Arhive lunare: iunie 2023

Orașul Brașov- fortificațiile fostei cetăți

Publicat pe de
1

Municipiul Brașov este situat în centrul țării, în curbura Carpaților, între masivul Postăvaru și masivul Piatra Mare, cu unele dintre cartiere situate pe dealurile înconjurătoare. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, epoca bronzului, așezări și cetăți din perioada dacică pe Dealu-Melcilor și în cartierul Valea Cetății, ruine distruse sub comuniști. În 1211 Regele Andrei II al Ungariei a donat Țara Bârsei cavalerilor teutoni. Printr-o bulă papală, care le aproba construirea unei cetăți (1211), ulterior ridicată în masivul Postăvaru, zona Tâmpa (1212-1218), se amintește existența așezării Burszam, în jurul unei Mânăstiri a Ordinului Premonstratens, situată pe pe teritoriul actualului oraș,  prima dată atestat documentar din 1235, numi Corona. 

Cetatea a devenit loc de refugiu în fața invaziei tătarilor (1241). În 1421 a fost cucerită de oștile Sultanului Murad II. Fiind situată la înălțime, orașul era în mare pericol, astfel a început construirea unei cetăți. Totuși, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fosta cetate a fost răscumpărată, ulterior dărâmată și pietrele folosite la construcția noii cetăți. A fost înconjurată cu ziduri de apărare, prevăzute cu 28 de turnuri de pulbere, în colțuri bastioane și o singură poartă de intrare, Poarta Ecaterina, numită după mânăstirea din apropiere.

Din fortificații s-au păstrat până azi o parte din ziduri, 4 bastioane și 6 turnuri, renovate în perioada 2005-2006, 4 pe latura de sud-est, azi transformată în Promenada de sub Tâmpa (2020) și 2 pe latura nord-vestică, unde e amenajată Promenada Warthe, toate numite după breslele care le apărau și întrețineau.

Pentru a parcurge Promenada de sub Tâmpa, de la Poarta Șchei am urcat actuala stradă George Coșbuc, îndreptându-mă spre un bastion.

Inițial în Bastionul Țesătorilor se intra printr-o poartă culisantă, întărită cu un turn, continuată de un gang lung de 5 metri .

De formă hexagonaă, ocupând 1616 metri pătrați, străjuit de ziduri, la bază de 4,3 metri grosime, a fost construit de Breasla Țesătorilor în 2 etape.

În perioada 1421-1436 s-au ridicat primele 2 niveluri, primul cu guri de tragere pentru arme de calibru mare-bombarde și archebuze și găuri pentru aruncarea materialelor incendiare (păcură, smoală).

În perioada 1570-1573 s-au creat galeriile superioare din lemn, cu guri de tragere circulare pentru arme de calibru mic, două turnuri de veghe pentru corpul de gardă, galerii folosite în scop militar și de observare a incendiilor.

În urma cutremurului din 1710 turnul din nord-est s-a dărâmat și în 1750 a fost ridicat actualul bastion.

Modernizându-se armele de foc, și-a pierdut rolul militar și în anii 1800 a fost abandonat. S-au construit trei încăperi noi (1807), folosite ca ateliere școlare, în care erau pregătiți viitorii meșteșugari.

În timp deteriorat, a fost restaurat (1910) și transformat în muzeu, ultima restaurare având loc în perioada 1990-2001. Azi în incinta lui se desfășoară diferite evenimente culturale.

De la bastion am urcat pe Promenada de sub Tâmpa, amenajată după desființarea parcării existente acolo, interzicerea traficului, reabilitarea fostelor fortificații care au supraviețuit până azi, asfaltarea aleilor, iluminate cu felinare, etc.

Am coborât și am urmat o potecă, paralelă cu zidurile, până la Turnul Olarilor, fost turn pentru depozitarea pulberii.

Azi, numit Turnul Artelor, găzduiește expoziții de artă.

