Krk, Croația

Publicat pe 31 martie 2018 de monica frimu

Spre insula Krk am trecut podul de beton de la Kraljevica, lung de 1,8 km, construit în 1980, pentru a lega insula de continent.

Denumită și Insula de Aur sau, în perioada romană,Veglia, a fost locuită din perioada neolitică. A fost cucerită de romani, orașul Krk, situat într-un golf important strategic, a devenit municipiu. Când imperiul s-a împărțit, a aparținut de Imperiul Roman de Răsărit. În acea perioadă, în timpul războiului civil de la Roma (50 î. Hr.), s-au ridicat ziduri de apărare. Au fost consolidate în sec. II d. Hr. pentru a rezista atacurilor quadiilor și marcamanniilor.

Orașul Krk este situat într-un golf larg al versantului sud-vestic, la Marea Adriatică, unde s-a dezvoltat un port pentru ambarcațiuni.

Deși este cel mai mare oraș al insulei Krk are doar aproximativ 6.000 de locuitori, fiind actual destinat activităților comerciale, în zona nouă și turismului, în zona veche.

Am pornit să explorăm orașul vechi. Am străbătut faleza până într-o zonă plină cu tonete, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am intrat pe străduțele înguste ale vechii cetăți pentru a vedea Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Krk, construită în sec. V sau sec. VI, prima mențiune documentară datând din 1186. În timp a fost refăcută de mai multe ori. Este legată printr-un portic de Biserica „Sf. Chirilius” (Sv. Kvirin) construită în sec. X-XII, în interiorul căreia se găsește Muzeul Eparhial cu o colecție impresionantă, dintre care un Crucifix din sec. XIV și o icoană lucrată în argint din sec. XV. Este singura biserică creștină creată în Croația. În cadrul acestui complex există, de asemenea, Biserica „Sf. Margareta” și un turn de clopot.

Am pornit pe străduțele din spatele catedralei unde se afla al doilea obiectiv important, Castelul Frankopan, construit între secolele XII-XV, tot din calcar. Și-a luat numele de la familia Frankopan. Contele a condus insula între 1118-1480 până a intrat sub controlul Republicii Veneția. O atestă leul de San Marco încastrat pe turnul rotund al castelului. Cel mai vechi este un turn pătrat, construit în sec. XII, în care se găsește sala de judecată. Castelul a fost completat treptat și restaurat în 1480 și 1600.

Am trecut printr-o portiță și am ajuns la malul mării lângă un turnul cilindric, construit în epoca venețiană, păstrat intact. Zidurile se prelungeau pe marginea mării.

Am revenit și am urcat pe străduțele pietruite și înguste. Pe unele erau inscripții cu referiri istorice. O stradă spre poarta de nord era denumită „Sf. Iosif” după capela cu același nume ce se afla aici.

Am ajuns în zona unde în trecut se afla Poarta de sus, apoi în Piața Călugărilor Glagolitici, denumită și „Micul Vatican”, deoarece această zonă a fost continuu loc sfânt. Aici era Mânăstirea Franciscană menționată ca datând din 1277. Făcea parte din zidul de nord.

Am văzut Biserica „Sf. Francisc”, veche din sec. XIII, la care s-a adăugat Clopotnița în sec. XVIII. În 1910 s-a construit aripa de est a mânăstirii ca Seminar. În Evul Mediu patricienii din localitate au construit capele dintre care 2 sunt păstrate, una fiind Capela „Sf. Anna”.

Lângă mânăstire au fost găsite Băile Termale de pe vremea romanilor.

Am trecut pe o altă stradă marcată, Londrona, cu numele de origine grecească (Androna).

Am coborât în micul port de unde, contra cost, ne-am înscris într-o croazieră, pentru a vedea insulele din împrejurimi.

Îndepărtându-ne de țărm, pe partea dreaptă am văzut un loc amenajat pentru campare. Erau numeroase rulote creând impresia existenței unui oraș pe roți. Am trecut pe lângă un far vechi îndreptându-ne spre Insula Cres. Speram să avem noroc și să putem vedea măcar un vultur griffon, pasăre pe cale de dispariție, ce trăiește acolo.

Dacă aveam un aparat fotografic performant puteam imortaliza mai mulți vulturi.

Am navigat spre Insula Plavnik, o insulă de aproximativ 8-9 km pătrați, nepopulată de oameni, dar casă pentru diferite specii de păsări ca vulturul cu cap alb, pescăruși, fazani și pentru rozătoare. Din 2010 insula este în curs de a fi declarată rezervație zoologică și botanică. Am aflat că în vechime aici se pescuia coralul roșu.

