rezistență a fost efectuată din lemn.

După două curbe am văzut o biserică din lemn, nouă. Ne-am oprit, am fotografiat-o, dar nu am putut afla date despre ea.

După 30 minute am ajuns în Pădurea Neagră, localitate situată pe cursul râului Bistra, în zona munților Plopiș, sau munții Șes. La ieșirea din localitate am văzut cascada Pădurea Neagră.

În apropiere, la doar 11 km, era Mânăstirea Sfinții Voivozi, sau denumirea veche „Colțul cu Meri”, o mânăstire de maici. A fost înființată în sec. XII pe ruinele unei vechi biserici atestată arheologic din sec. VII. În dezvoltarea mânăstirii au avut un rol principal fiii lui Dragoș Vodă din Maramureș, ea fiind trecută în apartenența Mânăstirii Peri, din nordul țării, astăzi situată în Ucraina. La această mânăstire a fost numit ecumen o rudă cu Dragoș Vodă, care a devenit ierarh patriarhal peste toată zona de Ardeal, din Maramureș până în Bihor. Astfel, în acea perioadă s-a întărit ortodoxismul într-o zonă dominată de catolicism.

Am urcat pentru a intra în incinta mânăstirii. În partea dreaptă am văzut o biserică mai nouă, ridicată între anii 1946-1948. Pe lângă ea se aflau chiliile și anexele.

Am trecut pe lângă un paraclis, ridicat în 1955, în care se țin slujbele vara.

Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” „Sf. Nicolae”a fost construită în anul 1700, în localitatea Sacalasău, județul Bihor și adusă în Voivozi, comuna Popești, în 1994. Este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 2010 hramul mânăstirii s-a schimbat în „Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei și Sf. Ierarh Ioan de la Râșca și Secu”, personaje importante în cursul istoriei religioase a țării.

Am parcurs 20 km până în localitatea Balc unde doream să vizităm mult controversatul Castel Degenfeld. A fost ridicat în 1896 de contesa Emma Degenfeld Schombuy, în stil eclectic, lângă ruinele unui castel construit în 1484 de către Episcopul orașului Oradea. L-a situat în mijlocul unui parc de aproximativ 16 hectare, prin care curge râul Barcău. În 1914, castelul a fost modificat în stil romantic.

Până în 1918 a aparținut familiei Karolyi, apoi a fost cumpărat de un bancher, cumnat al prințului Ghica, care a construit un ștrand cu apă de la sondă și o bază sportivă. Domeniul cuprindea mii de hectare de teren agricol și forestier, de asemena o herghelie de peste 250 de cai pursânge care, ulterior, a fost preluată de Romsilva. Parcul dendrologic, cu rășinoase și foioase, a devenit monument ocrotit de lege.

Între anii 1940-1944 a revenit familiei Karolyi. În 1947 a fost naționalizat și a fost administrat de Ministerul Industriei Forestiere când a funcționat ca magazie de cereale.

Din 1958 a fost transformat în sanatoriu condus de Ministerul Sănătății. În 1982 a intrat în administrarea Schelei de Foraj Extracție Suplacu de Barcău și domeniul a fost transformat în stațiune, folosind apa de sondă care avea efecte terapeutice. În 1996 a fost preluat de către OMV-Petrom care l-a vândut în 2011 firmei ADL Invest din Moinești, județul Bacău, neținând cont de posibilitatea donării lui Consiliului Județean Bihor.

După multe tratative cu băiatul paznic al castelului, convorbire telefonică cu un personaj ce se părea că ar fi fost patron, am primit permisiunea de a intra în domeniul castelului.

Totul era o ruină. Rămăseseră doar zidurile exterioare și acelea pe cale de a se dărâma.

In interior, deziluzie totală. Până și prizele electrice erau smulse, scările deteriorate, geamurile inexistente. O carcasă în care șuiera vântul.

A trebuit să ghicim unde era cândva curtea interioară, acum un loc cu buruieni înalte de peste 1 m.

Inițiativa acestei mici firme de a transforma castelul în hotel, a construi un complex cu căsuțe, bazine, etc. care să deservească aproximativ 1.000 de persoane era pentru mine un mare semn de întrebare.

Singurele ființe fericite pe care le-am întâlnit, în acel parc năpădit de buruieni, au fost o „mamă” vacă cu doi viței. Pășteau în liniște și cel mai mic, fără frică, sugea de la ugerul mamei.

Citește și Șimleu Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Cardiff, Țara Galilor

Publicat pe 10 mai 2018 de monica frimu

Răspunde

Am trecut podul peste râul Severn, care leagă Anglia de Țara Galilor (Wales), o țară mică cu aproximativ 3 milioane de locuitori. Ne-am îndreptat spre Cardiff, capitala țării.

În 1905 Regele Edward al VII-lea l-a proclamat oraș. Orașul s-a dezvoltat și modernizat cu ajutorul Marchizului de Bute, John Stuart, un descendent al familiei regale scoțiene, care a construit docurile din golful Cardiff, cu legături de cale ferată, în jurul anului 1830. Erau folosite pentru exportul cărbunilor extrași din partea de sud și de nord a țării. Comerțul a înflorit și marchizul, îmbogățindu-se, a folosit averea în scopul extinderii orașului.

Am trecut pe lângă renumitul Sadion Millenium, în care se desfășoară meciurile de rugby. Prevăzut cu 72.000 de locuri, ocazional au loc evenimente și concerte. Se află pe malul râului Taff.

Am parcat în una dintre cele două mari parcări etajate, situate în clădirile John Lewis și St. David’s Centre, în zona centrală a orașului.

Ne-am îndreptat spre centrul istoric, am străbătut Parcul orășenesc (Gorsedd Gardens) și primul pe care l-am văzut a fost Muzeul Național și Galeriile Țării Galilor, aflat în apropierea Universității. Acesta găzduiește colecții arheologice, zoologice, de plante, artă modernă și Galeria „Evoluția Țării Galilor” cu efecte audiovizuale și roboți.

Am străbătut un bulevard mărginit de copaci, în Centrul Civic din Cardiff, unde se aflau clădiri în stil eduardian baroc. Am văzut Primăria Cardiff (City Hall), construită la începutul secolului XX, din piatră Portland, prevăzută cu un dom de 6 m înălțime, în vârful căruia trona un dragon, simbolul acestei țări. Intrarea se făcea printr-o poartă masivă și în interior sala de marmură era decorată cu statui ale eroilor galezi.

În continuarea ei se află Curtea de Justiție.

Am trecut pe lângă o memorialul închinat războiului din Africa de Sud (South African War Memorial) și am traversat Friary Gardens îndreptându-ne spre obiectivul istoric principal.

Castelul Cardiff, denumit de localnici Castelul Bute, se află în Parcul Bute. Castelul a fost construit în sec. XI, de către invadatorii normanzi, pe ruinele unui vechi castel roman din sec. III. În 1423 a intrat în posesia lui Richard de Beauchamp. Acesta a mărit castelul și a construit un turn octogonal care domină și azi castelul. În timpul războiului civil din Anglia a trecut o scurtă perioadă de timp în posesia parlamentarilor, iar în 1645 a fost preluat din nou de regaliști. La mijlocul secolului al XVIII-lea a intrat în proprietatea Marchizilor de Bute care au au dărâmat clădirile și zidurile medievale, l-au transformat în conac georgian, apoi l-au transformat în stil gotic renascentist și au amenajat în jurul lui parcuri extinse.

Lucrările au continuat până în 1920 după care unele clădiri au fost naționalizate, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a rămas doar castelul. În pereți au fost amenajate adăposturi anti-aeriene mari. La moartea ultimului descendent al familiei Bute castelul a intrat în posesia orașului Cardiff (1947).

Castelul, ridicat pe un mic deal, a devenit atracția turistică principală a orașului împreună cu Muzeul „Line of Fire”situat în incintă. Ocazional au loc spectacole, festivaluri, evenimente.

Am continuat vizitarea orașului trecând pe o stradă pietonală, High Street.

Am intrat pe sub o arcadă căutând Piața Centrală. Am nimerit pe un culoar acoperit plin de magazine, cafenele, restaurante. Am ieșit pe un alt culoar descoperit, parcă ne învârteam într-un labirint.

Am ajuns iar pe High Street. După câțiva zeci de metri am nimerit intrarea în City Market, printr-o arcadă din piatră ornată cu sculpturi, construită în 1886. După mici cumpărături ne-am oprit pentru a servi un ceai.

Dreapta, stânga și tot așa, pe străduțe lăturalnice, am ieșit în strada comercială Hayes și ne-am îndreptat spre parcare.

Doream să vedem și partea din oraș situată la Golful Cardiff, Cardiff Bay. Citisem că s-a construit un dig peste cele două râuri, Taff și Ely și s-a creat un lac folosit pentru navigație și sporturi acvatice. Pe țărmul lui lung de 13 km existau faleze cu magazine, restaurante, etc.

Am parcat în zona pieței Roald Dahl Plass în care se vedeau mai multe elemente de construcție de stiluri arhitectonice diferite.

Am vizitat Millenium Center (Canolfan Mileniw Cymru), o clădire nouă, mare, situată pe 1,9 hectare, deschisă în 2009 ca centru artistic al orașului.

Parterul, amenajat cu multe birouri, unele de informații, altele casierii de bilete, era un hol mare luminat cu leduri. Pe mijloc se aflau situate din loc în loc sfere pământești ce prezentau diverse obiective turistice ale zonei. Restul clădirii, formată dintr-o sală mare de teatru (1890 locuri), două săli mai mici, baruri, restaurante, găzduia 8 companii artistice de teatru, literatură, dans, orchestra și opera națională.

Ne-am îndreptat spre portul cu vechile docuri. Am trecut pe lângă clădirea Pierhead, o clădire din teracotă, construită în 1897, în stil gotic renascentist francez, ca sediu al Companiei Bute Dock. Denumită Compania de Căi Ferate din Cardiff, în 1947 a devenit sediul administrativ al Portului Cardiff. Este prevăzută cu un turn cu ceas mecanic care a fost denumit Big Ben de Wales.

