Anul 2020, o zi de februarie acceptabilă ca temperatură. Am evadat de acasă (Arad) pentru a vizita câteva dintre localitățile situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu județul Arad. Am rulat spre nord, apoi am ieșit din drumul principal spre est și după o oră am ajuns în satul Tămașda care, împreună cu satul Ant, aparține administrativ de comuna Avram Iancu. A fost atestat documentar din 1169 ca Villa Tamasd și în 1241 ca Pons Tomae, un târg teutonic fortificat, pe malul drept al râului Crișul Negru.
Am traversat satul spre a vedea ce a mai rămas din Bazilica romanică, construită în secolul XII, cea mai mare din Transilvania acelor timpuri.
Se presupune că făcea parte dintr-o mânăstire benedictină.
Deși sub invazia otomană (1241) satul a fost aproape desființat, zidurile bazilicii au supraviețuit până azi și atestă existența acelei localități.
În urma reformei agrare (1920) terenul cu zidurile ruinate a fost încorporat în proprietatea unui localnic și a rămas așa până azi.
Cu permisiunea proprietarului, am traversat locul amenajat pentru cotețele păsărilor și animalelor de curte și, având grijă să nu deranjăm diversele animale, care se plimbau nestingherite, am putut explora ruinele.
Întorcându-ne spre șoseaua principală, în sat am văzut și cele două biserici funcționale.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1863-1866)
Biserica Reformată Calvină
După 5 kilometri am intrat în comuna Avram Iancu. Deși atestată documentar din 1828, cu numele Keményfoksau Regina Maria, când a fost populată cu moți din Munții Apuseni, stabiliți în zonă, localitatea a existat și înainte de invazia otomană.
Biserica Ortodoxă (1942)
pictura interioară, frescă (1982-1983)
Tot la 5 kilometri, însă spre vest, se află al doilea sat care aparține de comuna Avram Iancu, satul Ant.
A fost atestat documentar din anul 1353 ca find o așezare de iobagi.
Biserica Reformată Calvină
Situat pe malul Crișului Negru, datorită frecventelor inundații, a fost separat de râu prin îndiguire.
Din Ant m-am întors pe drumul Arad-Oradea și, spre nord, apoi spre est, în total 18 kilometri, am ajuns în unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Ciumeghiu, satul Boiu, atestat documentar ca terra Boy (1232).
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1987)
Biserica Reformată Calvină
La 7 kilometri spre nord, în Câmpia Crișurilor, străbătută de mai multe cursuri de apă între care și râul Crișul Negru, este situată comuna Ciumeghiu, atestată documentar din anul 1216 ca villa Semec.
Biserica Ortodoxă (1938)
Pe strada principală am văzut o clădire în formă de L, cu un singur nivel, proaspăt renovată. Fostul Conac Miskolczy, construit în 1779 și modificat în 1910, azi este folosit ca dispensar comunal.
Satul Ghiorac, atestat din 1214, se află la 8 kilometri est de comună.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1957)
Biserica Reformată Calvină
În secolul XIX a aparținut baronului Tisza care și-a construit un conac în apropierea localității, numit după el Conacul Tisza. Sub comuniști acesta a fost naționalizat și transformat în Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap, azi cunoscut cu numele de Cămin-Spital Cighid. Era ultimul meu obiectiv și, deși nu eram sigură că voi avea permisiunea să-l văd, măcar exteriorul, am parcurs cei 5 kilometri de drum nu prea „prietenos”, la capătul căruia am găsit un portar stresat care mi-a interzis să staționez în zona porții. Fusese mediatizat că în perioada 1987-1989, datorită condițiilor inumane, au decedat 137 de copii, fapt pentru care a fost comparat cu un lagăr de exterminare. Mă gândisem că măcar după ce a fost retrocedat lucrurile se schimbaseră. Din păcate nu am putut vedea nici măcar zidurile unei clădiri, fiind acoperite de „acareturi” și copaci.
Iulie 2020. Am pornit să vizitez satele comunei Fârdea din județul Timiș, situate în apropierea Lacului Surduc. Din Arad am parcurs autostrada spre Lugoj, apoi, pe drumuri județene, după 120 kilometri am intrat în comuna Fârdea, situată în zona centru-est a județului Timiș, la contactul Dealurilor Lugojului cu Munţii Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega.
Prima atestare documentară datează din secolele XIV-XV, ca localitate românească numită Tvrd. În 1454 districtul Twers, din care făceau parte 7 localități, aparținând de județul Timiș, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara și la sfârșitul secolului a fost încadrat în județul Hunedoara.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1859)
La marginea comunei, în 2001 a fost înființat un schit de călugărițe. În perioada 2003-2004 au fost construite o biserică, chiliile, turnul clopotniță și a fost transformat în Mânăstirea Fârdea „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paraschiva”.
Este locuită de 16 călugărițe care, în atelierele de croitorie, confecționează veșminte, prapori, etc. pentru biserici.
La 3 kilometri spre sud, pe valea îngustă a râului Hăuzeasca, este situat satul Hăuzești, unul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comună.
Satul este atestat documentar din 1464 printr-o diplomă în care Hewges era donat lui Petru Desy și Nicolae Balothai. A supraviețuit în perioada ocupației otomane.
Sub austro-ungari, numit Antsest, avea doar 8 case.
Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)
Pentru a vedea celelalte sate, situate pe drumuri diferite, m-am întors și am traversat comuna, apoi am înaintat spre nord, în total 6 kilometri.
Satul Mâtnicu Mic a fost atestat documentar din 1364 cu numele Muchnuk. În decursul istoriei, sub otomani, austro-ungari, satul a rămas pur românesc.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)
Fiind situat la mică distanță de Lacul Surduc, pentru a-l vedea, am parcurs cei 2 kilometri de drum neamenajat.
Lacul Surduc este cel mai mare lac de acumulare din vestul țării, situat în partea de sud-est a munților Poiana Ruscă.
Am revenit pe drumul județean și după 2 kilometri spre est am ajuns în satul Drăgșinești. Numit Drasinfalva (satul lui Dragu), a fost donat de Regele Ladislau V, împreună cu alte sate înconjurătoare, lui Iancu de Hunedoara, documente din care satul a fost atestat (1453).Sub ocupația otomană o parte a locuitorilor s-au mutat la câmpie și au format satul Dragșina.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1996)
La 3 kilometri sud, satul Gladna Montană, în 1454 format din două localități alăturate, Felso Gladna şi Also Gladna, era proprietatea lui Iancu de Hunedoara, apoi, ca toată zona, a fost ocupat de otomani și de austro-ungari, când cele două localități s-au despărțit (1784). În sat au migrat germani, veniți din alte localități ale Banatului, zona Rusca, Reșița, etc., pentru a lucra în minele din zonă și o perioadă a fost numit Gladna Germană. Spre sfârșitul secolului XIX și mai ales în secolul XX, după emigrarea lor, satul a redevenit sat românesc.