A început să plouă. Nici o problemă pentru noi, speram ca până la ultima destinație, localitatea Punat, să se oprească. La îndrumarea conducătorului vasului am aruncat în mare bucățele de pâine. S-a ivit de îndată un stol mare de pescăruși care s-au aruncat pe pradă.

Ne-am îndreptat spre localitatea Punat, o comună mică cu aproximativ 2000 de locuitori. Ploaia s-a oprit și în ora pe care am petrecut-o acolo am văzut condițiile de trai ale unei comunități mici.

Ne-am întors în Krk pe o rută mai scurtă. Păcat cu ploaia care ne-a sechestrat o perioadă de timp în spațiul închis al vaporașului.

Citește și Pula sau Pola, Croația

Split și Zadar, Croația

Publicat pe 1 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Split, cu aproximativ 200.000 de locuitori, este al doilea ca mărime din Croația. În anul 295, la ordinul Împăratului roman Dioclețian, a început construirea unui palat, care a durat 10 ani. A fost folosită piatră din cariera de la Brac. În anul 305 acesta a abdicat. Fiind bolnav s-a retras în acest palat unde a trăit până la moartea sa.

Palatul cuprindea apartamentele imperiale care, spre mare, aveau o galerie de arcade cu 3 loggia. În rest era înconjurat de ziduri cu turnuri defensive, și prevăzut cu 4 porți de acces- Porta Aurea, Porta Argenta, Porta Ferrea, Porta Aenea. În centrul palatului se afla o piațetă în jurul căreia s-au construit Templul lui Jupiter, Templul lui Venus, Templul zeiței Cibelis și Mausoleul, în care Dioclețian a fost înmormântat. Au fosrt construite încăperi pentru armată, pivnițe, etc., în total 220 de încăperi. Palatul a funcționat ca reședință oficială a administrației provinciale până în secolul VI. S-au construit primele locuințe, inițial în interiorul zidurilor, apoi s-au extins și afara lor, orașul fiind un centru comercial puternic dezvoltat, mai ales prin manufactura de textile. În sec. VII, fiind atacat de avari, palatul a fost abandonat. Aici s-au adunat refugiații romani, astfel orașul mărindu-se. Între secolele XII-XIV orașul s-a dezvoltat rapid. În 1420 cetatea fost cucerită de armatele venețiene. Sub puterea Veneției a rămas până în sec. XVIII, perioadă în care s-a contruit un nou sistem de apărare. Republica Veneția căzând, a intrat sub dominația Imperiului Austro-Ungar și a urmat istoria întregii țări, azi Croația fiind stat independent.

În 1979 centrul vechi istoric și Palatul Dioclețian au intrat în patrimoniul cultural mondial UNESCO.

Am parcat pe Riva, faleza largă de pe malul mării Adriatice și am intrat în orașul vechi unde am străbătut străduțele înguste și întortocheate.

Am ajuns în Piața Fructelor (Vocni Trg) unde am văzut Castelul Venețian și, alăturat, un turn octogonal, construit în sec. XV ca turn de protecție.

Am trecut pe lângă Palatul Milesi (construit în sec. XVII) în fața căruia de afla statuia poetului național Marko Marulic.

De aici am mers în Piața Poporului în care se află printre alte clădiri câteva mai importante ca Primăria venețiană cu loggia (sec. XV), Palatul Karepic (sec. XVI) și Palatul Pavlovic.

Ne-am îndreptat spre Poarta de Fier. Deasupra ei se află Campanila unei biserici, „Sf. Teodor” (sec. XI).

Trecând pe lângă Templul lui Jupiter, transformat în sec. IX în Baptisteriul „Sf. Ioan” din care s-au păstrat doar câteva componente, am ajuns în curtea palatului, numită din sec. XX Peristil, datorită celor două colonade care o mărginesc.

În colțul de sud-est am văzut Mausoleul lui Dioclețian înconjurat de 24 de coloane, unele din marmură roșie. Din sec. VII a fost transformat în Catedrala „Sf. Domnius” (Sv. Duje), închinată Fecioarei Maria. În sec. XIII a fost construită Campanila catedralei, un turn monumental.

La vestibulul mausoleului (Prothyron) sau pronaosul catedralei, la nivelul fațadei, s-au construit două capele albe.

Pe sub acesta am coborât în sălile subterane care au avut rol de magazii, pivnițe. Se întindeau sub toată suprafața apartamentelor imperiale și aveau ieșire spre mare prin Poarta de Bronz, destinată doar acestora. În subterane am găsit amenajate o mulțime de magazine, spațiul având actual destinație comercială.

