În mica mea plimbare prin București, de pe Calea Victoriei am cotit pe strada Gina Patrichi, mărginită de case de epocă cu diferite forme și stiluri arhitectonice.
În unele din ele funcționau diverse instituții.
Fundația Româno-Americană
Centrul Cultural al Ungariei „Balassi”
Unele clădiri erau adevărate palate.
La capătul străzii am cotit pe Bulevardul Lascăr Catargiu, numit după marele om politic, Prim-Ministru sub domnia Regelui Carol I. Sub regimul comunist numele i-a fost schimbat în Ana Ipătescu, luptătoare în Revoluția de la 1848, aceștia susținând că în acea zonă a izbucnit acea revoluție în România și după 1989 a revenit la fostul nume.
Am continuat plimbarea pe trotuarul larg, mărginit de copaci și de vilele burgheze construite în prima jumătate a secolului XX, intercalate de construcții noi, înalte, ridicate în anii 1970, care, din păcate, stricau imaginea de epocă. Multe dintre clădirile vechi sunt azi sedii de ambasade.
Am trecut pe lângă Casa Henri Coandă, una dintre multele case din București numite după inginerul aeronautic, fizicianul, academicianul cunoscut în toată lumea pentru invențiile sale (1886-1972).
Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” poartă numele amiralului care a construit clădirea (1908-1910) pentru un Observator Astronomic în care Societatea Astronomică Română „Camille Flammarion” și-a desfășurat cercetările până la decesul său (1926). Pentru o rentă viageră, văduva amiralului a donat clădirea Primăriei București care a mutat în ea Pinacoteca înființată de Regele Carol I. Colecția de picturi a fost preluată de Galeria Națională și din 1950 a redevenit Observator Astronomic în cadrul Muzeului Științelor Experimentale, nou înființat.
În multe din clădirile și palatele vechi azi funcționează diverse instituții.
Agenția Națională de Integritate
Am traversat bulevardul pentru a vedea o clădire interesantă care nu prea se integra între blocurile din jur. Casa Artelor „Dinu Lipatti” a fost reședința marelui pianist și compozitor căruia îi poartă numele. A fost construită la indicațiile lui (1902) cu forma unui foișor de care sunt legate două aripi, în stil rococo, înconjurat de o grădină. La intrarea principală s-a efectual un portal în formă de arc-potcoavă, specific Art Nouveau-ului francez. Parterul a fost amenajat pentru familie și podul pentru servitorii care aveau și o intrare secundară în imobil.
În 1943 muzicianul a părăsit țara, în clădire rămânând familia sa până după naționalizare (1950). Clădirea a trecut din proprietar în proprietar până în 2017 când Primăria București a închiriat-o și, la 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti, au deschis Centrul Cultural numit Casa Artelor „Dinu Lipatti”
În apropiere de Piața Romană se află Biserica Ortodoxă „Sf. Visarion”, construită între anii 1910-1913 pe locul unde, din secolul XVIII, au existat succesiv o biserică de lemn și două de zid, ultima parțial demolată în 1964, păstrându-se până azi pridvorul și naosul. Actuala biserică a fost construită de o enoriașă, Elena Eraclide, al cărui mormânt se află în incintă.
Biserica, în stil bizantin combinat cu cel moldovenesc, cu o turlă mare și două mai mici, prezintă un pridvor deschis, cu patru arce sprijinite de patru coloane decorate cu elemente florale. Pe portalul de intrare a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe” și pe fațadă, sub cornișe, iconițe cu cei 12 Apostoli, avându-l central pe Sf. Visarion.
Interiorul a fost pictat în ulei, reprezentând personaje biblice și pe peretele vestic ctitorii bisericii și Regele Carol I.
Picturile au fost restaurate în anul 1968 și din nou între anii 2006-2007 când s-au efectuat lucrări ample de reparații.
Ceea ce s-a păstrat din vechea biserică a fost refăcut, consolidat și transformat în Bibliotecă Parohială (1965-1966).
Am ajuns la Piața Romană, cu traficul ei aglomerat, în ea intersectându-se 3 bulevarde: Lascăr Catargiu, Magheru și Dacia.
Printre blocurile noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine, restaurante, baruri, ici, colo, se păstraseră câteva case vechi: Casa Nicolae Petrașcu, Casa Nanu Muscel, Casa Sabba Ștefănescu.
Casa Gheorghe Petrașcu
Cea mai reprezentativă clădire este Palatul Academiei Comerciale (1916-1926) inițial construit pentru „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale” înființată în urma unei legi promulgată de Regele Carol I (1913).
Din 1967 a primit numele actual, Academia de Studii Economice (A.S.E.).
De la Athénée Palace Hilton București am înaintat pe Calea Victoriei pe lângă Radisson BLU Hotel.
Am trecut pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” Albă construită în 1827 pe locul unei biserici mai vechi (1715) situată în zona numită atunci Podul Mogoșoaia, pe strada cea mai elegantă a Bucureștiului unde își aveau locuințele cei mai bogați boieri și funcționau cele mai elegante magazine. Picturile murale din interior (1873) au suferit modificări în timpul celor 6 reparații și restaurări efectuate între anii 1924-2014.
Pe o străduță laterală, ascunsă între case, se află Biserica Reformată Calvineum. Am depistat-o cu greu deoarece clădirea nu are turn și de la distanță arată ca o casă obișnuită. Comunitatea reformată s-a format în București în 1815. Prima biserică împreună cu casa parohială și prima școală cu predare în limba maghiară din București au fost construite pe un teren cumpărat în mahalaua Fântâna Boului. Devenind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu una mai mare (1860-1865). Biserica și terenul au fost cumpărate de Casa Regală pentru a extinde grădina Palatului Regal. Cu banii primiți comunitatea reformată a achiziționa un alt teren pe care au început construcția unei biserici, oprită din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. În 1959 Guvernul a decis demolarea bisericii și reformații au ținut slujbele într-o casă. Totuși, deși sub comuniști, li s-a permis ridicarea actualei biserici (1972-1974 ).
Am cotit pe strada General Berthelot unde se află Catedrala Mitropolitană Romano-Catolică „Sf. Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria”. Ctitorul ei a fost Episcopul Ignatius Paoli din Congregația Călugărilor Pasioniști. Biserica a fost construită în stil istoricist, cu elemente romanice și gotice, într-o perioadă lungă de timp (1873-1884), intervenind Războiului de Independență din 1877. În 1925 i s-a adăugat turnul cu șase clopote.
Deasupra intrării în biserică a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe”.
Altarul principal al Catedralei a fost executat la Roma, din marmură albă de Carrara.
Mobilierul de lemn sculptat, tablourile din zona altarului cu scene din viața Sfintei Familii și a Sf. Iosif, au fost create de o firmă din München.
Aceeași firmă a creat vitraliile care au fost distruse în bombardamentele din 1944 și ulterior înlocuite cu cele actuale.
În 1892 a fost montată o orgă, schimbată cu una mai performantă (1930) care în 2010 a fost restaurată la Brașov.
Ca mai toate clădirile din București și biserica a fost avariată în numeroasele cutremure survenite de-a lungul timpului și în bombardamentele războiului. De fiecare dată a fost reparată parțial. Cele mai mari lucrări de consolidare au avut loc în anul 1991.
În apropierea Catedralei, pe colțul dintre două străzi, se află Universitatea Națională de Arte. A fost înființată sub domnia lui Al. Ioan Cuza ca Școala Națională de Arte Frumoase (1864) căreia în i s-a alăturat Școala de Arte Decorative nou înființată. Din 1931 școlile de Arte Frumoase din România au fost transformate în Academii de Belle Arte. În 1948 a fost înființat Institutul de Arte din București cu Facultățile de Teatru și Muzică, Coregrafie și Arte Plastice, Arte Decorative și Istoria Artei și doi ani mai târziu Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” care din 1990 s-a numit Academia de Arte, Universitatea Națională de Arte actuală.