În 2010 clădirea a fost deschisă publicului. În ea se află Muzeul de Istorie al Galezilor și Marea Adunare Națională a Țării Galilor cu Centrul de Vizitare și Educare.

Am plecat din Cardiff spre Pembroke, unde urma să ne îmbarcăm pe feribot și să părăsim Țara Galilor, cu destinația Irlanda. Am avut ghinion. Din cauza ambuteiajului am parcurs cei 155 km în aproape 3 ore.

Castelul Windsor, Anglia

Publicat pe 15 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Castelul Windsor, reședință regală din Anglia, e situat în localitatea cu aceeași denumire, situată pe malul Tamisei, în județul Berkshire.

Am traversat Gara Centrală și am văzut interiorul transformat în spațiu comercial cu multe magazine, baruri, cafenele, restaurante. Era etalată, ca într-un muzeu, o locomotivă de epocă.

În apropierea gării era Castelul Windsor. Actual castelul este deținut de Regina Elisabeta a II-a. Este cel mai lung palat din Europa și cel mai locuit din lume. Ceremonia de montare a Gărzii se face zilnic când regina e la palat.

Am avut norocul să vedem parada gărzilor.

Istoria castelului este foarte lungă așa cum este și lista celor care, în decursul secolelor, au condus Anglia. Iată cel mai mic rezumat de care am fost capabilă.

În 1066 William Cuceritorul, duce de Normandia, învingând în bătălia de la Hasting,s a luat în stăpânire Anglia. La Windsor a construit un castel, inițial de lemn, înlocuit treptat cu fortificații de piatră, care în 1110 a devenit reședința lui Henry I. I-a urmat la tron Henry II care între anii 1165-1179 a extins castelul. În sec. XIII, sub Regele Ioan, castelul a jucat un rol important în timpul revoltei baronilor englezi. În 1215 aici s-au purtat negocierile înainte de semnarea Magnei Carta. Cu Henry al III-lea pe tron s-a construit un palat luxos (1240-1263) destinat familiei regale, clădiri gospodărești și o capelă denumită mai târziu Capela Lady. În sec. XIV Edward III, care s-a născut aici, a reconstruit castelul, proiectul fiind considerat cel mai scump din evul mediu în Anglia. În 1345 a instalat în turnul rotund un ceas mecanic considerat a fi cel mai vechi din Anglia. Castelul a fost folosit și pentru prizonierii francezi de la Poitiers (1357). În 1461 Edward IV a preluat puterea. A fost începută construcția Capelei „Sf. Gheorghe” prin dezmembrarea mai multor clădiri mai vechi. A urmat la tron Henry al VII-lea care a construit un turn cu 3 etaje, cu apartamente pentru familia regală. Castelul a fost folosit pentru evenimente diplomatice internaționale. În sec. XVI, de-a lungul perioadei Tudor, castelul a servit și ca izolator în fața epidemiilor din Londra. Pe parcursul secolului și a următorilor regi castelul a fost extins. Henry III a reconstruit poarta principală, a făcut o terasă de-a lungul pereților exteriori, numită Northen Wharf și un teren de tenis. Regina Elisabeth a completat castelul cu 10 tunuri de alamă, pentru apărare.

În 1642 a izbucnit războiul civil englez, între regaliști și parlamentari. Controlul castelului a fost preluat de John Venn cu 12 companii de soldați, perioadă în care castelul a fost vandalizat. În 1660 monarhia s-a restaurat și, sub Charles II, castelul a fost modernizat. În sec. XVIII castelul a fost condus de Ducele de Cumberland. În acea perioadă castelul a devenit atracție turistică, vizitarea lui se plătea. Au apărut primele ghiduri turistice ale castelului produse de George Bickham și Joseph Pote în anii 1753-1755.

George III a venit la tron în 1760. A început renovarea castelului și parcurilor din jur. Castelul a devenit reședință regală. Sub George IV, venit la tron în 1820, vizitarea castelului a fost restricționată. S-au reconstruit numeroase turnuri și turnul rotund a fost înălțat. Sub Regina Victoria a fost instalat iluminatul electric, doar în unele părți ale castelului, aceasta preferând lumânările. Zone mari din parc au devenit private. În sec, XX, sub Edward VII, s-au introdus iluminatul electric, încălzirea centrală, s-au instalat linii telefonice, s-au construit garaje pentru automobile. Sub George V castelul a fost înfrumusețat în interior prin decorațiuni și mobilier nou. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial o parte din personalul Palatului Buckingham a fost mutată la castel pentru protecție. Bijuteriile coroanei au fost depozitate în subsolul acestuia.

În 1992 a izbucnit un mare incendiu care a cauzat pagube enorme. Restaurarea a durat până în 1997.

Wardul inferior- în partea stângă, cu acoperiș conic, e Turnul de curățare (sec. XIII) în care se găsesc o fostă temniță, clopotele puse în 1478 și ceasul din 1689

Am stat la o coadă interminabilă, într-o incintă amenajată, pentru a cumpăra biletele de intrare.

Într-un final am pătruns în incinta castelului.

situat în secțiunea din mijloc, Turnul Rotund, în dreapta

Aripa de sud cu intrarea oficială la apartamentele de stat în partea stângă. Ele se află de-a lungul părții de nord a Quadranglei.

Capela St. George

În interior ne-a surprins un tavan plin cu însemnele unor cavaleri, porțiune reconstruită după incendiul din 1992.

Am ieșit pe poarta secundară a palatului, situată în partea de sud a Wardului de jos, Poarta Regelui Henric al VII-lea.

Am trecut de la istorie la viața cotidiană.

La revedere Windsor.

Citește și Salisbury și Stonehenge Anglia

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Publicat pe 11 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Arad la Șiria am parcurs 38 km în aproape 1 oră datorită drumului plin de gropi. Am parcat în centrul localității unde am văzut Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”. În fața clădirii, pe un platou cu scări, erau plasate bustul lui Ioan Slavici și bustul lui Mihai Eminescu, sculptate de Ioan Tolan.

Am urcat pe una din laturile platoului și am văzut al treilea bust, al lui Ion Russu-Șirianu, sculptat de C. Bălăcescu, situat la începutul unei alei ce înconjura conacul. În depărtare, pe munții Zărandului, se profila Cetatea Șiria.

Muzeul se află în fostul Castel Bohus, o clădire cu 30 de camere, construită în 1838, în stil baroc cu elemente neoclasice. A aparținut familiei baronului Bohus, înalt funcționar public la acea vreme. Soția sa Antonia Szogeny Bohus era o mare feministă și a sprijinit sistemul educativ maghiar, literatura și artele plastice. În 1849 aici s-a semnat actul de capitulare a armatei revoluționare maghiare în fața armatelor austriece și rusești.

În 1950 o parte a conacului a fost transformată în muzeu, dedicat lui Ioan Slavici, scriitor, pedagog, jurnalist și membru al Academiei Române, născut în Șiria. (1848-1925) Colecția muzeală conține cărți ale autorului, manuscrise, ziare, reviste, scrisori, acte și diplome, majoritatea donate de fata sa Fulvia Struteanu și fiul ei Al. Struteanu. În 1970 întregul conac a devenit muzeu, o parte fiind dedicată lui Ioan Monția, compozitor, culegător de folclor și avocat. Acesta s-a născut în localitatea Șicula dar a trăit în Șiria. (1887-1965) În porțiunea dedicată lui Emil Monția se pot vedea camera de lucru cu mobilierul, instrumentele muzicale, violoncelul și pianul, culegeri de folclor și ediții ale lucrărilor sale.

Am ocolit conacul și am urcat pe o străduță până la Cramele din Șiria, situate la baza munților pe care se află cetatea. În pivnițe din piatră se păstrează vinurile de colecție. Unele sunt construite pe vremea baronului Bohuș, în 1818. Și în prezent vinurile din zonă sunt faimoase datorită climei mediteraneene și îngrijirii atente ale culturilor de viță-de-vie, cu soiuri alese.

Nu departe, pe deal, am văzut o clădire ciudată, lăsată în paragină, pe care neapărat am imortalizat-o, pentru a afla ulterior istoria ei. De pe deal se vedea panorama localității Șiria.

De mulți ani nu am mai vizitat Căsoaia. Doream să vedem ce s-a întâmplat cu Tabăra de Sculptură care exista pe vremuri acolo. Am plecat din Șiria și în satul Mâsca am cotit la stânga pe lângă Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1797 și, în timp, renovată de mai multe ori, ultima dată în 2012.

Până la Căsoaia am parcurs 21 km. Amintirile îmi jucau feste. Nu recunoșteam locurile. Unde cândva, pe malul pârâului Arăneag, era un loc de campare cu corturi, erau construite căsuțe de lemn reunite într-un complex turistic. Acesta era completat cu terenuri de sport și chiar o mică tiroliană.

Căutând Tabăra de Sculptură am găsit un semn indicator vechi care preciza direcția și 10 minute de mers pe jos până acolo. Tabăra a reunit în anii ’70 mai mulți artiști, care și-au sculptat operele în sânul naturii, adunându-se la un moment dat aproximativ 70 de lucrări. Tot în acea perioadă funcționa și o tabără școlară în care am fost și eu într-o vară. Puteam să căutăm acul în carul cu fân. Totul a dispărut. Am aflat că mai existau câteva sculpturi pe care nu era indicat să le căutăm, zona fiind invadată de natură și exista riscul întâlnirii cu șerpi veninoși.