Am ieșit în Peristil și am mers pe strada lui Dioclețian până la poarta nordică, Poarta de Aur, poartă dublă. Deasupra ei, în sec. XII a fost construită Capela „Sf. Martin”.

Am observat că se păstrează, bine conservate, zidurile de apărare din această parte.

Peste drum am văzut un parc în care se înălța un turn, Campanila Capelei „Preafericitul Arnir” (sec. XVIII), care aparținea Mânăstirii benedictine, astăzi în ruină.

Am înconjurat zidurile până pe Riva, faleza superbă la marea Adriatică.

Am văzut vasele, mai mari sau mai mici, ancorate în Portul Split. Este portul pentru vasele de transport, feriboturi, terminalele de marfă fiind situate în zonele industriale. Portul s-a dezvoltat mult în sec. XIX când orașul a început să se redreseze după apartenența la multe imperii, devenind necesare construirea de noi diguri, terminale, el făcând și legătura cu insulele înconjurătoare.

Ne-am odihnit puțin pe Riva, urmărind vasele care veneau și plecau, urmând să părăsim și noi în curând orașul.

Plecând din Split, după 144 km am oprit în orașul Zadar. A fost construit pe un promontoriu în Marea Adriatică, separat de continent printr-un șanț adânc. A fost cucerit de iliri, apoi de romani care au construit o colonie Julia Jader, după tipul roman, cu străzile drepte, un Forum, un apeduct lung de 40 km, etc. Din sec. VIII până în sec. XI a fost capitala temei bizantine din Dalmația. Între secolele XI-XIII a aparținut Regatului Croat. În 1409, disputat de unguri și venețieni, cei din urmă cumpărându-l pentru 100.000 de ducați, l-au fortificat, orașul a devenit un port important și totodată un nod socio-economico-cultural. Un exemplu este Cafeneaua Forum dechisă în 1730, care funcționează și astăzi. În 1797, Republica Venețiană destrămându-se, Zadar a trecut sub puterea austro-ungară. O dată cu războaiele conduse de Napoleon a fost o scurtă perioadă de timp sub dominație franceză (1805-1813), apoi a fost integrat iar în Imperiul Austro-Ungar. În acea perioadă s-au făcut modificări astfel, fortificațiile au fost transformate în promenade, păstrându-se doar pereții exteriori ai cetății. După Primul Război Mondial, din 1918 până în 1945, a aparținut Italiei, devenind un port marcant și un oraș comercial foarte bine dezvoltat. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial au fost distruse aproximativ 80% din clădiri. Au supraviețuit o parte din Forumul Roman și Apeduct, Biserica „Sf. Donatus” și clădiri din oraș. Fiind un nod important între coastă și uscat și apartinând Italiei, a foat asediat de sârbi pentru a împiedica legăturile cu Zagreb. După război a aparținut Jugoslaviei, iar din 1991a fost anexat Croației.

Este un oraș mic, în partea nouă dezordonat ca arhitectură, cu aproximativ 75.000 de locuitori, majoritatea catolici având în vedere istoricul său. Este punctul de plecare spre insulele Pag și Dugi Otok. Și actual are cea mai mare piață de pește din regiune. Tot timpul au loc evenimente culturale, festivaluri, concerte și străzile sunt pline de tineretul universitar.

Am trecut un pod pe lângă un mic port, Fosa, plic cu ambarcațiuni mici. Am intrat în orașul vechi prin Poarta Kopnena. Aceasta a fost construită de italieni în anul 1543 din materialele unui arc de triumf roman, pentru a sărăbători victoria de la Lepanto împotriva turcilor. Ca ornamente are la exterior Leul Sf. Marcu, emblema Veneției și la interior Sf. Cristofor călare, sfânt care patronează orașul.

311 poarta Kopneva ne-am pierdut de grup

Am intrat într-o piață largă, Forumul Roman, fostă piață publică, construită în secolul I înainte de Hristos. În partea dreaptă am văzut un turn înalt și lângă el o biserică cu arhitectură ciudată, Biserica „Sf. Donat”. A fost construită sub numele de Biserica „Sfintei Treimi”, între secolele VIII-IX, când Donato di Zara, un sfânt dalmatin, devenit episcop și diplomat, a fost creditat. S-au folosit materiale provenite de la fostele clădiri ale Forumului Roman. După moartea sfântului, acesta a fost îngropat în biserică și, în urma ocupației franceze, oasele au fost transferate în Catedrala „Sf. Anastasia”, unde se găsesc și în prezent. Italienii au schimbat numele bisericii în „Sf. Donato”.

