Arhive etichetă: lacuri

Comuna Tauț, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Tauț este situată în parte central-estică a județului Arad, în zona de contact a Dealurilor Cigherului cu Munții Zărandului. Așezarea a fost foarte veche, săpăturile arheologice din 1975 descoperind , în partea de vest a localității, urme de locuire din eneolitic, dar a fost atestată documentar abia din 1187, cu numele Thout.  În anul 1198 Regele Emeric a donat localitatea Ordinului Templierilor care au construit acolo o cetate (sec. XIII) și după desființarea ordinului cetatea, împreună cu proprietățile lor, au trecut în posesia Cavalerilor Ioaniți (1312). Prezența lor și continuitatea cetății au fost demonstrate prin descoperirile săpăturilor arheologice efectuate în anul 2000: ruine ale cetății, un cimitir cu morminte din secolele XI-XIII, 2 biserici suprapuse, una romanică și una gotică, obiecte și o monedă din perioada Regelui Sigismund de Luxemburg. Pentru a fi conservate, azi sunt acoperite cu pământ. cetatea a fost deținută de ioaniți până în 1523 apoi a fost ocupată de turci, care au refăcut-o ca cetate de apărare. În secolul XVII, după alungarea turcilor, Tauț a intrat în componența Imperiului Habsburgic. Un secol mai târziu, datorită numeroaselor inundații, a fost mutat pe actuala locație, unde a fost construită o Biserică de lemn.

Biblioteca Tauț

În timp, prin așezarea mai multor familii venite din Transilvania, numărul populației a crescut și biserica a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1877-1884), până azi renovată de mai multe ori.

De comuna Tauț aparțin administrativ satele Minișel, Minișu de Sus și Nadăș. Pentru a le vedea, m-am îndreptat spre sud, apoi am trecut pe lângă Lacul de acumulare Tauț, amenajat în jurul anilor 1970.

Azi pe marginile lacului se află vile ridicate cu scop de relaxare. Pentru pescarii amatori, e un loc ideal de pescuit, mai ales biban și clean.

La  9 kilometri est de comună am ajuns în satul Minișu de Sus.  Așezarea a existat încă din epoca bronzului și fierului, fapt demonstrat de fragmentele și obiectele descoperite de arheologi. Vechea vatră a satului s-a format pe un deal, unde un localnic avea stupi, după care a fost numit Stupini, nume schimbat sub Imperiul Austro-Ungar în Fel Mineș.

În 1755, în locul uneia deteriorată, a fost construită o Biserică de lemn. După ce vatra satului a fost mutată în vale, s-a construit o nouă biserică de zid, actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Domnului” (1892).

Satul fiind invadat de muscali (1780), la marginea dealului Horgea localnicii au săpat un tunel, în care s-au refugiat. Pentru a nu fi furate, o parte din averi le-au ascuns într-o pivniță a fostei biserici.   

Ulterior în sat s-au mutat familii din zonele Banatului și Sibiului. La porunca Împăratului Franz Joseph, locuitorii cu casele răsfirate pe dealuri au trebuit să se mute în aceeași locație, sistematizată pe străzi, de o parte și de cealaltă a pârâului care o străbătea.

Satul a început să prospere o dată cu înființarea carierei de diatomită (1935), folosită în industria petrolieră, cea alimentară, ca material izolant abraziv și pentru fabricarea dinamitei, în care au lucrat aproximativ 200 de localnici sat și cele învecinate. De asemenea s-a exploatat și calcarul din zonă. Cariera a funcționat până în anul 2003 apoi populația a început să migreze spre oraș, azi în sat existând în jur de 38-40 locuitori permanenți, majoritatea  persoane vârstnice.

Pentru a vedea satul Minișel,a trebuit să mă întorc pe lângă lac, să-l ocolesc spre sud, apoi să mă îndrept spre est, în total 13 kilometri. Și acest sat este depopulat, în el azi trăind în jur de 100 de oameni.

A fost prima dată atestat documentar din 1560. Niciodată nu a fost foarte populat, în perioada 1771-1786 existând doar 41 de familii. Fiind iobagi și trăind în condiții foarte grele, în anul 1820, conduși de Tudor Teodor s-au răsculat, dar răscoala a fost înăbușită rapid.

În decursul timpului a fost numit Alsoménes, Kresztaménes și din 1918 Minișel, cunoscut și ca Minișu de Jos.

În sat a existat o Biserică de lemn (1825) care, deteriorată, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1862).

Pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Tauț, a trebuit să mă întorc și mă mă îndrept pe un alt drum spre sud. După aproximativ 7 kilometri am intrat în satul Nadăș, atestat pe lista dijmelor episcopale din 1332, după alți cercetători din 1437, când făcea parte din domeniul Herczegh. Inițial era un sat răsfirat, după grădinile și livezile împrejmuite numit „Ogrezi”, apoi localnicii s-au adunat pe Valea Ceșa, formând noua vatră, dar și-au păstrat sălașe, situate la distanțe până la 12 kilometri, unde își desfășurau activitățile agricole și de creștere a animalelor.

În secolul XVI în zonă s-au purtat lupte între armatele turcești și maghiare, în final ultimii învingând. După tratativele purtate, cetățile Aradului și Lipovei le-au fost cedate turcilor. Cetatea Ineului, de care aparținea și Nadășul, a rămas maghiarilor (1650). Nu a durat mult și turcii au atacat și recucerit-o (1658) dar în 1691 a fost eliberată de sub ocupația lor și a revenit definitiv maghiarilor. Un secol mai târziu satul a fost inclus în domeniul Modena, administrat de Emeric Bohus (1749).

Ortodocși, în 1734 localnicii aveau o Biserică de lemn. Deteriorată, a fost schimbată cu o altă Biserică de lemn (1768) care a supraviețuit până la începutul secolului XX. În locul ei a fost ridicată actuala clădire din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1904).

După Primul Război Mondial a avut loc reforma agrară, terenurile fiind împărțite în principal foștilor soldați, la Nadăș acțiunea terminându-se abia în anul 1929. Nu a trecut mult timp și a izbucnit Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Încă de la început la Nadăș s-au săpat primele tranșee, apoi a fost construit un drum strategic, cu scopul de a face legătura între râurile Mureș-Crișul Alb.

Postbelic,  localitatea fiind izolată, nu a fost cooperativizată, dar cotele obligatorii au fost mari, mai ales în perioada în care se plăteau despăgubiri de război U.R.S.S.-ului. Din 1968 Nadăș a devenit sat aparținător comunei Tauț, de care a fost legat printr-un drum, construit o dată cu amenajarea lacului de baraj (1970). Populația tânără, căutând locuri de muncă,  a început să migreze spre orașe și majoritatea sălașelor au fost părăsite.

Citește și Comuna Șilindia, județul Arad

Lacul Sfânta Ana, Băile Tușnad și Malnaș-Băi

Publicat pe de
1

În concediul meu prin țară, de la Bálványos am făcut un mic ocol, pentru a vedea singurul lac vulcanic din România, Lacul Sfânta Ana, situat în județul Harghita, pe fundul unui crater al vulcanului stins Ciomatu, a cărei ultimă erupție a avut loc în urmă cu cca. 30.000 de ani.

În același masiv se află și Tinovul Mohoș, numit și „Lacul cu mușchi”, întins pe 80 hectare, care s-a format în alt crater al muntelui, ulterior lacului, azi rezervație naturală cu specii rare de plante.

Cercetătorii au apreciat că în urmă cu aproximativ 9.000 de ani pe locul lacului s-a format o mlaștină neaerisită în care vegetația s-a descompus și s-a format o turbărie. Apoi s-a acumulat apă pluvială și până în urmă cu 2.700-700 de ani s-a format un lac cu adâncimea de 12 metri. Azi lacul, oval, ocupă o suprafață de 19,5 hectare și are adâncimea maximă de 6,4 metri. Pe fundul lui se află un strat de sedimente gros de 4 metri prin care se produc emanații mofetice. Fiind alimentat doar din precipitații, puritatea apei e aproape ca a apei distilate.