Triste, ne-am întors la Șiria și la 5 km am dorit să vizităm Mânăstirea Feredeu, cu două biserici, Feredeul din Vale „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” și Feredeul din Deal „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” unde se spune că se află un izvor de apă tămăduitor. Se spune că denumirea ar proveni din limba maghiară, feredeu însemnând izvor. După informațiile transmise oral se pare că ar fi existat un schit în perioada stăpânirii otomane a zonei. Acolo trăia un pustnic, Filimon, care a fost ucis de turci pentru că se ruga împotriva lor. Unii istorici susțin că prima biserică ar data din 1787, distrusă din ordinul Împărătesei Maria Tereza, care a eliminat numeroase schituri și biserici din Transilvania. Totuși, izvorul din pădure era vizitat frecvent. În 1870 un cetățen neamț din Sântana a ridicat o troiță, „Crucea Oarbei”, lângă izvorul cu apa care i-a vindecat fata oarbă. La începutul secolului XX un învățător din Otlaca, localitate în vecinătatea Șiriei, împreună cu elevii săi veneau adesea la izvor unde se rugau și se spălau cu apa izvorului. În timp profesorul a devenit preot. A făcut numeroase cereri Episcopiei Aradului și, în 1920, a primit autorizația să țină slujbele lângă izvor. Adunându-se la ceste slujbe tot mai mulți enoriași între 1931-1932 s-a construit schitul și în 1934, o clădire mică de locuit. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ducându-se lupte grele în perimetrul schitului, acesta și-a întrerupt activitatea până în 1985. Din 1986 s-au refăcut schitul, izvorul a fost amenajat și s-a construit o biserică pe locul celei vechi, deteriorată În 1992 s-a construit mai jos de schit o gospodărie și o biserică care, în 2000, a fost făcută mânăstire, primind denumirea de Feredeul din Vale și schitul Feredeul din Deal. În mânăstire trăiesc 8 călugări, 7 în feredeul de Jos și 1 la schit.

La Feredeul din Vale am găsit parcarea goală. Clădirea de lângă biserică parcă era nelocuită. Nu am întâlnit pe nimeni, doar un iepuraș care se odihnea la umbră. De fapt era o liniște totală care ne-a alungat tristețea acumulată la Căsoaia.

Pe un drum bunicel am rulat 4 km până la Schitul Feredeu, Feredeul din Deal.

Fapt ce ne-a mirat a fost că biserica era deschisă fără a fi cineva acolo. În general, în orașe, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în cadrul slujbelor.

Lângă biserică se afla izvorul cu troița alăturată și în fața lui, bănci de lemn pentru enoriașii ce veneau aici la slujbe. Un cățel prietenos ne urmărea discret.

Se spune că apa izvorului nu se alterează în timp. Prietenele mele și-au umplut câteva sticle pentru acasă. Noroc că nu au remarcat locuitorul de lângă izvor pentru că ar fi tras o sperietură strașnică. Un șarpe încolăcit parcă păzea apa „sfântâ”.

Cam asta a fost duminica de august.

Citește și Cetatea Șiria, județul Arad

Krk, Croația

Publicat pe 31 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Spre insula Krk am trecut podul de beton de la Kraljevica, lung de 1,8 km, construit în 1980, pentru a lega insula de continent.

Denumită și Insula de Aur sau, în perioada romană,Veglia, a fost locuită din perioada neolitică. A fost cucerită de romani, orașul Krk, situat într-un golf important strategic, a devenit municipiu. Când imperiul s-a împărțit, a aparținut de Imperiul Roman de Răsărit. În acea perioadă, în timpul războiului civil de la Roma (50 î. Hr.), s-au ridicat ziduri de apărare. Au fost consolidate în sec. II d. Hr. pentru a rezista atacurilor quadiilor și marcamanniilor.

Orașul Krk este situat într-un golf larg al versantului sud-vestic, la Marea Adriatică, unde s-a dezvoltat un port pentru ambarcațiuni.

Deși este cel mai mare oraș al insulei Krk are doar aproximativ 6.000 de locuitori, fiind actual destinat activităților comerciale, în zona nouă și turismului, în zona veche.

Am pornit să explorăm orașul vechi. Am străbătut faleza până într-o zonă plină cu tonete, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am intrat pe străduțele înguste ale vechii cetăți pentru a vedea Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Krk, construită în sec. V sau sec. VI, prima mențiune documentară datând din 1186. În timp a fost refăcută de mai multe ori. Este legată printr-un portic de Biserica „Sf. Chirilius” (Sv. Kvirin) construită în sec. X-XII, în interiorul căreia se găsește Muzeul Eparhial cu o colecție impresionantă, dintre care un Crucifix din sec. XIV și o icoană lucrată în argint din sec. XV. Este singura biserică creștină creată în Croația. În cadrul acestui complex există, de asemenea, Biserica „Sf. Margareta” și un turn de clopot.

Am pornit pe străduțele din spatele catedralei unde se afla al doilea obiectiv important, Castelul Frankopan, construit între secolele XII-XV, tot din calcar. Și-a luat numele de la familia Frankopan. Contele a condus insula între 1118-1480 până a intrat sub controlul Republicii Veneția. O atestă leul de San Marco încastrat pe turnul rotund al castelului. Cel mai vechi este un turn pătrat, construit în sec. XII, în care se găsește sala de judecată. Castelul a fost completat treptat și restaurat în 1480 și 1600.

Am trecut printr-o portiță și am ajuns la malul mării lângă un turnul cilindric, construit în epoca venețiană, păstrat intact. Zidurile se prelungeau pe marginea mării.

Am revenit și am urcat pe străduțele pietruite și înguste. Pe unele erau inscripții cu referiri istorice. O stradă spre poarta de nord era denumită „Sf. Iosif” după capela cu același nume ce se afla aici.

Am ajuns în zona unde în trecut se afla Poarta de sus, apoi în Piața Călugărilor Glagolitici, denumită și „Micul Vatican”, deoarece această zonă a fost continuu loc sfânt. Aici era Mânăstirea Franciscană menționată ca datând din 1277. Făcea parte din zidul de nord.

Am văzut Biserica „Sf. Francisc”, veche din sec. XIII, la care s-a adăugat Clopotnița în sec. XVIII. În 1910 s-a construit aripa de est a mânăstirii ca Seminar. În Evul Mediu patricienii din localitate au construit capele dintre care 2 sunt păstrate, una fiind Capela „Sf. Anna”.

Lângă mânăstire au fost găsite Băile Termale de pe vremea romanilor.

Am trecut pe o altă stradă marcată, Londrona, cu numele de origine grecească (Androna).

Am coborât în micul port de unde, contra cost, ne-am înscris într-o croazieră, pentru a vedea insulele din împrejurimi.

Îndepărtându-ne de țărm, pe partea dreaptă am văzut un loc amenajat pentru campare. Erau numeroase rulote creând impresia existenței unui oraș pe roți. Am trecut pe lângă un far vechi îndreptându-ne spre Insula Cres. Speram să avem noroc și să putem vedea măcar un vultur griffon, pasăre pe cale de dispariție, ce trăiește acolo.

Dacă aveam un aparat fotografic performant puteam imortaliza mai mulți vulturi.

Am navigat spre Insula Plavnik, o insulă de aproximativ 8-9 km pătrați, nepopulată de oameni, dar casă pentru diferite specii de păsări ca vulturul cu cap alb, pescăruși, fazani și pentru rozătoare. Din 2010 insula este în curs de a fi declarată rezervație zoologică și botanică. Am aflat că în vechime aici se pescuia coralul roșu.

A început să plouă. Nici o problemă pentru noi, speram ca până la ultima destinație, localitatea Punat, să se oprească. La îndrumarea conducătorului vasului am aruncat în mare bucățele de pâine. S-a ivit de îndată un stol mare de pescăruși care s-au aruncat pe pradă.

Ne-am îndreptat spre localitatea Punat, o comună mică cu aproximativ 2000 de locuitori. Ploaia s-a oprit și în ora pe care am petrecut-o acolo am văzut condițiile de trai ale unei comunități mici.

Ne-am întors în Krk pe o rută mai scurtă. Păcat cu ploaia care ne-a sechestrat o perioadă de timp în spațiul închis al vaporașului.

Citește și Pula sau Pola, Croația

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Publicat pe 23 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o după amiază, sătule de oraș, am plecat spre Muntenegru, unde doream să ne cufundăm în frumusețile naturii. Am parcurs 215 km până în Serbia, la Belgrad, unde urma să înnoptăm. Pentru a ne dezmorți, după câteva ore de drum, am mers să vedem o parte din Cetatea Kalemegdan și panorama orașului în nocturnă.

Mergând spre hotel ne-au atras atenția două clădiri frumos iluminate. Am aflat că era vorba despre Palatul Prințesei Ljubice, construit în anul 1831, azi muzeu și clădirea Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Sârbe.

21 casa patriarhat bis. ortodoxa sarbe fbmw

Având un drum lung de parcurs, a doua zi am rulat prin Serbia și am făcut un popas lângă un lac artificial, pentru a lua masa de prânz. Vremea ținea cu noi și, de pe terasa restaurantului, am privit apele limpezi ale lacului.

Am trecut granița dintre Serbia și Muntenegru, graniță marcată de o bisericuță.

Ne-am apropiat de canionul Tara, pe care urma să-l traversăm. Canionul a fost săpat în timp de râul Tara în stâncile dure ale muntelui. Are o lungime de 82 km și adâncimea, în punctul cel mai jos, de 1300 m. Este cel mai adânc din Europa. Este traversat de Podul Durdevica, construit între anii 1937-1940. La vremea respectivă era considerat cel mai lung pod de beton din Europa, având lungimea de 365 m. Este prevăzut cu două benzi de circulație și câte o bandă pentru pietoni, de o parte și de cealaltă. Este format din 5 arcade alungite în jos și este situat la înălțimea de 170 m față de râu. Am trecut și noi podul și ne-am oprit pentru a savura panorama.

Erau amenajate și cabluri pentru amatorii de tiroliană. Pe râu se practicau rafting, caiac, etc.

La marginea parcării se aliniau magazine cu suveniruri, produse apicole, vestimentație populară, etc. Am continuat drumul prin canion minunându-ne de ce este în stare să facă natura. Fiind plin de curbe periculoase, am circulat cu viteză redusă. După fiecare cot apărea un alt versant de munte, unii golași, unii împăduriți în anumite zone, parcă apropiindu-se cele două părți deasupra apei ce curgea liniștită foarte, foarte jos. Pe parcursul canionului nu exista nici o parcare, astfel nu am putut fotografia prea mult, rămânându-ne doar amintirile înmagazinate în memorie.

Am părăsit cu regret canionul și, seara, după 465 km rulați, ne-am cazat în Cetinje.