Este cea mai mare clădire preromantică din Croația. Are înălțimea de 27 m. Interiorul este perfect circular, prezintă două nivele cu cupola centrală și împrejur firide semicirculare și are o acustică extraordinară. În timp a avut mai multe utilizări astfel sub venețieni, francezi și austrieci a fost depozit, când Zadar a fost anexat Iugoslaviei a fost Muzeu Arheologic, în prezent este utilizată ca loc pentru concerte, în cadrul Festivalului Internațional de Muzica Renașterii Medievale, datorită acusticii extraordinare.

Am ocolit biserica pe lângă turnul care era clopotnița catedralei. Construcția lui a fost începută în sec. XV și terminată de abia în sec. XIX. Se puteau urca cele 179 de trepte din interiorul lui pentru a vedea panorama. Lângă el Catedrala „Sf. Anastasia”, a fost construită în secolele XII-XIII pe locul unei biserici paleocreștine.

Depășind-o, am ieșit într-o piațetă în care, solitar, se afla un stâlp. Am aflat că în epoca romană era prevăzut cu inele mari din fier de care erau legați hoții și femeile adultere, de unde și denumirea de „Stâlpul Infamiei”. Peste clădiri se vedea turnul Bisericii „Sf. Ilie”.

Am ieșit în Forum. În față am văzut Muzeul de Arheologie (1832) și, lângă el, Biserica „Sf. Maria”. A fost ridicată în anul 1091 fiind fondată de Cika, o femeie de viță nobilă din Zadar, pe lângă o Mânăstire Benedictină, una dintre multele mânăstiri ridicare de acest ordin pe coastele Dalmației. Se spune că mânăstirea a fost închisă doar în timpul bombardamentelor nemțești din 1943 când a fost puternic afectată. Doar în 1970 s-au întors maicile în mânăstirea parțial refăcută și și-au reluat activitățile. Colecția de obiecte religioase, majoritatea aparținând benedictinilor, a scăpat pentru că a fost ascunsă de maici într-o groapă secretă din turnul bisericii. Muzeul are o expoziție permanentă „Aurul și argintul Zadarului” în care acestea pot fi văzute.

Am ieșit pe faleza largă de la malul mării și ne-am îndreptat, printre mulțimea de turiști, spre Orga Mării și Salutul Soarelui. De o parte era marea liniștită, de cealaltă parte clădiri de locuit cu spații de joacă pentru copii.

Sunt două opere tehnologice ale arhitectului Nikola Basic. Orga mării (Morske urgulje) a fost confecționată dintr-un sistem de 35 tuburi poziționate sub scările ce coboară în mare. Sub acțiunea valurilor cântă diferit, în funcție de tăria și frecvența acestora, creând senzația că însăși marea oferă recital. Salutul soarelui (Pozdrav Suncu) este un disc de 22 m format din 300 de panouri solare care reprezintă soarele și primele 3 planete solare. Panourile, care au captat energia solară în timpul zilei, o eliberează spre seară creând senzația că soarele e tot acolo, la asfințit. Din păcate nu am putut vedea cum soarele salută marea la asfințit fiind plecate deja din Zadar.

Ne-am întors spre orașul vechi unde am străbătut străduțele înguste cu multe magazine de suveniruri, articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, alternând cu restaurante, cafenele și, multe, multe gelaterii care atrăgeau atenția prin diversitatea și aranjamentul sortimentelor.

Am părăsit acest oraș micuț dar plin de istorie urmând excursia noastră prin Croația.

Citește și Parcul Național Plitvice Jezera, Croația

Dubrovnik, Croația

Publicat pe 25 februarie 2018 de monica frimu

Orașul Dubrovnik, numit și perla turismului croat, se află în regiunea Dubrovnik-Neretva din Croația. A fost fondat prin unirea a două mici orășele: Laus, o mică insulă unde trăiau refugiații italieni din orașul Epidaurum, unde au format orașul Raguza și Dubrava, o așezare a imigranților slavi, între ele afându-se o strâmtoare. Treptat strâmtoarea a fost umplută cu pământ, devenind piața și strada centrală. Dubrava s-a extins și, prin unirea lor, au format cetatea Raguza, cu forma de guvernământ Republică. Acesta era punctul de plecare al cruciadelor pentru ocuparea de noi teritorii. Între secolele XV-XVI s-a dezvoltat mult, devenind o mare putere economică, mai ales prin comerțul maritim, rivalizând chiar cu Republica Veneția. Fiind bine apărată și poziționată, primid provizii de pe mare, nu a putut fi cucerită nici de invazia turcilor, în sec. XV, aceștia ocupând o mare parte din Europa.