Turnul Funarilor, numit și Turnul Frângherilor, a fost prima dată menționat documentar în 1416. Inițial de formă hexagonală, cu arcuri de cărămidă, de 10-12 metri înălțime, era prevăzut cu guri de tragere. În timp a fost deteriorat de incendii (1461, 1689), refăcut, ajungând să aibă aspectul actual.

Tot pe lângă ziduri, am ajuns la un alt turn de pulbere, situat aproape de aleea care, traversând un parc, urcă spre stația telecabinei spre Tâmpa.

În Turnul Vânătorilor azi sunt expuse lucrări de artă populară, arme de vânătoare medievale, etc.

Am părăsit pe moment promenada și am urcat prin parc, apoi am urmat o altă alee, până la Apeductul Christian Kertsch, numit după inginerul șef al orașului care a condus lucrările de construcție (1891-1892). Prin țevi de oțel și țiglă, apa era adusă de pe muntele Tâmpa. Deteriorate în timp, aprovizionarea cu apă a orașului s-a sistat. Deși azi apeductul este alimentat cu apă din oraș, multe persoane se aprovizionează din el, considerând-o „de izvor”. 

Am revenit pe promenadă și m-am îndreptat spre Turnul Lemnarului, situat în partea de sud-est a fortificațiilor. Turnul, rectangular, era folosit pentru depozitarea pulberii. Azi găzduiește atelierul de sculptură în lemn al artistului Ioan Croitor-Brădescu.

În colțul sud-estic al fortificației a fost creat Bastionul Postăvarilor, cu ziduri groase până la 2 metri, superior prevăzut cu creneluri,  în interior cu galerii circulare pentru accesul apărătorilor la golurile de tragere. Inițial a fost întreținut de Breasla Fierarilor, care l-au modificat în forma actuală (1521-1522), apoi preluat de  Breasla Postăvarilor.

După ce am vizitat o parte din orașul vechi, m-am îndreptat spre Promenada Warthe. Inițial am urmat Aleea După Ziduri, paralelă cu pârâul Graft, întinsă de-a lungul zidurilor și bastioanelor din partea nord-vestică a cetății medievale.

În secolul XVI zidul de apărare din acea zonă a fost dublat cu unul exterior, la baza căruia trecea un canal, prin care curgeau apele venite din Șchei . Pentru ca armatele din oraș să poată accesa Turnul Alb, la mijlocul laturii de nord-vest a cetății, ca o punte peste canal, s-a construit Bastionului Graft (1515-1521), preluat pentru întreținere de Breasla Șelarilor.

Avea o bază de 4 metri grosime, peste care se înălțau 2 niveluri, dotate cu goluri de tragere și găuri pentru păcură, acoperite de un pod. În timpul unei ploi torențiale (1809) fundațiile s-au deteriorat. Pentru a-l susține, peste pârâu s-au construit 3 arcade de sprijin (1822). În secolul XX două arcade și porțiunea de zid care le susținea au fost distruse pentru a se construi o casă și a se crea o a doua ieșire de la cinematograful Corso, aflat acolo.

Azi la nivelul doi al bastionului funcționează o secție a Muzeului Județean de Istorie Brașov, cu tematica „Meșteșugarii din Brașov – apărători ai cetății”, în care sunt etalate  arme, armuri și muniții utilizate la apărarea cetății, documente și fotografii ale fortificațiilor medievale, etc.

De la bastion spre Turnul Alb, situat la 59 metri de zidul cetății, s-a creat un pod mobil, azi dispărut. Pentru a-l vedea, am urcat o cărare pietruită, amenajată cu bare metalice laterale, care s-a terminat la baza turnului.

Turnul a fost construit în perioada 1460-1494, circular (diametru 19 metri), având zidurile bazei de 4 metri grosime, cu 5 etaje, înalt de 19 metri. Era prevăzut cu metereze și galerii de acces, cu balcoane susținute de console cioplite în piatră, prin care se accesau gurile de tragere și găurile prin care se turna smoala fierbinte.

Până în 1678 a fost întreținut de Breslele Cositorilor și Arămarilor când, răscumpărat, a rămas în îngrijirea Breslei Cositorilor. A fost distrus de marele incendiu din 1689, ulterior refăcut (1723), în decursul timpului reparat, ultima restaurare având loc în perioada 2005-2006.

Era cel mai ridicat punct de fortificație din Brașov. Azi, situat la peste 30 m diferență de nivel față de zidurile orașului, oferă o splendidă panoramă.

De acolo am urmat o parte din Promenada Warthe, îndreptându-mă spre al doilea turn care a supraviețuit pe acea latură a fortificațiilor.

Turnul Negru a fost construit concomitent cu Turnul Alb, pe o stâncă a dealului Warthe, ocupând o suprafață de 50 metri pătrați, înalt de 11 metri, cu ziduri de 2 metri grosime. În decursul timpului a fost avariat și ars de mai multe incendii (1559, 1689, 1696), de fiecare dată refăcut. Zidurile primind culoarea neagră, a primit numele de Turnul Negru. În timpul epidemiei de ciumă (1756) a fost folosit ca adăpost și punct de pază de sanitarii orașului. Deteriorat, în 1901 partea superioară a zidurilor a fost consolidată. În 1991, după o ploaie torențială, zidul sudic s-a prăbușit. Turnul a fost restaurat abia în 1999, când a fost acoperit cu sticlă.

Am rămas câteva minute, pentru a savura panorama- mulțimea de acoperișuri, dintre care se ridicau turnuri de biserici, mărginită în depărtare de munții împăduriți. Privind în jos am reperat și porțiunea în care, între zidul exterior și casele din zonă,  pe vremuri existau spații ocupate de bresle, în care acestea își desfășurau activitatea, ca Țarcul Curelarilor, Țarcul Măcelarilor, etc.

Apoi am coborât spre firul apei și, pe lângă ziduri, m-am îndreptat spre ultimul bastion, situat în colțul de nord-vest al fostei cetăți.

În 1521 pe acel loc exista un turn de pază, care a fost  extins în 1526, creându-se Bastionul Fierarilor, atestat documentar din 1529. De formă pentagonală, cu 3 niveluri, prevăzut cu galerii din lemn sprijinite pe console, goluri mari de tragere și guri pentru păcură, a fost distrus de incendiul din 1689 și refăcut abia după 20 de ani, când i s-au creat arcade din cărămidă. Din dreptul lui se făcea accesul în cetate. După 1734 și-a pierdut rolul militar și a fost folosit ca depozit de grâne, apoi locuință. În anul 1923 din Casa Sfatului în bastion au fost transferate Arhivele Brașovului, instituție care funcționează și azi.

Citește și Orașul Brașov- Piața Apollonia Hirscher și Piața Sfatului

Orașul Brașov- cartierul Șchei

Publicat pe de
Răspunde

Într-una din excursiile prin județul Brașov m-am oprit două zile în municipiul Brașov, așezare existentă încă din neolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice care au scos la iveală și urme de locuire din epoca bronzului și dacică. Intrând în oraș dinspre vest, m-am oprit la cea mai veche clădire păstrată până azi, Biserica „Sf. Bartolomeu”, atestată documentar din 1223, de rit romano-catolic. Istoricii  presupun că a fost construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În decursul timpului a fost deteriorată de atacurile mongolilor (1241), tătarilor și turcilor (1421), armatele conduse de Vlad Țepeș (1460) și Gabriel Báthory (1611), de fiecare dată fiind reparată, interiorul de azi fiind creat în reconstrucția din perioada 1634-1663, când s-a ridicat și turnul, dotat în 1741 cu un ceas, înlocuit în 1806 cu actualul, încă funcțional.