Orașul a fost fondat în sec. XV. Principatul Zeta fiind în război cu imperiul otoman, regele Ivan I Crnojevic, în 1475, a mutat capitala într-un loc inaccesibil și i s-a construit curtea regală pe câmpia Cetinje. După 2 ani s-a înălțat și o mânăstire, iar orașul a devenit capitală și totodată un centru religios ortodox. Denumirea i-a fost dată după râul ce curge prin oraș. În 1493 călugărul Macarie a creat aici prima imprimerie slavă din Balcani în litere chirilice.

Spre sfârșitul secolului al XV-lea principatul Zeta a fost redus la un teritoriu muntos cuprins între râul Crnojevic și Kotor. În acea perioadă a început să fie denumit Muntenegru. Războiul cu otomanii a durat 25 de ani. În această perioadă orașul a fost atacat pe lângă turci și de venețieni, astfel că nu s-a mai dezvoltat. În 1669 Muntenegru și-a cucerit independența față de turci dar, în anii următori, aceștia au atacat Cetinje de 3 ori, într-o incursiune ajungând chiar până la porțile mânăstirii. Locuitorii orașului i-au dat foc, murind în incendiu atât ei cât și turcii atacatori, dar Cetinje nu a fost cucerit.

Începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea orașul a început să prospere, în timp devenind un centru spiritual, de cultură, a Muntenegrului. În această perioadă (1701-1704) a fost reconstruită Mânăstirea cu hramul „Sf. Petru de Cetinje”.

În 1838 a fost construită noua clădire pentru parlament și ca reședință pentru conducătorul Muntenegrului, numită Billiarda sau casa Biliardului. Denumirea a fost dată datorită primei mese de biliard din Muntenegru care a fost amplasată acolo.

Ulterior, în aceeași perioadă, s-a înființat prima școală primară obligatorie pentru fete și băieți, s-a construit primul hotel, „Lokanda”, s-au construit clădiri în care au funcționat ambasade ale principalelor țări, inclusiv clădiri destinate închirierii. Între 1863-1867 s-a ridicat Palatul Regal pentru regele Nicolai, care a locuit până în 1918, când a fost exilat.

În 1878 Congresul de la Berlin a recunoscut Muntenegru ca stat independent, Cetinje a devenit capitală europeană și în următorii ani a prosperat. În noiembrie 1918 Muntenegru a fost anexat Regatului Serbiei. În decembrie acesta s-a unit cu croații, slovenii și au format Regatul Jugoslaviei. Acesta a fost recunoscut oficial în 1922.

Între cele 2 războaie mondiale Cetinje și-a extins teritoriul și a devenit centrul regiunii Zeta, un centru puternic economic și cultural. În 1946 a fost instaurat un guvern comunist care și-a mutat sediul la Titograd (Podgorica), aceasta devenind capitala Republicii Populare Federative Jugoslavia, care în timp și-a schimbat de mai multe ori denumirea, ultima fiind Republica Federală Jugoslavia, în 1992. Era constituită din două republici: Muntenegru și Serbia. În toată această perioadă orașul Cetinje a început să decadă, deși potențialul economic și turistic era mare, ne mai având posibilitatea să se dezvolte. În anul 2006 Muntenegru și Serbia au devenit independete. Capitala Muntenegrului este la Podgorica iar în Cetinje, în Palatul Albastru, locuiește președintele țării.

Trecând pe o alee largă, aproape de hotel am văzut acest palat. Ni s-a părut ciudat că nu era păzit.

În apropiere am trecut pe lângă fosta Ambasadă a Angliei, azi Academia de Muzică.

Se pare că orașul era foarte modest, clădirile nefiind spectaculoase. Vis a vis de Muzeul Național, fostul Palat Regal al regelui Nicolai, trona, într-un mic părculeț, statuia lui Crnojevic, fondatorul orașului.

85 azi muzeul national, fost palat rege Nicolai

Ne-am îndreptat spre mânăstire. Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Vlahă sau Biserica curții. A fost refăcută ultima dată în 1864. În interior păstrează rămășițele primului voievod, Ivan Crnojevic, care a mutat capitala în Cetinje în 1490 și ale regelui Nikola I Petrovic Njegos, care a condus 50 de ani Muntenegru.

Am trecut pe lângă Fostul Palat și clădire a Parlamentului, Billiarda. În ea se găsesc Muzeul de Etnografie și Muzeul Njegos, cu arme, mobilier și costume de epocă.

103 muzeul Biljarda Spolja Petar II Petrovic Njegos

În față ni s-a arătat Mânăstirea „Sf. Petru de Cetinje”.

În interior am văzut fosta chilie a sfântului Petru. Acesta a luptat pentru unificarea triburilor muntenegrene. În muzeul mânăstirii se află moaștele mâinii Sfântului Ioan Botezătorul și o părticică din crucea lui Iisus. În interior nu am putut poza deoarece era interzis.

Am străbătut străzile orașului cu casele vechi, bine întreținute, vopsite în diferite culori, care ne-au creat o senzație de veselie.

Din Centije am rulat pe un drum foarte îngust, cu curbe dese, până în secolul XIX fostul drum de catâri ce lega orașul de alte centre comerciale. Deși erau doar 52 de km am făcut aproape 2 ore până în Kotor, un oraș, fostă cetate, situat într-un golf al Mării Adriatice, în nordul Muntenegrului, în apropiere de Croația.

Inițial zona a făcut parte din provincia romană Dalmația. A fost mult râvnită. A fost cucerită de venețieni, apoi, în secolul XV, de otomani. În acea perioadă numărul populației slave a început să crească, în secolul al XVII-lea devenind majoritară. Din acest motiv azi golful este cunoscut sub două denumiri, una italiană Bocche di Cattaro și una slavă, mai des întâlnită, Boka Kotorska.

Provincia a trecut în timp sub mai multe stăpâniri astfel în 1809 ca parte a Republicii Venețiene a trecut în Imperiului Francez. În 1815 a fost cedată Imperiului Habsburgic astfel o parte din populație a devenit catolică. După cel de Al Doilea Război Mondial a devenit parte din Muntenegru, una dintre cele 6 state ale federației jugoslave.

Golful face parte din cel mai sudic fiord din Europa, fiind punctul lui terminus. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO, fiind unul din cele 5 fiorduri din lume care au formă de fluture cu aripile desfăcute. Este înconjurat de munți abrupți, înalți până la 2000 de metri. Am avut ghinionul să ajungem pe ploaie. Zona este renumită că are vremea schimbătoare. Astfel nu am putut vizita fortăreața Sveti Ivan care se află pe un versant, la aproximativ 260 m deasupra mării și biserica existentă pe munte. Panorama trebuie să fi fost mirifică.

A doua zi, parțial SOARE !!!

Ne-am plimbat pe străduțele și prin gangurile fostei cetăți medievale, cu magazine de suveniruri, terase, cafenele. Am ieșit pe malul apei și am ajuns în Portul Kotor unde ancorează zilnic multe vase comerciale, de pasageri și se pot împrumuta bărci pentru navigație în golf. Timpul nu ne-a permis o excursie pe apă.

Am aflat că la Kotor a fost fondată prima scoală de navigație a țărilor slave și a fost desenată cea mai veche hartă a Mării Adriatice.

Din nou la drum spre ținta finală, localitatea Dubrovnik din Croația, unde intenționam să rămânem câteva zile la mare. Am rulat pe marginea fiordului. Din mers am văzut o biserică așezată aproape pe malul apei, mai multe zone în care erau amenajate crescătorii de stridii.

Am trecut pe lângă două insule situate în mijlocul apei. Pe fiecare era câte o bisericuță. Prima insulă, naturală, este insula Sfântul Gheorghe. A fost folosită ca cimitir pentru nobilii din Perast până în anul 1866, când a fost mutat. Biserica, încadrată de copaci, a fost ridicată în secolul IX de niște călugări benedictini. În decursul timpului o parte din biserică a fost dărâmată în urma unui cutremur, reconstruită și păstrează până azi înfățișarea originală. A doua, o insulă artificială, a fost construită de marinari, de-a lungul a 200 de ani. Ei duceau cu bărcile materialul de construcție. Este insula Maica Domnului de pe stâncă. Numele provine de la icoana Sfintei Fecioare Maria găsită de marinari pe o stâncă în sec. XV. În depărtare se vedea satul Perast.

129 în dr. insula Maica Domnului de pe stâncă

Cu regret am părăsit fiordul urmând ca, în curând, să ne despărțim și de Muntenegru.

Citește și „Dubrovnik, Croația”

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Publicat pe 16 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Dragomirești, oraș din anul 2004, este situat în județul Maramureș. Este străbătut de 2 râuri, Iza și Baicu. Pe drumul principal se află principalele clădiri administrative, școala, spitalul, biserici, magazine și un muzeu.

Biserica greco-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, reînființată în anul 1990

Am vizitat Muzeul Țărăncii Române. Am intrat pe poarta din lemn sculptat cu motive tradiționale maramureșene.

În curte am văzut un șir de statui sculptate în lemn, lângă ele, protejate, unelte vechi cu care se torcea lâna și se țeseau covoare.

Lângă prispa casei se afla un trunchi de copac pe care atârnau oale. Numărul oalelor arăta cât de înstărită era familia respectivă, iar culoarea oalei din vârful copacului, dacă era roșie, că exista în familie o fată de măritat.

În muzeu este amenajată o cameră în care sunt expuse costume populare, covoare țesute în casă, obiecte folosite în viața de zi cu zi, zestrea pe care o dădeau fetelor la căsătorie, etc.

Pe un perete sunt expuse măști confecționate din blănuri, piele, pânză, coarne, mărgele, etc., cu figuri hilare, triste sau grotești. Sunt folosite în mini spectacolele de teatru naiv, cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou, când se colindă din casă în casă. În zonă se spune că, de Crăciun, „se merge cu Viflaimul”.

Am trecut printr-un culoar de verdeață, apoi peste râul Iza. Pe deal am văzut că oamenii se ocupau, ca și în trecut, de adunatul fânului.