Despre lac circulă mai multe legende. Se povestește că în zonă își aveau cetățile doi frați, unul pe vârful Puciosu și celălalt pe locul actualului lac, care se pizmuiau pentru averile lor. Cel de pe munte a câștigat o caleașcă superbă la zaruri, stârnind invidia fratelui. Dorind să afle a cărui caleașcă e mai frumoasă, au făcut un rămășag. Fratele a înhămat la caleașca sa 8 fete frumoase dar, fiind prea grea, nu s-a putut urni. Furios, a bicuit fetele. Una dintre ele, Ana, l-a blestemat și s-a pornit o furtună groaznică, urmată de cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, au fost mistuite de flăcări. În locul cetății s-a format un lac, numit după fata curajoasă Lacul Sf. Ana. 

O altă legendă povestește că pe Ana părinții doreau să o mărite cu un băiat foarte bogat pe care fata nu-l plăcea. În seara nunții Ana a fugit și s-a înecat în lacul care azi îi poartă numele.

Lacul este și „prezicător”. În munte se desfășoară o activitate post-vulcanică sensibilă la schimbările presiunii atmosferice. Când presiunea scade, gazele emanate, între care bioxidul de carbon, urcă la suprafață și produc un miros înțepător, semn de furtună și ploaie. Dacă aerul e curat, ziua va fi senină.

Deși a existat un drum, azi situat pe proprietate privată și închis circulației, pentru a ajunge la Băile Tușnad a trebuit să mă întorc, să rulez spre vest, apoi spre nord. În total 25 kilometri și am ajuns în orașul cu cel mai mic număr de locuitori din România, situat în partea sudică a Depresiunii Ciucului, pe versantul vestic al masivului Ciomatu.

Se spune că în zonă, numită atunci Câmpul Vorbirii, existau izvoare cu apă minerală. După ce fiul unui cioban a dus vestea că aveau efecte curative (1842), s-a înființat o societate care a închiriat terenurile pe 99 ani și în perioada 1845- 1849 s- au construit 40 de vile, punându-se bazele stațiunii. În timpul Revoluției de la 1848 dezvoltarea a stagnat. În plus autoritățile au anulat dreptul de folosire gratuită a apelor minerale și localnicii au incendiat multe dintre vile. Vizitând zona, Împăratul Franz Joseph I al Austriei a sugerat reamenajarea localității, astfel s-a înființat o societate pe acțiuni care a construit vile de tip elvețian (1852). Apa din 8 izvoare a fost cercetată în Elveția și cea de calitate a început să fie îmbuteliată.

În 1890 a fost amenajată prima bază de tratament, „Ștefania”, cu instalații de hidroterapie, 4 piscine acoperite, băi reci, care a funcționat până în 1975. Până în 1893 s-au captat izvoare, apele lor fiind folosite în tratarea afecțiunilor cardio-vasculare, digestive, endocrine, ale sistemului nervos, s-au amenajat parcuri și un ștrand mezotermal, azi nefuncțional. Construirea căii ferate Sf. Gheorghe- Miercurea-Ciuc (1897) a dus la creșterea numărului de turiști și s-a construit primul salon de cură balneară, „Kurszalon”, dotat cu sală de dans și scenă proprie, distrus în 1913 de un incendiu.

În perioada 1882-1893 a fost creat Lacul Ciucaș. Lângă el s-a amenajat un ștrand în aer liber, Baia Săracilor, apoi un complex format din cazinou, teatru, sală de cinema, sală de festivități, restaurant (1920) și din 1913 stațiunea a fost numită Tușnad-Băi.

În 1939 a început construirea unei biserici ortodoxe. Cu multe stagnări, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost terminată abia în anul 1977.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” a fost ridicată în perioada 1990-1983 pe locul unei capele construită în 1929.

Din 1968 Băile Tușnad a fost declarat oraș turistic. În decursul timpului a fost vizitat frecvent atât de cei veniți la tratament cât și de turiști. În anul 1980 vilele au fost renovate și modernizate dar după 1989 stațiunea a intrat în declin, în momentul vizitei mele (vara 2021) fiind aproape pustie.

Am părăsit județul Harghita și, rulând spre sud, am intrat în județul Covasna. În total 15 kilometri și am ajuns în Malnaș Băi, menționată prima dată documentar ca stațiune în anul 1759.

În a doua jumătate a secolul XIX numeroase familii nobiliare maghiare au construit vile, apoi s-au amenajat băile Venus, bogate în dioxid de carbon, baia feruginoasă Neptun, băile calde feroase, cele pe bază de nămol  și în 1873 Malnaș-Băi a primit statutul de stațiune balneară. 

În acea perioadă s-a amenajat și Izvorul Maria. Apa lui fiind folosită în tratarea afecțiunilor digestive și respiratorii, în 1904 Societatea Siculia, deținută de o familie nobiliară din Budapesta, a înființat o linie de îmbuteliere. În secolul XX apa a ajuns să fie vândută în țară și peste hotare.

După anul 1989 stațiunea a fost abandonată, băile au fost demolate și apa nu s-a mai îmbuteliat.

Abia în 2013 izvorul a fost reabilitat și fabrica a fost renovată. Azi apa, îmbuteliată în ambalaje de ceramică,  este comercializată ca produs terapeutic, cu numele Malnaș Aqua Telluris.

Din Malnaș-Băi, continuând drumul spre sud, m-am îndreptat spre orașul Sfântu Gheorghe. Am deviat din șoseaua principală spre est și după 14 kilometri m-am oprit în satul Zoltan, comuna Ghidfalău, pentru a vedea fostul Conac Benkő-Zágoni, construit în anul 1792, azi proprietate privată.

De acolo mai aveam 12 kilometri până în orașul Sfântu Gheorghe.

Citește și O scurtă oprire în centrul orașului Sfântu Gheorghe, jud. Covasna

Câteva obiective turistice din apropierea orașului Bacău

Publicat pe de
Răspunde

Din satul Luncani, unde vizitasem o biserică veche și o mânăstire nouă, până în municipiul Bacău, mai aveam de parcurs doar 14 kilometri, dar și pe acea distanță scurtă mai aveam de vizitat câte ceva. După 4 kilometri est am oprit în satul Valea Budului, unde se află Mânăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.

Inițial a fost construit Paraclisul „Sf. Împ. Constantin și Elena” (2003), apoi a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2004-2008) care, timp de 10 ani, a funcționat ca biserică a parohiei Valea Budului.

În anul 2013 s-au așezat acolo 5 călugărițe, apoi s-a renovat paraclisul, s-au amenajat alei, în biserică catapeteasma veche a fost înlocuită, ansamblul a fost înconjurat cu un zid, ornat cu diverse scene biblice și s-a format mânăstirea.

A fost sfințită în 2016, moment în care acolo au fost aduse și o parte din moaştele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena, ale Sf. Teodosie de la Brazi şi ale Sf. M. Mc. Pantelimon.

În continuare s-au construit corpul de chilii și câteva clădiri anexe, apoi în anul 2018 biserica a fost renovată.

Încă 4 kilometri sud-est, până în comuna Mărgineni unde, pe marginea șoselei, se înălța Mănăstirea „Sfântul Augustin”, mânăstire catolică, de călugări asumpționiști, al doilea lăcaș al acestora din România, primul, Centrul „Sf. Petru și Pavel”, fiind în București.

Ordinul s-a creat în Franța (1845) și a fost numit după sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” ( L’Assomption). Asumpționiștii urmăreau să se creeze o apropiere între catolici și ortodocși. În Mărgineni prima biserică a fost ridicată în anul 1889. Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Catolică „Sf. Fecioară Maria, Regină” (1954-1966).

Am avut norocul să o găsesc deschisă.

Urma să îmi petrec noaptea în Bacău. Având suficient timp, nu m-am îndreptat direct spre oraș. Am parcurs 7 kilometri spre nord, până în comuna Hemeiuș, pe teritoriul căreia se afla un fost castel, înconjurat de un parc dendrologic, sperând să le pot vizita, ele nefiind „obiective turistice”.