În jurul bisericii s-a construit un zid de apărare din piatră care, exceptând părțile de est și nord, în timp demolate și reconstruite, s-a păstrat până azi. În timpului unui mare cutremur (1822) turnul s-a prăbușit. Până în 1842 a fost reconstruit în forma actuală, altarul transformat în stil clasicist și biserica dotată cu o orgă, înlocuită în 1923 cu cea existentă și azi. În secolul XVI a avut loc Reforma Protestantă și biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran. Aparținea de Biserica Neagră din Brașov, de care s-a despărțit abia în 1863.

De acolo m-am îndreptat spre cartierul Șchei, unde îmi rezervasem cazarea la Happy Mood Apartments, locație pe care o recomand tuturor, fiind situată în apropierea centrului vechi al orașului și având un preț rezonabil. Vis a vis de ea am văzut Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în 1922 gimnaziu,  numit după fondatorul școlii ortodoxe românești, a treia din Transilvania (1850-1851) și din 1996 colegiu.

După Reforma Protestantă a fost preluat de congregația evanghelică. Din 1948 preluat de stat, a fost transformat în Liceu Sportiv, care a continuat să funcționeze și după retrocedarea clădirii către biserica evanghelică (2009). Din 2018, printr-o convenție, rămânând în proprietatea bisericii, clădirea a fost dată spre utilizare gratuită Liceului Teoretic „Honterus”.

Cartierul, numit „Cutun” sau „Cotun”,  o așezare românească, de formă circulară, a existat înainte de înființarea cetății Brașovului. Înălțându-se zidurile și bastioanele cetății (1455), cătunul a rămas în afara incintei. Era locuit de paznici ai cetății, numiți șchei, foști iobagi cu îndatoriri militare, de la care a primit în timp numele de Șcheii Brașovului. Locuitorii puteau intra în incintă doar la ore fixe și, pentru a-și vinde produsele, trebuiau să plătească o taxă. Numele Șchei l-a primit sub austro-ungari, cancelaria maghiară folosind termenul șchei sau scheau pentru a denumi cartierele de credincioși de rit slavon (1595).

Pentru a-l vizita, de la cazare am urmat strada Prundului, spre Piața Unirii. Am trecut pe lângă Casa Ștefan O. Iosif  (1875-1913) în care s-a născut și copilărit cunoscutul poet și traducător român, fiul directorului Gimnaziului român din Șchei.

Pe aceeași parte a străzii, într-o clădire de epocă, bine păzită, pe care după multe insistențe am reușit să o fotografiez, funcționează Direcția Județeană de Informații.

Nu departe, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Andrei Mureșanu”, din 1992 numit după poetul și publicistul român, autorul poeziei „Un răsunet”, devenită imnul revoluționarilor români de la 1848-1849 „Deșteaptă-te române”, azi imn național. În fața liceului  a fost postat bustul scriitorului (2005).

Cam după 5 minute am intrat în Piața Unirii, fosta Piața Prundului, numită după acumularea de prundiș, adus de apele ce coborau de la Pietrele lui Solomon.

Pe una din laturi am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cea mai veche biserică ortodoxă din orașul Brașov, se află pe locul unde în 1292 s-a construit o Biserică de lemn, în jurul căreia se întindea satul Cutun, menționat în bula emisă de Papa Bonifaciu IX (1399) prin care se cerea convertirea la catolicism. Pe locul ei în 1495 fostul Domn al Țării Românești Vlad Călugărul, retras în zona Brașovului, a început construirea unei biserici din piatră, terminată abia în 1519 de Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab.

În decursul timpului mulți domnitori au contribuit la îmbunătățirea construcției  astfel cu sprijinul Domnitorului Țării Românești Petru Cercel s-a zidit pridvorul și altarul a fost împodobit cu multe icoane prețioase (1584), Domnitorul Moldovei Aron Vodă a înălțat turnul clopotniței și a zugrăvit interiorul (1596-1597). În timp mulți voievozi și chiar Împărăteasa Elisabeta a Rusiei au înzestrat-o cu obiecte de cult și alte daruri prețioase.