La invitația unei bătrâne, am intrat, curioase să vedem dacă păstra obiceiurile vechi sau și-a modernizat casa. Într-o ordine desăvârșită erau etalate toate „comorile” strânse de o viață. Ni s-a părut chiar mai frumos decât în muzeu.

Ne-a făcut fericite îmbrăcându-ne în portul popular.

Rătăcind pe străduțele orașului am văzut Biserica ortodoxă „Sfinții Români”. Este așezată pe o vatră veche unde a funcționat „Biserica Orantarilor”. În 1903 un număr mic de familii a trecut de la catolicism la ortodoxism și s-a sfințit o capelă, într-o casă de lemn. În 1907 autoritățile maghiare au recunoscut-o ca fiind parohie ortodoxă. Ruinându-se în timp, deoarece nu s-au mai ținut slujbe, în 2008 a fost demolată și construită o nouă biserică din lemn.

Am părăsit Dragomireștiul cu concluzia că demografic se înscria în denumirea de oraș, că ne aflam în acest secol puternic industrializat, dar, acolo, s-au păstrat tradițiile, îmbinate cu noul.

Pe traseul Moisei, Săcel, Dealu Ștefăniței, Romuli, Fiad, Telciu, după 50 km am ajuns în localitatea Coșbuc din județul Bistrița-Năsăud, unde, pe strada principală, se află Casa Memorială și Muzeul George Coșbuc. Inițial comuna Hordou, a luat numele poetul după moartea acestuia. Muzeul este casa în care s-a născut și copilărit poetul împreună cu părinții, cei 13 frați și bunicul său. În 1922, la 4 ani după moartea poetului, s-a pus pe zidul casei, de către un grup de profesori și studenți la medicină din Cluj, prima placă comemorativă. Casa a rămas în proprietatea familiei până în anul 1954 când a fost cumpărată de către statul roman. Grupul de redactori de la revista „Luceafărul” din Sibiu au transformat-o în primul muzeu de literatură din țară. Am rămas dezamăgite deoarece muzeul era închis. Am putut intra doar în curte, unde era amenajat un spațiu cu unelte vechi țărănești.

Am deviat puțin din drum până la Runcu Salvei pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. (1757)

De aici, după 51 km parcurși în mai mult de oră, drumul trecând prin munți, am ajuns la Dej, unde am făcut un foarte scurt popas.

Judecătoria Dej

Am trecut prin Gherla spre Cluj- Napoca.

Ne-a atras atenția un indicator spre localitatea Bonțida din județul Cluj, la doar câțiva kilometri de drumul principal, unde se află un castel. Trebuia să vedem dacă erau doar ruine sau s-a păstrat ceva intact.

Castelul Banffy a fost cunoscut ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Inițial, proprietarii moșiei, familia Banffy, au construit în secolele XV-XVI un conac , în forma literei „L”, l-au fortificat cu ziduri, 4 turnuri circulare și un turn înalt de pază la poarta de intrare, devenind castel. A fost avariat între anii 1704-1711, în timpul războiului de independență condus de Francisc Rakoczi al II-lea. Ulterior descendenții familiei au reconstruit și reparat castelul. Acesta cuprindea curtea de onoare alcătuită din manej, grajd, locuințele servitorilor și era decorat cu o galerie de statui. Au transformat și parcul dotându-l cu lacuri și fântâni arteziene.

În 1820 un descendent al familiei a dărâmat turnul înalt de la intrare și din materialul obținut a ridicat o moară de apă în folosul sătenilor, iar o parte din castel a transformat-o în stil neogotic. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost folosit ca spital militar, iar la retragerea trupelor germane, în 1944, a fost jefuit și incendiat. În anii de început ai comunismului (1950), prin naționalizarea clădirilor, o latură încă funcțională a fost transformată în sediul C.A.P., materialul din restul clădirilor ruinate a fost folosit de săteni ca material de construcție. Ulterior a fost folosit ca depozit de materiale de construcții, iar parcul pe post de pășune, copacii fiind folosiți ca lemn de foc. În 1999 a fost începută reabilitarea castelului, iar în 2008, actuala proprietară l-a concesionat pentru 49 de ani, pentru reabilitare și înființarea unui centru cultural de specializare.

Am intrat pe poarta, azi fără turnul înalt.

Spațiul larg era închis în partea stângă de fostele grajduri.

În partea dreaptă se înălța castelul cu capela atașată.

Am înconjurat o clădire pentru a vedea unul dintre turnurile circulare recondiționat și un alt turn în curs de reparare.

Spre ieșirea din curtea castelului am văzut un loc unde se recondiționau pereții și statuile păstrate.

Am privit cu nostalgie castelul și ne-am îndreptat spre Cluj-Napoca. Am oprit în centru doar pentru a face câteva fotografii.

Catedrala ortodoxă a Vadului Feleacului și Clujului ”Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1920-1930, catedrală din anul 1973

Am urcat și coborât pante cu priveliști minunate. Am trecut prin Izvoru Crișului, o localitate care este făcută, parcă, pentru comerțul stradal.

Trecând prin Huedin, Bologa, Poieni, după 2 ore și jumătate de condus de la castelul Banffy, ne-am oprit în localitatea Ciucea, pentru a vizita Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul terenului a ridicat un castel. În 1920, deși era în stare de degradare, a fost cumpărat de Octavian Goga, un poet român, politician de extremă dreaptă, ulterior prim ministru pentru o perioadă de timp. Era format dintr-un ansamblu de clădiri: Castelul cu metereze, Casa Albă în continuarea Casei Ady Endre, în care locuise acest poet, terenul împrejmuitor și un teren pe celălalt mal al Crișului Repede pe care a plantat pomi fructiferi. Pe rând a renovat clădirile. A etajat și extins castelul cu verande mari, a ridicat casa de pe stâncă cu rol de casă de vânătoare.

A cumpărat partea superioară a domeniului de la Biserica reformată, inclusiv o clădire din 1909 care a devenit mânăstire, iar casa de pe stâncă a fost locuită de îndrumătorul maicilor. A împrejmuit toate clădirile cu un gard de piatră și a finalizat toate lucrările în 1926.

Am văzut Conacul în care a locuit familia Goga, azi muzeu. În apropiere se află o fântână romană.

O parte din casa Ady Endre a fost destinată personalului auxiliar, cealaltă parte ca magazie și bucătărie. Casa albă era destinată oaspeților. Azi întreaga clădire este casă memorială Ady Endre și muzeu etnografic.

Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” a funcționat până în anul 1947, desființată de comuniști s-a redeschis în anul 1994, când, călugărițele au reparat-o, au amenajat chiliile și un paraclis.

În 1939 a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căpâlna județul Sălaj, biserică construită în 1575.

Octavian și Veturia Goga au hotărât ca mormântul lor să fie pe acest domeniu. În 1938, rămasă singură după decesul soțului, Veturia a început construcția locului de veci. În 1956, neajungându-i banii, a vândut moșia de peste Criș localnicilor și după 2 ani a reușit să o termine. În 1966 a donat întreg complexul statului român și după un an a fost transformat în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

Pe panta unui deal, în apropiere de mânăstire, se află Mausoleul iubirii, construcție de 8 m înălțime și 4 m lățime, în care au fost înmormântați ambii soți.

Cu părere de rău am părăsit aceste locuri, trecând în județul Bihor, traversând Oradea, apoi în județul Arad, îndreptându-ne spre casă.

Budapesta

Publicat pe 7 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am plecat într-un sfârșit de săptămână la Budapesta. De la Arad sunt doar 270 km pe autostradă.

Budapesta este capitala Ungariei, situată pe cele două maluri ale de fluviul Dunărea. A fost creată prin unirea a 3 orașe, Obuda, Buda, Pest, în 1873. În 1310 Buda a devenit reședința oficială a regelui maghiar. După două secole, în 1526, Buda a fost cucerită de turci, care au stăpânit-o 145 ani. În acea perioadă au fost construite cele mai multe băi ale orașului. În 1703 împăratul Leopold I a declarat orașele Pesta și Buda orașe independente, iar Buda a devenit capitala țării. În sec. XIX s-au unit într-un singur oraș, Budapesta.

Ne-am cazat la un hotel aflat în partea Buda, aproape de obiectivele turistice importante.

Ziua 1.

Prima zi din excursia noastră s-ar putea denumi „sus, jos”.

După ce am trecut pe lângă câteva clădiri administrative, am urcat peste 100 de trepte, până la intrarea în Cetatea Buda.

Am admirat clădirile vechi recondiționate, intercalate în unele locuri de clădiri noi.

Primul obiectiv ni s-a înfățișat, Biserica Sf. Matyas, sau Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, „Biserica Încoronării”.

Prima biserică a fost construită în 1015. O dată cu invazia mongolilor din sec. XIII a fost distrusă, apoi refăcută în sec. XIII-XIV. În timpul ocupației turcești din sec. XVI, a devenit moschee, destinația de biserică i-a revenit după retragerea acestora. A fost restaurată în sec. XIX și a fost destinată familiilor regale. Actual, în interior se află și Muzeul de Artă Bisericească.

Pe partea dinspre Dunăre se află Bastionul Pescarilor. Denumirea provine de la breasla care a apărat această porțiune a cetății în timpul Evului Mediu.

Între cele 7 turnuri legate prin bastioane și Biserica „Sf. Matyas” se află statuia regelui Ștefan I al Ungariei.

Bastionul a fost construit în sec. XIX, ruinat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și refăcut în anii ’40.

Am ocolit biserica și, la parterul Hotelului Hilton, am vizitat Muzeul de Marțipan.

La intrare se află un raion de comercializare a marțipanului, sub forma unor figurine, batoane, bomboane, etc., frumos ambalate.

Intrând în muzeu am rămas uluite. În vitrine mari, erau etalate diverse torturi, ce reprezentau biserici, clădiri, scenete, obiecte, toate lucrate minuțios în marțipan, probabil pe parcursul a luni de zile.

De aici se putea continua drumul până la Palatul Regal. Noi am coborât pe malul Dunării, lăsând în spate Bastionul.