Primăria Hemeiuș

Știam că actual parcul este administrat de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice și mă gândeam că voi găsi acolo un reprezentant care, poate, mă va lăsa să intru, parcul fiind închis vizitatorilor. Am parcat în dreptul unei porți deschise și am străbătut o alee până la o clădire din care, imediat, a apărut o doamnă. Foarte amabilă, chiar mi-a indicat pe unde să străbat parcul până la castel. 

În mijlocul secolului XIX zona aparținea de moșia lui Costache Pașcanu, fost vistiernic al Moldovei. Împreună cu boierul Grigore Cantacuzino, au construit un castel, din blocuri de gresie și cărămidă roșie, format din două corpuri alipite, fiecare cu etaj, parter și subsol, culoare care i-a conferit numele actual, Castelul Roșu (1864-1866).

Pe colțul unuia din corpuri s-a ridicat un turn rotund, crenelat.

La una dintre intrări s-a creat un pridvor deschis, mărginit de zid, prevăzut cu 2 coloane, având capitelurile ornate cu sculpturi reprezentând diverse personaje,  care, prin arcade, susțin un balcon, de asemenea decorat.

Prin alianțe și succesiuni, la sfârșitul secolului XIX Castelul Cantacuzino-Pașcanu i-a revenit Luciei Schönburg-Waldenburg.

După cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat.

Parcul dendrologic înconjurător, întins pe 49,5 hectare, azi al doilea ca mărime din țară, a fost creat de specialistul german Christian Adolf (1880-1913), cu peste 150 de specii de copaci.

În perioada 1955-1999 a fost alocat filialei din Bacău a Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice și castelul a devenit sediul acesteia. Direcția Silvică Bacău primind un nou sediu, castelul a fost părăsit și s-a degradat. În timp au fost aduse încă 60 de specii noi de copaci, arbori și arbuști (exemplu Chiparosul de Sawara, adus din Japonia în 1970).

Actual parcul deține peste 1300 de specii de arbori și arbuști. În 1980 a fost locul unde s-au filmat multe scene din filmul „Dumbrava Minunată”, realizat după povestea scriitorului Mihail Sadoveanu.

Din 1925 de comuna Hemeiuș aparțineau administrativ 2 sate, cărora li s-a adăugat și satul Lilieci (1931), situat pe malul drept al râului Bistrița. Aria situată de-a lungul râului, până la confluența cu râul Siret, întinsă pe teritoriile administrative ale comunelor Hemeiuș și Itești (338,8 hectare), fiind populată cu diferite specii de păsări migratoare, ocrotite, din anul 2004 a fost declarată rezervație naturală.

În estul șoselei spre Bacău se întinde Lacul Lilieci, lac de acumulare, ale cărui dig și baraj, lung de aproximativ 1 kilometru, sunt situate în partea de sud a ariei. Tot acolo se desprinde și canalul pentru Unitatea Hidroenergetică Bacău I.

În trecere prin orașul Dărmănești, jud. Bacău

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Dărmănești, județul Bacău, din 1989 declarată oraș, este situată la poalele munților Nemira, pe ambele maluri ale râului Trotuș. De el aparțin administrativ 5 sate. A fost atestată documentar în scriptele din perioada 1436-1442.

Zona fiind atacată de popoarele migratoare, populația s-a retras în munți, ulterior s-a așezat pe Valea Uzului („uzi”- trib al pecenegilor care a migrat pe teritoriul țării noastre) și au format satul Dărmănești, numit după conducătorul lor, Dărman.

În perioada 1807-1808 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Nicolae” care, cu unele modificări, a rezistat până azi. A fost construită din bârne de stejar, îmbinate în coadă de rândunică, pe o fundație de piatră. La 1,5 metri înălțime, pe o bârnă de stejar, a fost sculptat în lemn un brâu împletit după modelul bizantin. Inițial a avut hramul „Sf. Treime”. În partea de vest a fost așezat pridvorul deasupra căruia i s-a ridicat turnul clopotniță. În anul 1884 a primit hramul actual, „Sf. Nicolae”.

Cu ajutorul Principesei Elisabeta Știrbei, o dată cu tot satul, biserica a fost mutată pe actualul loc, în cimitirul satului (1920) și a fost mărită, prelungindu-se pronaosul (1924). Interiorul a fost decorat cu picturi efectuate pe lemn, reprezentând scene și personaje biblice: Judecata de apoi, Izgonirea lui Adam din Rai, Sfânta Parascheva, etc.

În biserică s-a păstrat un pomelnic din 1807, scris cu litere chirilice, care enumeră peste 70 de ctitori.

Biserica veche devenind neîncăpătoare, în centrul comunei (1924) s-a început construirea unei noi biserici, din piatră cioplită. Lucrările s-au oprit datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și s-au reluat în 1950, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” fiind terminată și sfințită în 1958. Azi, într-o clădire de lângă ea, funcționează un mic Muzeu Etnografic.

La 3 kilometri de Dărmănești, în mijlocul unei păduri de gorun, se află fostul Palat Știrbei. A fost construit la sfârșitul sec. XIX-începutul sec. XX, de meșteri italieni, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești. În zonă, încă din 1908, a existat o aducțiune de apă, construită de meșteri germani, apa din munte fiind adusă pe o distanță de 8 kilometri.

Clădirea, din cărămidă,  în forma literei „L”, cu 4 nivele, a fost deținută de familia Știrbei până în 1944. Apoi a funcționat ca Sanatoriu T.B.C. (1947-1977) și din 1978 a devenit tabără de copii. Azi, fiind proprietate privată, nu poate fi vizitat.

Sub comuniști, la 9 kilometri sud-vest de Dărmănești, pe cursul inferior al râului Uz, a fost construit Barajul Poiana Uzului (1965-1973), cu înălțimea de 84 metri și lungimea 507 metri și realizat un lac de acumulare, pe o suprafață de 334 hectare, lung de 3,7 kilometri, cu o adâncime de aproximativ 65 metri și un volum de 90 milioane metri cubi de apă. 

Azi el alimentează cu apă potabilă orașele din zonă (Dărmănești, Comănești, Târgu Ocna, Onești, 70% Bacău) și cu apă industrială Sucursala Termocentralei Borzești. După 1990 de-a lungul lacului s-au construit case de vacanță și la coada lui s-au creat Taberele Valea Uzului și Sălătruc.

Localnicii povestesc că în secolul trecut acolo a existat satul Poiana care, în urma unui incendiu, a fost distrus. Fiind situat pe unul dintre domeniile familiei Știrbei, aceștia au împroprietărit cu terenuri tinerii care s-au căsătorit imediat după incendiu, cu condiția ca să păzească zona, bogată în petrol, gaz și zăcăminte de aur, de eventualii hoți. Aceștia și-au construit case și s-a recreat satul Poiana, ulterior distrus prin construirea barajului. 

Citește și Orașul Moinești, județul Bacău

Comuna Ghioroc cu satele Miniș și Cuvin, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Din comuna Păuliș, județul Arad, am pornit să străbat unul din cele două trasee, Păuliș-Ghioroc-Covăsânț- Șiria, din așa numitul Drumul Vinului, finalizat în 2015, celălalt fiind Ghioroc-Arad, pentru a vizita comuna Ghioroc și cele 2 sate care aparțin administrativ de ea. La nici 2 kilometri am intrat în satul Miniș, prima dată atestat documentar din 1302, când regina Ghizela, soţia lui Ştefan cel Sfânt „a dăruit opt vii cu tot atâţia vieri” din hotarul Minişului (dealul Macra) abaţiei Bakonybél. În acel secol satul a fost deținut de cneazul Ladislau (1365) apoi a fost inclus în domeniul castelului de Hunedoara și din 1506 domeniului cetății Seudului, împreună cu celelate sate apropiate.

După cucerirea zonei de către otomani Minișul a fost inclus în sangeacul Lipovei, care aparținea de pașalâcul Timișoarei (1552), dar nu pentru mult timp. În perioada 1599-1601, după înfrângerea turcilor de către trupele lui Mihai Viteazul, Minișul împreună cu cetățile Lipova și Șoimoș au fost incluse în statul unificat de domnitor. Apoi Principele Gabriel Béthlen le-a cedat iar turcilor, cărora le-au aparținut până după izgonirea lor de către trupele austro-ungare.

Sub domnia Mariei Tereza satul a fost inclus în domeniul Mutina (1732), apoi a trecut în posesia Erariului care l-a făcut centru administrativ al domeniilor în care se cultiva vița-de-vie, în total 31 de comune. Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 și-au construit  Biserica de lemn „Sfinții 40 de Mucenici”. Nu a rezistat mult și au înlocuit-o cu alta din piatră (1766) care a supraviețuit până în 1944, când a fost bombardată. În locul ei au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1957) care în timp s-a deteriorat și a fost refăcută (1971).

La mijlocul secolului XVIII contele Antal Grassalkovich deținea mai multe moșii în zonă, una fiind la Miniș, unde cultiva vița de vie și producea diverse sortimente de vin. El a făcut primul export de vinuri în Boemia și Italia (1745). Afacerea mergând bine, a construit pe un deal din Miniș Castelul Grassalkovich (1749).

La subsol a amenajat o pivniță, cu boltă de cărămidă, cu scop de vinotecă. Degradat, părăsit, castelul s-a păstrat până azi și este scos spre vânzare de proprietari.

În 1881 a fost înființată Școala Viticolă care a funcționat până în timpul Primului Război Mondial când localul a fost transformat în Spital Militar (1918). După război și-a reluat activitatea dar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat de horthyști (1944).

După reorganizarea administrativă din anii 1950 satul a intrat în componența comunei Ghioroc, situată la nici 2 kilometri distanță.

Primăria Ghioroc

Satul Ghioroc a fost prima dată atestat documentar din 1135. Istoria sa se împletește cu cea a satului Miniș.

În secolul XVIII, aparținând domeniului Edelspacher, era locuit de români și maghiari, care practicau religii diferite. Ortodocșii aveau o Biserică de lemn (1768) care deteriorându-se au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1793).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Donatius” (1779-1781)

Deși în anul 1630 în acte este menționat la Ghioroc un paroh reformat, abia din anul 1901 s-a păstrat Biserica Reformată Calvină (1901).

Ghiorocul a devenit un centru important al zonei în momentul inaugurării primei căi ferate electrificată din România (1913). Aceasta lega orașul Arad de Radna, Ghioroc, Șiria, Pâncota, linii care se întâlneau în Ghioroc.

Cu trenul, numit de localnici „Săgeata Verde”, viticultorii și țăranii din zonă își transportau la Arad mărfurile.

În 1948 linia a fost naționalizată, inclusă în C.F.R. și a rămas singura din țară până în 1965 când s-a creat o altă linie electrificată, între Brașov și Predeal. Din 1984 pe sectorul Arad-Ghioroc Săgeata Verde a fost înlocuită cu tramvaie urbane și din 1991 vagoanele ei, deteriorate, au fost scoase din circulație.

Au urmat cele Două Războaie Mondiale la care au participat și localnici. În amintirea celor care și-au pierdut viața, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor.

Postbelic, rămânând punctul central al Podgoriei Aradului, comuna a continuat să se dezvolte. Lângă Primărie a fost construit un Spital, azi Secția de Îngrijiri Paleative, integrată Spitalului Județean de Urgențe Arad.

Biblioteca Ghioroc

La marginea comunei a început să funcționeze o balastieră. Prin extragerea pietrișului și nisipului în timp s-au format bălți, transformate apoi în 4 lacuri.

Cel mai mare lac, întins pe aproximativ 66 hectare, este situat pe marginea șoselei Sâmbăteni-Ghioroc.

După evenimentele din 1989 balastiera a fost închisă și lacul a început să fie vizitat, ca loc de agrement și pescuit. Se povestește că pe fundul lacului, adânc până la 25 metri, ar trăi „monștrii”, pești bătrâni care nu se mai ridică la suprafață și pe care orice pescar ar dori să-i aibă ca trofeu. Treptat vizitatorii s-au înmulțit și din 2018 autoritățile locale au început amenajarea unei plaje, dotată cu umbreluțe, șezlonguri, etc., o zonă cu alei pavate, au nivelat un spațiu pentru parcare și s-a inaugurat Plaja Ghioroc.

A fost creat un dig până la o mică insulă și în perimetrul plajei au fost plantați 60 de palmieri de Ecuador, deveniți emblema lacului.

În fiecare vară plaja fiind vizitată de aproximativ 100.000 de turiști și datorită desfășurării Festivalului „Ghioroc Summer Fest”, a ajuns să fie numită litoralul de vest. Lucrările nu s-au oprit, urmând să fie construite căsuțe de camping și efectuate alte amenajări, Primarul dorind să transforme comuna în stațiune.

În apropierea lacului, la intrarea în comună, în locul unui depou vechi, s-a amenajat Muzeul Tramvaiului Electric.

În el sunt expuse două vagoane vechi, unul recondiționat și folosit o scurtă perioadă de timp în scop turistic, pe ruta Ghioroc-Arad, azi doar păstrat în muzeu și unul degradat, pe care se dorea probabil să fie recondiționat, fapt ce nu s-a mai întâmplat.

De asemenea sunt păstrate vagoane de marfă și tramvaie vechi, scoase din circulație în jurul anilor 1990, situate în curtea muzeului.

Satul Cuvin, azi unit cu comuna Ghioroc, a fost prima dată atestat documentar din 1323 dar se știe că la sfârșitul secolului X acolo a existat cetatea Cheve, deținută de voievodul Glad. În secolul XV aparținea domeniului Doczy apoi a trecut din proprietar în proprietar, în 1723 aparținând domeniului Mutina și după 1760 în proprietatea Erariului.

Era locuit de ortodocși care aveau o Biserică de lemn, situată pe dealul Miloaia  (secolul XIV). Ruinându-se, au înlocuit-o cu  o Biserică de piatră (1715) și între anii 1801-1809 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Un secol mai târziu s-a înființat o comunitate adventistă mică (1906) care ținea slujbele în unele din casele oamenilor. În 1921 au ridicat o biserică care a primit permisiunea să fie folosită abia 3 ani mai târziu. Postbelic numărul adventiștilor a crescut prin migrarea multor familii din Maramureș (1954-1957), ulterior și din alte zone ale județului Arad, care și-au ridicat propria biserică. Azi populația satului e predominant adventistă.

Pe teritoriul satului, pe deal, sub perimetrul viilor, se află Stațiunea de Cercetări Viticole Ghioroc. În incinta ei, într-un castel construit în sec XIX, numit mult timp Cabana Ghioroc, a fost amenajat Muzeul Viei și Vinului (1988) care aparține Complexului Muzeal Arad. În el sunt etalate diverse instrumente și unelte folosite în viticultură de-a lungul timpului, documente și fotografii ale procesului de procesare a vinului și ale podgoriilor. Din păcate nu am putut vedea decât exteriorul. la fața locului am aflat că muzeul poate fi vizitat doar la cerere, făcută anterior telefonic.

Despre el se povestește că ultima proprietară, Elisabeta Langa, fusese măritată de tânără cu un inspector C.F.R. pe care, înșelându-l, s-a ajuns la divorț și ea a moștenit întreaga sa avere. În decursul timpului a avut mai mulți amanți printre care se spune că ar fi fost și Regele Carol al II-lea.

La un moment dat a înfiat un copil care a decedat la 4 ani și, în urma șocului, Elisabeta a avut toată viața un comportament bizar. Deși erau deranjați de ea, localnicii nu au putut să riposteze deoarece devenise amanta șeful primului guvern comunist, Petru Groza. Deși în acea perioadă conacele și castelele țării au fost naționalizate, cel de la Cuvin a rămas în proprietatea Elisabetei. Acolo se desfășurau numeroase petreceri ale diverselor cadre de conducere.

Totuși după moartea lui Petru Groza castelul a intrat în posesia statului (1964). În locul lui Elisabeta a primit un teren și un apartament în Arad, unde s-a mutat. La 91 de ani s-a căsătorit cu un tânăr, în jur de 40 de ani, cu care a trăit 2 ani, la 93 de ani decedând, dar căruia i-a lăsat prin testament bunurile. Prin legea retrocedărilor moștenitorii au încercat să recupereze castelul, însă fără succes.

Citește și Comunele Covăsânț și Șiria, județul Arad

Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Publicat pe de
1

Comuna Bicaz-Chei este situată în extremitatea vestică a județului Neamț, la poalele munților Ceahlău, Hășmaș și Tarcău. Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind în apropiere, în locul numit „Munticelu”, urmele unei așezări din paleoliticul superior (cultura Gravettian).

În secolul XIX, împreună cu tot Ardealul, aparținea Ungariei. Prin Tratatul de la Trianon (1920) a trecut în posesia României, apoi prin Dictatul de la Viena a revenit în posesia Ungariei (1940-1944) și în final României. În 1950 făcea parte din raionul Piatra-Neamț, regiunea Bacău și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclusă în județul Neamț.

De dimineață plecasem din Piatra Neamț. Pe drum am văzut câteva obiective istorice, mânăstiri, lacuri, etc. și cam pe la amiază m-am cazat la Pensiunea Bicaz-Chei, unde urma să rămân o noapte.

Căminul Cultural Bicaz-Chei

Îmi planificasem ca restul zilei să-l petrec în natură, pe Cheile Șugăului, din munții Hășmaș, o arie protejată, întinsă pe 90 hectare din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, declarat rezervație naturală în 1971.

Citisem mai multe descrieri despre orientare, itinerar, semnalizare, etc. Conform informațiilor culese (localnicii întrebați erau neștiutori), am ieșit din comună pe drumul spre Lacul Roșu și am ajuns la panoul informativ pe care erau trasate diverse trasee din zonă. De acolo am început urcușul spre Cabana Ecolog, deținută în trecut de C-tin Lăcătușu, primul român care a urcat muntele Everest, de unde porneau traseele montane. Citisem că este situată cam la 200 metri de drum dar eu nu am găsit-o.

Intuiția m-a îndreptat pe o potecă laterală unde, după câțiva zeci de metri, am ajuns la intrarea în chei. Eram în partea superioară a pereților abrupți, foarte apropiați (aprox. 4 metri), între care curgea pârâul Șugău. În decursul timpului acesta a săpat în stâncile calcaroase, unele cu travertin și a format un canion de cca. 350 metri lungime.

M-am întors și am urcat din nou, poate găseam o altă potecă pe care să pot coborî în chei. De-a lungul lor apa formează mici cascade din care, măcar una, doream să o văd. Știam că restul traseului, prin apă, nu l-aș fi putut străbate, nefiind echipată corespunzător.

La intersecția mai multor poteci m-am întâlnit cu niște alpiniști care mi-au explicat că, doar escaladând versanții, puteam vedea măreția cheilor.

Dezamăgită, am urmat indicațiile lor și, pe o altă potecă, am ajuns până la marginea pârâului, înainte să intre în canion.

Era primul eșec din concediu. Bosumflată, m-am întors în comună și mi-am petrecut restul timpului pe terasa pensiunii. Speram ca măcar drumeția de a doua zi să aibă succes.

După cafeaua de dimineață am pornit la drum. Urma să părăsesc județul Neamț și să intru în județul Harghita unde, după 13 kilometri, ajungeam în stațiunea Lacul Roșu.

Drumul, pe două benzi, cu serpentine, urcușuri și coborâșuri, trece printre versanții calcaroși ai munților Hășmaș, străbătând Cheile Bicazului, lungi de 8 kilometri, întinse pe teritoriul ambelor județe. Este un drum de legătură între Moldova și Transilvania.

Cheile s-au format prin eroziunea rocilor, săpate de râul Bicaz și afluenții lui, în sute de mii de ani.

Cam pe la jumătatea lui a fost amenajată o parcare unde, majoritatea trecătorilor opresc, mai ales că acolo se află și diverse tonete amenajate în scop comercial.

Încă câțiva kilometri și am intrat în stațiunea Lacul Roșu, amenajată începând cu anii 1900, în jurul lacului căruia îi poartă numele. Lacul Roșu, lac de baraj natural, situat la altitudinea de 983 metri, s-a format în urma unui cutremur și a numeroaselor furtuni, prin prăbușirea versantului nord-vestic al muntelui Hășmașu Mare (1838).

Rocile au barat valea. Din pădurile inundate  apa s-a revărsat în perimetrul închis, formând lacul, atunci mai lung cu 1 kilometru. În timp barajul natural s-a erodat, o parte din apă s-a revărsat, apoi s-a stabilizat și lacul a rămas la dimensiunile actuale, întins pe aproximativ 11,5 hectare, cu un volum de 587,5 metri cubi de apă, alimentat de 4 pâraie și 12 cursuri de apă temporare.

Numele l-a primit de la culoarea roșiatică, apa care-l alimentează străbătând straturi cu oxizi și hidroxizi de fier. Despre el circulă și o legendă care spune că surparea de teren a distrus un sat, omorând toate viețuitoarele din el. Apa lacului format s-a înroșit de la sângele lor, cauză din care a fost numit și Lacul Ucigaș (Gyilkos-tó).

Pentru a vedea lacul în toată măreția lui, mi-am propus să urc spre vârful Ghilcoș. Întrebând localnicii, mi-au explicat că există două trasee, unul mai scurt, dar accidentat de furtunile trecute și unul mai lung, care pornește de la marginea stațiunii. După eșecul cu Cheile Șugăului, pentru a fi sigură că drumeția se finaliza cu succes, l-am ales pe al doilea.

După indicatoare, am urmat un drum forestier care, în dreptul unei case, se bifurca. Indicatoarele dispăruseră dar, așa credeam, am avut noroc cu locuitorii casei care m-au îndrumat spre o poiană, pe care urma să o traversez.

Apoi, după un urcuș prin pădure, în pantă mare, mai aveam doar câteva minute până să mi se arate lacul. Cuminte, în plină arșiță, am străbătut traseul primit și…ajungând pe o culme…urma o altă culme…lateral păduri…Unde era lacul ?

Al doilea eșec. Măcar mă mișcasem în aer curat, prin zona liniștită, fără țipenie în jur. M-am întors la mașină și am pornit spre orașul Gheorgheni.

Citește și Orașul Gheorgheni, jud. Harghita

Cetatea dacică Petrodava, Mânăstirea Pângărați și Mânăstirea Sihăstria Tarcăului, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Era a 7-a zi din concediul prin țară și mă aflam încă în județul Neamț. Din orașul Piatra Neamț, după ce am traversat râul Bistrița, am rulat paralel cu lacul Bâtca Doamnei, format în 1962, prin bararea și îndiguirea unei părți a râului.

Cu lungimea de cca. 3 kilometri, lățimea de cca. 1 kilometru și adâncimea de cca. 15 metri, lacul se întinde pe 235 hectare.

După ce am trecut de locul de vărsare a pârâului Doamnei în lac, am parcat lângă primele case din satul Doamna. Doream să urc la ruinele uneia dintre așezările fortificate care au existat în zona orașului Piatra Neamț, Cetatea Bâtca Doamnei, presupusă a fi Cetatea dacică Petrodava, descoperită în 1928.

Nimeni împrejur…nici un indicator…Am avut noroc cu un localnic care cobora agale, purtând în spinare iarbă pentru animale.

Mi-a explicat în amănunt cum pot ajunge pe platoul situat la 457 metri înălțime unde, pe o suprafață de 20.000 metri pătrați, săpăturile arheologice din 1957 au scos la iveală urmele unor așezări vechi, între care și cetatea.

Primul nivel a fost datat din neolitic, peste el un strat din epoca bronzului, deasupra cetatea dacică (sec. II î.e.n.), menționată în Geographica lui Ptolomeu ca Petrodava și un ultim nivel din secolele XVIII-XIX.

S-au descoperit  obiecte de ceramică, arme, podoabe, unelte de fier, urmele a două sanctuare dacice și zidurile fortificației. S-a presupus că cetatea a făcut parte dintr-un sistem defensiv creat pe valea Bistriței, acolo fiind descoperite încă două cetăți,  pe Muntele Cozla și la Piatra-Șoimului-Calu.

Au urmat războaiele dintre daci și romani, ultimii cucerind mari teritorii. Fiind un avanpost la marginea de est a Daciei, în cel de al doilea război cu dacii, romanii au distrus-o.

În secolele următoare se pare că pe locul ruinelor au fost ridicate alte construcții. S-a tras această concluzie datorită descoperirii unor monezi, una emisă în timpul domniei lui Bela III al Ungariei (1173-1196), spade și un medalion cu iconiță. Azi se pot vedea doar bucăți de 10-12 metri, din zidul sudic al fostei cetăți.

Dacă doar imaginația mi-a „arătat” fosta cetate, urcușul a meritat pentru superba panoramă. Într-o parte se vedea lacul Bâtca Doamnei.

În cealaltă parte, într-o depresiune străjuită de versanții montani, curgea alene râul Doamnei.

M-am întors la mașină și am continuat drumul spre vest, paralel cu lacul.

După 9 kilometri am ajuns în satul Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Acolo, pe locul numit „Pârâul popilor”, s-au retras doi călugări de la Mânăstirea Bisericani și au format un schit cu o mică Biserică de lemn (1610). În secolul XVIII mai multe familii s-au refugiat din Ardeal și unele s-au stabilit în zonă. Biserica schitului fiind neîncăpătoare, pe locul ei au ridicat Biserica „Sânzienelor” (1726-1730).

La începutul secolului XX lângă ea a fost construită o biserică din piatră de râu și cărămidă, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1903-1920). În timp biserica a fost reparată de mai multe ori, la ultima restaurare (1997-2002) i s-au construit o clopotniță și un altar extern.

M-am îndreptat spre artera principală Piatra Neamț- Bicaz și am urmat-o spre vest. M-am oprit în parcarea amenajată pe marginea Lacului Pângărați. Lacul de baraj a fost creat pe Valea Bistriței, între munții Stânișoarei și Tarcău (1964) și este alimentat cu apă din Izvorul Muntelui-Bicaz. În amonte se află hidrocentrala Dimitrie Leonida de la Stejaru.

Ocupă o suprafață de aproximativ 150 hectare și este populat cu o varietate mare de pești. În zona lacului se stabilesc temporar multe specii de păsări migratoare. Pentru varietatea speciilor de animale și a florei caracteristică zonelor umede, a fost declarată arie naturală protejată prin lege.

La nici 2 kilometri nord-vest de lac se află Mânăstirea Pângărați „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În secolul XV zona era locuită de călugări sihaștri, între care și fostul sfetnic al Domnitorului Ștefan cel Mare, Cuviosul Simeon, care, pe malul stâng al pârâului Pângărați, pe coasta dealului Păru, a ridicat prima Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În 1476 biserica a fost distrusă de oștile otomane, călugării s-au refugiat în Transilvania, dar au revenit după război. Numărul lor crescând, schitul a fost transformat în mânăstire. Sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu biserica a fost înlocuită cu una din zid (1560), fără turlă, căreia i s-a adăugat turnul clopotniță abia în 1642.

În secolul XIX biserica a fost restaurată. Subsolul a fost transformat în biserică, cu hramul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, clădirea ajungând să fie formată din două „biserici” suprapuse. S-au construit un corp pentru chilii, stăreție și bibliotecă  și clădiri anexe (1850). Mânăstirea a funcționat până în anul 1960, când a fost închisă. În 1990 s-a redeschis ca schit, aparținând Mânăstirii Bistrița, apoi a redevenit mânăstire.

M-am întors la drumul principal și l-am urmat până în comuna Tarcău. De acolo spre sud, urmând valea râului Tarcău, am trecut prin două localități și pe un scurt drum lateral am urcat la Mânăstirea Sihăstria Tarcăului „Duminica Tuturor Sfinților”.

Între anii 1828-1833, pe un teren al Mânăstirii Pângărați, câțiva călugări au înființat Schitul Tarcău. S-a ridicat o biserică din lemn de frasin, fără turlă, acoperită cu șindrilă, care s-a păstrat până azi. Pridvorul închis, din dreptul ușii de intrare, a fost adăugat în anul 1936.

În interior tavanul a fost realizat din bârne curbate și naosul a fost despărțit de pronaos printr-o arcadă de lemn.

Catapeteasma, din lemn de tei, a fost decorată cu 5 rânduri de icoane.

La schit s-au retras pe rând călugări, ajungând să fie locuit de 20 de sihaștri, apoi a primit statutul de mânăstire. În apropierea bisericii a fost construit turnul clopotniță, din bârne de lemn, cu două niveluri și un acoperiș cu formă rar întâlnită în Moldova (1868).

A funcționat ca mânăstire până în 1945 când, rămânând puțini călugări, a fost retrogradată ca schit. După evenimentele din 1989 schitul a fost repopulat, s-au reparat chiliile vechi, au fost construite unele noi și Paraclisul „Schimbarea la Față; Sf. Ciprian”. Din 1991 a primit statutul de mânăstire și biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Citește și Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Ceahlău, județul Neamț- obiective istorice

Publicat pe de
Răspunde

Din stațiunea Borsec, județul Harghita, m-am îndreptat spre comuna Ceahlău, județul Neamț, unde, în stațiunea Durău, îmi rezervasem cazarea. După 40 kilometri nord-est m-am oprit în satul Bistricioara pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Voievozi”, declarată monument istoric. Biserica, fără turn, fost construită înainte de 1775 din bârne de brad cioplite, așezate pe o temelie de stejar și piatră de râu, acoperită cu draniță, formând trei spații interioare cu forme diferite. Biserica a fost refăcută în anul 1831. Clopotnița de lângă ea, a fost dărâmată în anii 1937-1940. Azi se mai țin slujbe de două ori pe lună și când se fac pomeniri pentru cei decedați.

De acolo până la comuna Ceahlău mai erau doar 5 kilometri. O parte din drum am mers paralel cu Lacul Izvorul Muntelui, numit și Lacul Bicaz, întins pe o suprafață de 32,6 kilometri pătrați, lac de acumulare format pe cursul râului Bistrița, după construirea unui baraj și a unei hidrocentrale (1950-1960), când au fost strămutate 22 de sate din zonă.

În comuna Ceahlău se află mai multe monumente istorice. Prima la care am oprit, Biserica de lemn „Sf. Ana; Nașterea Maicii Domnului”, a fost construită în anul 1730. Clopotnița, formând o poartă, a fost postată la intrarea spre biserică.

Este una dintre puținele biserici de lemn din Moldova care au fost pictate în interior. În pronaos pictura a fost făcută direct pe scândură și în altar pe pânza cu care au fost acoperiți pereții. Din păcate pictura s-a șters în decursul timpului.

În apropierea ei am văzut și o biserică mai nouă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Zonă de munte, cu multe secole în urmă s-au așezat pustnici care, inițial, au trăit în grote, apoi au construit schituri, multe dintre ele distruse de incendii sau avalanșe.

Pe locul unui schit vechi, Schitul Silvestru, apoi numit Schitul Hangu, după moșierul care deținea teritoriul, în 1639 s-a ridicat o biserică de piatră, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, lipit de ea, turnul clopotniță, pătrat, pe 3 nivele nivele și înconjurător chilii care, după o perioadă de timp, au ars într-un incendiu. Biserica a fost refăcută în anul 1820 și restaurată 1958.

Moșia lui Hangu a trecut în posesia marelui vistiernic Toderașcu Cantacuzino, familie care a deținut-o cam 2 secole. A preluat-o mai ales datorită poziționării ei, de acolo putându-se trece ușor în Transilvania. Pe ruinele chiliilor a fost ridicat un zid de incintă din piatră de râu, legată cu mortar, cu metereze (1672-1676).

În colțurile zidului au fost ridicate 4 turnuri, primele fiind turnul circular din colțul nord-est, cu rol de locuință și un turn mai mic, pe colțul sud-estic.

Situate pe latura de est, protejau poarta de intrare în incintă, deasupra căreia se afla un alt turn, cu rol de clopotniță.   

Apoi familia a intrat în posesia altor moșii, ajungând să posede aproape toată valea Bistriței, doar teritoriul Schitului Hangu nu l-au putut lua. Matei Cantacuzino, împreună cu familia, a plecat în Rusia (1791). Moșiile au rămas în administrarea unor arendași care frecvent și-au manifestat autoritatea și asupra unor părți din teritoriul schitului. Din această cauză s-au derulat mai multe procese și în 1817 domnitorul vremii a trecut o parte din teritoriile schitului în proprietatea familiei Cantacuzino. 

Reveniți în țară, în incinta fostului Schit Hangu au construit mai multe case de locuit, formând o mică cetate în care, trupele ruse, ocupând zona, au staționat perioade lungi de timp. Cu ajutorul lor, Cantacuzino a reușit să-i alunge pe călugări. Apoi au construit un palat, numit azi Palatul Cnejilor.

În colțul nord-vestic s-a ridicat un turn pătrat, în apropiere două clădiri, toate cu rol de locuință.

Au fost săpate beciurile și au acoperit poarta de intrare cu o boltă (1830-1838).

Legenda spune că alungându-i pe călugări, aceștia i-au blestemat. Cert este că au ajuns să aibă datorii mari și Domnitorul Al. Ghica a scos moșiile lor la licitație. Cea de la Hangu a fost cumpărată de Smaranda Sturdza (1850). Dorind să o ocupe, s-a lovit de rezistența acerbă a familiei Cantacuzino, care s-a baricadat în incintă. Au avut loc lupte în care zidurile exterioare au fost incendiate. Unul dintre frații Cantacuzino s-a sinucis, ceilalți doi au fost arestați, duși la Iași, apoi deportați în Rusia.

Familia Sturdza a rămas proprietară dar nu a folosit palatul. Părăsit, s-a ruinat în timp.

Doar biserica a fost folosită de localnici și s-a păstrat până azi. Împreună cu   fostul castel în 1955 au fost declarate monumente istorice.

Nerevendicat de urmași, azi ruinele sunt în proprietatea Primăriei Ceahlău.

O parte din fostul teren al schitului a fost ocupat de una dintre gospodăriile vecine, pentru cotețele de păsări, împrejmuite cu un gard din lemn, o altă parte a devenit loc de depozitare a unor materiale de construcții.   

Ieșind dintre ruine am fost trezită la realitate de casele înconjurătoare, bine întreținute, cu curțile pline de flori.

A doua zi din concediul prin țară era pe terminate. După 6 kilometri spre sud am ajuns în stațiunea Durău, la Hotelul Brândușa.

Citește și Mânăstirea Durău și cascada Duruitoarea, jud. Neamț

Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Publicat pe de
1

Pentru a ajunge în Reghin, unde îmi rezervasem cazarea, din Luduș m-am îndreptat spre nord, drum pe care am trecut pe lângă o salbă de lacuri artificiale, create prin îndiguiri, unele amenajate pentru pescuitul sportiv.

Lacul Tăureni

După 25 kilometri am ajuns în Zău de Câmpie unde, țintă, m-am îndreptat spre Castelul Ugron. În a doua jumătate a secolului XVIII Ugron István și soția sa, baroneasa Anna Bánffy, s-au mutat pe moșia din Zău de Câmpie și au construit un conac, clădiri anexe, o criptă, toate înconjurate de un parc, moștenite ulterior de urmașii lor.

În 1899 a ajuns în posesia unuia dintre cei 4 nepoți, István Ugron. În 1908 el a demarat lucrările pentru construirea unui castel. Lucrările au durat mult timp și în final (1912) forma castelului a fost destul de ciudată, cu turnurile din colțuri de diferite forme, terase asimetrice, care îmbinau stilurile neogotic și neoromanic. Au mai durat 6 ani până castelul a fost mobilat, decorat interior și gata de locuit.

A fost numit și „castelul-calendar” deoarece are 365 de ferestre (zilele anului), 7 terase (zilele săptămânii), 12 holuri (lunile anului) și 4 turnuri (anotimpurile).

Cu forma literei „L”, a fost format din două aripi, cea lungă de 50 metri cu două șiruri de încăperi și cea scurtă, perpendiculară pe prima, cu un singur șir de încăperi, ambele așezate deasupra unui subsol. În cele 3 colțuri au fost ridicate turnuri de mărimi diferite, unul hexagonal și două rotunde. Pe fațade au fost amenajate terase cu forme variate.

Aripa lungă prezintă, aproape central, fațada principală, în stil neogotic, precedată de un portic, deasupra căruia s-a creat o terasă și superior, deasupra unui arc, a fost postat blazonul familiei, sculptat în piatră. Porțiunea din stânga fațade, cu 2 etaje, cu ferestre neogotice, se termină cu un turn hexagonal, cu 3 nivele.

Porțiunea din dreapta fațadei, mai scundă, doar cu un etaj, prezintă o prispă cu arcade. Ea se termină cu un turn rotund.

Pentru a se intra pe ușa principală, se urcă un șir de trepte și se trece prin portic. În interior se afla holul central și scara principală. În stânga holului se aflau câteva saloane și sufrageria, în dreapta lui salonul de pipe, mai multe camere de lucru, ultima fiind cuprinsă în turnul rotund și în spatele holului era amenajat un bufet.

Lipit de turnul hexagonal se află un turn circular mic în care era plasat grupul sanitar pentru oaspeți. În acea zonă, în interior se afla casa scărilor secundară.

În aripa scurtă, la parter se aflau sala unde se lua micul dejun, camerele de dormit și la etaj camera învățătorului, un salon și camerele pentru oaspeți.

Partea de nord, cu parter și etaj, este limitată de două turnuri, în est unul rotund și în vest cel hexagonal. Pe fațadă, în partea superioară, au fost postate 4 scuturi heraldice. În fața ei a fost creată o terasă deschisă, mărginită de balustradă din piatră, accesată printr-un șir curbat de trepte.

Se povestește că fiind ambasador al Austro-Ungariei în Imperiul Rus, István Ugron s-a îndrăgostit de una din fetele Țarului Nicolae II al Rusiei. Castelul fiind în construcție, aceasta i-ar fi cerut să paveze aleea spre castel cu bani de aur. Când jumătate de drum a fost pavat, prințesa a cerut ca banii să fie așezați în cant, pentru ca nimeni să nu calce pe coroana împăratului, cerință care nu a putut fi îndeplinită, lui Ugron neajungându-i banii. Cert este că trei ani localnicii au fost obligați să muncească acolo cu animalele și uneltele lor, gratuit.

În acea perioadă în Rusia au ajuns la putere bolșevicii. S-a declanșat Revoluția Rusă (1917) în timpul căreia familia țarului a fost ucisă. Îndurerat, baronul s-a retras din viața publică, parte din poveste care coincide cu data în care a ieșit la pensie (1918). 

În 1925 Ugron a cedat castelul nepotului său, baronul István Bánffy, păstrându-și dreptul de a folosi câteva camere. Totuși nu a frecventat decât rar castelul. S-a mutat la Cluj unde, într-un azil de bătrâni, a decedat în anul 1948.

Sub comuniști castelul a fost naționalizat și obiectele de valoare au fost luate de oficiali. Pe rând a fost folosit ca centru de colectare a cerealelor (1954), ca școală (1954-1959), Liceu Economic (1959-1962), Casă de Copii (1963-2012). Actual este în proprietatea Consiliului Județean Mureș care, în 2017, l-a predat în administrarea Muzeului Județean Mureș.

După ieșirea din Zău de Câmpie, am rulat spre nord, aproximativ 4 kilometri, paralel cu Lacul Zău. A fost creat ca lac-pescărie, populat cu mai multe specii de pești.

Împreună cu Lacul Șăulia, fiind falimentare, în 2014 au fost preluate de Eurogrup CIM Logistic S.R.L. care imediat le-a repopulat cu specimene noi de pește, de dimensiuni mari.

După 14 kilometri, depășind comuna Șăulia și parcurgând un drum secundar, mi s-a arătat Lacul Șăulia, întins pe 36 hectare.

Pe malul lacului se află mai multe clădiri, cabane, căsuțe de camping, care aparțin de Complexul de Tabere Șăulia.

Pe lângă tabără pentru copii, funcționează și în scop recreativ, clădirile putând fi închiriate pe tot parcursul anului.

Părăsind zona lacurilor, m-am îndreptat spre nord-est, până în comuna Râciu. De acolo, spre nord, în total 23 kilometri, am ajuns în unul din satele aparținătoare comunei, satul Sânmartinu de Câmpie.

La ieșirea din sat, la capătul unui drum pietruit, se înălța un turn cu 2 nivele, poarta de intrare la Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, lângă care am parcat.

În incinta mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în secolul XVII.

Lângă ea, probabil o dată cu înființarea mânăstirii (nu am găsit date despre ea), a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă.

Pe drumul spre Reghin, o nouă oprire am făcut-o după doar 18 kilometri. La marginea de nord a satului Filpișu Mare se află Biserica Reformată Calvină. Pentru a o putea vedea, după ce am parcat, am urcat un șir de trepte și am traversat poarta gardului înconjurător.

Imediat în dreapta porții, năpădit de vegetație, am văzut un foișor din lemn, probabil un „altar” exterior.

De la el, înaintând prin covorul de verdeață, în unele locuri înalt până la talia mea, am ajuns la clădirea bisericii. Dezamăgire. Știam că biserica a fost construită în anul 1330, apoi transformată în secolul XVII. Ceea ce vedeam (2021) era o clădire fără turn, dezgolită de tencuială, lângă care așteptau „cuminți” materialele cu care urma să fie refăcută.

În rest liniște și pace. Nimeni nu deranja acel spațiu retras.

Doar 10 kilometri spre nord-est și am ajuns la Reghin. M-am cazat la Pensiunea Blanca, unde făcusem rezervare.

O ploaie torențială m-a baricadat. Vrând, nevrând, am lăsat vizitarea orașului pe a doua zi și seara am petrecut-o în restaurantul pensiunii.

Citește și Orașul Reghin, județul Mureș

Câteva localități din județul Csongrád, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Fiind în Ungaria pentru o zi, de la Tótkomlós m-am îndreptat spre sud. Pe drumul spre vama Nădlac urma să trec prin câteva localități din județul Csongrád. După 5 kilometri am ajus în satul Nagyér, atestat documentar din 1450, cu numele  Zekeghaz.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Világháborús hősök emlékműve)

În invazia otomană satul a fost părăsit. Locuitorii, fugind din fața turcilor, s-au mutat în Nagylak și Makra. Sub austrieci satul a fost recreat. În 1843 s-au creat plantații de tutun și satul a fost populat cu familii din Makó, Dombegyháza și Vásárhely, venite la muncă. 

Majoritatea reformați, Ministerul Agriculturii a alocat fonduri și între anii 1907-1909 s-a construit Biserica Reformată (Református templom), în stil gotic englez, cu un turn înalt, prevăzut cu trei clopote, cel mare cântărind 330 kilograme. Din păcate nu am reușit să o pozez, fiind înconjurată de copaci înalți.   

La marginea de sud a satului, pe marginea șoselei, lângă o parcare largă, se află un Turn de veghe (Nagyér kilátó), înalt de 24,5 metri. La începutul secolului XX pe acel loc a existat o moară cu aburi care în timp s-a ruinat, rămânând doar turnul. Acoperișul a fost demolat și în jurul turnului s-a creat o structură de oțel, prevăzută la interior cu 144 de trepte, întrerupte de câteva zone mai largi.

Satul este situat lângă Montág-puszta care aparține Parcului Național Körös-Maros. Din vârful turnului se poate vedea o parte a parcului și unele specii de păsări, fluturi, etc., care-l locuiesc și care, uneori, zboară peste câmpie.  

La 2 kilometri sud de turn se află satul Ambrózfalva, la rândul lui populat cu familii de slovaci (1843), aduse pentru cultivarea tutunului. Numele actual l-a primit după baronul Lajos Ambrózy, directorul Trezoreriei Regale din Timișoara. În anul 1863 a fost construită Biserica Evanghelică (Evangélikus templom), în stil romanic.

Tot spre sud, după 4 kilometri am ajuns în satul Pitvaros. În Evul Mediu era în proprietatea familiei Korláth. În invazia otomană (1552) a fost distrus și abia în anul 1816 în zonă s-au așezat familii slovace din Nădlac. Statul a sistematizat gospodăriile, formând satul, apoi i-a obligat să cultive tutun. Sătenii refuzând, au fost obligați să plătească dări mari de care au scăpat abia în 1923. O parte din teritoriul satului a fost preluat de stat care, pe el, a format încă două localități, Csanádalberti și Ambrózfalva.

În 1882 comunitatea a construit Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), în stil bizantin.

Începând cu anul 1820 în sat s-au mutat familii de evrei. Numărul lor a crescut în timp. Au deschis magazine, situate în centrul satului, jefuite și distruse de revoluționari în 1918. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați, mulți în lagărele de concentrare.

Școala Generală „Petőfi Sándor” (Pitvarosi Petőfi Sándor Általános Iskola)

Populația a rămas majoritar slovacă până după război când a avut loc schimbul cehoslovaco-maghiar în care două treimi din slovaci s-au mutat în Cehoslovacia, înapoi venind mai puțini maghiari, astfel numărul populației satului a scăzut.

În 1950, lângă biserica existentă, maghiarii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római katolikus templom „Nagyboldogasszony”). Din 1997 a aparținut de parohia orașului Csanádpalota și din 2009 are pastor propriu.

La 3 km vest de Pitvaros este situat satul Csanádalberti. În centru, înconjurată de o zonă verde, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită în 1882, în stil clasicist. Deasupra ușii de intrare are postată o placă în limba slovacă care redă Psalmul 100 din Vechiul Testament. În 1978 o furtună puternică a distrus turnul. A fost reconstruit mai scund decât cel inițial. În anul 2010 altă furtună a avariat grav clădirea, recondiționată ulterior.

Dorind să văd un fost castel, pentru a ajunge la el trebuia să parcurg mai multe drumuri, în diferite direcții. M-am îndreptat spre vest, apoi spre sud, am parcurs un drum comunal spre est și după cca. 18 kilometri am ajuns în satul Csikóspuszta. La intrarea în sat se află fostul Castel Blaskovics (Blaskovits kastély), numit după nobilul care l-a construit. Azi în el funcționează o firmă privată și nu am putut să-l vizitez, perimetrul fiind înconjurat de un gard.

Întrebând localnicii de localizarea Criptei Blaskovics (măcar pe aceea să o văd), mi s-a explicat că se află undeva pe câmp, la 2-3 kilometri și se poate ajunge la ea doar cu tractorul. Degeaba am căutat acel drum, câmpul era neted, fără urme de circulație. Dezamăgită m-am întors la drumul județean pe care l-am parcurs spre sud, apoi spre est și după 14 kilometri  am ajuns în satul Kövegy. Înființat în 1843, cu populație maghiară, pentru aceștia în anii 1901-1902 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (Római katolikus templom „Szuz Maria Neve”), finanțată de tezauriat.

De acolo m-am îndrepta spre Vama Nădlac.

Orașul Csanádpalota a fost ultima localitate în care m-am oprit înainte de a părăsi Ungaria.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk” (Római katolikus Nepomuki Szent János templom) (1773)

La marginea orașului, pe o suprafață de aproximativ 1,5 hectare, se întinde Lacul Zápor (Zápor–tó).

Populat cu mai multe specii de pești, este frecvent vizitat de pescari care, contra unei taxe, pot pescui crapi, carași, știuci, etc.

După ce m-am relaxat pe malul lacului m-am îndreptat spre casă, orașul Arad. Vă sfătuiesc dacă sunteți în zonă să folosiți Vama Nădlac veche, nu cea de pe autostradă, foarte aglomerată.