Biserica Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1954)
Pe un drum, care traversează Munții Poiana Ruscă spre est, am parcurs 3 kilometri până în satul Gladna Română.
Căminul Cultural „Cornel Veselău” (cântăreț de muzică populară bănățeană)
Lângă sat, până în perioada interbelică, s-au mai putut vedea ruinele unei cetăţi construite pe timpul voievodului Glad, azi dispărute, care atestau existența unei așezări din acea perioadă. Satul, cu numele Olah Gladna, a fost atestat documentar abia din perioada ocupației austro-ungare (1784).
Biserica Ortodoxă „Nașterea Domnului” (1894-1896)
La 2 kilometri est, la capătul drumului asfaltat, se află ultimul sat care aparține de comuna Fârdea, satul Zolt, al cărui nume, tradus din limba slavă, înseamnă aur. Atestat documentar din 1453, când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, în decursul timpului a fost deținut de mai mulți nobili, apoi de erariul austriac și în 1860 a fost cumpărat de baronul Carol Billet.
Satul și-a păstrat, de-a lungul timpului, caracterul românesc. În 1775 a fost construită Biserica din lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” despre care tradiția orală susține că a fost cumpărată din Gladna.
Clădirea, din lemn de stejar, îmbinat cu cuie de lemn, a fost postată pe un fundament de piatră.
În decursul timpului, renovată și restaurată, cuiele au fost înlocuite cu unele de fier și acoperișul a fost înnoit.
Interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice care, în momentul vizitei mele, erau acoperite pentru a fi protejate.
Mă gândeam cât timp va mai dura, poate niciodată, până să fie restaurate.
În biserică se păstrează o colecție de cărți bisericești dintre care cea mai veche a fost tipărită la Blaj în 1776.
În apropiere am văzut și Biserica Ortodoxă Nouă, construită în 1936, în stil neobizantin.
Obiectivele fiind atinse, comuna cu cele șase sate vizitate, m-am întors și m-am îndreptat spre o altă latură a Lacului Surduc, loc amenajat ca zonă de agrement cu ștrand, camping, terase, locuri de pescuit, etc.
De asemenea se pot practica diverse sporturi nautice și scufundări.
Lacul Surduc, întins pe o suprafață de 530 hectare, are adâncimea 16-20 m și o capacitate de acumulare de aproximativ 51 milioane metri cubi.
A fost creat, prin construirea unui baraj din beton (1972-1976), pentru a aproviziona municipiul Timișoara cu apă potabilă și industrială.
În aceeași perioadă a început și amenajarea zonei de agrement unde, fiind o zi toridă, la o „terasă” o trupă gălăgioasă se răcorea cu niște beri. Deh, inventivi băieții !
Luna mai, zi călduță de primăvară, nu puteam să stau în casă, așa că m-am hotărât să văd două comune din județul Timiș, cu satele care aparțin administrativ de ele. Din Arad am urmat autostrada spre Lugoj, am ieșit spre Topolovățu Mare și m-am îndreptat spre nord-est, unde sunt situate comunele Ghizela și Secaș.
După aproximativ 90 kilometri, parcurși într- o oră și jumătate, am intrat în primul dintre cele trei sate care aparțin de comuna Ghizela. Satul Șanovița situat într-un loc, azi numit „Satul Bătrân”, era populat cu români.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1796-1797)
Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1717) și, datorită inundațiilor frecvente, vatra satului a fost mutată în actuala locație, în locul unor livezi de pruni. Până atunci prunele erau uscate (sușite) și depozitate în șoproane (șușile) astfel localitatea a primit numele după acea activitate, Șușanovăț, nume care s-a păstrat până prin 1930.
O dată cu catolicizarea populației, a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1911) a cărei activitate a fost interzisă sub comuniști și reluată (2010) după alungarea lor de la putere.
La 6 kilometri spre nord-est se află comuna Ghizela, formată tot prin colonizare cu germani (1880) care inițial s-au așezat în Banatul Sârbesc (1832). Din Giselahein au migrat în zonă, au defrișat un teritoriu care aparținea de Babșa și Șanovița și-au construit case și au format satul, numit după locul de unde plecaseră. În 1906 au sosit coloniști maghiari care, cu ajutorul statului, au creat o colonie separată și au construit Biserica Romano-Catolică.
Satul Hisiaș, mult mai vechi, este situat la 4 kilometri nord de comună. În 1410, împreună cu alte patru localități, făcea parte din Domeniul Duboz.
Sub habsburgi, pe harta contelui Mercy era numit Hiziasch și făcea parte din districtul Făget.
În timpul Împărătesei Maria Tereza în sat s-au așezat familii de români și a fost înființată Parohia Ortodoxă (1770). Apoi satul a trecut în proprietatea fiscului.
După reorganizarea teritorială a fost alipit județului Timiș.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1929)
Biserica Greco-Catolică (1932)
Pentru a ajunge în satul Paniova a trebuit să mă întorc în comună și să mă îndrept spre nord- est, în total 8 kilometri. Satul a fost atestat documentar în scrierile lui Marsigli (1690), cu numele Panjeva, nume schimbat sub habsburgi în Bangeva (1717). A aparținut fiscului austriac până în 1812 când a fost cumpărat de familia Demelich. În același secol s-a încercat colonizarea cu germani (1896) dar satul a rămas peponderent românesc.
Biserica Ortodoxă (1932)
Pe același drum, care înainta spre spre nord-est, spre dealurile Lipovei, după 5 kilometri am intrat în comuna Secaș, tot o localitate mai veche, azi cu puțini locuitori. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea cetății Șoimoș (județul Arad), numită Kyszekas (Secașul Mic).
Sub ocupația otomană satul a rezistat dar, se pare, că s-a divizat, deoarece sub habsburgi au fost consemnate două localități: Georg, situată pe actuala vatră și Dollnischas, lângă el, care, după un timp, s-au unit și au format localitatea Secaș, din totdeauna locuită de români.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1869)
De comună aparțin administrativ două sate, Crivobara și Vizma, situate în nordul județului, spre granița cu județul Arad. După 4 kilometri spre nord, la capăt de drum, am ajuns în satul Crivobara, sat românesc atestat documentar în aceeași perioadă cu comuna (1440), când aparținea și el de cetatea Șoimoș, ulterior intrat în proprietatea familiei Banffy (1447) și în decursul timpului a altor familii nobile.
Ortodocși, au ridicat Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, o biserică mică, de 13 metri lungime, sub 3 metri înălțime, construită din bârne de stejar. În ce an a fost ridicată, nu m-am putut dumiri. Pe o placă, postată pe zidul ei, scria 1810 și wikipedia o datează din 1780.
În decursul timpului a suferit reparații (1820) și modificări majore (1932), când interiorul a fost văruit și ferestrele au fost mărite. Din 1967 a fost declarată monument istoric. Ea este funcțională și azi.
Fiind situată departe de drumurile și localitățile mai importante, în timp numărul populației a scăzut, ajungând ca la recensământul din 2002 să existe doar 81 de locuitori.
Cam la 5 kilometri distanță, într-o zonă aproape izolată, se află satul Vizma, al cărui curs istoric este identic cu al celorlalte două localități. A fost deținut succesiv de mai mulți proprietari, ultimul fiind Ioan Kovacs (1893).
Biserica Ortodoxă (1930)
La același recensământ (2002), satul avea 16 locuitori și azi este considerat pe cale de dispariție.
În acea zi se termina excursia noastră. Dar era de abia dimineață. După ce am vizitat Gara Băile Herculane am pornit pe drumul de întoarcere. După nici 6 kilometri am ajuns în comuna Mehadia. Lângă ea aveam țintite două obiective. Întrebând localnicii, am aflat cum puteam să ajungem la Cetatea Mehadia. Am ieșit din comună pe un drum neasfaltat care, după aproximativ 3 kilometri, s-a terminat într-un spațiu larg, înconjurat de munți.
Existând mai multe drumuri, nu ne puteam decide în ce direcție să o luăm. Nici urmă de indicatoare. Norocul nostru a fost că a sosit un localnic care urca cu vacile la păscut. El ne-a explicat, ce-i drept în felul lui, „cam” ce cărări trebuie să urmăm.
Inițial trebuia mergem pe un drum forestier din care, la un moment dat, se desprindea o cărare pe care, urcând, ajungeam la ruinele fostei cetăți, ridicată de familia nobiliară Gutkeled, probabil în secolul XIII. Cert este că cetatea a fost menționată într-un act de danie din 1324. În secolul XIV a devenit centrul politic și administrativ al unei porțiuni din zonă apoi, un secol mai târziu, pentru o scurtă perioadă de timp a fost sediul cavalerilor teutoni, aduși acolo de Regele Sigismund de Luxemburg.
Ajungând în posesia lui Iancu de Hunedoara, pentru o mai bună apărare împotriva atacurilor otomane, cetatea a fost înconjurată de ziduri cu aproximativ 2 metri grosime. Împreună cu celelalte cetăți existente în zonă, cetatea a rezistat atacurilor. Totuși în 1523 a fost cucerită de turci care, însă, nu au folosit-o și în timp s-a deteriorat.
Urcând și gândindu-mă la vremurile îndepărtate nu mi-am dat seama când am ajuns pe un platou întins. Nici urmă de ruină. M-am tot învârtit căutând și, din nou noroc. Pe platou a apărut un personaj ca din basme. Un localnic, ajutându-se de un toiag și purtând în spate un sac cu ceva greu în el, s-a apropiat agale. Mi-a explicat că fusese aici, nu departe, pe celălalt deal, să-și adune puținele mere care le găsise. M-a șocat când mi-a spus că avea în jur de 80 de ani. Orășenii, la acea vârstă, de abia urcă un etaj de bloc….
Deși nu era în drumul său, ne-a condus la o potecă îngustă, ascunsă după copaci și acoperită de vegetație, pe care, urmând-o, în depărtare am văzut un turn ruinat. De acuma nu mai puteam să ne rătăcim așa că localnicul ne-a părăsit și noi, mulțumite că nu am venit în zadar, ne-am îndreptat spre ruine.
Cetatea a fost descoperită de contele de Marsigli pe la sfârșitul anilor 1690 și a descris-o ca fiind deja ruinată. A fost plasată în vârful dealului, pe marginea unei prăpăstii, astfel accesul la ea se putea face doar dintr-o singură direcție.
Era o fortificație patrulateră prevăzută cu turnuri de apărare. La exterior, în jurul zidurilor se ridica un val de pământ înalt, în unele locuri până la 4 metri, despărțit de acestea printr-un șanț de apărare săpat în stâncă.
Pentru a se intra în cetate trebuia să se treacă peste acel șanț, pe un pod construit pe piloni de piatră, apoi să se traverseze unica poartă lângă care, de siguranță, exista un turn de apărare.
Donjonul avea zidurile groase de 2,5 metri și o înălțime de peste 16 metri. În interior, peste un parter boltit, pe ziduri se sprijineau planșee care delimitau mai multe etaje. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de al treilea război între austrieci și turci (1738).
Ruinele, păstrate până azi, reprezintă porțiuni din zidurile acelui turn de apărare, înalte în unele locuri până la 15 metri.
Printr-o crăpătură în zid am văzut în depărtare Râpa Neagră. Luând-o ca reper, mi-am dat seama că eram la o înălțime destul de mare și abruptă care, într-un eventual atac, reprezenta un punct bine situat strategic.
După ce am savurat panorama munților am coborât la mașină.
Ne-am întors la șoseaua principală, pe care am traversat-o și am urmat șoseaua prin comună. În dreptul ultimelor case ne-am oprit. Decât să pățim ca la cetate, să nu găsim indicatoare, am apelat la o localnică, dorind să ne fie călăuză. Neavând timp, ne-a trimis copilul, un băiat în jur de 7-8 ani și am pornit la drum. După ieșirea din comună drumul mergea paralel cu valea Sfârdinului Mare. Citisem că undeva, în acea zonă, s-ar afla Cascada Bobot.
M-am mirat când copilul ne-a întrebat dacă dorim să vedem ambele cascade. Știam doar de una așa că întrebându-l ne-a explicat că cea de a doua, mai mare, se afla sus în munte și pentru a ajunge la ea trebuia să urcăm cam 2-3 ore. Revenind acasă am căutat pe NET dar nu am găsit nimic despre ea.
După ce am trecut un pod peste valea râului am mai înaintat cam 2-3 kilometri pe drumul folosit frecvent de camioanele care transportă lemnul tăiat în pădure. Se povestește că, pe vremuri, mulți dintre vizitatorii stațiunii Băile Herculane organizau excursii pentru a vedea și cascada. Îmi imaginam că în momentul în care ajungeau în zonă se simțeau de-a dreptul exploratori. Azi, de bine, de rău, exista acest drum prăfuit.
Am parcat la marginea drumului și am urmat „călăuza” noastră care pornise pe o cărare. Nici urmă de indicatoare și pe alocuri cărarea se pierdea în vegetația abundentă. După aproximativ 15 minute am ajuns la Cascada Bobot.
Sărind peste bolovani și trunchiuri de copaci uscate, am ocolit micul lac format la baza ei.
În fața mea, de la o înălțime de aproximativ 6 metri, cascada se revărsa peste peretele de stâncă, îmbrăcat în mușchi.
Apa ajunsă pe sol se acumula într-un lac care în acel moment nu era prea mare. Fiind vară și secetă debitul apei era scăzut. Nu am zăbovit mult deoarece trebuia să ducem copilul acasă și, în față, ne aștepta un drum destul de lung.
Ajungând pe șoseaua principală ne-am îndreptat spre nord. Foarte aproape de comună am parcat pe partea dreaptă și, sărind șanțul de scurgere, am înaintat prin bălăriile înalte, unde m-am și urzicat, până la Biserica Spartă. După unicele informații despre ea, găsite pe NET, este considerată ca datând din vremea romanilor. Tot din acea vreme, pe teritoriul comunei, arheologii au descoperit și urmele fostului castru roman Praetorium.
A patra zi a excursiei era și ziua întoarcerii acasă. Cu regret, am părăsit Băile Herculane. După nici 3 kilometri am ieșit în drumul principal Caransebeș-Orșova.
Vila Oltenia
Acolo am oprit pentru a vizita un ultim obiectiv istoric, Gara Băile Herculane, una dintre cele mai frumoase care s-au păstrat în țară, situată pe marginea șoselei, declarată monument istoric. Clădirea a fost construită pe valea Cernei, aproape de confluența ei cu râul Belareca, ca și casă de vânătoare pentru Împăratul Austriei, Franz Josef I (1878-1886).
Arhitectul a încercat să reproducă modelul castelului de vânătoare al Împărătesei Maria Tereza a Austriei, situat în apropiere de Viena. Clădirea, în stil baroc vienez, prezintă un corp central și un corp lateral de primul.
Corpul central, cu geamurile separate prin coloane, prevăzut cu ușa principală de intrare, este acoperit de o cupolă decagonală, la rândul ei acoperită cu țiglă de mai multe culori. La bază și pe suprafața cupolei țiglele formează motive geometrice simetrice.
Este accesat de două șiruri de scări mărginite de balustrade din fier forjat decorate, cu diferite modele.
Deși a fost construită cu alt scop, creându-se linia ferată Timișoara-Caransebeș-Orșova (1876-1878), începând cu anul 1886 a fost folosită ca gară.
Înconjurând clădirea, am ajuns pe peronul placat cu mozaic, situat la marginea liniilor de cale ferată. Îmi imaginam forfota care se producea o dată cu sosirea trenului în gară, cum protipendada imperiului, în ținutele de epocă, chiar regi, diplomați, unii sosiți cu Orient Expresul, se grăbeau spre trăsurile care urma să-i transporte în stațiune.
Alții, așteptându-și rândul, sau următoarea cursă, se odihneau sub bolta de verdeață crescută pe suportul sprijinit pe coloanele în stil roman, postate lângă clădirea gării, pe marginea peronului, privind muntele împădurit.
Seara peronul era iluminat cu felinare așezate pe stâlpi metalici, sculptați, astăzi deteriorați, unii deveniți suporturi de flori.
Printr-o ușă, al cărei geam era ornat cu simbolul stațiunii, am intrat în corpul principal.
Porțiunea de sub cupolă era iluminată prin ferestrele care, una lângă alta, erau separate prin coloane de zid, pe care atârnau corpuri de iluminat, rămase din acea epocă. Încadrată în ansamblul geamurilor, se afla ușa principală de intrare.
Pe o coloană de zid se afla vechiul ceas, realizat de Paul Garnier, care era doar o piesă de decor.
Cupola era susținută de două coloane.
Interiorul ei era decorat cu picturi care reprezentau zeități romane, printre care și Hercules, simbolul stațiunii. De asemenea era inscripționat numele stațiunii, în limba latină. Cu cifre romane apărea anul 1968. Mă întrebam ce eveniment, atât de important, avusese loc, pentru a se inscripționa anul lângă picturile vechi.
De acolo am intrat în sala de așteptare a clasei 1. Pereții au păstrat decorațiile vechi care prezentau scene de vânătoare, personaje în ținute de epocă, etc.
Pe lângă ei, aliniate, scaunele de plastic așteptau pasagerii care, se pare, că sunt din ce în ce mai puțini.
De la cascada Vânturătoarea ne-am întors spre stațiunea Băile Herculane. Într-o curbă, înainte de 7 Izvoare, pe partea stângă am văzut indicatorul spre Cascada Cociului și am parcat lângă el. Formată pe Pârâul Ogașul Roșeț, după el a fost numită și Cascada Roșeț.
Deși știam că traseul (punct roșu), lung de 1,4 kilometri, străbate o diferență de nivel de 550 metri, la început drumul nu ni s-a părut atât de greu.
Pe un podeț de lemn am trecut un mic pârâu.
Curgând la vale, peste bolovanii acoperiți de mușchi forma mici căderi de apă.
Am urmat cărarea prin pădure, printre bolovanii, parcă pictați de mușchi, și copaci, unii cu forme bizare.
Dacă la prima cascadă am văzut doar copacii pădurii, aici existau tufișuri și alte soiuri de plante.
După jumătate de oră urcușul a început să fie mai abrupt și pentru noi mult mai greu, fiind deja obosite de la prima cascadă. De pe munte au coborât două personaje care ne-au informat că, fiind vară, cascada era secată. Dezamăgire totală. Totuși am avut noroc cu cei doi altfel depuneam un efort suplimentar fără nici un beneficiu.
Ne-am întors și cu mașina ne-am îndreptat spre 7 Izvoare care se află la 7 kilometri de stațiune. Cu mult timp în urmă au fost descoperite 20 de iviri naturale de apă din versantul drept al râului Cerna, în apropierea malului, situate pe o lungime de 50 metri, cam cu aceiași parametrii, care au fost numite Șapte Izvoare Calde.
Apa lor termominerală, cu mineralitate mică, slab sulfuroasă, cu debite de peste 2 l/sec, a fost înconjurată de mici bariere din pietre, ulterior din beton, formând niște „cădițe” în care, de atunci și până azi, oamenii se scaldă în scop terapeutic.
La doar 85 metri în avalul Cernei, pe malul său stâng s-a efectuat și Forajul Scorilo, cu o adâncime de aproximativ 550 metri, prin care s-au descoperit ape cu proprietăți asemănătoare celor din 7 Izvoare Calde.
Fiind utilizate de tot mai multă lume, în decursul timpului locul a devenit, în opinia mea, un loc comercial. Lângă „cădițe” a fost amenajat un ștrand cu bazin de dimensiuni olimpice, au fost ridicate vile, s-au deschis campinguri pentru corturi și rulote, terase, etc.
Văzând un șir lung de scări care coborau spre malul apei, bineînțeles că le-am parcurs, fiind curioasă ce o să găsesc acolo jos.
Pe cealaltă parte a râului se vedea o construcție de beton înconjurată de gard.
Pentru a se ajunge la ea, peste Cerna era construit un pod suspendat.
Ajungând în dreptul clădirii, o pancartă m-a lămurit. Era vorba de trei izvoare care făceau parte din grupul Șapte Izvoare Clade, a căror apă, captată, nu era destinată publicului.
Înapoi peste pod, urcatul scărilor și am ajuns din nou în zona suprapopulată. Am găsit o terasă, situată ceva mai departe, unde ne-am petrecut o parte din timp.
Apoi ne-am întors în stațiune, la cazare. Deși nu ajunsesem la a doua cascadă și era abia după-amiază, am rămas să ne odihnim. A doua zi, urmând să ne întoarcem acasă, dar nu direct, încă mai aveam multe obiective de văzut în drum, restul zilei ni l-am petrecut, fiecare, după bunul plac.
A doua zi a excursiei noastre în județul Caraș-Severin urma să o petrecem în natură. Doream să vedem două cascade și câteva izvoare din Parcul Natural Domogled-Valea Cernei așa că, de dimineață, din Băile Herculane, am pornit la drum. Ieșind din stațiune pe lângă Hotelul Roman, la nici 2 kilometri ne-am oprit pentru a vedea o cădere de apă formată pe râul Cerna, numită Cascada mică Bobot, pentru a nu se confunda cu Cascada Bobot de lângă Mehadia.
În continuare am rulat pe un drum care urma valea Cernei, printre versanții muntoși.
La marginea drumului, folosit frecvent de amatorii de drumeții, am văzut un izvor captat care, direct din munte, curgea printr-o țeavă.
După ce am trecut de zona 7 Izvoare, pe care urma să o vedem la întoarcere, la câțiva kilometri ni s-a arătat Lacul Prisaca, lac de acumulare cu o lungime de 4 kilometri.
Lacul s-a format în urma construirii barajului din Băile Herculane care pe lângă scopul producerii de energie electrică are rolul și de a menține echilibrul apelor subterane din zonă.
Pe malul lui, mai ales spre coadă, au fost amenajate vile turistice de unde, cei cazați, pot face plimbări cu barca pe lac, să pescuiască în locurile amenajate, sau, dacă preferă, pot face doar drumeții.
Urmând cursul râului am ajuns în dreptul unui pod unde am parcat. Parcursesem 15 kilometri care, împreună cu oprirea la cascadă, au durat jumătate de oră.
Lângă mașină imediat a apărut un patruped cu care pe loc m-am împrietenit.
De la pod, urmând marcajul cruce roșie, am trecut pe lângă niște case, apoi un podeț, peste pârâul din spatele lor.
A urmat un urcuș foarte abrupt, pe bolovănișul care aluneca sub încălțări.
Nu a fost lung, dar pentru noi, oameni de la câmpie, fără pregătire fizică, extenuant.
Urcușul a continuat prin pădure, pe o pantă devenită rezonabilă.
Ieșite din pământ, rădăcinile copacilor formau niște „trepte” care ne ajutau dar ne și încurcau. În jocul de lumini și umbre trebuia să fim foarte atente pe ce călcam.
Noroc că drumul era foarte bine marcat.
Tot urcând, dintr-odată, printr-o porțiune fără copaci, am văzut în depărtare masivul muntos la care trebuia să ajungem. Acolo se afla Cascada Vânturătoarea.
Urcușul era intercalat de porțiuni mai line, unele plate, cu bolovani și copaci dezrădăcinați, căzuți în diferite direcții.
Din loc în loc cărarea trecea printre bucățile unor bolovani care, se vedea clar, au fost tăiați de oameni, probabil de acei cățărători germani care, îndrăgind locurile, au format o echipă, au marcat și amenajat multe din traseele din zonă.
În unele porțiuni cărarea trecea razant pe lângă pereții stâncoși ai muntelui.
Mi s-a părut foarte ciudat că liniștea era totală. Nu se auzea ciripit de păsărele. De fapt, pe tot drumul, ca viețuitoare am văzut doar câteva insecte și pânze vechi, țesute de păianjeni.
Din nou, printr-o zonă fără copaci, s-a văzut masivul muntos, de data asta mult mai aproape, ceea ce „ne-a dat aripi”.
Pentru a ne odihni, dar și pentru a savura peisajul, am ieșit de pe cărare într-un loc însorit, mai strâmt, pietros, de la marginea prăpastiei.
Vis a vis, la mijlocul peretelui de stâncă, se vedea un firicel de apă. Dacă l-am reperat, însemna că nu mai aveam mult până la cascadă.
Într-adevăr, după încă 5 minute de urcuș, a urmat o coborâre ușoară. Poteca trecea prin loc deschis, pe marginea pădurii. Înaintând, mă uitam la picioare, dar mai mult la muntele pe care cascada se revărsa și de care mă apropiam.
Poteca s-a terminat la baza cascadei. Eram foarte mulțumită că am ajuns până acolo și încă într-un timp foarte bun pentru mine, aproximativ 2 ore, având în vedere că timpul estimat pe marcaje era de 1:30 ore.
Cascada Vânturătoarea, aflată la 1.000 metri altitudine, este formată de un afluent al râului Cerna, Ogașul Slacini. Are o înălțime de aproximativ 50 metri și prezintă două trepte. În cădere, după ce trece de prima treaptă, apa se lovește de un prag de stâncă și urmează treapta de jos, cu cădere liberă pe o înălțime de 40 metri, când este pulverizată ca o ploaie fină, pe o suprafață de cel puțin 100 metri pătrați.
De multe ori acea perdea de apă este spulberată de vânt și împreună cu soarele, luminând-o din unghiul potrivit, formează curcubeie. Cantitatea de apă care o formează variază, fiind mare în anotimpurile ploioase. Din păcate, fiind vară, debitul cascadei nu era foarte mare. Oricum, aparatul foto nu poate reda măreția ei, doar retina o percepe. La mine a stocat-o ca amintire.
Ajungând în partea de jos, apa se scurge pe porțiunea plină de mușchi.
Apoi umple spațiul dintre numeroșii bolovani, acoperind o suprafață destul de mare.
Spre baza cascadei peretele vertical este înclinat în afară, în spatele căderii de apă delimitându-se un spațiu unde, cei cu încălțări care nu alunecă, nu ca mine, au putut să intre și, ca după o perdea, să vadă căderea de apă, fără a fi udați.
Pe drumul de întoarcere mă gândeam ce frumoasă trebuie să fie cascada iarna, când apa îngheață, luând diferite forme ciudate.
Și iar pe panta abruptă, plină de bolovăniș, apoi la auto. Drumeția s-a sfârșit cu bine și cu amintiri frumoase.
În acea zi vizitasem locurile istorice ale stațiunii Băile Herculane, urmate de un traseu montan, care ne-a relaxat după tumultul informațiilor acumulate. După o scurtă perioadă de odihnă am pornit în căutarea unui restaurant pentru a lua o cină, obligatoriu caldă, deoarece toată ziua consumasem doar sandvișuri.
Cum în centrul istoric, lângă care eram cazate, nu văzusem decât două alimentare (probabil erau mai multe), am pornit spre „focarul” stațiunii, o zonă cu multe hoteluri, terase, restaurante, amenajată în secolul XX pentru afluxul mare de turiști, interni și internaționali din acea perioadă.
Nu departe de cazare am trecut pe lângă o clădire ai cărui pereți, dezveliți până la cărămidă, ne-au întristat. În secolul XIX acolo au fost amenajate Grajdurile Imperiale în care erau adăpostite trăsurile și caii care asigurau transportul de la gară în stațiune.
Strada a ieșit dintre clădiri și a continuat pe lângă versantul împădurit. Pe o laterală se afla Izvorul Conteselor. Legenda spune că a fost numit după trei contese care, în perioada comunistă, s-au retras într-o vilă construită deasupra izvorului. Pentru a supraviețui, au gătit prăjituri după rețete vieneze, pentru vânzare. Fiind foarte gustoase, au devenit renumite în stațiune, astfel contesele reușiseră să se adapteze noii vieți.
De cealaltă parte râul Cerna curgea agale, neținând cont de traficul rutier care îl însoțea.
Ne apropiam de zona nouă a stațiunii.
Spre fericirea mea, iubitoare de animale, mai ales câinii îi ador, am fost întâmpinate de un patruped. Prin privire parcă întreba ce căutam noi în acea zonă ? În curând mi-am dat seama de ce o interpretasem astfel.
Am intrat într-o îmbulzeală de oameni care creau un zgomot de fond obositor. Peste el se suprapunea muzica, de diverse genuri, care urla de pe terasele arhipline. Nu era de mirare. În zonă se aflau multe hoteluri construite în anii 1970, mărind capacitatea stațiunii la peste 5.000 de locuri, ca Hotelul Diana (1977), Hotelul Domogled (1973), Hotelul Minerva (1982), etc.
După 1989 li s-au adăugat vilele private, totul creând un amalgam de clădiri în spatele cărora se înalță munții maiestuoși.
Am avut noroc să găsim o terasă nu foarte aglomerată, fără orchestră, unde am servit cina.
După cină, eu fumătoare, normal că am „tras” și o țigară, privind vârfurile munților scăldate de soare, în seara care se instala treptat.
Cum a doua zi aveam planificate multe alte obiective, trebuia să ne asigurăm mâncarea. Nu știam dacă mai rămânea timp și pentru un prânz, luat pe undeva în drum. Pe o străduță laterală, după modelul vechi, pe jos erau întinse niște folii de plastic pe care tronau diverse legume și fructe, o „piață” realizată pentru cerințele mulțimii de oameni, cu prețurile „piperate”, de la care ne-am aprovizionat și noi. În fundal, o clădire cu graffiti întregea peisajul.
Am depășit în grabă tarabele, amenajate pe marginea trotuarului, în care se găseau obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte, parfumuri, oale, suveniruri, etc., tot ce vrei și nu vrei.
Dorind ca drumul de întoarcere să-l parcurgem pe o altă rută, am traversat râul pe primul pod întâlnit. Fericire! Am intrat într-o zonă de vile liniștită.
O ultimă țigară și am ajuns la cazare. Eram mulțumită de cum a decurs acea zi.
După ce am vizitat partea istorică a stațiunii Băile Herculane, ne-am gândit să parcurgem un traseu montan pe care și Împărăteasa Sissi îl parcurgea de multe ori, însoțită doar de o doamnă de onoare și o călăuză. De lângă Hotelul Roman am urmat o cărare și după 5 minute am ajuns în dreptul unui șir de scări. În capătul lor, printr-o poartă metalică deschisă, se intră în Peștera Hoților sau Grota Haiducilor.
Peștera, situată la o altitudine de 186 metri, săpată în versantul drept al văii Cernei, este locul unde săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite vechi din paleoliticul mijlociu (12.000-35.000 î.e.n.), nivele de locuire din neolitic, sedimente aparținând Culturii Coțofeni (2.800-2.500 î.e.n.), obiecte din epoca bronzului, fierului, din timpul dacilor și romanilor, până în evul mediu și epoca modernă, în ultima peștera fiind asociată cu lotrii bănățeni, după care a primit numele.
Cert este că romanii au cunoscut-o deoarece stațiunea creată, Ad Aquas Herculi Sacras ad Mediam (Centrul Hercule cu apă sacră), se afla în apropierea ei.
De asemenea în peșteră au fost găsite oase de urs de cavernă, este „locuită” de trei specii de crustacee și miriapode și o colonie de lilieci, pe care eu nu i-am întâlnit.
Încă din secolul XIX a început să fie vizitată, fapt atestat de cea mai veche, dintre multele iscălituri de pe pereți, care datează din 1820. Între ele au fost descoperite semnăturile unor personalități ca P. Ghica (1836), N. Golescu (1848) și poveștile din bătrâni afirmă că ar fi existat chiar semnătura Împărătesei Sissi. Probabil că au existat și alte somități care au vizitat-o și s-au semnat dar, în decursul timpului, semnăturile noi le-au acoperit pe cele vechi.
Prima relatare despre ea spune că în 1778 un preot a găsit în grotă piese de harnașament și șei de cai de diferite tipuri și prima descriere a fost făcută în cartea lui Griselini (1780). Un secol mai târziu au început cercetările științifice. La Băile Herculane a avut loc a XVI-a întrunire a medicilor și naturaliștilor Imperiului Austro-Ungar în care s-au dezbătut cercetările efectuate de doctorului, geolog, M. Munk (1872). Datorită descoperirilor sale, peștera a fost declarată rezervație arheologică.
În peștera fosilă, cu o lungime de 143 metri, temperatura variază între 9-15 grade. Este străbătută de curenți de aer care se produc între cele trei deschideri ale sale și în lunile de vară umiditatea este crescută.
Deschiderile comunică între ele prin trei galerii de 2-4 metri înălțime, două iluminate natural.
A treia, galeria cu gururi, care uneori se umplu cu apă de infiltrație, este total obscură.
Una dintre galeriile iluminate, galeria cu săpături, se deschide într-o sală mare, înaltă până la 13 metri. Pentru protejarea săpăturilor arheologice galeria este mărginită de o balustradă metalică.
De la peșteră am continuat drumul prin pădure, ghidându-ne după semnele de pe copaci.
Poteca lină, în serpentine lungi, a fost foarte ușor de străbătut.
Îmi imaginam că în vremea împărătesei poteca nu era așa de bătătorită ca azi și vestimentația epocii o îngreuna. Dar, iubind zona atât de mult, străbătea codrii însoțită doar de cele două personaje.
Studiind diversele forme de viață, nederanjate de nimeni, nu mi-am dat seama când am ajuns pe vârful Ciorici.
La altitudinea de 390 metri se află Foișorul Ciorici, construit la comemorarea a 130 de ani de la sosirea Împărătesei Sissi în stațiune, în amintirea drumețiilor dese pe care aceasta le făcea în acea zonă.
Foișorul, loc de relaxare și un minunat punct de belvedere, este situat pe marginea unei prăpăstii, de unde se poate admira panorama munților Cernei și Mehedinți.
Fiind marcată de frumusețea peisajului, împărăteasa l-a descris în numeroase versuri.
De la foișor am coborât, prin pădure, pe o potecă îngustă și după nici 10 minute am ajuns la Grota cu aburi care, ieșind din interiorul muntelui, scoteau un sunet continuu, pe care l-am auzit apropiindu-ne.
Intrarea în grotă, o despicătură verticală în munte, este situată la o oarecare înălțime. Sub ea se află o porțiune verzuie, creată de mușchii depuși, cărora le priește atmosfera umedă.
Ne-am cățărat și am pătruns în grota destul de voluminoasă.
Printr-o îngustare verticală, ea se termină în versantul muntelui.
Am părăsit grota și pentru a continua itinerarul a trebuit să ne întoarcem la Foișorul Ciorici. De acolo, din nou prin pădure, unde m-a fascinat multitudinea de ciuperci crescute mai ales pe copacii dezrădăcinați și căzuți în diferite poziții.
Urmărind poteca, care de data asta cobora puțin, în 5 minute am ajuns la Foișorul Galben care a fost construit pe Piscul Jubiliar ca refugiu și loc de popas. Piscul a fost numit așa în amintirea întâlnirii, la Băile Herculane, între Împăratului Franz Josef, regii României și Serbiei, pentru a sărbători inaugurarea canalului Porțile de Fier (1896). Cu acea ocazie, pe pisc și pe Platoul Coronini, au fost aprinse focuri de artificii.
Am urmat aceeași potecă până la un versant stâncos, de aproximativ 30 metri înălțime, la baza căruia curgea un mic pârâu. În secolul XIX, explorând zona muntoasă din apropierea stațiunii, doctorul M. Munk a descoperit că din acea stâncă ieșea un firicel de apă.
Izvorul lui Munk a fost colectat într-un rezervor (1901) și apa a fost folosită pentru instalația de ventilare din Băile Imperiale Austriece, acționarea hidraulică a ascensorului din Pavilionul nr. 6 și alimentare fântânilor arteziene din parcul central. Nu mi-am dat seama dacă azi mai este folosită la ceva. Apa ieșea printr-o țeavă și forma un mic pârâu care curgea la vale.
Am ocolit versantul și am început coborârea prin pădurea care, pe alocuri, nu mai avea copaci, doar un covor de frunze moarte și crengi uscate.
Am ajuns într-un loc unde indicatoarele se încrucișau arătând diferite direcții. Lângă el, o masă cu bănci de lemn aștepta trecătorii.
Până la acea oră, explorând stațiunea și urcând muntele, nu mâncasem nimic. Masa și băncile, parcă puse pentru noi, ne-au fost „restaurantul”.
Am ales să ne îndreptăm spre Platoul Coronini. Drumul cobora accentuat prin pădure.
Nu îmi dădusem seama cât am urcat și cât ocolisem stațiunea până când, prin rărișul copacilor, am văzut acoperișurile caselor, dintre care se înălțau hotelurile, mici culori în zare.
Apropiindu-ne de platou, de fapt ne apropiam de „civilizație”.
Plăcile metalice găsite în cale, unele cu numele unor foste locații care deserveau populația, în primul rând mi-au amintit de declinul stațiunii. Apoi m-au enervat. După mine PĂDUREA nu este un coș de gunoi !
Ieșind din pădure, pe un drum mărginit de case am ajuns la artera asfaltată.
Dacă existau case, existau și tomberoanele arhipline, cu gunoiul ocupând și mare parte a zonei care le înconjura.
De la imaginile jalnice mi-am întors privirea spre întinderea vastă a Platoului Coronini, înconjurat de munți. În depărtare se înălța releul stațiunii și în altă direcție o troiță.
Dezamăgite de „creațiile” omului din zonă, ne-am întors în pădure și am urmat o cărare spre un alt foișor.
Era ultimul obiectiv înainte de a ne întoarce în stațiune.
După aproximativ 15-20 de minute am ajuns la Foișorul Verde, plasat pe o ridicătură stâncoasă, la marginea prăpastiei.
Nedorind să părăsim superba zonă, am „tras de timp” savurând imaginea masivului Domogled și a stațiunii în care, vrând, nevrând, trebuia să ne întoarcem.
Coborârea a fost pe o pantă mai mare, la care trebuia să fim atente să nu alunecăm, însă tot nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la ciudățeniile create de natură (sau create de imaginația mea ?).
Cărarea s-a terminat în dreptul unui foișor situat în spatele unei clădiri.
De acolo, pe strada care urma râul Cerna, ne-am îndreptat spre cazarea noastră, Vila Oltenia.
În Băile Herculane, după ce am vizitat zona înconjurătoare Parcului Central, m-am îndreptat spre Piața Hercules.
Piața este mărginită de vilele construite în perioada Imperiului Austro-Ungar.
Prima clădire, situată pe latura stângă a pieței, între Baia Diana și Pavilionul 1811, este Pavilionul nr. 7. A fost construit în stil baroc ardelenesc (1861-1862), cu un etaj, și numit Hotelul Ferdinand I. După incendiul din 1821 a fost refăcut și i s-a adăugat un etaj. Cu ocazia vizitei din 1887, în el s-au cazat Regele Carol I al României și soția sa, Elisabeta. A fost prima clădire reabilitată după anii 1990 (2001-2002) când a fost transformată din vilă balneară într-un complex hotelier cu grădină de vară și bază de tratament.
Pe cealaltă latură a pieței, imediat după Podul de Piatră, este situat Pavilionul nr. 3. Împăratului Iosif II a vizitat de două ori stațiunea (1768 și 1773) și pentru o eventuală următoare vizită s-a construit un han etajat, cu bucătărie, șopron pentru căruțe și grajd pentru cai care a fost distrus în timpul războiului cu turcii (1788).
Ulterior, la porunca Împăratul Francisc I, clădirile au fost refăcute, printre ele fiind și hanul, reconstruit în 1824, în care au fost găzduiți Împăratul și soția sa, Carolina (1852). În cinstea lor hanul a fost numit Hotelul Francisc și baia alăturată, Carolina. În decursul timpului clădirea a purtat și numele de Hotel Apollo sau Hotel Severin.
Pavilionul, folosit pentru curele balneare, dispunea de 32 de cabine și 3 bazine de marmură. În capătul de sud-vest a fost construită o terasă, ornată cu dantelării în stil baroc.
Centrul pieței este marcat de simbolul stațiunii, statuia lui Hercules.
A fost realizată de doi meșteri germani (1847), din fier de tun, pentru arhiducele austriac Carol. Pentru a omagia faptele de vitejie, acesta a donat-o armatei imperiale care a postat-o în stațiunea, considerată sacră datorită apelor ei vindecătoare.
În continuarea Pavilionului nr. 3 se află Pavilionul nr. 4. Împreună fac parte din Hotelul Apollo. A fost construit în 1852, cu două etaje și o fațadă în stil Empire. Cele 108 camere și 4 bucătării deserveau ofițerii de armată și funcționarii guvernamentali cazați acolo. În decursul timpului a purtat mai multe nume ca Hotel Regele Ferdinand, Hotel Terezia, etc.
Lângă pavilion se află clădirea în care a funcționat una dintre cele mai vechi băi din stațiune, Baia Apollo. În perioada 1724-1737, cu ocazia lucrărilor pentru ridicarea Băii comune, grănicerii au descoperit ruinele unor terme romane și diverse antichități. Romanii foloseau apa din izvorul propriu al băii situat în incintă, azi Izvorul Apollo încadrat în Grupul Hercules, care este captat într-un bazin de beton înalt de 4 metri și folosit prin pompare. De asemenea romanii foloseau și apa adusă, printr-un apeduct, din alte izvoare situate în zonă.
În timpului războiului cu turcii, ca mai toate clădirile, baia a fost distrusă. A fost reconstruită (1758-1760) și numită Baia cea Mare, apoi renovată (1792), când numele i-a fost schimbat în „Baia de șindrilă”.
Forma actuală, cu fațada în stil eclectic, a primit-o în anul 1852. Era prevăzută cu 32 de cabine, 3 bazine de marmură roșie și albă, unul pentru bărbați și două pentru femei și 3 bazine de răcire. Comunica cu Pavilionul nr. 5 printr-un tunel subteran care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
În stânga statuii Hercules se afla o clădire acoperită cu plasă, speram că în curs de reabilitare, nu doar de protecție. În 1824, pe acel loc, a fost construită „Ospătăria cea Mare” care a ars într-un incendiu (1900) și în locul ei a fost ridicată cea mai nouă clădire din piață, Pavilionul nr. 6, cu subsol, 3 etaje și lift hidraulic în interior.
Lipit de el, Pavilionul nr. 5 a fost construit ca Spital pentru armată (1821) cu saloane pentru 140 de militari și 5 camere pentru ofițeri. Pentru a putea să acceseze mai ușor Baia Apollo, a fost construit un tunel subteran care lega cele două clădiri, tunel care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Clădirea a fost reabilitată în perioada 2009-2011.
În partea de nord piața este închisă de Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”. Inițial, la cererea lui Iosif II, fiul Împărătesei Maria Tereza, a fost construită o capelă rotundă (1768) care a fost distrusă în timpul atacurilor turcești. Un secol mai târziu, sub domnia Împăratului Ferdinand I, a fost construită actuala biserică, în stil neoclasic (1836-1838).
Am ieșit din Piața Hercules și am urmat o stradă paralelă cu râul Cerna.
Restaurantul „Grota Haiducilor” (1973)
Pe o parte, strada era mărginită de un zid din pietre acoperit de verdeață.
Din loc în loc, pe zid erau postate plăci sculptate, reprezentând scene din bătăliile purtate pe acele meleaguri.
Din depărtare am văzut Hotelul Roman, o clădire nouă, cu multe etaje și locuri de parcare (1975). A fost construit pe malul apei, pe locul fostelor Băi Imperiale Romane, una dintre ele fiind înglobată în parterul hotelului.
La marginea apei, o mulțime de oameni se scălda într-un bazin amenajat în aer liber.
Lângă hotel se afla intrarea la o mică grotă din stânca muntelui, închisă cu portiță de fier. Probabil ea proteja vestigiile fostului apeduct roman, prin care se transporta apa de la izvoarele din Grupa Hercules la Baia Apollo. Spun probabil pentru că lângă ea era postată o placă cu date istorice despre vestigii.
Despre existența lor s-a scris și într-o lucrare apărută în1872 la Pesta.
Lângă grotă se aflau, unul lângă celălalt, două izvoare, dintre cele 4 ale Grupei Hercules.
Izvorul Hercules II, cu debitul cel mai important, temperatura de 67 grade Celsius, avea apa instabilă, își schimba frecvent proprietățile. Lângă el, la 40 metri în aval, Izvorul Hygeea, cu temperatura mai joasă, de 48 grade Celsius, avea apă slab sulfuroasă. Erau folosite în cura internă. Azi ambele izvoare sunt secate.
Excursiile Monicăi 