Am urcat pe o altă intrare în cetate pentru a vedea Palatul Buda, azi Muzeu de Artă.

Am părăsit cetatea coborând pe malul Dunării.

O mică pauză de prânz și, ultimul urcuș, pe Dealul Gellert, înalt de 140 m desupra Dunării. Denumirea are o poveste. Se spune că episcopul Gerard (Gellert), venit din Italia în sec. XI, pentru a-i creștina pe maghiari, a fost băgat într-un butoi și rostogolit în Dunăre.

Dealul e acoperit, pe o mare porțiune de un parc, prin care am trecut și noi. De la vila Hegedus drumul a fost scurt până la vârful dealului.

Aici se află Fortăreața sau Citadela. A fost construită în 1854, ca loc strategic, de apărare. Era denumită de populație „Bastilia Budapestei”. De la sfârșitul secolului al XIX-lea a avut mai multe destinații ca închisoare, baterie anti aeriană, etc. În 1947 a fost construită Statuia Libertății, de către Armata Roșie sovietică, în cinstea victoriei din cel de Al Doilea Război Mondial, pentru eliberarea Ungariei de sub naziști.

Din anii 1960 Citadela a devenit un important obiectiv turistic al Budapestei. De aici se poate vedea panorama minunată a orașului.

Și, iar jos, prin parcul de pe deal, până în Piața Gellert, unde am văzut Hotelul Danubius și băile medicinale Gellert.

Vis a vis de hotel, săpată în stâncă, se află Biserica-grotă Sf. Gerard (Szikla Templom), în fața intrării statuia regelui Sf. Ștefan.

Biserica a fost construită într-o grotă naturală în 1935. Aparține Mânăstirii Pauline, ordin bisericesc ce își trage numele de la Sfântul Paul. Sub regimul comunist a fost închisă și călugării arestați. Abia în 1989 a fost redeschisă.

Am trecut Podul Libertății sau Podul Franz Joseph în piața Fovam. Podul a fost construit între anii 1894-1896. La capetele lui, pe 4 piloni, se află statui ale turului, o pasăre asemănătoare șoimului.

Am ajuns în dreptul Halei Comerciale Mari (Nagy Vasarcs), construită în 1897 ca vamă pentru marfa transportată pe Dunăre.

Deja se înserase și mai aveam de mers. Dacă tot erau aproape, am văzut Biserica Luterană și Muzeul Național.

Ne-am îndreptat, pe lângă Universitatea Eotvos Lorand, spre renumita stradă Vaci. În drum am intrat în Biserica Universității și am avut norocul să ascultăm finalul interpretării unui cor.

Aproape se situează Biserica „Sfinții Mihail și Gavril”.

Am parcurs strada Vaci, unde magazinele erau încă deschise.

Ne-am îndreptat spre Dunăre și am parcurs promenada pe timp de noapte. Am trecut pe lângă Podul Elisabeta. Acesta a fost construit între anii 1897-1903 și poartă numele reginei austro-ungare Elisabeta, denumită și Sissi.

Am ajuns în dreptul Podului cu Lanțuri sau Podul Szechenyi, după numele unui ilustru om de stat. Acesta a fost construit în 1849. Este un pod foarte lung, de 202 m.

Peste Dunăre se vedea, frumos iluminată, Cetatea Buda.

Am trecut în Buda și, pe malul Dunării, ne-am oprit la un ceai. Ne-am delectat cu priveliștea Parlamentului noaptea.

Ziua 2.

Mai aveam multe de văzut din ce ne-am propus, astfel, am pornit de dimineață la drum, știind că era și ziua întoarcerii acasă. Am străbătut un parc aflat aproape de hotel și am continuat drumul până la stația de metrou.

Uitându-ne, când în stânga, când în dreapta, la clădirile vechi, bine întreținute ne -am apropiat de ținta noastră.

Marea Sinagogă sau Marele Templu este cea mai mare sinagogă din Europa și a doua din lume. Are aproximativ 3000 de locuri pentru credincioși, împărțite pe sexe, pentru bărbați la parter și pentru femei în cele două galerii supra-etajate.

În 1845 a fost hotărâtă construirea unei sinagogi, care a fost realizată în 4 ani. În timp, pe lângă sinagogă s-au ridicat treptat Muzeul Evreiesc, Templul Eroilor evrei din Primul Război Mondial, s-a amenajat grădina fiind înconjurată cu o Colonadă dublă. A fost avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, apoi reconstruită în 1993-1996. Grădina a fost transformată în Cimitir.

Am continuat drumul printre clădirile vechi și am ajuns la parcul în care se află Roata Mare.

În apropiere, al doilea mare obiectiv al nostru, o biserică romano-catolică, Basilica „Sf. Ștefan”. Aceasta poartă denumirea după primul rege al Ungariei. Costrucția ei a început în 1851 și s-a încheiat în 1905. Pe fațadă prezintă numeroase statui ce reprezintă sfinți.

În interior se păstrează racla cu brațul drept al regelui, astfel au loc numeroase pelerinaje.

Am urcat o mulțime de trepte până în domul bisericii. La exterior este un coridor îngust pe care am putut să ne plimbăm și să savurăm panorama Budapestei.

Ne-am continuat drumul spre Palatul Parlamentului situat în Piața Kossuth.

Zona este înconjurată de palate și clădiri monumentale, unele dintre ele devenite muzee. Am imortalizat Muzeul de Etnografie și unul dintre militarii de gardă ai Palatului.

Clădirea Parlamentului este cea mai mare clădire din Ungaria și a 3-a din lume care găzduiește Adunarea Națională. A fost proiectată între anii 1885–1904 și finalizată în 1896. Construcția neogotică este înfrumusețată cu 242 sculpturi pe pereți, atât în exterior cât și în interior. La exterior, deasupra ferestrelor se află blazoanele regilor și ducilor. Cuprinde 691 camere, peste 200 de birouri și 13 lifturi. Are 10 curți interioare și 27 de intrări. În partea nordică, în Piața Szabadsag, se află un grup statuar, Monumentul eroilor sovietici.

Înconjurând clădirea, pe faleza Dunării am remarcat ceva neobișnuit, 60 de perechi de pantofi din fier prinși de dig. Este un memorial, ridicat în 2005, care evocă evreii uciși de fasciști în Al Doilea Război Mondial. În acea perioadă exista un partid fascist, puternic antisemit, Partidul Crucilor cu Săgeți, care jefuiau și ucideau evreii. Bărbați, femei, copii, erau aduși pe malul Dunării, erau obligați să se descalțe, apoi împușcați, astfel trupurile cădeau în fluviu. Pantofii, găsindu-se puțini de cumpărat, erau adunați și comercializați de aceștia pe piața neagră. Astăzi, la acest loc, se aduc flori și se aprind lumânări.

Plimbându-ne pe malul Dunării am ajuns la Podul Margareta (Margit). Acesta a fost construit în 1950 și renovat în anii 1980. El leagă Buda și Pesta de insula Margareta, spre care ne-am îndreptat și noi.

Insula Margareta se întinde pe 0, 965 km pătrați, între podul Margareta, la sud și podul Arpad, la nord și are aproximativ 2,5 km lungime. Poartă numele Margaretei, fiica regelui Bela IV, care s-a călugărit și a trăit pe insulă la o Mânăstire dominicană. Aici se găsea și o Mânăstire franciscană, ambele mânăstiri fiind distruse de invazia turcilor în sec. XVI. Se păstrează doar ruine din cele două mânăstiri.

Insula este considerată „paradisul spa“ al capitalei Ungariei, având peste 30 de piscine cu apă termală. De asemenea se găsesc cinema și teatru în aer liber, cafenele, restaurante, hoteluri, parcuri cu flori, fântâni arteziene. Am trecut pe lângă o mică grădină zoologică și am ajuns la Turnul de apă. A fost construit în 1911 cu scopul de a alimenta un hotel. Azi, aici au loc diferite expoziții și evenimente culturale. În jurul lui sunt amenajate cafenele. Se poate urca în turn pentru a admira panorama.

Turul insulei se poate face cu diverse vehicule închiriate sau pe pistele amenajate pentru biciclete și jogging. Este o destinație superbă pentru relaxare.

Am zăbovit puțin ascultând fântâna muzicală.

Ne-am îndreptat agale către hotel, oprindu-ne la un ceai, înainte de a părăsi acest frumos oraș.

Castelul Karolyi, Carei, Cimitirul Vesel din Săpânța și Sighetul Marmației

Publicat pe 4 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Obiectivul nostru era Cimitirul Vesel de la Săpânța, județul Maramureș. Aveam de parcurs 340 km pe ruta Arad, Oradea, Carei, Satu Mare, Livada, Negrești Oaș, Săpânța, așa că, am plecat dimineața devreme. După 3 ore ne-am oprit în centrul orașului Carei. Ne-a frapat un grup statuar enorm. Am aflat că este „Monumentul Ostașului Român”, sculptat de Vida Gheza și inaugurat în 1964.

În stânga lui se află Biserica ortodoxă „Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir”. Este construită între anii 1990-2007, în stil bizantin.

Am traversat bulevardul și am intrat în Parcul dendrologic al orașului, unde se află faimosul castel, azi muzeu. Ne-a întâmpinat bustul lui Alexander Karolyi.

Castelul Karolyi a fost construit în sec. al XV-lea, inițial ca o casă de locuit, apoi ca o cetate de apărare, cu fortificații și bastioane. A fost distrus și restaurat de mai multe ori. În secolele XVII și XVIII a fost sediul a numeroase întâlniri diplomatice. Aici s-a semnat Tratatul de Pace de la Satu Mare (1711). În sec. XVIII s-a renunțat la fortificații și bastioane și a început construirea unui castel cu scop rezidențial. Între anii 1892-1894 i s-a dat aspectul actual. În decursul timpului a avut mai multe utilizări ca sanatoriu, cazino, școală militară, spital militar, muzeu, bibliotecă orășenească.

Castelul este construit în stil baroc, cu formă dreptunghiulară. Prezintă patru fațade, turnuri și bastioane de diferite forme, asimetrice. Este înconjurat de șanțuri și înconjurat de un parc, amenajat în sec. al XIX-lea, după model englezesc.

Am continuat drumul și, după 36 km, am ajuns la Satu Mare, unde ne-am oprit în centru pentru a lua masa de prânz.

Aici se află Catedrala romano-catolică „Înălțarea Domnului”, construită în sec. XVIII, în stil baroc.

Spre Săpânța , la 23 km, se află localitatea Livada, unde am oprit, observând un indicator pe care scria Castelul Vecsey.

A fost construit în sec. XVIII, într-un parc cu arbori seculari. A fost construit cu trei nivele, dar, în urma unui incendiu din 1829, a rămas cu un singur nivel. A schimbat mai mulți proprietari, dintre care se spune că ultima a fost o baroneasă, cea mai bogată din zonă. Ea a locuit aici până în 1944. Castelul a fost sediul comandamentului armatei ruse, în timp, sediul mai multor instituții ale statului, apoi orfelinat, tabere de copii. Din 1999 castelul este o ruină care de abia mai „vorbește” despre istoricul său.

Întristate de soarta acestui castel, ne-am reluat traseul și, după 50 km, am oprit în centrul orașului Negrești-Oaș. Aici se află un părculeț unde este amplasat Muzeul Țării Oașului, vis a vis de Primărie. Muzeul este împărțit într-o Galerie de artă „Dr. Mihai Pop” și Muzeul satului oșenesc în care sunt expuse obiecte etnografice și artă populară.

Tot în centru se află, impunătoare, Catedrala ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”. Este o construcție nouă, ridicată între anii 1990-2002.

Am trecut muntele în județul Maramureș, pe un drum numai serpentine, cu panorame de vis și coborâre prin desișul pădurilor. 38 km și am ajuns la destinația finală, Săpânța. Comuna se află aproape de granița de nord a țării noastre cu Ucraina. Cum am intrat ne-au întâmpinat, de o parte și de cealaltă, etalate spre vânzare, diverse obiecte specifice zonei, cum ar fi „cerge”, ii, „staițe”, costume populare, etc. Am parcat și ne-am îndreptat spre ținta noastră.

Cimitirul Vesel din Săpânța a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1373. Este faimos pentru crucile sculptate în lemn de stejar, colorate cu pigmenți naturali, pe care sunt scrise epitafuri, cu o notă ironică, care laudă sau dojenesc viața decedatului. Primul epitaf datează din 1935. Imaginile de pe cruci se referă la viața, activitățile și chiar modul de deces al persoanelor, de exemplu vânător, bucătăreasă, pădurar, activități specifice zonei și secolului. Desenele de pe cruci sunt inspirate din decorațiile porților de lemn sau a țesăturilor textile din regiune.

Aceste cruci au fost sculptate, decorate și scrise de Stan Ioan Pătraș, un om simplu și foarte credincios. Se pare că, contrar ideii de sfârșit tragic, acesta a preluat atitudinea dacilor, veselă în fața morții, considerând că este doar o trecere în viața veșnică. Astfel, el a încercat să transpună viața decedaților într-un mod satiric, de unde i se trage și numele actual de cimitir vesel. Se află în jur de 800 de cruci, care, au devenit „obiecte de muzeu în aer liber”.

Ne-am întristat pentru că nu am putut vedea biserica în toată frumuseței ei, fiind în renovare.

Am ieșit din cimitir și ne-am îndreptat spre Casa memorială Stan Ioan Pătraș. Aceasta este azi locuită de Dumitru Pop Tincu, cel care, actual, continuă munca lui Stan Pătraș, dar, se poate vizita.

Părăsind Săpânța ne-am îndreptat că Sighetul Marmației, aflat la 20 km distanță. În drum am trecut prin comuna Sarasău unde am imortalizat Biserica greco- catolică, pentru noi o ciudățenie de construcție, fiind obișnuite cu stilurile arhitectonice vechi.

În Sighetul Marmației ne-am oprit în centru orașului unde am văzut fostul Cămin Cultural, azi cinematograf.

Lângă Piața Libertății se află Biserica catolică „Sf. Paul Borromeo”. Aceasta face parte dintr-un ansamblu, biserică, mânăstire, școală confesională, casă parohială, casa canonicilor, ansamblu construit în sec. XVIII de către călugării din ordinul minorit și călugării piariști.

În aceeași zonă se află și alte biserici.

Biserica ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” 1985

Biserica reformată, sec. XIV-XV

Am părăsit centrul, îndreptându-ne spre neamurile mele, la care ne-am cazat.

Am trecut pe lângă Biserica greco catolică „Christos Regele Universului”, în construcție începând cu anul 2011 și neterminată încă.

Bucuria revederii a fost mare. Trecuseră câțiva ani…

Citește și Prin Maramureș pe valea Izei

1 mai la Cracovia

Publicat pe 2 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Având liber de 1 mai și zilele următoare ne-am înscris într-o excursie organizată cu obiectivul Cracovia. Ne-am documentat ca de obicei și am aflat că orașul este al doilea ca mărime din Polonia și este unul dintre principalele centre economice. Este situat pe malul râului Vistula. Datează din sec. VII. A fost capitala Poloniei o perioadă lungă de timp, până în 1999 când a devenit reședința voievodatului Polonia Mică. Este singurul oraș al Poloniei care a scăpat de distrugerile celui de al doilea război mondial.

Ziua 1.

Distanța fiind lungă, de 660 km, am plecat din Arad foarte devreme dimineața. Am străbătut ușor Ungaria, până la Budapesta fiind autostradă. Am trecut în Slovacia, unde drumul plictisitor prin șesul Ungariei a devenit un drum pitoresc, prin peisaje frumoase de munte și orășele ca Banska Bystrica și Dolny Kubin. Trecând munții și totodată în Polonia, am coborât treptat până la Cracovia. Am ajuns în timp util, astfel, ca bonus din partea agenției de turism, am vizitat Mina de sare de la Wieliczka, situată la 15 km de Cracovia.

Mina, denumită și „Catedrala de sare subterană din Polonia” a fost inclusă printre primele obiective din lista UNESCO. A fost construită în sec. al XVIII-lea și a produs masiv sare până în 2007. De atunci, mare parte din mină a fost transformată în scop turistic, de relaxare sau pentru evenimente. Din 1964, s-a înființat, la dâncimea de 211 m și un sanatoriu pentru boli respiratorii. Din cei 300 km pe care se întinde, doar 3,5 km sunt deschiși pentru vizitare.

Am coborât 378 de trepte până la primul nivel. Am traversat galerii cu pereți de sare, apoi, pe rând, unele din sălile amenajate cu statuete din sare reprezentând munca minerilor, evenimente de epocă sau personaje istorice. De asemenea se găsesc lacuri saline, 3 capele și o Catedrală sculptate în sare de mineri.

Există și o legendă despre mină. O prințesă unguroaică, Kinga, logodidă cu contele Boreslaw, în drumul spre Polonia și-a aruncat inelul de logodnă într-o mină de sare. Ajunși la destinație a poruncit să se caute acel inel. Săpând, minerii l-au găsit în primul bulgăre de sare și l-au înapoiat prințesei.

Fiind seară, ne-am cazat la un hotel din Cracovia, de abia așteptând ziua următoare, în care ne vom desfăta cu frumusețile orașului.

Ziua 2.

Stația de autobuz era chiar lângă hotel, bilete la recepție, așa că, hai la drum !

Ne-am îndreptat către centrul istoric al orașului, Stare Miasto, înconjurat de Parcul Planty, care are lungimea de aproximativ 4 km. Acesta a fost amenajat, dub domnia lui Francisc I al Austriei, în locul fortificației ce înconjura orașul, formată dintr-un zid de apărare cu 46 turnuri și 7 porți de intrare, pe care a dărâmat-o, păstrând doar Poarta cu turnul Florian și încă 3 turnuri de pază.

Știind că a doua zi va fi paradă în piața centrală, Runek Glowny, am ocolit-o și am urmat un traseu făcut de acasă pentru a putea vedea cât mai multe.

Dacă aș relata istoricul și importanța fiecărei locații aș ajunge să scriu o carte despre acest oraș. Specific că am văzut o mulțime de biserici, muzee, cartierul evreiesc și, nu în ultimul rând, castelul Wawel. O să le vedeți conform itinerarului urmat.

Biserica „Sfânta Cruce” ( Kryza ) sec. XIV

Teatrul Național „Iuliusz Slowacki” sec. XIX, construcție baroc

Muzeul Czartoryski, fostul Palat de iarnă al familiei Czartoryski

Biserica „Schimbarea la față a lui Isus” (Cristo Transfigurato) (1728)

Biserica „Sfântul Marc Evanghelistul” 1263

Am trecut pe lângă Biserica reformată și am ajuns în Piața Szczepanski unde se află Palatul Sztuki.

La un colț al pieții am văzut Teatrul Național „Helena Modrzejewska”.

Pe o altă străduță am remarcat o altă biserică.

Biserica romano-catolică „Sf. Ana” construită în sec. XVII

După atâtea biserici, așezate aproape una de cealaltă, am ajuns la Universitatea Jagellonski. Costrucția ei a început în 1934 și era faimoasă pentru studierea matematicii, dreptului, astronomiei. Am vizitat Colegiul Maius în care azi se află diferite muzee.

Am trecut pe lângă Colegiul Nou și am intrat în parc.

Am continuat drumul pe lângă Biserica Franciscană, apoi pe lângă Muzeu de Arheologie. Am căutat un loc unde am luat prânzul, apoi o mică siesta se impunea.

Și, din nou la drum. Am ocolit castelul Wawel, pe malul Vistulei și, în sfârșit, iată cartierul evreiesc Kazimierz. Suburbia a fost înființată de Cazimir cel Mare în 1335. După un secol în Cracovia a izbucnit un incediu de proporții mari care a fost atribuit evreilor, astfel, regele Ioan Albert al Poloniei a mutat populația evreiască în Kazimierz, pe care l-au ocupat cam o cincime. La sfârșitul sec. al XVIII-lea, fiind sub ocupație austriacă, și-a pierdut independența și a devenit cartier al Cracoviei. Înainte de ocupația nazistă trăiau 68.000 de evrei. În timpul celui de al doilea război mondial au fost deportați în lagărele de concentrare naziste și, după încetarea războiului, au rămas doar câteva sute de supraviețuitori. Cartierul și-a păstrat însă structura deoarece naziștii doreau să înființeze aici „muzeul rasei dispărute”. Pe parcursul anilor s-a deteriorat, începând să se restaureze doar începând cu anul 1990. Astăzi se vizitează bisericile catolice, sinagogile, muzeele, se pot vedea case vechi, magazinele mici ce funcționau cândva aici, sau se pot savura mâncăruri tradiționale la una din multiplele terase.

Prima pe care am văzut-o a fost Biserica barocă „Sfinții Mihail și Stanislav” sau Biserica Piaristă, locul martiriului Sf. Stanislav, înconjurată de Mânăstirea Paulina , poartă și denumirea de „Skalka” (Mica Stâncă) A fost construită în sec. XVIII. În cripta sa sunt îngropați oameni iluștri de cultură ai Poloniei.

100 Church on the Rock Mihail si Stanislav fbmw

Biserica „ Sf. Katharina Margareta” a avut un destin tragic. De la fondarea ei în 1343 și până la forma actuală a trecut printr-un cutremur, o inundație, un incendiu, din nou un cutremur, totuși la jumătatea secolului al XIX-lea a început restaurarea ei, care încă nu s-a finalizat nici până acum.

Am continuat plimbarea pe malul Vistulei până la podul Pilsudski. (Joseffa Pilsudskiego)

Am vizitat Biserica „Ordinul Fraților Milostivi” , Ordin al Preasfintei Treimi, construită în sec. XVIII.

128a Church of the Holy Trinity of the Brothers fbmw

129 casa ordinului fratilor milostivi fbmw

130 house of the order of merciful brothers fbmw

Am ajuns în Piața Wolnica, unde se află clădirea fostei Primării, azi Muzeul de etnografie și folclor.

În apropiere am vizitat Basilica „Corpus Cristi”. Costrucția ei a început în anul 1335.

De aici am păstruns în porțiunea care a fost ocupată de evrei.

Sinagoga Înaltă (sec. XIV-XV)

Sinagoga Veche (1500-1600); acum este Muzeu al istoriei evreiești.

casele vechi recondiționate și restaurantul Ariel

străduță cu fostele magazine recondiționate în scop turistic

Sinagoga Templu (sec. XIX)

Obosite, dar foarte încântate de toate câte le-am văzut, ne-am întors spre centrul vechi, căutând un mijloc de transport spre hotel.

Biserica Misionarilor, romano-catolică, sec XVII

Ziua 3.

Cum autobuzul ne-a lăsat în apropiere am trecut prin Piața Jan Matejko unde se află un memorial al eroilor de la Grunwald și Biserica „Sf. Florian”.

Ne-am întors și am ajuns la Bastionul Barbacan. Acesta a fost ridicat în 1540 în scop de apărare. Însă, în acest scop, a fost folosit doar o singură dată, în 1656, în timpul invaziei Suedeze a Poloniei. În timpul celui de al doilea război mondial a fost distrus în mare parte. În anii 1950 a fost reconstruit, nu în totalitate, în scop turistic.

Am intrat în orașul vechi (Stare Miasto) prin Poarta Florian cu turnul de pază. Sf. Florian este socotit ocrotitorul Poloniei.

Am trecut pe lângă Biserica „Ion Baptistul și Ion Evanghelicul”, Biserica reformată și am ajuns în Piața centrală a Cracoviei, Rynek Glowny.

Aici se află renumita Sukiennice, Hala Postăvarilor, care, în sec. al XV-lea, era un important centru al comerțului internațional. Actual, în interior se găsesc numeroase magazine, iar la etaj Muzeul de artă.

De o parte a halei se află Turnul vechi al Primăriei (Wieza Ratuszowa).

De cealaltă parte, monumentul lui Adam Mickiewicz, un renumit poet și dramaturg polonez și Biserica „Sf. Adalbert” (St. Wojciech) sec. X.

Piața este înconjurată de clădiri rezidențiale și reședințe nobiliare.

În vecinătate, în Piața Maria, am vizitat Biserica catolică „Sfânta Maria”. A fost construită în sec. XIII-XIV. Prezintă 2 turnuri asimetrice, cel mai înalt, Turnul Goarnei, de 81 m. Interiorul a fost foarte întunecat astfel, nu am putut imortaliza altarul sculptat în lemn, ce reprezintă o carte deschisă în care sunt descrise scene biblice.

Ieșind, în partea dreaptă am văzut Biserica „Sf. Barbara” construită în sec. XIV.

Polonia sărbătorește în ziua de 2 mai, începând din 2004, Ziua Drapelului național, iar în 3 mai Ziua Constituției, care a fost adoptată în 1791. Astfel, pentru că era 3 mai, s-a desfășurat o paradă istorică care a înconjurat piața.

Ca peste tot în lume există oameni mulțumiți și nemulțumiți. După terminarea paradei a avut loc și un mic protest politic.

După paradă am plecat să vizităm castelul Wawel. În drum am văzut Biserica Dominicană „Sf. Treime”, construită în sec. XIII-XV. Nu am putut imortaliza interiorul deoarece se ținea slujbă.

Am trecut prin spatele Bisericii Franciscane și am văzut o clădire interesantă. Întrebând, am aflat că era Pavilionul Wyspianski, în care se desfășoară diferite expoziții și conferințe.

Înaintând spre castel, pe stânga, ni s-a înfățișat o biserică grandioasă, ce avea în fața ei înșiruite statuile celor 12 apostoli. Este Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” A fost construită la sfârșitul sec. al XVI-lea, inițial pentru a deservi Ordinul iezuit.

La câțiva metri de ea am văzut o biserică simplă, din piatră, Biserica „Sf. Andrei”, construită între anii 1079-1098. Este una dintre puținele biserici fortărețe din Europa care au supraviețuit în timp.

Lângă dealul Wawel, pe care se află castelul, am vizitat Biserica „Bernardino de Siena” În 1453 a fost construită o biserică din lemn, pentru o ramură reformată a franciscanilor, Bernadinos. Actuala biserică a fost ridicată în sec. XVII și forma de azi între anii 1758-1766.

Am urcat dealul spre Castelul Wawel.

Acesta a fost construit în sec. XVI din ordinul lui Cazimir al III-lea cel Mare. Ulterior, el a mutat capitala Poloniei la Varșovia, astfel castelul a fost lăsat în uitare. S-a deteriorat și mai mult sub invaziile suedeze. Ocupat ulterior de austrieci, în sec. al XIX-lea aceștia l-au transformat într-o fortăreață, construind ziduri și turnuri de apărare. La ordinul împăratului austriac Franz Joseph, fortăreața a fost părăsită de trupele militare. După primul război mondial castelul a fost folosit de guvernator, mai târziu de președintele țării., iar după al doilea război mondial a devenit muzeu național.

Prezintă o curte centrală pătrată în jurul căreia se află grupate, în 4 aripi, numeroase clădiri, astăzi muzee.

În jurul ei au fost contruite în timp mai multe clădiri, cu diverse stiluri arhitectonice, unele cu destinația de muzeu, altele fostele apartamente regale sau cu destinație de stat.

Catedrala Wawel „Sf. Stanislau”, prima construită în sec. XI și distrusă, reconstruită în sec. XII și distrusă de un incendiu, cea actuală construită în sec. XIV, este o biserică romano-catolică care a servit ca loc de încoronare a monarhilor polonezi și principalul loc de înmormântare al acestora. În timp i s-au adăugat mai multe capele. Capela cu cupolă de aur adăpostește mormintele fondatorului, Regel Sigismund II August, ale copiilor săi și Annei Jagiellonka.

La intrarea în Catedrală am remarcat statuia Papei Ioan Paul al II-lea, care a oficiat slujbe aici. În interior se păstrează sicriul de argint al protectorul național, sfântul Stanislau (Stanisław).

Părăsind cu regret castelul, ne-am oprit pe o terasă, de unde am văzut panorama unei părți din oraș situată pe malul Vistulei.

Am coborât prin Poarta Bernardinska, am trecut pe lângă pe lângă turnul Sandomierz și am nimerit printre numeroasele tarabe cu suveniruri și terase situate aici.

Am traversat iar Stare Miasto pentru a ajunge la stația de autobuz. S-a făcut din ce în ce mai frig. Nu ne-am așteptat în luna mai, dar am uitat că România este situată mai la sud și Aradul, în mod special, un oraș ferit de vremea rea. Am intrat în diversele magazine de suveniruri, atât pentru a ne încălzi puțin, cât și pentru a cumpăra câte ceva cu destinația acasă.

Apoi ne-am întors la hotel pentru o ultimă noapte în Cracovia.

Ziua 4.

Cu părere de rău am părăsit Cracovia cu făgăduința revenirii. Traseul de întoarcere trecea prin Zakopane, „Capitala de iarnă a Poloniei”, unde am făcut o scurtă pauză. Orașul e situat la poalele munților Tatra, aproape de granița cu Slovacia. E construit din clădiri tradiționale, majoritatea din lemn. Este un centru turistic renumit pentru sporturile de iarnă.

Trecând munții am intrat în Slovacia.

În mersul autocarului am văzut Castelul Orava.

Am ajuns la Dolny Kubin, de unde traseul a fost identic cu cel de la plecarea spre Cracovia, dar ceva mai scurt, cu aproximativ 60 km.

La revedere, ne vom întâlni în alte excursii.

Citește și Mânăstirea Jasna Gora, Polonia

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: castele

Mânăstirea Voivozi și Castelul Degenfeld, județul Bihor

Cardiff, Țara Galilor

Castelul Windsor, Anglia

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Krk, Croația

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Budapesta

Castelul Karolyi, Carei, Cimitirul Vesel din Săpânța și Sighetul Marmației

1 mai la Cracovia

Ziua 1.

Ziua 2.

Ziua 3.

Ziua 4.