Am urmat o străduță liniștită, mărginită pe o parte de zidul unei zone verzi, cu copaci seculari. La capătul ei am intrat pe Calea Victoriei unde se afla Palatul Știrbei, o clădire în stil neoclasic cu elemente grecești. A fost numit după logofătul care l-a ridicat (1835). Ulterior Domn al Țării Românești, Barbu Știrbei a folosit palatul ca reședință de protocol. Moștenitorii săi i-au atașat anexe și grajduri (1869) apoi a fost etajat, în partea de nord-est i s-a adăugat un turn și fațada a fost decorată cu 4 cariatide (1881). Sub comuniști a fost naționalizat și, inițial, transformat în Muzeul de Artă al R.S.R., apoi în Muzeul de Artă Populară (1954-1977) și în final a devenit Muzeul sticlei și ceramicii (1980-1994). Retrocedat, urmașii familiei l-au vândut (2005). Noul proprietar, un om de afaceri român, a demolat o parte din anexele palatului deși făceau parte din zonele istorice protejate.
Mi-am propus să străbat o parte din Calea Victoriei, numită pe vremuri Podul Mogoșoaiei, o stradă lungă, foarte circulată, mărginită de clădiri cu multe magazine și firme între care, din loc în loc, se află diferite case memoriale, muzee, biserici, facultăți, etc.
Într-o mică zonă verde am văzut statuia Alergătorii care prezintă 3 atleți ajunși aproape de linia de terminare a cursei, cu mâinile întinse pentru a o trece și a deveni câștigători. Statuia este o copie (1913) a celei originale sculptată de Alfred Boucher în perioada în care arheologii germani au descoperit în Grecia locul unde se desfășurau Jocurile Olimpice antice. Inițial a fost postată în fața Ateneului Român apoi în 1950 a fost mutată pe Calea Victoriei.
Muzeul Colecțiilor de Artă se află pe locul unde la începutul secolului XIX boierul Faca a început să construiască un palat. Murind, moștenitorii au vândut construcția neterminată vistiernicului grec Romanit care a definitivat-o și în interior a amenajat spații luxoase. După moartea sa Palatul Romanit a fost închiriat și pentru doi ani a devenit cancelaria Domnitorului Al. D. Ghica (1834) apoi a fost preluată de stat care a amenajat birourile Curții Administrative. Pentru a putea fi ocupat de Ministerul de Finanțe, la jumătatea secolului XX palatul a fost extins cu două corpuri, întregul complex preluând forma literei U. Începând cu 1927 a fost transformat în actualul muzeu care găzduiește 44 de colecții de artă românească, grafică, sculptură, obținute din donații. Între anii 1999-2009 a fost deschis parțial publicului apoi a fost închis pentru restaurare și redeschis în 2013.
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae; Sf. Ioan Iacob Hozevitul” Tabacu a fost construită, în stil tradițional muntenesc (1864), pe locul unde în secolul XVII a existat o Biserică de lemn.
Deteriorată, acea biserică a fost refăcută (1710) de cei doi localnici cărora mahalaua în care se găsea le-am purtat alternativ numele, Dima Tabacu și popa Cozma. La rândul ei a fost schimbată cu actuala biserică de zid.
Interiorul ei a fost pictat în anul 1900. În decursul timpului a fost refăcută de mai multe ori. În timpul cutremurului din 1940 turla cea mare s-a prăbușit și nu a mai fost reconstruită.
Casa Vernescu a fost construită inițial pentru vornicul Lenș (1820). După moartea lui a fost transformată în unitate militară, ulterior a funcționat Ministerul de război și în 1886 a intrat în posesia politicianului Guță Vernescu care a restaurat-o și transformat-o în stil eclectic. Sub comuniști a fost naționalizată. Din 1990 a fost concesionată pe 49 de ani Uniunii Scriitorilor din România. Prin hotărâre de Guvern Ministerul Culturii a încercat să o preia dar Uniunea a avut câștig de cauză. Apoi clădirea a fost închiriată de un operator de cazinouri care a refăcut-o, modernizat-o, la parter a deschis un restaurant de lux, la etaj un cazinou deschis în 1995 și numele palatului a fost schimbat în Casino Palace.
Vis a vis de Casa Vernescu, situată pe colț, se află Casa Grădișteanu-Ghica, numită după familia boierească Grădișteanu, de proveniență din actualul județ Giurgiu, ai căror membrii au deținut înalte funcții pe o perioadă de 4 secole, care au construit-o în stil eclectic cu elemente renascentiste (1884). După moartea lor, neavând copii, casa a fost moștenită de sora lui Constantin, numită după căsătorie Ghica (Ghika), casa primind atunci și al doilea nume. În perioada în care a fost deținută de ultimul proprietar, Șerban Grigore, Ghica (1882-1952), la sfârșitul secolului XIX a fost restaurată.
Din 1948 a fost naționalizată și abia după legea retrocedărilor a reintrat în posesia urmașilor. Azi, numită Casa Dunării, a fost amenajată pentru a etala istoria fluviului și a popoarelor care trăiesc pe malurile sale. La subsol există o sală dedicată împăratului Traian, parterul este ocupat de saloanele regale, iar etajele de saloanele vieneze și orientale.
Casa Gheorghe Manu este una dintre puținele case construite înainte de Revoluția din 1848 care s-au păstrat până azi nemodificate. A fost construită în 1843 de logofătul Florescu, vândută unui agă și din 1868 a intrat în posesia Generalului Gh. Manu (1833-1911), erou al Războiului de Independență, fost Primar al Bucureștiului, ministru de război, membru al Partidului Conservator, care a ocupat la un moment dat funcțiile de Prim-Ministru și Președinte al Camerei Deputaților. Casa a fost renumită pentru seratele muzicale și dansante la care participa și corpul diplomatic, în unele ocazii chiar cuplul regal. După naționalizarea din 1948 o perioadă a funcționat ca Grădiniță.
Palatul Cantacuzino, o clădire în stil Beaux Arts (1898-1906), a fost construit pentru Gh. Grigore Cantacuzino, fost Primar al Capitalei, şef al Partidului Conservator, Președinte al Consiliului de Miniștri, care fiind foarte bogat a fost poreclit „Nababul”.
A fost structurat pe patru niveluri, cu un subsol înalt, un parter cu ferestre în arc de cerc și balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Intrarea a fost prevăzută cu o scară cu trepte din marmură, străjuită de doi lei din piatră și acoperită cu o marchiză în formă de scoică.
Deasupra intrării, pe frontonul circular, a fost postată stema princiară a Cantacuzinilor.
După moartea „Nababului” palatul a intrat în posesia fiului său care a decedat de tânăr (1929) și, neavând copii, i-a revenit soției sale. După10 ani aceasta s-a căsătorit cu George Enescu (1939) și familia nouă a trăit în fosta casă a administrației, situată în spatele palatului, azi Casa memorială „George Enescu”.
După Primul Război Mondial, în Palatul Cantacuzino s-a semnat Pacea de la București când România a preluat Cadrilaterul (1913) apoi în perioada celui de Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Consiliului de Miniștri. Postbelic, în palat s-a mutat Institutul de Studii Româno-Sovietice (1947). A funcționat până după moartea lui George Enescu (1955) când soția a donat palatul statului cu condiția înființării în el a unui muzeu dedicat fostului compozitor. Muzeul George Enescu a fost inaugurat în 1956 și din 1990 a devenit Muzeu Național. În cele trei săli mari ale palatului sunt expuse manuscrise, instrumente muzicale, fotografii, etc. ale fostului compozitor.
După o excursie de 7 zile în Tunisia, am aterizat în jurul amiezii pe Aeroportul Otopeni București. După ce am așteptat autobuzul aproximativ o oră, m-am îndreptat spre Gara de Nord unde mi-am „parcat” bagajele.
Aveam un tren spre casă, la Arad. abia la miezul nopții așa că, în timpul disponibil, fiind septembrie se întuneca mai repede, am pornit să explorez o foarte mică parte din București.
Am ajuns pe strada Știrbei Vodă unde am văzut prima clădire impunătoare, Palatul Crețulescu cunoscut și ca Palat Kretzulescu, situat pe locul unde în 1718 au fost ridicate mai multe clădiri care, împreună cu terenul aferent, aparțineau unei familii de nobili. Moștenitoarea lor, Elena Kretzulescu, le-a dărâmat și în locul lor a construit palatul. Fiind născută în Paris, l-a ridicat în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce (1902-1904).
În partea de vest avea grajdurile, spălătoria și camerele personalului de servici și în aripa dreaptă a palatului a amenajat o seră.
În jurul lui, pe aproximativ 2 hectare, a amenajat un parc cu fântâni arteziene, lac traversat de poduri, bănci pentru odihnă, actualul Parc Cișmigiu.
Fiind în vârstă și neputând să-l mai întrețină, în 1927 a vândut palatul Primăriei Capitalei care l-a transformat în Muzeu de Artă Religioasă. Din 1948 în el au funcționat pe rând mai multe instituții până în 1972 când s-a mutat Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO (CEPES) care funcționează și azi. Clădirea, aparținând Ministerului Educației, a fost renovată în anul 2003.
Pe aceeași stradă, în apropiere, se află Universitatea Națională de Muzică București (UNMB). Inițial clădirea a găzduit Liceul de Fete „Carmen Sylva” apoi Institutul de Mine (anii 1950) care ulterior s-a mutat la Petroșani.
Universitatea colaborează cu Filarmonica „George Enescu” , Societatea Română de Radiodifuziune și alte instituții cu specific muzical. Orchestrele sale susțin de multe ori concerte în sala Radio și Ateneul Român.
Pe o străduță laterală se înălța turnul unei biserici așa că m-am îndreptat spre ea. Biserica Evanghelică Luterană, de Confesiune Augustană, a fost construită cu caracter eclectic, îmbinând mai multe stiluri: neo-gotic, neo-renascentist, romanic, bizantin (1851-1853), din fondurile donate de credincioșii luterani și personalități ca Franz Liszt, Franz Josef I al Austriei, Gh. Bibescu. Turnul său având 36 metri înălțime, la acea vreme a fost cea mai înaltă clădire din București. Regina Elisabeta fiind de confesiune evanghelică, Familia Regală participa frecvent la slujbe și pentru ei, pe aripa de nord a fost construită o lojă (1869). Distrusă de incendiul din 1912, a fost refăcută și turnul a fost dotat cu clopote și ceas. A fost avariată în mai multe cutremure, prin bombardamentele din 1944, refăcută de fiecare dată și în 2007 a fost consolidată și renovată. În biserică se desfășoară câteodată concerte de orgă și clavecin.
De la biserică m-am îndreptat spre Sala Palatului, situată în spatele Palatului Regal, pe locul unde a existat reședința regală „Casa Nouă” care a fost distrusă de bombardamentele germane acerbe (1944) datorate înlăturării de la conducere a Generalului Antonescu.
Clădirea a fost ridicată sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului (1959-1960), cu formă de amfiteatru, având o capacitate de 3.150 locuri. În timp a găzduit numeroase conferințe și congrese internaționale. Sub Nicolae Ceaușescu capacitatea sălii a fost mărită la 4.000 de locuri. În zilele noastre Sala Palatului este folosită pentru desfășurarea diferitelor evenimente culturale, concerte , festivalul „George Enescu”, etc.
Mă apropiam de Piața Revoluției.
Lăsând în urmă Sala Palatului, pe cealaltă parte a străzii am văzut Biserica Kretzulescu. În zona, care atunci era bariera de nord a orașului, numită „Podul Mogoșoaiei”, familia Crețulescu, marele logofăt Iordache și soția sa Safta, una din fiicele domnitorului C-tin Brâncoveanu (1720-1722), au construit biserica și, nu departe de ea, un han.
Pe vremea aceea biserica era tencuită dar în urma restaurării (1935-1936) exteriorul a fost lăsat cu cărămidă aparentă. În pridvor s-au păstrat picturile originale.
Picturile din interior au fost realizate între anii 1859-1860.
Și această biserica a fost avariată de cutremure, bombardamente, Revoluția din 1989, dar de fiecare dată a fost refăcută. Sub regimul comunist a scăpat de demolare prin grija arhitecților. Între 1996-2003 a fost restaurată atât la exterior cât și picturile din interior.
Lângă biserică în 1966 a fost dezvelit Monumentul Corneliu Coposu, fost deținut politic sub comuniști care între anii 1989-1995 a devenit Președinte al PNȚCD și lider al opoziției în Senatul României.
Am intrat în fosta „Piața Palatului”, după evenimentele din 1989 numită Piața Revoluției. Piața este mărginită de fostul Palat Regal, Biblioteca Universității, Ateneul Român și se întinde până la Hotelul Athénée Palace Hilton.
Pe o latură a pieței se află clădirea fostului Comitet Central al P.C.R. din balconul căreia Nicolae Ceaușescu a ținut ultimul său discurs (decembrie 1989), înainte de „a fugi” din București cu un elicopter. Ulterior evenimentelor politice, clădirea a devenit sediul Senatului (1990) și din 2006 găzduiește Ministerul Afacerilor Interne , unul dintre cele 18 ministere ale Guvernului României. În centrul unei zone libere, de 600 metri pătrați, pavată cu marmură și granit, în anul 2005 a fost postat Memorialul Renașterii, un stâlp de marmură, înalt de 25 metri care străbate o „coroană” metalică.
Palatul Regal a fost principala reședință regală din București. Pe acel loc a existat Casa Golescu, numită după stolnicul care a ridicat-o (1812-1815), care a devenit reședința lui Al. Ghica Vodă, din 1855 a domnitorului Al. Ioan Cuza și din 1866 a Regelui Carol I. În timpul Regelui Ferdinand un incendiu a distrus corpul central (1926). A fost refăcut un an mai târziu însă între 1935-1936 întregul palat a fost demolat. În locul lui s-a ridicat actuala clădire, noul Palat Regal, format dintr-un corp central și două aripi, de nord și de sud. Sub Regele Mihai, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind îndepărtat de la putere Generalul Antonescu, germanii au bombardat și distrus palatul. Ulterior războiului, venind comuniștii la putere, Regele a fost obligat să plece în exil.
Palatul, nelocuit, a fost reparat, simplificat, înlăturându-se elementele arhitecturale (de exemplu steme, blazoane) care aminteau de fosta regalitate și din 1955 a fost transformat în Muzeul Național de Artă al României. Sub Ceaușescu Sala Tronului a fost transformată în „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, folosită pentru evenimentele oficiale și sala de spectacole, Sala Mică a Palatului, a fost transformată în cinematograf.
În haosul Revoluției din 1989 participanții negândindu-se la operele de artă din muzeu, doar la comuniștii care l-au folosit, au incendiat Palatul. Ulterior a fost restaurat și după anul 2000 unele spații au fost folosite pentru evenimente private. Azi găzduiește Muzeul Național de Artă al României. În fosta Sală Mică a Palatului, numită azi Auditorium, se desfășoară concerte și o mică parte funcționează ca cinematograf.
Deși nedovedit, legenda urbană spune că între aripa sudică a palatului și Biserica Kretzulescu ar exista un tunel subteran care a fost folosit de Familia Regală pentru a participa la slujbe în siguranță.
În momentul plimbării mele, vis a vis de Muzeul Național de Artă era amenajat un spațiu pentru desfășurarea în aer liber a Festivalului „George Enescu”. Diverși artiști exersau, înainte de a performa, așa că m-am așezat și am ascultat câteva melodii.
O altă clădire impozantă, Biblioteca Centrală Universitară Carol I, a fost construită pe locul cumpărat de Regele Carol I (1893) pentru Fundația Universitară Carol I, inaugurată în 1895. Clădirea a fost extinsă în 1911 și biblioteca a fost deschisă publicului 3 ani mai târziu. În fața clădirii a fost postată statuia Regelui Carol I, al doilea rege al României, din 1866 până la moartea sa în 1914.
Clădirea a fost incendiată în timpul Revoluției din 1989 astfel s-au pierdut peste 500.000 de volume, hărți rare și aproximativ 3.000 de manuscrise. Din 1990, intrând în UNESCO, clădirea a fost reconstruită, recondiționată, modernizată, fondul de carte a crescut prin donații, cam 100.000 de volume primite din țară, 800.000 din străinătate și biblioteca a fost redeschisă în anul 2001.