Orașul era condus de aristocrație și se ținea cont de clasa socială. Astfel, căsătoriile dintre clase sociale diferite erau interzise. În sens opus, Guvernul, fiind liberal, în 1418 a abolit sclavia și a fost primul stat care a recunoscut independența noului stat format, Statele Unite ale Americii.

În oraș au fost construite sisteme de canalizare și spitale, mai puțin întâlnite în acea perioadă în marile orașe din Europa. În 1464, în timpul construcției turnului Minceta, resursele de piatră s-au terminat. S-a dat un decret prin care fiecare vizitator al orașului să vină cu o piatră de dimensiunile corpului său.

Un cutremur mare de pământ, în 1667, a distrus mare parte din palatele și bisericile orașului, care, ulterior, au fost reconstruite. În timpul războaielor lui Napoleon și-a pierdut independența, trecând sub dominație franceză (1806-1814), apoi a devenit parte a Regatului Dalmației condus de monarhia austro-ungară. În 1918 a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, când și-a schimbat denumirea în Dubrovnik. În 1929 făcea parte din noua Republică Jugoslavia.

În 1979 a fost inclus pe lista UNESCO. Din păcate multe dintre monumente au fost aproape distruse, în 1991, sub asediul trupelor sârbe care a durat 80 de zile. Au scăpat neatinse palatele, catedrala și bisericile baroce.

Patronul spiritual al orașului este Sfântul Blasiu (Sveti Blaho), la care se organizează procesiuni mari.

Am parcat în oraș și ne-am îndreptat spre cetate.

Am trecut un pod peste vechiul șanț de apărare, spre Poarta Pile, pe care am văzut statuia Sfântului Blaise. Aceasta era poarta exterioară (1537), pe care depășind-o, am ajuns într-o piațetă. De aici am cotit, am coborât niște trepte și am pășit prin poarta interioară (1438) în cetate.

Prima construcție care ne-a ieșit în față a fost Fântâna Mare a lui Onofrio (1438), fântână cu apă potabilă, loc de odihnă și relaxare.

Pe partea stângă am intrat în Biserica „Sf. Salvator”, biserică aflată lângă Mânăstirea Franciscană fondată în 1315. În cadrul mânăstirii se află un muzeu cu artă religioasă, cel mai important exponat fiind o Biblie din sec. al XVI-lea. Aici se afla cea mai veche farmacie din lume (1317).

Lângă biserică am cumpărat biletul cu care puteam urca pe zidurile cetății, bilet cu oră fixă. Între timp am vizitat cea mai mare parte din cetate. În față se desfășura Stradun, un bulevard pavat cu marmură, șlefuită de trecerea timpului, plin cu cafenele, magazine cu suveniruri, bănci, agenții de turism, restaurante, una lângă cealaltă, de-a valma. Îmi imaginam acest tumult transferat în perioada de formare a străzii…

Am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Blaise” (1705-1717) în care se află statuia din aur a sfântului.

Am ajuns în Piața Luza. În față am văzut Turnul cu ceas, înalt de 35 m și Loggia. Turnul a fost construit de meșteri locali în 1444. A fost prevăzut cu două siluete sculptate în lemn care s-au deteriorat în timp. Au fost înlocuite cu două chipuri de bronz, Maro și Baro care, datorită aerului sărat al mării s-au oxidat și au căpătat culoarea verde. Forma actuală de „Octopus” i-a fost dată în sec. XVIII de un călugăr franciscan care a reparat ceasul din turn. Împreună cu sfera din bronz arată fazele lunii. După o restaurare, în 1928 s-a instalat în vârful turnului un clopot vechi din 1506. În stânga turnului, Palatul Sponza, construit în sec. XVI, a fost sediu de bancă, a arhivelor naționale ale Croației, azi al diferitelor expoziții. În mijlocul pieței se afla o coloană din piatră, Columna lui Orlando, unde se adunau cetățenii pentru a afla noile decrete, proclamații etc.

În dreapta turnului se afla Fântâna Mică a lui Onofrio.