În 1651 s-a terminat construirea Paraclisului „Sf. Ioan Botezătorul”, un secol mai târziu a Paraclisului „Buna Vestire”, din partea de nord (1733-1734), pictat câțiva ani mai târziu, între anii 1750-1752 Paraclisul „Înălțarea Domnului”, pictat la exterior și interior, cu un iconostas în stil brâncovenesc. În aceeași perioadă, din donația Împărătesei Elisabeta a Rusiei, în partea de vest s-a ridicat turnul cu ceas.

Clădirii, din piatră și cărămidă, inițial în stil gotic, în timp i s-au adăugat elemente în stil baroc, ajungând ca azi să aibă aspectul unei piramide cu un turn central mare, flancat de două turnulețe și unul mai mic deasupra intrării.

În perioada 1939-1946 frescele au fost înlocuite cu altele prezentând scene biblice și personalități. La exterior pe perete nordic s-a creat intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov, pe peretele frontal cei patru voievozi, ctitorii bisericii, pe peretele sudic încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și pe peretele estic Mitropolitul Andrei Șaguna, însoțit de juni, cu Liceul fondat de el în fundal.

În interior au fost pictați Mitropolitul Andrei Șaguna, Mitropolitul Bălan, Regele Mihai și mama sa Elena, Regele Ferdinand și Regina Maria. Reprezentanții regalității au fost acoperiți în timpul comunismului, ulterior picturile restaurate (1999).

Biserica a sprijinit Societatea Junilor Brașoveni, înființarea Primei Școli Românești, s-a implicat în viața politică ca Unirea lui Mihai Viteazul, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Marea Unire de la 1918.

În cimitirul bisericii au fost îngropate mari personalități ca Nicolae Titulescu, Ioan Meșotă, Aurel Popovici, etc.

Încă din 1480 lângă biserică, într-o clădire din lemn,  a funcționat o școală pentru clerici și grămătici, atestată documentar din 1497, cărora li s-au alăturat și dascăli, inițialcu aceleași aceleași atribuții de educatori, traducători, copiști, delegați oficiali în misiuni diplomatice. În secolul XVI Diaconul Coresi s-a stabilit la Brașov  unde, ajutat de ucenicii de la școala din Șchei, a tipărit 17 cărți în limbile slavonă și română (1558-1581), între care și un catehism în limba română, acceptat de autorități ca primul manual românesc, folosit la Școala din Șchei  (1578).

După ce biserica a fost terminată, pe locul vechii clădiri de lemn s-a construit una din piatră, în 1760 înălțată cu un etaj, apoi transformată în stil baroc, primind actuala formă. În secolul XVIII, când învățământul a devenit obligatoriu pentru copiii între 6-12 ani, a devenit școală elementară, frecventată și de viitorii elevi de gimnaziu. 

Din 1946 o parte a clădirii a fost folosită pentru arhivele bisericii și în 1957 profesorul Ion Corlan a înființat Muzeul „Prima școală româneascăˮ, aparținând Bisericii „Sf. Nicolae”, azi cu 5 săli: Sala de clasă Anton Pann, în care sunt expuse călimări, tocuri, tăblițe, etc., folosite pe vremuri de elevi,  Sala Diaconu Coresi cu  o replică a tiparniței folosită de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi, Sala Cartea și cărturarii brașoveni- care expune cărți religioase vechi și tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna., Sala Cartea, factor de unitate națională cu peste 80 de hrisoave domnești, cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”),etc. și Sala cu vatră- etnografică, cu icoane pe sticlă și obiecte casnice din perioada medievală.

Pe o altă latură a pieței se află Troița lui Ilie Birt, ridicată în 1738 de căpitanul din armata husarilor și negustor de vază din Șchei, cel care fiind delegat permanent al românilor din Șchei la Viena, Budapesta și Cluj, a apărat drepturile negustorilor. Pe troiță a postat vulturul bicefal pe care în 1780 a înlocuit-o cu stema României. Troița a fost restaurată în 1886 și în 1920 a fost înconjurată cu grilaj de fier.

În piață, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, „Reuniunea Femeilor Române” a postat Statuia Soldatului Necunoscut (1939), un soldat cu arma în mână, în poziție de atac.

Din piață m-am îndreptat spre cimitirul Șchei, pentru a vedea Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”. Inițial o capelă ortodoxă (1876), a fost folosită de populația din Șchei ca biserică. În 1899, când s-a  terminat construcția  Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”  din Cetate, a redevenit capelă.  A redevenit biserică în perioada 1919-1946, când a fost folosită de Garnizoana Militară, până ce aceasta s-a desființat. Ca și capelă a funcționat până în 1954, când a fost declarată biserică parohială, al cărei interior a fost pictat în frescă (1969-1973).

În cimitir se află mormântul lui Andrei Mureșanu,  poet, lingvist, revoluționar român, unul dintre conducătorii Revoluției 1848, decedat la Brașov în 1863, ale cărui rămășițe au fost aduse acolo în 1925.

Am cotit după cimitir și m-am îndreptat spre o altă biserică din cartier. Pe străduța îngustă am remarcat două case înscrise în patrimoniul istoric, numite după cei care le-au deținut. Casa Dr. Voicu Nițescu (1883-?1954)a fost locuită de omul politic, consilier la Conferința de Pace de la Paris (1919), directorul ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei”, francmason din „Loja Dreptatea”, înființată la Brașov 1923, deputat național-țărănist, care a îndeplinit funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30.

Casa Muzeu Ștefan Baciu (1918-1993) a aparținut criticului de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, care a răspândit ideile mișcării suprarealiste, profesor universitar, traducător și ziarist român din diaspora din Brazilia (din 1949), apoi SUA (din 1964), cu peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și peste 5000 de articole și studii la activ, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană și elvețiană.

La capătul străzii am ajuns din nou pe strada Prundului, la Biserica Evanghelică din Șchei, construită în perioada 1790-1793.

Cu permisiunea celor care repetau piese muzicale, am putut vedea și interiorul ei.

O casă din zona bisericii găzduiește Uniunea Junilor din Șchei și Brașov, fondată în 2011 și Muzeul Junilor, cu obiecte vechi, costume, aparținând celor 7 cete de Juni din Brașov, icoane pictate pe lemn și sticlă, etc., din colecțiile private ale locuitorilor din Șchei. Pe acel loc, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Coralei Bărbătești din Brașov, s-a construit o hală din lemn (1884), care a fost folosită pentru diferite festivități muzicale.

Hala a fost distrusă de un incendiu (1910) și pe locul ei s-a construit o clădire, în stil neoromânesc, pentru Dispensarul Ambulatoriu al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei (1920). În timp în clădire a funcționat societatea filantropică ,,Leagănul Principele Mircea”, sub patronajul Casei Regale a României și în anii 1980-1990 cabinete medicale.

În apropierea clădirii se află  Poarta Șchei, un arc de triumf din cărămidă și piatră, în stil clasic, cu o intrare principală și două secundare, construită în anii 1827-1828, după vizita Împăratului Francisc I la Brașov (1817), în timpul sistematizării orașului, când o parte din fortificațiile din nord-est și sud-vest ale cetății au fost demolate, pentru a se crea mai multe căi de acces, comerțul fiind în acea perioadă înfloritor. Poarta a fost avariată de cutremurul din 1977, ulterior restaurată și în 2004 consolidată.

Poarta Ecaterinei, situată lateral de Poarta Șchei, în partea de vest a cetății medievale,  atestată documentar din 1559, a fost construită pe locul unei vechi porți din lemn, Poarta Sfântului Duh (1522), distrusă de inundația din 1526.  Timp de 3 secole a fost singura poartă de acces în cetate. Turnul porții, o clădire pătrată, cu trei niveluri, în partea superioară avea patru turnulețe care simbolizau dreptul conducătorilor cetății de a aplica pedeapsa cu moartea.

Era prevăzută cu galerii de lemn pentru apărători, opt guri de tragere  și un pod mobil, cu lanțuri, care se rabata peste șanțul cu apă înconjurător. O dată ce negoțul a luat avânt (secol XIX), au fost necesare mai multe intrări în cetate și s-au construit Poarta Șchei, Poarta Târgul Cailor și Poarta Vămii, Poarta Ecaterinei fiind demolată, păstrându-se doar turnul porții, care a supraviețuit până azi.

Până în 1954 turnul a fost folosit ca depozit, apoi restaurat (1971-1973). Azi găzduiește expoziții de artă și istorie.

Vis a vis de poartă se întinde Parcul Gh. Dima, pe care l-am traversat.

statuia Ciprian Porumbescu

Grupul statuar Gemenii Lepădatu (dezvelit 2019)

Se însera, așa că pe lângă Biserica Reformată, o clădire mai nouă, despre care nu am obținut informații, m-am îndreptat spre cazare, restul obiectivelor istorice din cartier urmând să le vizitez a doua zi.

Citește și Orașul Brașov- fortificațiile fostei cetăți

Comunele Nojorid și Gepiu, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Nojorid și Gepiu, din județul Bihor, sunt situate la sud de municipiul Oradea, pe drumul național care trece în județul Arad, comuna Nojorid la doar 10 kilometri, în Câmpia Miersig, parte din Zona Metropolitană Oradea. A fost prima dată atestată documentar din 1299, cu numele Villa Irug. În 1552 existau două așezări, populate majoritar cu români, Villa Irug Maior și Villa Irug Minor, azi Nojorid și Chișirid.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” ( terminată 2020)

La începutul secolului XVIII, sub Imperiul Austro-Ungar, în timpul catolicizării forțate a teritoriilor ocupate, mare parte din locuitorii satului, numit atunci Nagy Uregd, au trecut la ritul greco-catolic. Sub comuniști ritul a fost interzis dar a fost practicat ilegal de mulți săteni până după 1989, când ritul a fost repus în drepturi.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (sfințită în 2009)

În perioada 1892-1893 populația rămasă la ritul ortodox a construit propria biserică, în stil neobaroc, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

De comună aparțin administrativ 6 sate, cel mai nou înființat fiind satul Livada de Bihor, situat la 8 kilometri vest. După Primul Război Mondial, la inițiativa Regelui Ferdinand, soldații reveniți în sate au fost împroprietăriți cu terenuri, prin Reforma Agrară din 1921. Astfel pe locul unui fost cătun s-a creat un sat, cu 8 străzi dispuse radial.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Populaţia locului era venită din alte sate româneşti, unele situate azi în Ungaria, dar cei mai mulţi sunt din zona Munţilor Apuseni care au primit pământ pentru casă și arabil. în 1940, prin Dictatul de la Viena, au fost obligaţi să-şi părăsească satul în două zile, în locul lor fiind adusă populaţie maghiară. Sub comuniști mulți maghiari s-au mutat, au revenit familii de români, satul a început să se dezvolte și  în 1985 pe teritoriul lui s-a creat cea mai mare staţie pentru creşterea puietului de peşte în apă termală din Europa.

În centrul satului, începând cu anul 1938, s-a ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Lucrările s-au oprit în 1940 când, prin Dictatul de la Viena, Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei horthyste. După Tratatul de Pace de la Paris (1947) a revenit României dar, din lipsa fondurilor, lucrările au fost reluate târziu și biserica a fost terminată abia în anii 1971-1972.

Satul Apateu este situat la 5 kilometri sud-est de comună. Cu numele villa Apati, a fost prima dată atestat documentar din 1219, nume schimbat sub habsburgi în  Körösszegapati, când era locuit de români și maghiari.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1780)

La 5 kilometri sud de comună se află satul Chișirid, atestat documentar din 1214, în 1273 numit villa Irgud, zonă în care s-au desfășurat lupte grele (Bătălia pentru Oradea 1944) pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei prin Tratatul de la Viena (1940).

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” ( 1933)

Din Nojorid înaintând spre sud, pe șoseaua Oradea- Arad, după 6 se ajunge în satul Leș, atestat documentar din perioada 1291-1294.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1912-1920)

Biserica Reformată Calvină

Pentru a ajunge în ultimele două sate aparținătoare comunei, din Leș am urmat un drum secundar spre sud-est. După 4 kilometri am intrat în satul Păușa, atestat documentar din 1291-1294, cu numele Posalaka. În sat s-a păstrat vechea Biserică de lemn, Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie”  (1710), care, deteriorată în timp, a fost tencuită și în 1990 turla schimbată cu una metalică, în stil baroc, formată din 7 elemente supraetajate.

În clopotniță există unul din cele două clopote vechi, despre care se spune că după ce a fost sfințit a devenit protectorul satului în fața furtunilor. Celălalt clopot a fost achiziționat în Al Doilea Război Mondial, topit și transformat în gloanțe

Biserica Ortodoxă Nouă „Nașterea Maicii Domnului” (2002-2009)

Pe drum spre ultimul sat, situat la 5 kilometri est de Păușa, am trecut pe lângă o clădire impunătoare, asemănătoare unui fost castel, despre care nu am găsit informații.

Satul Șauaieu, azi situat la capăt de drum, a fost atestat documentar din 1216, când era locuit de români ortodocși, care aveau o biserică.

În secolul XVI a fost distrus de un incendiu, din care au scăpat doar șase familii.  A fost refăcut în al doilea val de colonizare (1745). În acea perioadă s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk”. Forma actuală o are din perioada 1834-1835, când a fost reconstruită. Biserica a fost renovată în secolul XX.

După Primul Război Mondial în sat s-au așezat familii de români care și-au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1935-1945).

Azi satul este vizitat mai ales pentru Lacul Șauaieu,. Situat între două păduri, este loc de relaxare în natură.

De asemenea este populat cu diferite specii de pești și folosit ca baltă de pescuit.

M-am întors și am continuat drumul spre sud, spre Arad. Din Leș după 5 kilometri am intrat în comuna Gepiu. A fost prima dată atestată documentar din 1332 dar așezarea a existat încă de pe vremea gepizilor (secolul XII), după care a și fost numită. În 1503 este menționată într-un act de donație ca localitate de frontieră, având punct vamal cu Ungaria.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1850)

Spre sfârșitul secolului XIX teritoriul comunei era deținut de Baronul Konyswalter Herman. Acesta și-a construit în Gepiu un castel, care a rezistat până în 1945, când a fost demolat de locuitori. După Primul Război Mondial, În cadrul Reformei Agrară teritoriul a fost împărțit noilor proprietari. Țăranii, veniți din Nimăiești și zona Borodului, s-au așezat la marginea localității și s-a format Gepiu Colonie (1924). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1998)

De comună aparține administrativ satul Bicaciu, situat la 4 kilometri sud. Satul inițial, prima dată atestat documentar din perioada 1291-1924, a ocupat o locație situată în sud-estul actualei vetre și se numea Bykacs, după proprietarul său. În el se afla o biserică medievală (sec. XI-XIV) a căror ruine, împreună cu o necropolă, au fost descoperite de arheologi și numită „Biserica turcilor”. Până în secolul XVI satul a ajuns să fie locuit doar de catolici (1552).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1813)

În secolul XVIII, pentru munca din agricultură, au fost aduși iobagi români. În decursul timpului populația română a crescut și postbelic, din banii credincioșilor, s-a ridicat Biserica Ortodoxă (1956-1972).