Am părăsit pentru moment Piața Revoluției deoarece doream să văd Muzeul „Theodor Aman”, situat pe una din străduțele laterale. Muzeul, deschis în 1908, funcționează în fosta casă a artistului care a fost construită la indicațiile lui (1869), cu elemente neo-clasice, neo-renascentiste și neo-gotice, în care acesta a trăit până la moartea sa (1891), dorindu-și ca ulterior casa să devină muzeu. După demersurile văduvei, colecțiile de picturi, gravuri, împreună cu dotările casei- mobilier, ustensile de lucru, obiecte personale, cărți, etc., au intrat în posesia statului care, patru ani mai târziu, a deschis muzeul.
Am înaintat studiind clădirile de epocă, majoritatea în stil brâncovenesc, din păcate în unele locuri intercalate cu unele mai noi.
În câteva minute am ajuns la Biserica Boteanu-Ienii în care s-au păstrat o parte din moaștele Sfântului Ioan Iacob. Prima Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost ridicată lângă mahalaua Boteanului în 1682. În timp lângă ea a crescut un brad înalt și biserica a început să fie cunoscută ca „Bradu-Boteanu”. În apropierea ei a existat Biserica Ienii care a fost dărâmată în timpul lucrărilor de degajare a dărâmăturilor cutremurului din 1977. Hramul ei a fost preluat de cealaltă biserică care de atunci poartă numele de „Boteanu-Ienii”.
După ce am văzut muzeul și biserica, pe străduțele liniștite m-am îndreptat spre partea de nord a Pieței Revoluției.
Am ajuns în spatele Ateneului Român, o clădire în stil neoclasic cu elemente eclectice și ale arhitecturii franceze. La sfârșitul secolului XIX în acel loc era un maidan de periferie și o livadă aparținând familiei Văcărescu. Pe maidan a funcționat un circ american care în scurt timp a falimentat, nelăsând în urmă decât o fundație cu un zid circular. Printr-o campanie cu sloganul „Dați 1 leu pentru Ateneu!” și adunarea de fonduri, a fost construit Ateneul Român (1886-1889).
S-a păstrat forma circulară a fostului manej, considerată ideală pentru acustica sălii de concerte, dar la finalizarea construcției, pe acel loc s-a situat holul principal, un spațiu decorat cu 12 coloane din marmură de Carrara de la care pe laterale urcă scări în spirală și central o scară monumentală la mijlocul căreia, în etajul intermediar, a fost postat bustul lui George Enescu. Deasupra a fost creată o cupolă înaltă de 41 metri. Din hol se intră în sala de concerte cu o capacitate de aproape 800 de locuri. Opulența și forma construcție, inedită pentru acea vreme, i-au adus Bucureștiului numele de Micul Paris.
La intrarea principală a clădirii au fost postate 8 coloane ionice, din care 2 laterale. Cele 6 centrale susțin frontonul triunghiular sub care am văzut mozaicurile aurite ale celor 5 foști domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab.
În 1935 la inițiativa lui George Enescu sala a fost dotată cu o orgă. Între anii 1994-2004 clădirea a fost consolidată, restaurată și în parcul din fața ei a fost postată statuia lui Mihai Eminescu. Ateneul a fost redeschis în anul 2005 cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” și este folosit ca sală de concerte de către Filarmonica „George Enescu”.
La capătul de nord al Pieței Revoluției, situat pe colțul dintre două străzi, se află HotelulAthénée Palace Hilton, hotel de lux cu 272 de camere, săli de conferințe, restaurant, bar, etc. Primul hotel de lux a fost construit pe locul fostului Han Gherasi (1912- 1914), în stil Art Nouveau. Ulterior a fost modernizat, folosind pentru prima dată în București betonul armat și exteriorul transformat în stil Art Deco (1935-1937). Grav avariat în raidurile aeriene din 1944, a fost refăcut (1945), apoi naționalizat (1948), dotat cu aparatură de urmărire și a devenit o importantă locație de spioni și informatori. În 1965 a fost extins cu o nouă aripă. După distrugerile suferite în Revoluția din 1989 a fost închis. În 1994 a fost scos spre vânzare, cumpărat la licitație de Hilton International, între 1995-1997 refăcut și deschis ca Athénée Palace Hilton București.
Comuna Parța din județul Timiș este situată la 16 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, pe cursul râului Timiș. Localitatea a fost atestată pentru prima dată în dijmele papale cu numele de Maráz sau Parkaz (1332-1337). În decursul unui secol s-a dezvoltat și a primit statutul de oraș (1417) care a fost cucerit în invazia otomană. După cucerirea Banatului de către austro-ungari, la recensământul acestora purta numele Paraz (1717).
Biserica Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului” (1847-1851)
Cum râul Timiș se revărsa frecvent și inunda localitățile, au început lucrări de îndiguire (1878).
În timpul săpăturilor au fost scoase la iveală fragmenete de ceramică specifice culturii Vinča care au demonstrat că a existat o așezare neolitică (mileniile 5-4 î.e.n.). Arheologii, preluând săpăturile, au descoperit un sanctuar neolitic, unic în lume, care a fost restaurat și transferat la Muzeul Banatului din Timișoara.
Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1893)
Comuna era populată cu mai multe etnii care practicau diverse culturi religioase, astfel fiecare și-a construit biserica sa.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1909)
Activitatea de bază era agricultura care a avut mult de suferit în marile inundații din 1912.
Moară
În perioada interbelică comuna a făcut parte din Plasa Chișoda apoi după restructurarea administrativă a fost inclusă în județul Timiș.
Biserica Ortodoxă Română „Nașterea Maicii Domnului”
La 10 kilometri sud-vest se află comuna Peciu Nou de care aparțin administrativ satele Diniaș și Sânmartinu Sârbesc. Localitatea a fost atestată documentar din 1333 cu numele Veybech. În timpul invaziei otomane a fost un punct important de rezistență (secol XVI).Totuși aceștia au ocupat zona până când au fost înfrânți de austro-ungari (secol XVIII).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)
Comuna era populată cu români, sârbi, maghiari și ucrainieni.
Biserica Ortodoxă Sârbească
Românii ortodocși au folosit o capelă până în 1994 când a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.
La 7 kilometri nord-vest de Peciu Nou se află satul Diniaș, atestat documentar din 1717 cu numele Dingnas. A fost format prin colonizarea cu sârbi cărora li s-au alăturat și puțini români și numit Dunyas. Din 1779 până la Unirea Banatului cu România a aparținut județului Torontal.
Biserica Ortodoxă Sârbească (1835)
Satul a fost întemeiat pe locul numit Seliște astfel în perioada interbelică, o scurtă perioadă de timp, a fost numit Săliște.
Biserica Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1989)
Din Peciu Nou, după 8 kilometri spre vest se ajunge în satul Sânmartinu Sârbesc, traversat de râul Bega Mică. În primele acte care atestă existența sa (1333) apare ca sacerdos de Sancto Martino, cu preoți valahi. Un secol mai târziu a fost populat cu sârbi. În invazia otomană satul a fost distrus.
După ce luptele au încetat, în sat s-au așezat sârbi bosniaci (1415-1416). În secolul XVIII, intrând sub ocupația Imperiului Austro-Ungar, a fost numit St. Martin și făcut parte din districtul Ciacova (1717) apoi din județul Torontal (1779). Până în ziua de azi populația a rămas majoritar sârbească.
Biserica Ortodoxă Sârbească (1830)
Pentru puținii români există o Capelă Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”.
Din Peciu Nou, parcurgând 8 kilometri sud-vest, se ajunge în comuna Giulvăz. Prima menționare a unei așezări este din perioada atacurilor tătare (1243) dar comuna a fost atestată documentar abia între anii 1433-1497, ca pusta Giulvesz, aparținând familiei Bobal. Localitatea apare și în documentele turcești apoi în cele austriece când era numită Giulvăz și făcea parte din districtul Ciacova (1717, 1761). Turcii retrăgându-se, au incendiat satele prin care treceau, între care și Giulvăz. Satul s-a refăcut și în locul bisericii arse s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1720).
Din 1779 până la sfârșitul Primului Război Mondial a fost inclusă în județul Torontal, a fost cumpărată de familia Dodony (1781) și în 1838 a intrat în posesia contelui Kiresky.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1938)
De comuna Giulvăz aparțin administrativ satele Ivanda, Rudna și Crai Nou. Satul Ivanda este situat la 7 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din 1333 apoi nu mai apare în actele vremii decât în 1781, ca Iwanda, când făcea parte din proprietatea familiei Mosca. Aceștia au populat-o cu sârbi, apoi a fost colonizată cu germani veniți din localitățile învecinate, românii și germanii rămânând minoritari. În 1833 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rafael”, care în timp s-a ruinat, apoi în 1851 Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.
De la începutul secolului XX până în 1924 i-a fost schimbat numele în Iovănești, apoi în cel actual, Ivanda.
Biserica Ortodoxă „Sf. Iosif cel Nou de la Partoș” (2007)
Ocupația de bază era agricultura. În timp au fost descoperite izvoare cu ape minerale sulfate, clorurate, sodice, magneziene, termale, azi valorificate de localnici.
Moară
De la Giulvăz spre sud, pe malul drept al râului Timiș sunt situate celelalte două sate aparținătoare. După 6 kilometri se intră în satul Rudna. Despre el legenda spune că acolo, încă înainte de ocupația otomană, a existat o mânăstire de unde s-a păstrat și toponimul „Namastir”. Documentar, a fost atestat din 1333.
La jumătatea secolului XVI în Rudna s-au stabilit coloniști sârbi apoi a fost cucerit de turci care au ridicat o mică cetate. După ce turcii au fost alungați de austro-ungari, pe harta Contelui Mercy apărea ca o localitate care a fost colonizată cu germani, rămânând majoritar sârbească (1783).
Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”
În acea perioadă erariul de la Viena a scos la vânzare mai multe domenii (1781). Cel care cuprindea Rudna a intrat în posesia lui Teodor Iancovici de Mirievschi, directorul școlilor naționale sârbești și românești din Banat și a lui Iovan Nikolici, un bogat negustor de vite din Osijek. Fiecare și-au construit câte un conac, înconjurat de un parc mare. Fiind chemat la curtea Țarinei Elisabeta, pentru a crea o reformă, Mirievschi a părăsit Rudna, unde nu s-a mai întors niciodată, iar conacul a rămas în grija soacrei sale.
După Primul Război Mondial conacul lui Nikolici a fost demolat și prin diferite tertipuri a reușit să preia conacul de la soacra lui Mirievschi, l-a amenajat și a devenit Conacul Nikolics.
Neavând copii, l-a înfiat pe Iovan Belici căruia i-a dat numele și l-a făcut moștenitor. Fiind de partea habsburgilor, după Revoluția de la 1848 Iovan și fiii săi au fost înnobilați de către Franz Josef. Unul dintre fii, Feodor Nikolici, a devenit deputat al Jimboliei, apoi al Kikindei și în final Guvernator al Bosniei și Herțegovinei.
Fiind o fire mai rebelă, contrat moravurilor vremii, s-a căsătorit cu o balerină franțuzoaică pe care a făcut-o baroană. Au avut un fiu care la moartea lor, stabilindu-se în Franța, a vândut proprietatea de la Rudna, cu conacul și cripta familiei.
În primul Război Mondial conacul și cripta au fost devastate. Apoi au intrat din proprietar în proprietar și sub regimul comunist au fost naționalizate.
Conacul a fost modificat și folosit ca sediu C.A.P. Parcul înconjurător a fost defrișat și transformat în teren de fotbal.
După desființarea C.A.P.-ului clădirea a fost vandalizată. O dată cu legea retrocedărilor conacul ruinat a fost preluat de moștenitorii de drept care au renovat o parte din el și locuiesc acolo, urmând să mai refacă părțile care au rămas relativ întregi.
Moara
La 2 kilometri spre sud se află satul Crai Nou. A fost înființat între anii 1924-1926 de românii din Banatul sârbesc și Munții Apuseni care au migrat acolo.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”
Venind din zone muntoase, mulți nu s-au putut adapta și l-au părăsit. Numărul locuitorilor fiind mic, în 1954 a devenit cătun al satului Rudna.
Totuși la o nouă împărțire administrativă a redevenit sat.
Pentru a vizita comuna Vărădia de Mureș cu cele 5 sate aparținătoare administrativ de ea, am urmat drumul Arad-Deva, paralel cu râul Mureș. După 73 kilometri am intrat în satul Nicolae Bălcescu, numit în vechime Mocioni. Pe marginea drumul am văzut Biserica Ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”, construită în anul 1896.
Am avut noroc să fie deschisă, astfel am putut vedea și interiorul, ceea ce foarte rar mi s-a întâmplat deoarece, în general, bisericile pot fi accesate doar în timpul slujbelor.
De acolo am continuat drumul spre Deva și după 8 kilometri am ajuns în comuna Vărădia de Mureș.A fost atestată din anul 1369, cu numele „Varady”, dar săpăturile arheologice au descoperit că pe vatra fostului sat au existat de-a lungul timpului o așezare hallstatiană (mileniul I î. e.n.) și o fortificaţie dacică (sec. III î.e.n.- I e. n.). Sub ocupația otomană a existat un castel-cetate situat parțial pe locul unde azi se află cimitirul. Menținându-și funcțiile, a fost ținta numeroaselor atacuri. În secolul XVIII comuna, locuită de români, a fost cucerită de austro-ungari. Ortodocși, aveau o Biserică de lemn care în 1815 a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Întâmpinarea Domnului; Sf. Cuv. Parascheva”.
M-am întors pe drumul spre Arad și, nu departe de ieșirea din comună, m-am îndreptat spre nord unde se afla al doilea sat aparținător, satul Stejar.
La începutul secolului XVIII în sat a existat o Biserică de lemn care se deteriorase.
A fost înlocuită cu altă Biserică de lemn care a supraviețuit un secol.
La rândul ei a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1940).
Tot înainte, după 10 kilometri am ajuns în satul Lupești.
Pe un deal se profila o biserică de piatră, părăsită, la care am urcat și eu.
A fost construită în stil baroc, pe locul unde au existat succesiv două biserici de lemn, Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” (până în 1759) și Biserica de lemn „Sf. Gheorghe” (din 1786).
Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a încetat să fie folosită, actual în ea desfășurându-se doar foarte rar slujbe, cu ocazia unor evenimente.
Aceasta s-a datorat faptului că în 1939, jos în sat, a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”.
Pentru a vedea și ultimele două sate care aparțineau de Vărădia de Mureș, din Lupești trebuia să mă întorc la drumul principal Arad-Deva.
Spre Arad, apoi spre nord, în total 14 kilometri, am intrat în satul Julița.
Satul a fost atestat documentar din 1479.
În sat s-au păstrat două biserici de lemn, una inclusă în Patrimoniul Național ca monument istoric. Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ortodoxă, a fost construită în anul 1787. Interiorul, pe care din păcate nu l-am putut vedea, păstrează icoanele pictate în ulei direct pe scânduri (1813).
Exteriorul bisericii a fost restaurat în 1988. Din păcate pentru interior nu s-au mai găsit resurse financiare.
Vechile cărți de cult au fost mutate, spre păstrare, la Complexul Muzeal Arad.
În apropierea ei se află o biserică nouă, construită în stil neobizantin, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1976).
Parcurgând satul am ajuns la a doua biserică de lemn, greco-catolică, Biserica de lemn „Sf. Treime”.
A fost construită la sfârșitul secolului XIX în altă locație apoi a fost mutată de 3 ori până a ajuns pe locul actual.
Pentru construcție lemnul a fost adus din Maramureș, cu plutele pe Mureș. În perioada comunistă cultul a fost interzis. Nefolosită, biserica s-a degradat. După ce cultul a funcționat iar, în 1990 clădirea a fost reparată și recondiționată.
Înainte spre nord, am parcurs 7 kilometri până în ultimul sat aparținător administrativ de comuna Vărădia de Mureș, satul Baia.
În secolul XVIII locuitorii, neavând o biserică proprie, pentru slujbele religioase erau nevoiți să se deplaseze până în satul Pârnești. Și-au ridicat o Biserică de lemn pe locul cimitirului vechi care a rezistat un secol. Fiind distrusă de un viscol (1890) localnicii au depus eforturi mari și au reușit să ridice Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1898) care, cu unele modificări, a rezistat până azi.
Terminasem de vizitat comuna și cele 5 sate aparținătoare.
Din Baia m-am întors la Julița unde auzisem că se afla o pensiune foarte frumos amenajată.
Pensiunea „Gura Raiului” este situată la marginea localității, spre vest. Își merită pe deplin denumirea, fiind un loc liniștit, în sânul naturii.
Cuprinde un complex de clădiri construite într-o zonă de la marginea pădurii.
Prin centrul său trece pârâul Julița, tributar râului Mureș.
De o parte se află majoritatea clădirilor, de cealaltă parte un restaurant lângă care este amplasată o piscină și alte spații amenajate pentru diverse evenimente.
M-am relaxat și eu „în compania unor localnici vârstnici”. Excursia luase sfârșit. Mai aveam de rulat până acasă, la Arad, aproape o oră și jumătate.
Comuna Iecea Mare din județul Timiș este situată spre nord-vest de Timișoara, la aproximativ jumătatea distanței spre granița cu Serbia. A fost prima dată atestată documentar din anul 1317 numită Uche, nume schimbat un secol mai târziu de mai multe ori. Ca tot Banatul a intrat sub ocupație otomană. După alungarea acestora de către habsburgi a fost colonizată cu germani (1767), numită Gross Jetscha (Iecea Mare) (1779) și arondată comitatului Torontal.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Boromeu” (1780)
În epidemia de holeră (1886) mulți localnici au murit. Postbelic germanii au emigrat, valul cel mai mare fiind după 1989 și localitatea a fost ocupată de români.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1988)
De la Iecea Mare la aproximativ 9 kilometri spre sud se află comuna Cărpiniș. La jumătatea distanței se situează satul Iecea Mică care îi aparține administrativ. A fost atestat documentar din 1467 cu numele Ewcze sau Ocse, a trecut sub ocupația otomană apoi sub habsburgi când a fost colonizat cu germani (1769-1770) și numit Klein Jetscha (Iecea Mică).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Martir Gheorghe” (1813)
Și în Iecea Mică cutremurul din 1865 a produs multe victime. Satul a rămas predominant german până în 1966 când după mulți decedați în război, deportați postbelic în Siberia și Bărăgan, în sat s-au așezat familii de români și au ajuns să formeze jumătate din populație.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1848)
Comuna Cărpiniș, atestată documentar din 1377, sub ocupația otomană apare în actele vremii doar ca un cătun, Mali Tovin, ocupat de sârbi și români. A fost reînființată sub habsburgi prin colonizarea cu șvabi (1767) sub numele de Gertianosch. Românii și sârbii au fost mutați în alte localități (1776) pentru a face loc unui alt val de coloniști germani.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maximilian” (1804)
Ca și în satul aparținător, până în 1960 etnicii români au devenit majoritari.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)
Biserica Greco-Catolică
Biserica Penticostală
Comuna Checea, atestată documentar din 1470 cu numele Kocse, era locuită de români. Sub ocupația otomană populația a scăzut astfel în momentul cuceririi Banatului de către austrieci mai existau doar 8 case. Intrând în proprietatea Episcopiei Catolice din Zagreb, pe lângă români localitatea a fost populată cu sârbi (1738). Din 1772 românii au ridicat o Biserică Ortodoxă Română în care nu le-au permis croaților să-și țină predicile. Au început certurile în urma cărora sârbii s-au mutat la periferia vechii așezări unde au început să se așeze și croați. Pe terenurile unui moșier au creat Checea Croată unde și-au construit propria Biserică Ortodoxă Sârbească (1800).
Vechea localitate s-a numit de atunci Checea Română (1802). După unirea Banatului cu România au avut loc dispute vis a vis de stabilirea granițelor în urma cărora Checea Croată a intrat în posesia Iugoslaviei (1919). Granița trecea între cele două localități, în unele locuri chiar prin gospodăriile oamenilor. În urma unor schimburi de terenuri Checea croată a revenit iar României (1924) și în 1930 satele s-au unit formând localitatea Checea care ulterior a avut statut de comună (1971-1972) apoi a aparținut administrativ comunei Cenei și din 2004 a redevenit comună.
Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sf. Duh” (1856)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” (1914, renovată 2005)
Comuna Conop, județul Arad, este situată pe partea dreaptă a râului Mureș. De ea aparțin administrativ satele Belotinț, Chelmac, Milova și Odvoș, două dintre ele, ciudat, situate pe cealaltă parte a râului. Din Arad am urmat drumul spre Deva, paralel cu valea Mureșului apoi am deviat spre nord și după aproximativ o oră am ajuns în satul Milova.
Satul, situat la limita regiunilor istorice Banat și Crișana, a fost atestat documentar din 1440.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică”
La nici 2 kilometri de Milova, atestat documentar din același an, se află satul Odvoș. În decursul timpului satul a fost și este locuit predominant de români ortodocși care în secolul XVIII aveau o Biserică de lemn. Deteriorată a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1804) apoi cu cea actuală, din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1868-1870).
În cea de a doua jumătate a secolului XVII familia nobiliară maghiară, proprietara terenurilor, în mijlocul unui parc cu copaci seculari a ridicat Castelul Konopi și o capelă.
Castelul și capela au fost grav avariate în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784). Ulterior a fost reconstruit și de mai multe ori modificat, ajungând la forma actuală sub ultimul său proprietar, baronul Kálmán Konopi (1880-1847), inginer și cunoscut cercetător agricol care a inventat mai multe soiuri de grâu numite “Odvosi”. Clădirea în stil clasicist prezintă un fronton bogat ornamentat. La intrare prezintă o terasă delimitată anterior de trei coloane cu capiteluri corintice.
Moșia baronului, 556 hectare de pădure și un teren arabil, au fost naționalizate (1948) și castelul a fost transformat în tabără de pionieri. Tabăra desființându-se castelul s-a degradat în timp. A fost retrocedat însă proprietara, nedispunând de resurse financiare, nu l-a putut renova și a scos proprietatea la vânzare. Acum, se pare că noul proprietar se pregătește să-l transforme într-o pensiune de lux.
În continuare pe Valea Mureșului, după 6 kilometri am intrat în comuna Conop. Între anii 1506-1510 cele două cătune existente, Ghighinecea și Sibișel, s-au unit și au format o localitate 5 kilometri mai spre nord, în mijlocul pădurii, unde erau feriți de atacurile tâlharilor. În secolele XV-XVI familiile nobiliare din zonă au construit pe malul râului Mureș o cetate care a fost cucerită de turci (1556) care au deținut-o pentru o scurtă perioadă de timp. Retrăgându-se de frica atacurilor creștine, au incendiat-o.
La sfârșitul secolul XVIII localitatea s-a stabilit pe actuala vatră. A primit numele Conop (slavonă-cânepă) probabil de la faptul că erau mari cultivatori de cânepă folosită pentru confecționarea funiilor. O dată cu o moșie care cuprindea terenuri agricole și păduri, întinsă și pe celălalt mal al râului Mureș, Conop a intrat în posesia lui Ștefan Cicio Pop, doctor în drept și om politic, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, ulterior vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1918) și ministru de stat în Guvernul Vaida-Voievod.
Acesta a ridicat Conacul Ștefan Cicio Pop, o clădire în stil neoclasic, înconjurată de un parc, la a cărei fațadă a fost delimitată o terasă mărginită de coloane cu capiteluri dorice. În el a funcționat pentru o perioadă o școală generală.
Tot spre sfârșitul secolului XVIII s-a declanșat Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan care a fost înăbușită rapid. Cei 9 localnici care au participat la incendierea Castelului Konopy au fost spânzurați (1784).
Monumentul Eroilor
Localnicii, români ortodocși, au deținut o Biserică de lemn (1562). Deteriorându-se și vatra satului mutându-se în actuala locație, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1782). Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare. A fost dărâmată, lemnul vândut și banii folosiți pentru ridicarea unei biserici din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1902-1910).
De la Conop, pe un pod vechi, am traversat râul Mureș pentru a ajunge la cele două sate situate pe celălalt mal.
Satul Chelmac, situat la extremitatea nordică a fostei regiuni Banat, în secolele XIV- XV aparținea familiei Patoh de Eperyes care a ridicat un mic-castel cetate și, în apropierea râului Mureș, Abația Benedictină Eperyes, ale căror ruine se mai pot vedea și azi.
Localitatea a fost atestată documentar după cucerirea Banatului de către austrieci (1717) când pe harta contelui Mercy apărea cu numele Kelmak și, pe o hartă ulterioară, Kelnak (1761).
Chelmac a fost alipit județului Timiș (1779) și a intrat în proprietatea erariului până în 1845 când, împreună cu Ususău, au intrat în proprietatea lui Ștefan Cicio Pop.
Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sf. Cuvioasă Parascheva” (1756)
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
De la Chelmac am urmat un drum neasfaltat, spre est, paralel cu râul Mureș.
După 5 kilometri am ajuns în satul Belotinț, atestat documentar din 1607. În diferitele documente ale secolul XVII apare cu diferite nume-Baillet, Beletháza și Belotincz. A fost în proprietatea erariului (fiscului) până în 1845 când a fost donat lui Tour Teodor. Locuitorii aparțineau cultelor religioase ortodox și greco-catolic.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1856)
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX o parte din ortodocși au trecut la ritul greco-catolic. În 1948 ritul fiind interzis, greco-catolicii au fost nevoiți să treacă la ortodoxie.
Biserica Greco-Catolică (1935)
După ce greco-catolicii au primit din nou permisiunea să funcționeze, au urmat numeroase conflicte între ei și Episcopia Ortodoxă a Aradului care a refuzat să le înapoieze biserica pe care, fiind foarte degradată, doreau să o demoleze. Un alt refuz, de data aceea la o cerere administrativă, au primit Belotinț împreună cu Chelmac și Lalașinț. Fiind situate pe celălalt mal al râului Mureș, față de comunele de care aparțineau, în anul 2006 au cerut statutul de comună dar au fost refuzați.
Mica mea incursiune luase sfârșit, așa că de la Belotinț m-am întors pe același drum neasfaltat și, ca să evit traficul mare, m-am întors pe altă rută spre Arad.
În ultima zi a excursiei în Tunisia, ziua a 7-a urmând să zburăm spre București, după ce m-am întors de la Parcul Friguia am servit prânzul și împreună cu colega de cameră, devenit prietenă în acea excursie, ne-am retras pe balconul situat spre curtea complexului, goală la acea oră din cauza căldurii mari. La taclale, o cafea, am așteptat ora la care ea pleca pentru o croazieră cu Nava Pirat. Eu îmi făcusem alte planuri.
Am hotărât să vizitez Monastir, o altă stațiune la Marea Mediterană, de care aparținea și Hotelul Nerolia în care eram cazată. Până la ora când venea autobuzul m-am întreținut cu un tânăr responsabil de sectorul cu narghilele al hotelului.
Cu autobuzul, după aproximativ 30 de minute am coborât lângă Parcul Baladia din Monastir.
Prima localitate, Ruspina, a fost creată de către fenicieni. Câtva ruine și mai multe morminte din acea perioadă au fost scoase la iveală de către arheologi.
După războaiele punice (264-146 î.e.n.) a intrat sub stăpânirea romanilor. A fost singurul oraș din Africa care s-a aliat cu Cezar în timpul războiului său civil împotriva armatei republicane. Tabăra lui Cezar fiind lângă Ruspina, orașul a trecut prin multe bătălii.
Gouvernorate- Municipalite Monastir
În Monastir exista un Ribat spre care m-am îndreptat și eu.
Pe lângă clădiri mai noi în care, la parter, funcționau magazine, bănci, am ajuns la Muzeu de Arte și Tradiții Populare (Musée des Arts et Traditions Populaires).
Era situat lângă Moscheea Hanafi de Bourguiba (Hanafi de Bourguiba mosquée), o moschee mai nouă (1963) dedicată primului președinte tunisian după eliberarea de sub Protectoratul francez.
Intrarea în moschee este delimitată de mai multe arcade susținute de coloane duble. În partea superioară prezintă un brâu decorat cu ceramică colorată. Moscheea, imensă, poate găzdui în sala de rugăciune până la 1.000 de persoane.
În interior bolta este susținută de 86 de stâlpi din marmură roz. Mihrabul, o nișă în perete care indică direcția spre Kaaba din Mecca, a fost situat într-o semi-cupolă și acoperit cu o jumătate de arc decorat cu un mozaic de aur.
Vis a vis de moschee se întindea Piața Artelor, cu alei străjuite de palmieri , în care era postat bustul lui Bourgbuiba.
În fundal am întrezărit Ribatul, în dreapta lui Moscheea Mare, ambele situate pe malul mării.
Pe lângă Tribunalul Monastir (Premier Instance Monastir) m-am îndreptat spre un mausoleu în care, după deces (2000), a fost înmormântat fostul președinte.
Intrarea spre Mausoleul Habib Bourgbuiba era marcată de două cupole susținute de un sistem de arcade pe stâlpi, folosite și ca loc de relaxare la umbră.
La capătul unei alei pavată cu dale, lungă de aproximativ 200 metri, se înălța mausoleul, construit în timpul vieții lui Bourgbuiba (1963). A fost extins în 1978 și în diverse aripi a fost îngropată toată familia lui.
Era situat în partea de vest a cimitirului Sidi El Mézeri.
Clădirea în stil arab-musulman modern este flancată de două minarete înalte de 25 metri, central prezintă o cupolă aurită situată între două cupole mai mici, verzi. Pe lângă morminte, în interior există și un mic muzeu în care sunt expuse obiecte personale, piese de mobilier din palatul Prezidențial Cartagina, fotografii, etc., ale fostului președinte.
Am străbătut înapoi aleea și m-am îndreptat spre cetate.
După moartea lui Mahomed (647-709), islamicii arabi au cucerit pe rând Maghrebul, teritoriile din Africa de Nord controlate până atunci de Imperiul Bizantin. Pentru a apăra orașul de triburile nomade și de navele de război bizantine au construit un Ribat de formă patrulateră pe care l-au numit „Mănăstirea” , de unde și numele actualului oraș (796).
Sub domnia lui Abu al-Qasim ibn Tammam a fost extins cu trei clădiri noi care delimitau două curți interioare, formă păstrată până azi (966), în care s-au amenajat camere mici în care credincioșii jihadiști își făceau rugăciunile în timpul serviciului militar.
I s-a ridicat și un turn de veghe care putea fi accesat pe o scară de 100 de trepte. Din el, noaptea, erau schimbate mesaje vizuale cu turnurile cetăților vecine.
Au fost construite și două moschei. În una dintre ele, Moscheea Mare, azi se află o colecție unică de obiecte folosite la închinare și obiecte medievale tradiționale.
Pentru a găzdui artileria, în decursul timpului au fost ridicate mai multe turnuri de veghe (secolele XI, XIII, XVII, XIX).
În anii 1970 la Ribat au fost filmate unele scene din filmul Isus din Nazaret.
M-am așezat câteva minute pentru a savura imaginea mării pe care cine știe când urma să o revăd.
Într-un golf se afla portul de croazieră Marina Cap Monastir și pe strada paralelă cu țărmul clădiri noi, multe dintre ele construite în scop turistic.
În partea opusă faleza, plaja continuată de un dig în mare….
Paralel cu ea se întindea un bulevard cu clădiri noi.
Se înserase și trebuia să mă întorc la hotel așa că am revenit la cupolele de la intrarea Mausoleului.
De acolo, pe sub o arcadă, am urmat o străduță la capătul căreia ajungeam la stația de autobuz.
Cum în toate locurile pe care le vizitez în lume doresc să văd și modul de trai al populației, m-am bucurat că am intrat într-o zonă deloc turistică în care se desfășura viața de zi cu zi.
Clădiri mai noi se intercalau cu cele vechi, unele în stare deplorabilă.
În unele funcționaseră mai demult restaurante și un gen de pensiuni.
Poate eronat, dar m-am gândit că zona a regresat o dată cu construirea vilelor și hotelurilor noi de pe malul mării.
Unii se relaxau… alții munceau…alții se plimbau…
În micile încăperi amenajate sau chiar pe marginea străzii micii meseriași își desfășurau activitatea.
Existau mari discrepanțe. Am trecut pe lângă clădiri foarte bine întreținute și, hop, un maldăr de gunoi care nu deranja pe nimeni.
Strada se termina la altă arcadă care se deschidea într-un bulevard unde preț de o țigară am așteptat autobuzul. Era ultima cursă din acea zi și nu aveam voie să o ratez.
Excursia în Tunisia se terminase. A doua zi de dimineață ne-am îndreptat spre Aeroportul Enfidha-Hammamet de unde cu o cursă charter ne-am întors în România, la București.
În ziua a 6-a prin Tunisia m-am înscris într-o excursie opțională în care urma să văd o mulțime de animale dintre care pe unele le cunoșteam doar teoretic. După o oră de rulat am parcat lângă poarta de intrare în Parcul Friguia (Friguia Park).
Parcul, primul de acest gen și cel mai mare din Africa de Nord, a fost înființat pe coasta Mării Mediterană, lângă Golful Hammamet.
Se întinde pe o suprafață de 36 hectare.
În colaborare cu sud-africanii și europeni, au fost amenajate spații pentru 62 de specii de animale care au fost aduse din toate colțurile lumii.
A fost realizat cu scopul conservării speciilor pe cale de dispariție, prin programe de reproducere, urmate de readaptarea lor la viața în sălbăticie.
În total în parc trăiesc peste 400 de animale.
Parcul a fost deschis vizitării în anul 2000.
Printre vegetația existentă au fost create alei, în unele zone pasarele de lemn, care trec pe lângă zonele mai largi sau spațiile înconjurate de garduri în care trăiesc animalele, fiecare după necesitățile sale.
La fiecare specie a fost postată o placă informativă cu numele și caracteristicile ei.
În general zonele au fost delimitate pe categorii compatibile.
Din loc în loc au fost postate căsuțe tradiționale, pictate cu diferite motive colorate, care îmi creau senzația că mă aflu în sălbăticie, printre triburile băștinașe.
În unele locuri, bănci sculptate cu formă de animale te pofteau să te odihnești.
O zonă cu spații largi, separate, a fost amenajată pentru gheparzi, lei, tigri, care, la momentul vizitei mele, erau tolăniți din cauza căldurii.
În altă zonă am văzut elefanți africani, girafe, etc.
În spații mai mici, delimitate cu garduri, se aflau lemuri și alte animale, ciudate pentru mine, despre care m-am informat de pe plăcuțe.
O maimuță chiar făcea spectacol, sugând lapte dintr-o sticlă cu biberon.
O zonă amenajată cu bălți era populată de o sumedenie de flamingo roz între care am văzut și unul alb.
Am avut norocul să ajung la timp pentru a savura muzica populară africană interpretată de o trupă care, la finalul melodiei, a încetat spectacolul.
Exista și un spațiu amenajat pentru cei care doreau terapie cu lipitori.
Întorcându-mă spre ieșire am ajuns la un mic amfiteatru plin de spectatori care urmăreau cu interes spectacolul unei foci dresată. În anul 2010 a fost construit și deschis un Delfinariu unde, contra cost, vizitatorii pot înota cu delfinii. Nu am avut timp să ajung până acolo.
Aproape de ora stabilită m-am întors lângă poarta de ieșire. Fiind o punctuală din fire, am fost prima care a ajuns la locul de întâlnire. Mi-am cumpărat un ceai pe care l-am savurat stând pe o băncuță, la umbra unei largi umbrele, așteptând să se adune grupul.
Medina Sousse, Tunisia, a fost construită în urma cuceririi islamice timpurii (secol VII). Din 1988 a fost inclusă în patrimoniul UNESCO. După ce m-am învârtit prin labirintul de străduțe unde am văzut diferite clădiri istorice, depășind o piațetă, am ajuns în zona cea mai vizitată de turiști- Ribat cu Moscheea Mare.
Inițial, pentru protecția împotriva pirateriei și a atacurilor inamicilor, musulmanii au construit un fort, Ribat.
În epoca aghlabidă, sub domnia lui Ibrahim cel Mare (secol IX), folosindu-se și marmura bisericilor distruse după cucerirea Maltei, a fost refăcut și extins, devenind o fortăreață puternică.
În acea perioadă i s-au ridicat două etaje cu 30 de camere prevăzute cu băi alimentate cu apă dintr-un bazin care colecta apa de ploaie și i s-a adăugat un turn de veghe.
În unul din colțurile ei, nu ca de obicei în centrul medinei, a fost ridicată Marea Moschee (La Grande Mosquée), fără minaret, deoarece era folosit turnul Ribatului (850-851).
Dintr-o curte interioară, cu câte o cupolă în colțurile de nord-est și sud-est, printr-un portic se intra în camera de rugăciune.
Ribatul și moscheea au fost înconjurate de ziduri lungi de 2,5 km, înalte de 10 m și groase de 2 m.
Pe lângă moschee am intrat în Piața centrală din Sousse, Place des Martyrs.
Pe lângă numeroasele magazine am mers până la grupul statuar al martirilor, postat în partea dinspre mare.
Am depășit un giratoriu în jurul căruia se ridicau clădiri noi cu diverse firme și bănci.
Central Bank
Place Farhat Hached
În sfârșit am ajuns pe malul mării unde am văzut numeroasele clădiri, containere, mașinării, nave, aparținând Portului Sousse (Port de Sousse), port comercial și cu multiple puncte pentru transport de persoane.
În programul excursiei exista, opțional, o croazieră pe mare. Dorind să văd cât mai mult din zonă, nu m-am înscris dar, fiind în Sousse, m-am îndreptat spre a vedea vasele de croazieră, create asemănător fostelor vase de pirați, fiecare având o altă denumire.
Bateu Pirate AZIZA
M-am întors în medina unde am intrat în partea comercială cu străduțe înțesate de o diversitate mare de produse- alimentare, îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, etc.
Doream să mă aprovizionez cu diverse condimente pe care, acasă, cu greu le găseam și cu câteva dulciuri specifice.
Apoi am intrat într-un complex comercial, Soula Center, unde urma să mă întâlnesc pentru ultima dată cu ghidul tunisian de la care, de-a lungul excursiei, am primit multiple informații.
Scăpase de noi și până la tura următoare de turiști se relaxa. În raionul de covoare, unde activa unui prieten de al său, servind un ceai, am stat la o șuetă.
Apoi m-a condus pe terasa superioară de unde m-am delectat cu panorama orașului.
Vizita mea în Sousse era aproape de final. Lângă Soula Centre se afla ultimul meu obiectiv, Mausoleul Sidi Yahia (Le mausolée de Sidi Yahia Ibn Omar).
A fost ridicat în perioada ocupației otomane pentru a-l comemora pe eruditul născut în Andaluzia (823) care a studiat în Egipt și fiind avid în cunoașterea Hidjaz-ului, într-o regiune în vestul peninsulei arabice (azi a Arabiei Saudite), s-a mutat la Kairouan.
La terminarea studiilor a devenit Muftiu (jurist islamic). Fiind un islamic moderat a părăsit funcția și s-a mutat la Sousse unde a predat în Moscheea Mare. A scris numeroase cărți printre care și prima carte din lumea islamică despre legile comerțului. După moartea sa (902) a fost îngropat în Sousse. Azi în mausoleu funcționează o Bibliotecă.
Masoleul se afla pe laterala unui giratoriu în care central era postată o statuie.
L-am ocolit până la terminalul de autobuze de unde, cu numărul potrivit, urma să mă întorc la hotel.
Am fost foarte mulțumită de incursiunea mea în Sousse. În sfârșit, de capul meu, fără gălăgia și îmbulzeala grupului, am reușit să văd ce îmi propusesem.
Excursiile Monicăi 