Vis a vis de Palatul Sponza, construită pe ruinele a două biserici, se afla Biserica „Sv. Vlaho” sau Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”. Prima biserică a fost înființată în sec. XII de Richard Inimă de Leu. Pe locul ei, în sec. XIV s-a construit o catedrală în stil romanic. Aceasta a fost distrusă într-un cutremur și, în 1671, s-a început construcția actualei catedrale, finalizată în 1713. În interior se pot admira lucrări ale pictorilor italieni și o trezorerie cu o colecție de aproximativ 200 de relicve.

În apropiere se aflau Palatul Guvernatorilor și Palatul Rector, ambele construite în sec. XV. Palatul Rector a servit cândva drept sediu al guvernului, acum fiind Muzeu de Istorie.

Am străbătut străzile înguste și întortocheate, ca un labirint, îndreptându-ne spre locul prin care puteam urca pe zidul cetății.

Construcția meterezelor a început în sec. XIII. După 300 de ani s-a ridicat o a doua centură de ziduri cu bastioane, cazemate și porți duble. Zidurile au fost înălțate de la nivelul mării ajungând până la 25 m. În plus au fost construite foarte late, de 3-4 m, pentru o mai bună apărare. În total fortificațiile se întind pe aproape 2 km. Ne-am propus să străbatem doar partea cu marea.

Am urcat mai multe trepte ce începeau lângă Biserica „Sf. Salvator”. De sus am văzut o parte din obiectivele vizitate anterior.

În partea spre munte zidul urca spre turnul Minceta.

Zidurile fiind late, propriu-zis ne-am început plimbarea ca pe o alee. Luând-o spre mare am trecut de un turn pătrat. Depășind turnul Bokar,un turn rotund de apărare, de cealaltă parte a golfului Kolorina, cocoțat pe o stâncă, se vedea Fortul Lovrijenac. În golf se pare că era vremea caiacului.

În partea cealaltă imaginile erau copleșitoare. O mare de acoperișiuri roșii, străduțe înguste, turle de biserici, în fundal munții, iar la dreapta, în spatele unor ruine, zidul care urca.

Am ajuns la acea porțiune de zid care, aici, era mai îngust și am urcat până la Bastionul Mrtvo Zvono.

Coborând ne apropiam treptat de zidul sudic. Am ajuns la un mic bastion. În depărtare se vedea insula Lokrum despre care știam că este o insulă nelocuită, dar amenajată pentru turism, având o grădină botanică cu plante exotice, un lac sărat- Marea Moartă, care comunică cu marea. Este populată cu animale și păsări mici care umblă nestingherite (iepuri, păuni, etc.). Există un mic teren de fotbal și în unele zone șezlonguri pe iarbă. Accesul la insulă se face cu feribotul.

În dreptul Bastionului Sfântul Ștefan (Sveti Stjepan), în exteriorul zidurilor, deasupra mării, am văzut amenajat un mic bar.

Am cotit pe următoarea latură a zidului căutând o ieșire. Partea cu marea se terminase și doream să coborâm în cetate. Am trecut pe lângă niște ruine ce ne aminteau de trecerea necruțătoare a timpului.

Am trecut pe niște străduțe între casele vechi, dar încă locuite.

Am ajuns în piața Gundulic unde se află Biserica Iezuită „Sf. Ignatiu de Loyola”. Aceasta a fost construită între anii 1667-1725. De ea este alipit Colegiul Iezuit. Clopotnița adăpostește cel mai vechi clopot din Dubrovnik. Numele i s-a dat de la Sfântul Ignatiu care a fost fondatorul unui ordin bisericesc catolic, Societatea lui Iisus, în anul 1534.

Spre ieșirea din biserică, în partea dreaptă, am văzut Grota Fecioarei de la Lourdes.

Am coborât o scară cu multe trepte din piatră, construită în aceeași perioadă cu biserica ca și cale de acces.

Am străbătut mai multe străduțe și am ajuns în dreptul unei biserici mai nouă, Biserica Ortodoxă „Sfântul Buna Vestire”. A fost construită în 1877, a suferit daune în urma asediului din 1991 și a fost restaurată în 2009. În muzeul bisericii de găsesc numeroase icoane, iar în bibliotecă aproximativ 12.000 de cărți.

Încetul cu încetul ne apropiam de poarta de ieșire, trecând pe străduțele unde muzicanții cântau ca pe o scenă deschisă, sau oprindu-ne la un magazin, o terasă pentru a bea un ceai, lungind cât mai mult posibil timpul, înainte de a părăsi această cetate minunată.

Următoarea noastră țintă era orașul Split.

