Arhive lunare: aprilie 2021

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Publicat pe de
1

Fiind în Medina Tunis, m-am pierdut de grupul turistic așa că întrebând mereu, când în franceză, când în engleză, când prin mimă, luând-o când spre stânga, când spre dreapta, am ieșit prin Bab el Bhar (bab=poartă) în Piața Victoriei. Piața a fost creată de francezi pe locul fostei porți de est a medinei, prin demolarea a zidurilor existente acolo, ca Piața Bursei. A fost numită Piața Victoriei cu referință la ziua întoarcerii din exil a liderului Habib Bourguiba (1955), cel care a devenit primul președinte al republicii (1957-1987).

Fără acte, doar cu ceva bani și aparatul foto, am început să caut un loc de parcare pentru autocare. Aproape fugind  și întrebând, la o terasă de pe bulevard am găsit o familie cunoscătoare a limbii engleză și domnul s-a oferit să mă ajute. Așa am cunoscut sistemul polițienesc din Tunisia și mi-am dat seama că populația era tot sub „regim de teroare”.

În mare viteză am ajuns la un sector unde, la un loc, se găseau câteva dube de poliție- Poliția de Circulație. Am fost îndrumați spre un alt sector, cu alte dube adunate- Poliția Orașului care ne-au îndrumat spre un alt sector unde, fără uniforme, se aflau alți polițiști- Poliția Turismului. Aceștia cunoșteau limba engleză așa că m-am pornit să explic ….Șoc ! Am fost oprită și au dorit să știe doar din ce grup făceam parte. Nu am trecut 1 minut și dintr-o multitudine de liste (normal că pe computer) au găsit locația autocarului, lângă Teatrul Municipal, pe cealaltă parte a bulevardului, vis a vis de locul unde ne aflam.

Cetățeanul amabil a trebuit să mă „escorteze” până la autocar. După ce ne-am despărțit, mulțumindu-i, am constatat că în graba mea am ajuns înaintea grupului. Poate a fost mai interesant decât să mai cutreier medina. Măcar așa am aflat sistemul lor de „urmărire”.

Teatrul Municipal Tunis a fost deschis în 1902 într-o clădire construită în secolul XIX, decorată cu tentă italiană. În el se desfășoară spectacole de operă, balet, dramă, concerte simfonice.

Șoferul, admonestat telefonic de poliție, nu a vrut să mă lase să părăsesc autocarul. Era un om foarte cumsecade și liniștindu-l, am plecat doar până la o biserică pe care o vedeam puțin mai departe. Catedrala Romano-Catolică „Sf. Vincent de Paul”, sediul Arhiepiscopiei Tunisului, a fost ridicată  într-un amestec de  stiluri maur, gotic, neobizantin (1893-1897), cu două turnuri înalte (1910), după ce prima construită s-a deteriorat rapid (1881-1892). Este situată în actuala Piață a Independenței, numită așa după eliberarea Tunisiei de sub francezi (1954). După eliberare numărul catolicilor a scăzut treptat.  Între Tunisia și Vatican s-a făcut un aranjament (1964) prin care unele dintre clădirile aparținând bisericii au intrat în folosința publicului dar catedrala a rămas în proprietatea bisericii romano-catolice.

La întoarcerea grupului am aflat că nu am pierdut nici un obiectiv turistic. Trecând pe lângă un giratoriu, în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană, am văzut statuia Președintelui Habib Bourguiba, primul președinte al Tunisiei (1957) care în 1987 a fost îndepărtat din funcție de primul ministru, când statuia sa a fost mutată într-un port din afara orașului. A fost repusă în centru în anul 2016.

Fiind amiază ne-am deplasat din centrul capitalei spre un loc popular turistic unde să servim masa de prânz. Am străbătut o arteră de circulație care traversa Lacul Tunis, o lagună naturală situată între Tunis și Golful Tunis al Mării Mediterană, întinsă pe 37 kilometri pătrați, care datorită depunerii de sedimente își micșorează treptat adâncimea. Pe vremuri, deasupra ei, pe o pantă de deal, s-a dezvoltat orașul Tunis și laguna a devenit  un port natural.

Am pătruns în La Goulétte (Halq al-Wadi), suburbie numită după canalul pe care e situată și după forma ei, a unui vas- goeletă (goélette).

În acea zonă în 1535 Regele Carol I al Spaniei a construit o cetate (Kasbah) care a fost cucerită de otomani (1574). Atacată de Cavalerii Ordinului Maltei (1640),  pentru o apărare mai bună, Ahmed Khodja a supravegheat construirea fortului El- Karraka.

Lângă el, în perioada islamizării, a fost ridicată Moscheea Abu Bakr As-Siddiq.

Ne-am oprit pe malul mării unde, într-un restaurant dinainte anunțat, am servit masa de prânz.