Citește și „Split și Zadar, Croația”

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Publicat pe 16 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Dragomirești, oraș din anul 2004, este situat în județul Maramureș. Este străbătut de 2 râuri, Iza și Baicu. Pe drumul principal se află principalele clădiri administrative, școala, spitalul, biserici, magazine și un muzeu.

Biserica greco-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, reînființată în anul 1990

Am vizitat Muzeul Țărăncii Române. Am intrat pe poarta din lemn sculptat cu motive tradiționale maramureșene.

În curte am văzut un șir de statui sculptate în lemn, lângă ele, protejate, unelte vechi cu care se torcea lâna și se țeseau covoare.

Lângă prispa casei se afla un trunchi de copac pe care atârnau oale. Numărul oalelor arăta cât de înstărită era familia respectivă, iar culoarea oalei din vârful copacului, dacă era roșie, că exista în familie o fată de măritat.

În muzeu este amenajată o cameră în care sunt expuse costume populare, covoare țesute în casă, obiecte folosite în viața de zi cu zi, zestrea pe care o dădeau fetelor la căsătorie, etc.

Pe un perete sunt expuse măști confecționate din blănuri, piele, pânză, coarne, mărgele, etc., cu figuri hilare, triste sau grotești. Sunt folosite în mini spectacolele de teatru naiv, cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou, când se colindă din casă în casă. În zonă se spune că, de Crăciun, „se merge cu Viflaimul”.

Am trecut printr-un culoar de verdeață, apoi peste râul Iza. Pe deal am văzut că oamenii se ocupau, ca și în trecut, de adunatul fânului.

La invitația unei bătrâne, am intrat, curioase să vedem dacă păstra obiceiurile vechi sau și-a modernizat casa. Într-o ordine desăvârșită erau etalate toate „comorile” strânse de o viață. Ni s-a părut chiar mai frumos decât în muzeu.

Ne-a făcut fericite îmbrăcându-ne în portul popular.

Rătăcind pe străduțele orașului am văzut Biserica ortodoxă „Sfinții Români”. Este așezată pe o vatră veche unde a funcționat „Biserica Orantarilor”. În 1903 un număr mic de familii a trecut de la catolicism la ortodoxism și s-a sfințit o capelă, într-o casă de lemn. În 1907 autoritățile maghiare au recunoscut-o ca fiind parohie ortodoxă. Ruinându-se în timp, deoarece nu s-au mai ținut slujbe, în 2008 a fost demolată și construită o nouă biserică din lemn.

Am părăsit Dragomireștiul cu concluzia că demografic se înscria în denumirea de oraș, că ne aflam în acest secol puternic industrializat, dar, acolo, s-au păstrat tradițiile, îmbinate cu noul.

Pe traseul Moisei, Săcel, Dealu Ștefăniței, Romuli, Fiad, Telciu, după 50 km am ajuns în localitatea Coșbuc din județul Bistrița-Năsăud, unde, pe strada principală, se află Casa Memorială și Muzeul George Coșbuc. Inițial comuna Hordou, a luat numele poetul după moartea acestuia. Muzeul este casa în care s-a născut și copilărit poetul împreună cu părinții, cei 13 frați și bunicul său. În 1922, la 4 ani după moartea poetului, s-a pus pe zidul casei, de către un grup de profesori și studenți la medicină din Cluj, prima placă comemorativă. Casa a rămas în proprietatea familiei până în anul 1954 când a fost cumpărată de către statul roman. Grupul de redactori de la revista „Luceafărul” din Sibiu au transformat-o în primul muzeu de literatură din țară. Am rămas dezamăgite deoarece muzeul era închis. Am putut intra doar în curte, unde era amenajat un spațiu cu unelte vechi țărănești.

Am deviat puțin din drum până la Runcu Salvei pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. (1757)

De aici, după 51 km parcurși în mai mult de oră, drumul trecând prin munți, am ajuns la Dej, unde am făcut un foarte scurt popas.

Judecătoria Dej

Am trecut prin Gherla spre Cluj- Napoca.

Ne-a atras atenția un indicator spre localitatea Bonțida din județul Cluj, la doar câțiva kilometri de drumul principal, unde se află un castel. Trebuia să vedem dacă erau doar ruine sau s-a păstrat ceva intact.

Castelul Banffy a fost cunoscut ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Inițial, proprietarii moșiei, familia Banffy, au construit în secolele XV-XVI un conac , în forma literei „L”, l-au fortificat cu ziduri, 4 turnuri circulare și un turn înalt de pază la poarta de intrare, devenind castel. A fost avariat între anii 1704-1711, în timpul războiului de independență condus de Francisc Rakoczi al II-lea. Ulterior descendenții familiei au reconstruit și reparat castelul. Acesta cuprindea curtea de onoare alcătuită din manej, grajd, locuințele servitorilor și era decorat cu o galerie de statui. Au transformat și parcul dotându-l cu lacuri și fântâni arteziene.