Mi-am lăsat „colegii” să golească tot ce era pe masă și m-am retras la o țigară, făcând o plimbare de-a lungul plajei.

Îmi făcusem deja o imagine despre cum va decurge excursia și nu eram prea mulțumită. În Nabeul manufactură cu vânzare, în Hammamet medina, în Tunis partea comercială a medinei….ghida cu afaceri comerciale, mai mult un însoțitor de drum….Știam ce am de făcut. Din acel moment, pentru lămuriri am apelat doar la ghidul tunisian.

Masa servită, am traversat iar laguna și ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Sidi Bou Said

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis- prin Medina

Publicat pe de
Răspunde

Fiind în Tunis, capitala Tunisiei, după ce am urmărit puțin din desfășurarea unei greve, am ocolit  mașinile poliției  și am ieșit din Piața Guvernului spre o veche moschee inclusă în Patrimoniul Național al Tunisiei.

Moscheea Kasbah a fost construită la ordinele fondatorului dinastiei Hafsid care guverna atunci Tunisul (1230-1233) ca Moschee Congregațională, Moschee de vineri care găzduiește rugăciunile speciale de vineri la prânz cunoscute ca jumu’am. Inițial a servit doar conducătorii ce locuiau în Kasbah apoi a fost deschisă publicului. Sub stăpânirea otomană a fost renovată (1584).

Am ocolit-o și am intrat în Medina unde, în decursul timpului, pe lângă moschei au fost construite diferite mausolee.

Mausoleul Mohamed Laz, monument istoric din 1912, a fost construit de comandantul militar din Tunis pentru ienicerul căruia îi poartă numele.

Mausoleul Ahmed Khodja a fost construit de dey-ul căruia îi poartă numele (1647). În el au fost îngropați familia sa și descendenții până la jumătatea secolului XIX. A fost declarat monument istoric din 1922

Moscheea Youssef  Dey, cunoscută și ca Al B’chamqiya, inițial a fost folosită pentru oratorii publici.

În 1631 a fost transformată în moschee, fiind prima turcească din oraș.  

A fost restaurată la sfârșitul secolului XIX și în 1926 a fost anexată Universității Ez-Zitouna.

De la moschee grupul s-a îndreptat…mai întrebați spre ce ?….spre cumpărături.

S-a început explorarea părții acoperită a medinei.

Cum nu prea sunt amatoare de magazine, pentru mine cumpărăturile păreau o pierdere de vreme. Pentru asta am plecat pe alt continent ? În fine, așteptând după grup am început să  fotografiez câte ceva din zonele prin care treceam.

Din loc în loc, între magazinele cu mărfuri din toate sectoarele de vânzare, se aflau terase cu mese, cafenele, etc.

Deși foarte înghesuite, tot se mai găsea câte un spațiu care să fie amenajat.

În sfârșit am ajuns la un obiectiv care mă interesa, Moscheea Hammouda Pacha al Mouradi, în stil arhitectural turcesc, cu un minaret octogonal.

A fost construită de cel de al 2-lea bey care a condus dinastia Muradid până la moartea sa.

A funcționat ca hanafi, o școală juridică sunnită care inițial s-a dezvoltat în Irak, s-a răspândit și a ajuns școala principală dintre cele patru existente în Imperiul Otoman, azi, cu un număr foarte mari de adepți, aproximativ o treime dintre musulmanii din întreaga lume.

Se pare că trecusem doar prin partea mai europenizată a medinei ?

Când prin străduțele închise, când pe cele din exteriorul zidurilor, s-au continuat cumpărăturile care păreau că nu se mai sfârșesc.

Mă întrebam când o să mai avem timp să vedem măcar câteva clădiri istorice.

În acea porțiune erau etalate mai mult obiecte tradiționale, deosebite de cele europene, așa că timpul mi-a trecut mai ușor privindu-le.

Cum am mai povestit anterior, fiind republică, Tunisia a creat libertăți de care, în special, tinerii beneficiază. În general populația autohtonă a continuat tradițiile.

Am ieșit din înghesuială pe lângă o clădire mare, prevăzută cu coloane, în care am aflat că funcționa o școală.

De ea era lipit un alt magazin. Oare nu mai scăpam dintre ele ? Norocul meu a fost în ghidul tunisian, profesor de istorie, a cărei răbdare am pus-o la încercare cu întrebările mele și în același timp l-am bucurat, fiind singura curioasă despre amănuntele istoriei lor.

Medersa sau Madrasa, școli sau instituții de învățământ superior găzduite de o moschee, unde se predă în principal teologia islamică, dar și alte materii, au fost construite în medina în timpul dinastiei Hafsid.

Medersa Slimania

Au fost fondate pentru instruirea oficialilor de stat.

Începând cu secolul XX sunt folosite de studenții Universității Ez-Zitouna.

Am ajuns la un magazin de parfumuri unde, în sticluțe colorate, erau etalate diverse sortimente.

Ghidul tunisian ne-a explicat procesul de producție. Între timp ghida română avea alte treburi…Mă rog, începeam să-mi dau seama de ce atâta tevatură cu medina…

Lăsând grupul să iasă, liniștită, văzând că ghida a rămas în locație, am fotografiat sticluțele frumos aliniate. GREȘEALĂ! Cum ghida nu se grăbea, am ieșit să mă alătur grupului. Nici urmă de ei și…nici urmă de ghidă… Nu am avut de ales decât să-mi găsesc o cale de ieșire din acel labirint.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis

Publicat pe de
Răspunde

În a doua zi din excursia prin Tunisia din două variante, decât să rămân la hotel, cum o parte din grup a și făcut, am ales excursia opțională în care se vizitau capitala Tunis, Sidi Bou Said și Cartagina. Din Hammamet ne-am îndreptat spre capitala țării, Tunis. Am străbătut autostrada care trecea pe lângă diverse localități.

Pe parcursul drumul ghidul tunisian ne-a informat despre istoria Tunisului. Vorbind în limba franceză, un foarte mic rezumat a fost redat de ghida română. Ghinionul celor care nu cunoșteau limba.

Inițial Tunis a fost o așezare berberă, atestată documentar din secolul IV î.e.n. Istoria lui merge paralel cu cea a Cartaginei, construită sub ocupația Imperiului Roman. În acea perioadă, numită Tunes, era o așezare de pescari, țărani și meșteșugari.

În cel de al treilea război Punic (146 î.e.n.) a fost distrus de romani apoi reconstruit de Augustus și s-a dezvoltat devenind un important centru agricol. Creștinizat, a devenit episcopie și prin locația lui, un loc de popas pe drumurile romane ale provinciei cucerită în Africa. În secolul VII, după ce au cucerit regiunea, trupele musulmane arabe s-au stabilit la periferia localității, pe care au numit-o Tunis. În acea perioadă a fost construită medina. Tunis a fost transformat într-o puternică bază militară navală, orașul fiind situat la Marea Mediterană, în apropierea strâmtorii Siciliei.

În decursul timpului au avut loc lupte între diferitele dinastii și  fracțiuni religioase (secol X) ajungându-se să fie distruse orașele de coastă, rămânând „în picioare” doar Tunis și Mahdia (1057). Populația Tunisului a jurat loialitate prințului din Béjaïa (1059) astfel s-a creat un mic regat independent, condus de un guvernator numit de prinț, care în timp a prosperat.

În secolul XII, când toată Tunisia a fost ocupată de arabii berberi și a făcut parte din Califatul Almohad (1151), Tunis a devenit capitală de provincie. Un secol mai târziu guvernatorul a preluat conducerea (1228), a format dinastia Hafsid, cu  capitala la Tunis pe care a îngrădit-o cu ziduri de apărare. A urmat atacul francez în care Cartagina a fost cucerită dar Tunisul a scăpat, apoi spaniolii au recucerit teritoriile, sub care în oraș au început să se stabilească primii musulmani și evrei andaluzi.

În perioadele Almohad și Hafsid Tunis a fost unul dintre cele mai bogate și mai mari orașe din lumea islamică. În secolul XVI au început atacurile corsarilor astfel în 1534 un pirat, aliat cu turcii, a atacat orașul și turcii l-au ocupat. Regele Spaniei a contraatacat dinspre mare. Au avut loc mai multe lupte între spanioli și corsari. Într-un final locuitorii Tunisului au acceptat suzeranitatea Spaniei cu condiția ca fostul lor conducător, refugiat în Spania, să fie repus în funcție.

Luptele au continuat, de data aceea între spanioli și turci (1569-1574), controlul fiind preluat când de unii când de ceilalți. În final Tunisul a fost preluat de otomani. Orașul a fost condus de un bei și a început să înflorească. Două secole mai târziu Tunis a fost cucerit de cretanii musulmani  și a intrat sub stăpânirea dinastiei Husainid (1705). Existând fricțiuni între membrii dinastiei, algerienii au profitat, au capturat Tunisul și au început să conducă Tunisia (1756).

După o perioadă de liniște, în care orașul a prosperat, în secolul XIX au început din nou atacurile, la început venețienii, apoi britanicii și în final francezii care treptat au ocupat orașul. Între aceștia și localnici au existat neînțelegeri care s-au soldat cu o rebeliune în urma căreia s-a creat Protectoratul francez (1811) recunoscut la Congresul de la Berlin în 1878. Sub francezi, în 2-3 decenii orașul a fost europenizat prin construcția de bulevarde, noi cartiere,  introducerea de apă curentă, electricitate, gaze naturale, transport public, etc.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Orașul s-a împărțit în două sectoare- orașul vechi, cu populație arabă tradițională și orașul nou, populat de imigranți care au ajuns să-i egaleze ca număr  pe cei autohtoni. După Primul Război Mondial activitatea economică a crescut, totul mergând la export, în detrimentul industriei tradiționale apoi în cel de Al Doilea Război Mondial forțele aliate ale Axei și-au creat baza din Africa în Tunis (1942-1943). Aceștia retrăgându-se în Sicilia, orașul a fost ocupat de armatele britanică și americană și folosit ca bază a operațiunilor militare împotriva Italiei.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Povestea ghidului tunisian era pe terminate. Din 1954 Tunisia a devenit stat independent cu capitala în Tunis unde între 1979-1990 a avut sediul Liga Arabă constituită din 22 de națiuni arabe apoi între 1982-2003 Organizația de Eliberare a Palestinei. Autocarul a oprit în dreptul unei clădiri interesant decorată, Primăria Tunis. Am fost coborâți în viteză și autocarul s-a „evaporat”.

În clădirea Primăriei, construită în 1998, funcționează Consiliul Municipal format din 60 de membri. În fața ei se deschidea o piață largă.

Piața Kasbah a fost creată prin demolarea zidurilor cetății și  a mai multor clădiri din zonă (1950). Central, cu fața spre Primărie, a fost postat Monumentul Național Kasbah (1989).

În clădirile din jurul pieței funcționează mai multe instituții publice.

Mausoleul Farhat Hached a fost  inaugurat în 2002, realizat în memoria celui  care a fost un lider naționalist, sindicalist,  conducător în lupta pentru eliberare de sub protectoratul francez, asasinat în 1952.

În dreapta Primăriei se află Colegiul Sadiki, cea mai veche instituție de învățământ din țară (1875). 

În stânga Primăriei am văzut doar zidul înconjurător al Ministerului Apărării pe care, rapid, l-am fotografiat cu frică să nu fiu prinsă. Ni se explicase că în acea zonă fotografiatul era oarecum interzis, iar acea clădire chiar deloc.

Piața se continua cu Piața Guvernului mărginită de multe instituții ale adminsitrației statului.

Ministerul Finanțelor

În piață de-a lungul timpului au avut loc numeroase demonstrații politice.

De fapt chiar atunci se desfășura greva sindicatului sanitar. Deși manifestare pașnică, era monitorizată de multe forțe polițienești mobilizate acolo.

Dorind să văd dacă polițiștii erau cooperanți, i-am solicitat unuia dintre ei să se pozeze cu mine ca amintire. A acceptat. Acea fotografie azi îmi aduce aminte de pățania ulterioară.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis- prin Medina

Excursie în Tunisia- ziua 1: prin Hammamet

Publicat pe de
Răspunde

În prima zi în Tunisia după ce am vizitat Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian” ne-am îndreptat spre centrul istoric al orașului Hammamet unde, pe malul  mării, se afla Kasbah Hammamet, o fortăreață construită de arabi în secolul XIII.

Pentru a se proteja de pirații catalani și pisani cetatea a fost extinsă (secole XIV-XV), s-a structurat noul oraș Hammamet  a cărui Medina, veche din secolul X, a ajuns să fie poziționată central.

În timp cetatea a trecut sub stăpânire spaniolă, apoi turcă, când Medina a fost complet zidită. În afara cetății, spre mare, a fost creat un cimitir islamic și în altă zonă un mic cimitir creștin. În acea perioadă europenii numeau orașul Mahomette.

Cetatea fiind un punct strategic la mare, multe națiuni au vrut s-o cucerească. Într-un final a fost ocupată, împreună cu toată țara, și a intrat sub Protectorat francez (1881). De atunci viața s-a schimbat. Orașul a fost ocupat încetul cu încetul de imigranți, mai ales veniți din sudul țării pentru a-și găsi locuri de muncă și au fost construite suburbiile actuale.

Din 1960 a început să înflorească turismul. Cetatea, situată în centrul orașului, a devenit un obiectiv principal în care a fost deschis un mic muzeu și pe litoralul din împrejurimi s-a dezvoltat cea mai mare stațiune din Tunisia. 

După ce am fost atenționați să nu luăm în considerare vreo cerere de taxă pentru intrarea în Medina sau pe zidurile cetății am fost lăsați liberi. Nu mai văzusem o Medina până atunci așa că prima mea mișcare a fost să intru în ea.

În Hammamet această „piață” nu este foarte mare (200×200 mp). Străduțele care duc la ea, azi devenite zone comerciale, sunt situate pe fosta zonă a bazinelor.

Diverse sortimente de marfă erau etalate într-o mare înghesuială. Nici nu puteam să-mi dau seama care a cui proprietar este.

Trecând de  multele tarabe, un magazin mi-a atras atenția. Proprietarii, bunic și nepot, îl amenajaseră ca pe un anticariat. Marfa, deși nouă, avea „patina vremii”.

Pe străduțele înguste am ajuns la Moscheea Kabir sau Moscheea Mare.

Deși știam că femeile nu au acces, am urcat scările până în poarta de intrare unde, rapid am făcut o fotografie.

Imediat am fost admonestată de un bărbat care lenevea pe un șezlong. Cuminte, am înaintat pe o străduță, pe lângă moschee. Tot am reușit să-l păcălesc pe acel mascul „feroce”. Nu l-a dus mintea să-mi urmărească mișcările. Am găsit o altă intrare deschisă din ușa căreia am pozat interiorul. Ce rău făceam ? Nici nu le-am încălcat regulile. Nu am pătruns în incintă.

Apoi am trecut pe lângă o ușă decorată în culori țipătoare, frumos armonizate. Era intrarea unor băi, Hammam Sidi Belghith.

Timpul trecea repede. Cum nu aveam de făcut cumpărături, văzusem ce înseamnă o Medina, m-am îndreptat spre nord, dorind să ies în centrul orașului.

De lângă cetate, pe unul din cele două bulevarde cu hoteluri, restaurante, magazine, etc., am ajuns la intersecția lor, în centrul orașului nou, unde se afla Piața Martirilor cu un monument construit ca un turn Eiffel în miniatură care comemorează eroii războiului de independență tunisian și o fântână arteziană care în acel moment nu funcționa.

În zonă traficul era foarte aglomerat. Pe lângă asta, lângă intersecție era amenajată și o stație de taximetre.

Ocolind zidurile cetății am ajuns pe o alee lângă plajă.

Prima zi a excursiei, pentru mine a doua (în prima am făcut drumul Arad-București), a fost interesantă. Am intrat în contact cu o cultură necunoscută mie pe care de abia așteptam să o aprofundez.

Relaxându-mă privind apusul de soare nici nu mi-am dat seama ce repede a trecut timpul. Ziua se terminase. Urma să ne întoarcem la hotel.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis

Excursie în Tunisia- ziua 1: Hammamet- Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian”

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Hammamet, situată în sud-estul peninsulei Cap Bon, guvernată de Nabeul, este renumită mai ales pentru plajele sale unde s-au dezvoltat multe resorturi turistice și pentru  iasomie, care se comercializează în diferite forme înclusiv în suveniruri. De altfel după iasomie a și fost denumită stațiunea turistică Yasmine-Hammamet.

Poliția Hammamet

În secolul I exista o așezare, Pupput, azi suburbie din Hammamet, care în secolul II a devenit colonie romană, un secol mai târziu împrejmuită cu ziduri. Urme ale acelei așezări au fost scoase la iveală prin săpăturile arheologice din 2004. Abia în secolul XII este pomenită documentar cu numele de Hammamet,  hammam în română însemnând baie.

Deși mi-ar fi plăcut să vizitez orașul pe urmele istoriei, ghida ne-a condus inițial spre a vizita Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian”, numit după milionarul român George Sebastian care, ajungând în zonă, pe atunci un sat pescăresc, și-a cumpărat terenul și a construit o vilă, urmând arhitectura zonei (1920). Era înconjurată de un parc și avea o ieșire în apropierea mării.

Rapid a devenit locul de întâlnire a artiștilor renumiți care, în acea perioadă, se retrăseseră în zonă, a aristocraților și politicienilor.

Tot în aceeași perioadă în Hammamet s-a stabilit și un cuplu american a cărei reședință a fost vizitată de artiști din toată lumea, localitatea devenind  un fel de centru cultural.

Vila a fost construită din beton și stuc, vopsită în alb. Intrarea principală a fost realizată din marmură sculptată de un constructor sicilian (1932).

Era o vilă destul de mică care cuprindea un dormitor principal, un dormitor mic pentru oaspeți, o bucătărie și o cameră de servit masa care, în partea superioară  a fost prevăzută cu mashrabiya, o mică fereastră proeminentă închisă cu zăbrele din lemn sculptat, specifică zonelor arabe.

În clădire se intra printr-o sală susținută de coloane cu arcade, azi transformată în muzeu.

Într-o parte erau dependințele, în cea dinspre mare, o piscină înconjurată de un spațiu în care vizitatorii puteau să se relaxeze după baie și să servească câte ceva.

Prin grădinile întinse pe mai multe hectare, o alee amenajată ne-a condus la ea.

În timpul campaniei tunisiene din cel de Al Doilea Război Mondial casa a fost rechiziționată și a devenit sediul feldmareșalului Erwin Rommel. După război l-a găzduit pe Winston Churchill care și-a scris acolo memoriile.

În 1959 clădirea a intrat în posesia Guvernului tunisian care a amenajat-o ca Centru Cultural în care sunt expuse opere de artă și au loc conferințe, prelegeri, etc.

După ce am vizitat casa am traversat mai multe alei și podețe de lemn, prin frumoasele grădini.

Trecând pe lângă niște statui din metal, foarte modern executate, reprezentând diverse forme de artă, am ajuns în dreptul unor scări pe care le-am urcat.

În față mi-a apărut un amfiteatru, construit mai recent, iar în zare se întindea marea albastră.

Am fost nemulțumită că ghida nu era cu noi să ne dea detalii. Tot ce am putut afla a fost inscripția de pe  o placă care spunea că în Teatrul Hammamet a fost inaugurat de Președintele Tunisiei, Habib Bourguiba, Festivalul Internațional de Muzică și Dramă (1964) care de atunci se desfășoară anual în lunile iulie și august. 

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 1: prin Hammamet

Excursie în Tunisia: un drum Arad, România- Tunisia; ziua 1- Nabeul

Publicat pe de
Răspunde

Tot umblând prin Europa, m-am hotărât să schimb direcția, să cunosc cultura și civilizația unor țări de pe alte continente. Prima mea țintă a fost Africa de Nord. La o firmă de turism  m-am înscris într-o excursie de 7 zile în Tunisia care se efectua în luna septembrie, sezon încă nu ploios și nici cu caniculă mare. Plecarea era din București așa că din Arad, negăsind alte curse care să mă avantajeze, am parcurs drumul cu un tren de zi.

Timp de 12 ore am străbătut drumul care în cea mai mare parte trecea prin sudul țării. Porțiunea în care am mers paralel cu Dunărea m-a încântat.

În rest călătoria a fost destul de plictisitoare, mai ales când a venit noaptea și nu mai vedeam nimic decât compartimentul de tren.

În jur de ora 12 noaptea am ajuns în Gara de Nord din București. Trebuind să ajung la aeroport cu 2 ore înainte de plecare nu s-a meritat să mă cazez undeva așa că am luat  un taxi până la Aeroportul Otopeni, unde urma să îmi petrec toată noaptea.  Când la un ceai, când afară la o țigară, bineînțeles cu valiza după mine, mă gândeam că administrația C.F.R. măcar s-a gândit să ofere un loc, contra cost, în care pasagerii să-și poată lăsa bagajele dar aeroporturile nu.

Decolarea spre Tunisia avea loc abia a doua zi la 7 dimineața.

Zborul nu a fost prea lung, doar câteva ore. Dintr-o dată a apărut coasta Africii de Nord apoi am aterizat pe Aeroportul Enfidha-Hammamet unde s-a pierdut mult timp cu completarea de chestionare și verificarea pașapoartelor.

În sfârșit am pășit pe pământ african. Tunisia este o țară situată în nordul continentului Africa, care ocupă 1300 kilometri din coasta Mării Mediterană, totuși o țară mică, fiind mărginită de Deșertul Sahara.

Zona a fost populată încă din perioada neolitică. În decursul timpului zonele de munte au fost ocupate de berberi, o porțiune situată la malul mării de  fenicieni (1000 î.e.n.), apoi de romani, care au construit ca centru administrativ Cartagina (814 î.e.n.). Au urmat 3 Războaie Punice la finalul cărora romanii au ieșit învingători (264 î.e.n.- 146 î.e.n.). Sub stăpânirea lor au fost construite cca. 200 de orașe, agricultura s-a extins, în zonele unde era posibilă și creștinismul a început  să se extindă.

Devenind un imperiu mare, marginile lui nu au putut fi bine apărate. Coasta de nord a Africii a fost cucerită de vandali, un trib venit din Spania, sub care s-au instalat legile bizantine.

În secolul XII triburile berbere din partea de vest a deșertului arab, din sudul actualului Maroc, găsindu-și o nouă religie, islamismul, s-au unit și au format Califatul Almohad, apoi au cucerit treptat teritoriile bizantine ajungând să controleze o mare parte din peninsula Iberică și Africa de Nord (1120). Noua religie credea în Mohamed, profetul, mesagerul lui Dumnezeu și susținea că regulile dictate de ea trebuie să fie un ghid atât personal cât și social și politic (647). 

Califatul era la rândul lui împărțit în zone conduse de diferite dinastii astfel vestul Libiei, Tunisia și estul Algeriei au intrat sub stăpânirea Dinastiei Hafsid (1151-1534). Apoi otomanii au atacat și cucerit o parte din teritorii (1574-1705). Musulmanii au imprimat propriile legi și au împânzit zona cu moschei.

În 1881, folosindu-se de pacea instalată între triburile de la granița cu Algeria, Franța a invadat Tunisia care, doi ani mai târziu, prin Tratatul de la Bardo (Tratatul de la QSAR es-S’id), a intrat sub Protectorat francez. Țara a pierdut aproape toată economia, francezii având dreptul să se amestece în treburile interne și externe.

După cel de Al Doilea Război Mondial, în care Tunisia a dus greul bătăliilor din deșert, după multe negocieri, Tunisia a devenit stat independent (1956). Noi reguli au fost stabilite printre care egalitate între femei și bărbați și interzicerea poligamiei. Era un început dar majoritatea populației a rămas la religia de bază, islamismul, și la păstrarea vechilor tradiții.

De la Aeroportul Enfidha grupul a fost împărțit în autocare, fiecare cu destinația sa, majoritatea în resorturi, pentru sejur la plajă. Separat, grupul din care făceam parte, urma să străbată un circuit prin Tunisia. După cca. o oră am ajuns la complexul unde urma să petrecem noaptea.

Cum eram hotărâtă să văd tot ce se poate, m-am înscris în toate excursiile opționale. Deși trecuseră 24 de ore în care nu dormisem, după o pauză de amiază, am pornit la drum spre Nabeul. Localitatea este situată în nord-estul Tunisiei, pe coasta de sud a peninsulei Capul Bon, înconjurată de Marea Mediterană. Este numită și Orașul ceramicii, aceasta fiind modelată încă din primele veacuri ale neoliticului. 

Originile localității sunt feniciene. O dată cu cucerirea zonei de către romani, în al treilea război punic aceștia au distrus-o total, apoi Cezar a reconstruit-o cu numele de Colonia Julia Neapolis de unde derivă numele actual, Nabeul.

La 2 kilometri de oraș, în urma excavărilor pentru construirea primului hotel din oraș (1965), au fost descoperite urmele acelei așezări- mozaicuri, ceramică, obiecte din bronz- și ale unei „fabrici” care producea sos de pește, foarte apreciat de romani. Obiectele se pot vedea în Muzeul Arheologic Nabeul.

În anul 365 un tsunami mare a lovit orașul lăsând o parte sub apă. Când a intrat sub stăpânirea Imperiului Roman a fost creată o Episcopie care, în timp, a rezistat vandalilor și imperiilor ortodoxe bizantine. 

A fost desființată doar după moartea lui Mahomed (632) când musulmanii au atacat și, în trei etape, au cucerit teritoriile deținute de Imperiul bizantin și Imperiul persan (647-709 cucerirea musulmană Maghreb).

Populația a fost obligată să se convertească la islamism. Cei care s-au împotrivit au fost persecutați astfel mulți creștini au emigrat. Dieceza a fost reînființată de biserica romano-catolică abia în secolul XX.

Tunisia este cunoscută de turiști mai ales pentru piețele sale, souk sau medina. În Nabeul se află una dintre cele mai mari din zonă în care se vând papucii din piele, fără toc, „balgha”, producție locală.

De asemenea se comercializează sucuri și parfumuri produse prin distilarea portocalelor, lămâilor, trandafirilor Damasc, care sunt cultivate în zonă.

De altfel fiecare zonă își are produsele specifice astfel în Ezzit comercianții vând petrol, în Haddada produse din tablă.

Poșta Nabeul

Un produs specific zonei, ajuns cunoscut  și comercializat în toată lumea, este pasta de ardei iute condimentată după o rețetă proprie, numită Harissa. Aceasta a fost creată după venirea andaluzilor în Tunisia (secol XVI). În drumul lor de comerț aceștia au depozitat provizoriu piper care a început să fie folosit de localnici.

Și, în sfârșit, principalul obiectiv al vizitei în Nabeul- ceramica. Am fost îndrumați spre un magazin artizanal și manufactură unde, pe lângă exponatele de vânzare, două personaje ne-au explicat și arătat o parte din tehnica folosită la producerea ei.

Industria ceramicii s-a dezvoltat începând cu secolul XV și a luat amploare în prima jumătate a secolului XX. De altfel în Nabeul există un Muzeu Arheologic în care sunt etalate statui, ceramice punice (secol VII î.e.n.) și  mozaicuri romane, descoperite în apropiere.

Ceramica este fabricată din trei tipuri de lut: roșu-portocaliu, fără calități deosebite, alb-cremos, calitativ superior primului și caolin cenușiu, adus din regiunea muntoasă Krumiria,  cel mai prețuit calitativ. 

După ce este prelucrat în formele dorite, acestea sunt introduse în cuptoare încinse prin arderea trunchiurilor de palmier, până la temperaturi de peste 1.000 grade Celsius. Apoi sunt răcite în beciuri cu temperaturi joase și sunt din nou introduse în cuptoare.

Repetarea operațiilor- încălzire- răcire- „călesc” lutul pentru a rezista atât la temperaturi ridicate cât și la ploi, ger.

Magazinul etala o gamă variată de produse, servicii de masă, scrumiere, boluri, vase tajine, vaze, elemente decorative, etc.

Un sector era destinat plăcilor ceramice cu diferite motive care, etalate una lângă cealaltă, tapetau pereții.

Colegii din grup s-au înghesuit spre a achiziționa cât mai mult din marfa expusă. M-am retras într-un alt sector unde un angajat amabil mi-a demonstrat cum și cât de rapid produce o cănuță cu farfurie suport.

În fața lui se afla o roată care se învârtea. Cu mâinile ude a preluat o bucată de lut umed și i-a dat o oarecare formă. L-a așezat pe roată și, cu mâinile,  în mișcările de rotire, a dat obiectului forma dorită. Apoi o doamnă, pe o farfurie creată anterior,  mi-a arătat tehnica de pictare manuală care duce într-un final ca obiectele să fie atât de frumoase.

Cred că am fost mai câștigată văzând prelucrarea manuală decât stând la coadă pentru a achiziționa niște obiecte care, acasă, să nu-mi evoce decât o mare  înghesuială inutilă. Am părăsit manufactura urmând să ne îndreptăm spre Hammamet.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 1: Hammamet- Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian”

Cetatea Turcului și Lacul Doman, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Peștera Comarnic, județul Caraș-Severin, m-am întors spre Carașova. La intersecția cu drumul principal am parcat la umbră lângă o gospodărie. Deși caniculă și toiul zilei am pornit să urc Dealul Gad pe care, la o înălțime de 200 metri față de râul Caraș, se aflau ruinele Cetății Carașova, numită și Cetatea Turcului.

Am ajuns pe un platou plin de flori în toate nuanțele pe care l-am străbătut în plin soare.

De acolo am coborât și am traversat o pădure unde m-am oprit să mă răcoresc puțin, gândindu-mă la istoria cetății și întrebându-mă ce voi găsi acolo sus. Se spune că cetatea a fost construită în timpul dacilor apoi a fost preluată de romani. Poveștile locale explică rezistența ei datorită faptului că zidurile ar fi fost construite din mortar amestecat cu vin și lapte care le-au făcut de nepătruns.

Prima ei atestare documentară datează din 1323 când aparținea Regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. În timpul invaziei otomane aceștia au cucerit cetatea (1520). Pentru o mai bună apărare au săpat în fața ei două șanțuri de apărare, în rest fiind înconjurată de prăpastie. De asemenea au  ridicat un zid interior gros de 4 metri. Bucăți din el sunt singurele ruine ale fortificației rămase până azi.

Deși dezamăgită de puținele ruine, am fost plăcut impresionată că în acel loc uitat de lume și nu prea căutat de turiști erau postate o masă și două bănci,  pentru cei ca mine, care nu pot sta cuminți acasă, lângă care se afla un panou explicativ.

De pe panou am aflat că din vechea cetate arheologii au scos la iveală puține obiecte de ceramică din secolele XIII-XV.

Căldură mare….Stând sub umbra dată de un pomișor mă gândeam dacă meritase efortul.

Înainte de a coborî am înaintat până la marginea prăpastiei.

Am ajuns la concluzia că dacă nu pentru ruine, pentru panorama superbă a meritat efortul depus.

M-am întors și când am ajuns la mașină am rămas năucă. În plină caniculă o mulțime de oi își așteptau rândul la tuns. Mi s-a explicat că din cauza ploilor abundente oile au rămas cu blana pe ele. Dacă le tundeau se îmbolnăveau. Am urmărit cele două metode folosite- cu mașina de tuns electrică și metoda veche, manuală.

Apoi am pornit spre Reșița. Înainte de intrarea în oraș am virat spre est și pe un drum pietruit, plin de gropi și denivelări, am ajuns la fostul „Lacul Săracilor” azi numit Lacul Doman.

Situat la 2 kilometri de centrul orașului, înconjurat de dealuri, a fost format pe locul unei foste mine care exploata cărbune, pe o suprafață de 114.400 metri pătrați și cu o adâncime de 30 metri.

Lacul este în continuă creștere, atât în lățime cât și în adâncime, datorită ruperii treptate a faliilor. Nefiind amenajat de autorități,  multă vreme nu a fost cunoscut de orășeni. 

Actual locuitorii orașului, mai ales tinerii, îl folosesc ca loc unde ies la sfârșit de săptămână și nu numai, pentru baie și plajă. 

Ca ultim obiectiv al excursiei îmi planificasem să vizitez orașul Reșița. Aflând că centrul orașului era în plină reamenajare am lăsat vizitarea pentru altă ocazie. Fiind în drumul meu, ca să am totuși o amintire că am trecut pe acolo, m-am oprit pentru a fotografia o locomotivă veche expusă mai aproape de drum, una dintre multe alte exponate din cadrul Muzeului C.F.R. de locomotive. 

Am continuat drumul spre nord. După o ultimă oprire, unde am savurat imaginea dealurilor, urma să ajung în județul Timiș de unde, pe autostrada Lugoj-Arad, să mă întorc la câmpie, acasă.