În 1820 un descendent al familiei a dărâmat turnul înalt de la intrare și din materialul obținut a ridicat o moară de apă în folosul sătenilor, iar o parte din castel a transformat-o în stil neogotic. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost folosit ca spital militar, iar la retragerea trupelor germane, în 1944, a fost jefuit și incendiat. În anii de început ai comunismului (1950), prin naționalizarea clădirilor, o latură încă funcțională a fost transformată în sediul C.A.P., materialul din restul clădirilor ruinate a fost folosit de săteni ca material de construcție. Ulterior a fost folosit ca depozit de materiale de construcții, iar parcul pe post de pășune, copacii fiind folosiți ca lemn de foc. În 1999 a fost începută reabilitarea castelului, iar în 2008, actuala proprietară l-a concesionat pentru 49 de ani, pentru reabilitare și înființarea unui centru cultural de specializare.

Am intrat pe poarta, azi fără turnul înalt.

Spațiul larg era închis în partea stângă de fostele grajduri.

În partea dreaptă se înălța castelul cu capela atașată.

Am înconjurat o clădire pentru a vedea unul dintre turnurile circulare recondiționat și un alt turn în curs de reparare.

Spre ieșirea din curtea castelului am văzut un loc unde se recondiționau pereții și statuile păstrate.

Am privit cu nostalgie castelul și ne-am îndreptat spre Cluj-Napoca. Am oprit în centru doar pentru a face câteva fotografii.

Catedrala ortodoxă a Vadului Feleacului și Clujului ”Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1920-1930, catedrală din anul 1973

Am urcat și coborât pante cu priveliști minunate. Am trecut prin Izvoru Crișului, o localitate care este făcută, parcă, pentru comerțul stradal.

Trecând prin Huedin, Bologa, Poieni, după 2 ore și jumătate de condus de la castelul Banffy, ne-am oprit în localitatea Ciucea, pentru a vizita Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul terenului a ridicat un castel. În 1920, deși era în stare de degradare, a fost cumpărat de Octavian Goga, un poet român, politician de extremă dreaptă, ulterior prim ministru pentru o perioadă de timp. Era format dintr-un ansamblu de clădiri: Castelul cu metereze, Casa Albă în continuarea Casei Ady Endre, în care locuise acest poet, terenul împrejmuitor și un teren pe celălalt mal al Crișului Repede pe care a plantat pomi fructiferi. Pe rând a renovat clădirile. A etajat și extins castelul cu verande mari, a ridicat casa de pe stâncă cu rol de casă de vânătoare.

A cumpărat partea superioară a domeniului de la Biserica reformată, inclusiv o clădire din 1909 care a devenit mânăstire, iar casa de pe stâncă a fost locuită de îndrumătorul maicilor. A împrejmuit toate clădirile cu un gard de piatră și a finalizat toate lucrările în 1926.

Am văzut Conacul în care a locuit familia Goga, azi muzeu. În apropiere se află o fântână romană.

O parte din casa Ady Endre a fost destinată personalului auxiliar, cealaltă parte ca magazie și bucătărie. Casa albă era destinată oaspeților. Azi întreaga clădire este casă memorială Ady Endre și muzeu etnografic.

Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” a funcționat până în anul 1947, desființată de comuniști s-a redeschis în anul 1994, când, călugărițele au reparat-o, au amenajat chiliile și un paraclis.

În 1939 a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căpâlna județul Sălaj, biserică construită în 1575.

Octavian și Veturia Goga au hotărât ca mormântul lor să fie pe acest domeniu. În 1938, rămasă singură după decesul soțului, Veturia a început construcția locului de veci. În 1956, neajungându-i banii, a vândut moșia de peste Criș localnicilor și după 2 ani a reușit să o termine. În 1966 a donat întreg complexul statului român și după un an a fost transformat în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

Pe panta unui deal, în apropiere de mânăstire, se află Mausoleul iubirii, construcție de 8 m înălțime și 4 m lățime, în care au fost înmormântați ambii soți.

Cu părere de rău am părăsit aceste locuri, trecând în județul Bihor, traversând Oradea, apoi în județul Arad, îndreptându-ne spre casă.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: catedrale

Krk, Croația

Split și Zadar, Croația

Dubrovnik, Croația

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj