A doua zi din excursia prin Iordania am părăsit capitala Amman și ne-am îndreptat spre Muntele Nebo, parte din lanțul muntos Abarim, la marginea de vest a Podișului Transiordanian.
Zona fiind bogată în resurse de apă, a fost locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind urme de locuire în peșteri megalitice și ale unei cetăți din Epoca Fierului.
Situat la 710 metri deasupra nivelului mării, privind spre Valea Iordanului și teritoriile întinse până Marea Moartă, muntele Nebo era un bun loc strategic, astfel zona a fost cucerită de romani care, în apropierea fostei cetăți, au creat un drum de legătură între localitățile Livias și Esbus.
Primele excavații s-au efectuat în anul 1880, urmate de cele făcute de franciscanul Ieronim Mihaic (1933), care au scos la iveală ruinele mai multor biserici și mânăstiri construite în zonă în perioada bizantină- Biserica Sf. Lot și Sf. Procopsiu, Biserica Sf. Gheorghe, Mânăstirea Kayanos, Mânăstirea Theotokos, Mânăstirea Siyagha, etc., folosite până în secolul VII, apoi abandonate.
piatră folosită ca ușă la Mânăstirea din Kufer Abu Badd, azi localitatea Fasalyah
Orașul biblic Nebo, azi numit Khirbet al-Mukhayyat, situat la 3 kilometri de vârful muntelui, este menționat pentru prima dată în Stela lui Meșa- o piatră de bazalt negru, cu o inscripție din secolul IX î.e.n., care menționa ocuparea orașelor zonei de către israeliți. Alungați de Regele Meșa al Moabului, acesta a distrus lăcașurile de cult ale israeliților și populația a migrat, întorcându-se doar la sfârșitul secolului XIX, când a ocupat versantul nord-estic al muntelui.
Conform Deuteronomului, a cincea carte a lui Moise din Vechiul Testament (Biblia ebraică), Moise a urcat pe Muntele Nebo, din Țara Moabului și de acolo a văzut țara Canaanului (Țara Făgăduinței), spre care-i conducea pe israeliți, dar în care Dumnezeu i-a spus că nu va intra. Având 120 ani, Moise a murit și a fost îngropat acolo. Alți cercetători localizează mormântul în Cisiordania, la 11 kilometri sud de Ierihon (Palestina) și 20 kilometri est de Ierusalim (Israel).
Muntele e menționat în Biblie și ca locul unde profetul Ieremia a ascuns într-o peșteră Chivotul legământului (tablele de piatră cu cele 10 porunci, primite de Moise pe muntele Sinai), toiagul lui Aaron, fratele mai mare al lui Moise și o cantitate mică de mană, hrană cu care s-au hrănit evreii timp de 40 de ani în deșert. Nici unul dintre cele 3 locuri nu a fost descoperit.
Pe munte a fost descoperită Mânăstirea Siyagha, construită de călugării egipteni, în memoria lui Moise, existența ei fiind atestată printr-o descriere a unui pelerinaj, făcut acolo în anul 394. În centru se afla o bazilică, formată dintr-o navă centrală, despărțită prin stâlpi de 2 culoare laterale, în spatele corului 3 camere funerare. Din acea perioadă arheologii au găsit și un mormânt gol, probabil folosit pentru moaște speciale.
În partea de sud și în partea nordică a atriumului bisericii se aflau chilii, cele nordice incluse ulterior în zidul înconjurător.
În secolul V bazilica a fost extinsă. Pe laturile de vest și sud s-au construit câte 2 încăperi, cele adiacente intrării principale, cu podele din mozaicuri și atriumului i s-a adăugat o cameră lungă, arcuită, probabil pentru pelerini.
În secolul VI cele 3 încăperi din spatele corului au fost demolate, coridoarele alungite și completate cu prezbiteriul.
Pe terasa din nord s-a creat o capelă (diakonikon), cu un metru mai joasă decât nava, cu podeaua acoperită de un mozaic, în care s-a postat cristelnița. S-au construit și camere pentru pustnici. Spre sfârșitul secolului mozaicul capelei a fost înlocuit și pe latura de sud s-a construit al doilea diakonikon.
Mozaicurile au fost create de Soel, Kaium, Elijah, în timpul Episcopului Elijah de Madaba, stareț al Mânăstirii Nebo și consulii onorifici Lampadius și Drestes, lucrări susținute financiar de 3 familii din administrația imperială și terminate în 530.
Au fost descoperite, împreună cu 6 morminte, săpate în stânca de sub podea, de franciscanul Ieronim Mihaic, când a excavat interiorul bisericii (1933).
În secolul VII s-a construit Capela dedicată lui Theotokos (Maica Domnului).
Mânăstirea a fost parțial distrusă în marele cutremur din 749.
Se presupune că clădirile au fost refăcute sub primul Califat Abbasid (sec VIII).
În perioada 2007-2016 pe locul vechii bazilici a fost ridicată actuala clădire, Biserica Memorială a lui Moise.
În micul muzeu, amenajat în interiorul ei, se pot vedea unele dintre relicvele descoperite de arheologi în zonă.
Pe terasa din fața bazilicii este postat Monumentul „Șarpele de Aramă”, creat de sculptorul italian Gian Paolo Fantoni, un stâlp înalt, cu forma crucii pe care a fost răstignit Isus, salvatorul lumii, pe el un șarpe încolăcit, semnificând minunea trasformării toiagului lui Moise în șarpe, prima la rugul aprins în fața acestuia și a doua în fața Faraonului Egiptului, Moise cerând aprobarea acestuia ca împreună cu iudeii să plece în pustiu. Pe baza de susținere a coloanei este inscripționat versetul din Biblie despre acel eveniment.
Simbolul șarpelui apare și pe una dintre ușile laterale ale bisericii.
În timpul pelerinajului în Țara Sfântă (2000), Papa Ioan Paul II a vizitat muntele Nebo. Ca simbol al păcii, lângă biserică a plantat un măslin.
Dedicat Papei, în același an a fost postat Monumentul „Cartea iubirii între națiuni”, creat de sculptorul italianVincenzo Bianchi. Un bloc înalt de piatră, imitând rocile megalitice găsite în zonă, cu forma unei cărți deschise, a fost sculptat cu figuri vagi Pe el au fost postate 3 inscripții, una grecească, una latină și una arabă, amintind cronologic populația care afirma venirea lui Moise pe muntele Nebo.
Azi Memorialul de pe Muntele Nebo este loc de pelerinaj și un obiectiv turistic foarte des vizitat. De acolo, peste valea Iordanului, se văd Cisiordania, orașul Ierihon (Palestina) și, pe timp senin, chiar Ierusalimul (Israel).
După ce am vizitat ruinele Cetății Amman, de pe dealul Jabal Al-Jofeh, pentru a vedea Teatrul Roman, situat la poalele lui, a trebuit să traversăm o parte din zonă.
Am parcat lângă Piața Hașemită (20.000 metri pătrați), mărginită de cafenele, magazine, spații verzi, etc. A fost creată pe locul Forumului Roman, una dintre cele mai mari piețe publice din Imperiul Roman (100×50 metri), flancată de colonade, din care până azi s-au păstrat cele care formau șirul din fața teatrului. În partea de est se află Odeonul, un teatru mai mic, cu 500 de locuri, unde se desfășurau spectacole muzicale și în apropierea pieței o fântână publică romană, Nymphaeum, azi parțial conservată.
Teatrul Roman Amman a fost construit spre sfârșitul secolului II, în timpul domniei lui Antonius Pius. Săpându-se baza dealului Jabal Al-Jofeh, s-au creat 3 secțiuni orizontale, semicirculare, cu aproximativ 6.000 de locuri, secțiunea de jos pentru persoanele de rang înalt, cea mijlocie cu zone preferențiale și cea superioară pentru săraci, sclavi, femei și străini.
Dealul fiind orientat spre nord, în timpul vizionării publicul era protejat de soare.
În fața auditoriului se afla spațiul de spectacol și al orchestrei, cu o rază de 13 metri, mărginit spre sud de scena din lemn, creată la 1,5 metri înălțime, în spatele căreia se afla clădirea scenei, probabil cu 3 etaje, de cca. 100 metri lățime. De o parte și de alta, mai jos de nivelul scenei, era câte o casă, cu camere boltite, în care azi funcționează două muzee.
Muzeul Tradițiilor Populare etalează haine, bijuterii, pietre vindecătoare, mozaicuri, obiecte casnice tradiționale, arme, etc., folosite de populație în decursul timpului.
În Muzeul Folcloric încăperile, dotate cu obiecte, ustensile, manechine, etc., afișează activitățile casnice și meseriile tradiționale practicate.
Azi teatrul și piața sunt folosite pentru desfășurarea diverselor activități culturale, a Târgului Internațional de Carte de la Amman, Festivalului de Muzică Al-Balad, pentru ceremonia de decernare a premiilor Maratonului Amman, etc.
Cum excursia prin Iordania urmărea mai mult obiectivele istorice vechi, nu am vizitat capitala țării, Amman, doar am traversat o parte din ea, îndreptându-ne spre centrul orașului, unde se află mai multe vestigii, descoperite de arheologi.
Centrul Cultural și Teatrul Al Hussein
Moscheea Regelui Abdullah I (1982-1989)
Primul obiectiv a fost Cetatea Amman (Jabal Al-Qal’a), un sit arheologic situat pe unul dintre cele 7 dealuri, pe care s-a format inițial localitatea. Săpăturile arheologice au început în anul 1920 și au continuat în timp, azi mare parte a dealului fiind încă neexcavată.
Arheologii au descoperit urmele existenței umane încă din neolitic, vestigii care, conservate, azi pot fi văzute în Muzeul Național de Arheologie, construit pe teritoriul sitului în 1951, care etalează piese din preistorie până în secolul XV.
În perioada timpurie a Epocii Bronzului zona Ammanului era presărată cu peșteri, săpate în calcar, folosite ca morminte (2.250), care în decursul timpului au avut diverse utilizări.
În Epoca Mijlocie a Bronzului (1.700-1.550 î.e.n.), pentru a proteja citadela de invadatori, i s-a ridicat un zid înclinat, acoperit cu o tencuială alunecoasă, pentru ca atacatorii să nu se poată cățăra, din care s-au păstrat până azi doar mici fragmente. Din acea perioadă a fost descoperit un mormânt cu fragmente de ceramică și sigilii de scarabeu (1.650-1.550 î.e.n.).
În Epoca Fierului, după 1.200 î.e.n. a devenit capitala Regatului Amoniților, numită Rabbath Ammon.
Ulterior a fost cucerită și inclusă în Imperiul Neo-Asirian (sec. VIII î.e.n.), Imperiul Neo-Babilonian (sec. VI î.e.n.), Dinastiile Ptolomeică și Seleucidă, grecești și macedoneene (sec. III î.e.n.).
Meduza
Apoi a fost cucerit de romani, care l-au deținut timp îndelungat, fiind inclus în Imperiul Roman (sec. I î.e.n.) și Imperiul Bizantin (sec. III-VII).
Zâna Apelor
Zeus
Aceștia au înconjurat cetatea cu un zid de apărare de 1.680 metri lungime (161-166).
Deoarece nu existau surse naturale de apă, fiind folosită doar apa de ploaie, romanii au construit canale subterane și cisterne, refăcute în decursul secolelor de diversele civilizații.
În jurul anului 150 e.n. pe locul cel mai înalt din nord au ridicat Templul Zeiței Tyche (Fortuna), zeița prosperității și norocului, protectoarea orașului, al cărei cap sculptat în marmură albă, a fost găsit de arheologi.
Pe locul unui templu mai vechi, dedicat zeului amonit Milkom, s-a construit Templul lui Hercule, conform inscripției din partea superioară a fațadei, sub guvernatorul Provinciei Arabia Geminius Marcianos (161-166), dedicat Împăraților Marcus Aurelius și Lucius Verus.
De fapt se presupune că era închinat lui Hercule, fiul lui Zeus și al Alcemenei, cunoscut pentru puterea fizică supranaturală, deoarece lângă templu s-au descoperit o mână și un cot ale unei statui de marmură, estimată cu peste 13 metri înălțime, una dintre cele mai mari statui găsite din perioada greco-romană, probabil distrusă într-un cutremur.
Templul a fost creat pe un podium înalt de piatră, în mijlocul ariei sacre (temenos), înconjurată de de un zid. Fațada principală prezenta un portic, străjuit de 6 coloane, cu 10 metri înălțime. Putea fi văzut și din partea de jos a orașului.
Sub bizantini, în secolul V a fost construit sediul unui episcop creștin și în anul 550 Biserica Bizantină, cu o navă centrală, având podeaua acoperită de mozaic, mărginită de 2 culoare, pavate cu lespezi. În zidurile bisericii au fost create cisterne și în perimetrul ei au post postate coloane corintice, aduse de la Templul lui Hercules. Lângă coridoare se aflau niște încăperi rectangulare, se presupune construite în perioada Umayyad (sec. VII). Azi se pot vedea doar două rânduri de coloane corintice care au flancat naosul bisericii și o parte din peretele semicircular al absidei.
Cetatea fiind cucerită de musulmani, sub Califatul Umayyad, al doilea după moartea lui Mohamed, zidul de apărare a fost refăcut (730), păstrându-se, pe cât posibil, zidurile defensive romane.
Pe cea mai înaltă terasă a citadelei, numită atunci Jabal al-Qala, au construit Complexul Umayyad (sec. VIII), la care s-au folosit mare parte din materialele fostelor morminte, prelucrate de tăietorii de pietre și materiale din fostele temple romane.
În partea din nord a complexului, între zidurile fostei zone sacre romane (temenos), a fost ridicat Palatul Umayyad (651-750), acoperit de un dom, azi refăcut. La intrare a fost postată Poarta Monumentală, Poarta lui Amon.
Din structura fostei porți s-au păstrat ruinele a două ferestre și colțurile triunghiulare care susțineau baza celor 2 semi-domuri laterale, create și decorate cu elemente sasanide (ultimul Imperiul Persan preislamic).
Traversând-o, se ajungea într-o piață centrală, la care ajungeau toate străzile create în complex, înconjurată de șiruri de porticuri, cu magazine (as-souq), zonă în care, înainte de a intra în palat, vizitatorii așteptau să fie anunțați guvernatorului.
În estul porții s-a construit o baie (al-hammam) care deservea atât palatul cât și complexul. Era accesată prin mai multe porți, situate în partea de sud și printr-o intrare discretă, situată în nordul porții, probabil utilizată de guvernator. Clădirea avea mai multe încăperi, cu utilizări diferite: vestiar, sală cu apă rece, sală cu apă fierbinte, etc.
.În sudul palatului, pe o platformă înaltă, punctul cel mai înalt al citadelei, se afla Moscheea (730), la care se ajungea pe un șir de trepte. În partea de vest se afla o poartă spre partea rezidențială, folosită de guvernator. Curtea interioară era înconjurată de cu 7 rânduri, din câte 6 coloane. În interior, o sală mare, cu tavanul susținut de coloane (hipostil) și arcade încrucișate, avea acoperișul cu porțiuni boltite, stil arhitectural necunoscut de bizantini. O nișă rectangulară, concavă, locul unde se ruga imamul (mihrab), ieșea dincolo de peretele sudic (qibla), indicând direcția spre Kaaba, cel mai sfânt loc de rugăciune al Islamului, situat în Mecca.
Întrându-se în complexul palatului, se ajungea în curtea interioară, flancată de două clădiri rezidențiale. Se parcurgea strada cu colonade, mărginită de 9 clădiri, până la sala tronului, flancată de 4 clădiri.
Pentru a aproviziona complexul cu apă, se foloseau vechile cisterne. În apropierea palatului a fost săpat un rezervor imens, cisterna deschisă „Birka” (Sahrij) (730), de formă rotundă (17,5 metri diametru), cu zidurile de 2,5 metri grosime, la interior întărite cu ipsos. Putea colecta până la 1370 metri cubi de apă de ploaie care curgea de pe acoperișurile clădirilor învecinate și din porțiunile pavate înclinate, trecea într-un sistem de canale, care se deschideau în nordul și vestul cisternei. Central era postată coloană care măsura nivelul apei. Avea și un incovenient. Fiind construită pe deal, cu podeaua înclinată, în partea de jos se aduna nămol.
Cutremurul puternic din 749 a distrus mare parte a citadelei și a deteriorat grav zidurile de apărare. În jurul anului 800, sub Califatul Abbasid, al 3-lea după Mohamed, au fost refăcute.
Pentru a produce mortarul, necesar în construcții, au folosit varul, creat în cuptoarele de var. Acestea erau umplute cu calcar și încălzite pe foc mare, făcut din lemne, timp de mai multe zile, obținându-se varul nestins, care era răcit, spart și amestecat cu apă, obținându-se o pastă- mortarul.
Sub Dinastia Ayyubidă (sec. XIII) cetatea și-a pierdut importanțan strategică. Totuși zidului de sud al cetății i s-a adăugat un turn de veghe patrulater, pe 3 pereți prevăzut cu fante pentru tragerea săgeților și pe al patrulea cu o scară, pentru accesarea părții superioare (1.220). Pe fațada sudică au fost postate coloane din fostul Templu a lui Hercule.
În timp, părăsită, cetatea s-a ruinat și până în 1878 locația a fost folosită, doar temporar, de fermieri sezonieri și beduini.
De pe acea înălțime se vedea o parte din oraș și în apropiere Teatrul Roman, al doilea obiectiv din Amman, pe care urma să-l vizitez.
În prima zi a excursiei prin Iordania, după ce am vizitat două obiective istorice, de la Ajloun până în capitala țării, Amman, am avut de parcurs în jur de 60 kilometri.
Hotelul Gerasa, în care eram cazată, se afla în vestul orașului, în cartierul Universitar, unul din cele 7 cartiere ale districtului Al Jubeiha.
Pentru a vedea o parte din universitate, situată în apropiere, am traversat bulevardul, pe o pasarelă metalică și m-am îndreptat spre Poarta de Nord a Universității, prin care se intra într-o zonă pietonală.
Cea mai veche universitate din Iordania, a fost fondată prin decretul dat de Regele Hussein bin Talal (în 1962). Azi cuprinde 20 de facultăți și 95 departamente.
În 1990 s-a creat prima universitate privată, Universitatea Al Ahliyya Amman, azi membră a 4 societăți universitare, pe teritoriul căreia mă aflam și eu.
Clădirile erau poziționate într-un spațiu larg, care-mi crea imaginea unui mic oraș.
Erau înconjurate de porțiuni cu copaci seculari, în unele zone cu mici parcuri.
Dorind să aflu mai multe detalii despre sistemul de învățământ, am stat de vorbă cu două studente. Acestea mi-au relatat că studenții erau împărțiți în secțiuni separate, bărbați și femei, care nu aveau voie să intre în contact, nici măcar să socializeze în pauze.
În rest cursurile, programele, etc., se desfășurau după metodele obișnuite și facultățile erau dotate cu aparatură modernă.
Prince Al Hussein Bin Abdullah II School of International Studies
Fiind un popor foarte religios, majoritatea musulmani, în campsul universitar s-a înființat Moscheea Universității (1999), una dintre cele mai mari din zonă. Pentru a se putea ruga în același timp, partea dreaptă a fost alocată bărbaților și cea stângă femeilor.
M-am întors pe bulevard și, fiind încă ziuă, m-am hotărât să explorez o parte din zonă.
În drum am trecut pe lângă Spitalul Al Essra. Nu știu dacă făcea parte dintre numeroasele spitale cu acces gratuit. Primind permisiunea regelui, nababi din țările vecine au achiziționat zone întinse ale capitalei, unde au ridicat zgârie-nori, deschis firme, fiind însă condiționați să construiască și să întrețină spitale și școli, care să fie folosite gratuit de populație.
La parterul clădirilor, care mărginesc bulevardul, am văzut numeroase magazine, restaurante, cofetării, etc., care pe mine nu mă prea pasionează.
Fiind curioasă din fire, am hotărât să părăsesc bulevardul și să explorez o parte din teritoriul situat pe deal, unul din cele 19 pe care se întinde capitala.
Așezarea a fost foarte veche, fapt atestat de situl neologic ‘Ain Ghazal, descoperit de arheologi și datat din jurul anului 7.000 î.e.n. În secolul III î.e.n., aparținând Faraonul Egiptului Ptolemeu II Philadelphus, acesta l-a reconstruit și numit Philadelphia.
Fiind cucerit de romani, a fost inclus în Decapolis, un grup de 10 orașe grecești, situate la frontiera de est a Imperiului Roman, în sudul Levantului (sec I î.e.n.-se. I e.n.), zonă care ocupă azi Iordania și câte o mică parte din Israel și Siria.
După moartea profetului Mahomed, s-a înființat Califatul Rashidun (632), care în timp a fost condus de 4 califi. Aceștia au cucerit treptat toată Peninsula Arabică, zonele de coastă ale Peninsulei Iberice, insulele Rodos și Cipru, Africa de Nord, părți din Asia Centrală și Asia de Sud, creând marele Imperiu Persan. Bizantinii fiind învinși, s-au retras și sub musulmani așezarea a fost numită Amman.
Suleiman Kayed Al Assaf Mosque (Tlaa’ Al-Ali)
Până în secolul XV Amman a trecut prin perioade de înflorire, alternând cu perioade de declin, a fost devastat de numeroase războaie și în final a fost abandonat. Abia în 1878 a fost repopulat de cerchezi, refugiați din calea otomanilor.
Treptat numărul populației a crescut, ajungând în 1909 să fie declarat municipiu și din 1921 capitala Transiordaniei, țară autonomă, desprinsă de Palestina.
Abia declarată regat, prin Tratatul de Londra (1948), au început luptele cu Israelul și în 1949 Emirul As-Sharif Abdullah bin al Husayn s-a autoproclamat Rege al Iordaniei. Țara a fost numită Regatul Hașemit al Iordaniei, căreia un an mai târziu i s-a anexat și Cisiordania.
Tot gândindu-mă la vremurile de mult apuse, am coborât dealul, îndreptându-mă spre hotel.
În prima zi a excursiei prin Iordania, după ce am vizitat Situl arheologic din Jerash, am rulat 20 kilometri nord-vest până în Ajloun (‘Ajlūn), capitala guvernoratului Ajloun, care cuprinde 27 de sate și orașe. Deși creștinii sunt minoritari, formează aproximativ jumătate din populația capitalei.
Străbătându-l cu autocarul, în centrul orașului am trecut pe lângă Marea Moschee, construită pe locul unei biserici bizantine, al cărei turn se presupune că a fost clopotnița bisericii.
În apropierea orașului se află un sit arheologic, unde s-au descoperit mozaicuri bisericești bizantine și un altar, dedicat Sfântului Ilie (Mar Ilie), la care, pe timpuri, aveau loc ritualuri, în care oamenii îl înconjurau cântând, pentru a se vindeca de boala grea, numită „Rigeh”.
Localitatea e vizitată de turiști mai ales pentru Castelul Qal’at ar-Rabad, situat pe vârful muntelui ‘Auf, pe locul unei foste mânăstiri bizantine de călugări. Se spune că numele ‘Ajlun ar fi fost dat după unul dintre călugări. Castelul aparține districtului Mount Ajloun, cunoscut și sub numele de Jabal ‘Auf, după triburile beduine care trăiau acolo.
Autonomi, beduinii s-au aliat cu cruciații, au înființat o tabără de 100 de corturi lângă Castelul Belvoir, din Regatul Latin (al Ierusalimului, regat format după prima cruciadă), al Cavalerilor Ospitalieri, situat pe un deal din nordul Israelului, pe partea opusă a Văii Iordanului, la 20 kilometri sud de Marea Galileii. Cruciații mai avea în acea zonă încă două castele: Beisan și Kerak.
Pentru ca autoritățile din Damasc să poată controla triburile beduine și să prevină invadarea teritoriului de către cruciați, Generalul Saladin (sultan și lider militar) i-a ordonat nepotului său, comandantul Izz al Din Usama, să ridice un castel, pe locul fostei mânăstirii (1183-1184), numit inițial Qal’at Salah Ad-Dein.
De acolo se puteau vedea și urmări zona apropiată, unde se aflau minele de fier, material necesar fabricării armamentului, văile râurilor Kufranja, Rajeb, Alyabis, care coboară spre Valea Iordanului, teritoriile Palestinei din nordul Lacului Tiberias până în sud la Marea Moartă și drumul care lega Damascul de Egipt, asiguând astfel securitatea pelerinilor și a caravanelor care treceau spre Hejaz (azi parte din Arabia Saudită).
Inițial s-a ridicat un turn puternic, urmat de extinderi și turnuri suplimentare, legate prin ziduri de apărare, cu creneluri și fante pentru săgeți, înconjurat la exterior de un șanț uscat, de 12-15 metri adâncime și 16 metri lățime.
În timpul construirii castelului, zidurile au acoperit parțial Biserica bizantină de la etaj.
Din ea s-au păstrat până azi o parte din fosta navă, prezbiteriul (sanctuarul)- locul unde preoții oficiau slujbele, mai înalt decât nava, de care e separat absida semicirculară a corului și o parte din mozaicul podelei, în centrul căruia e decorat cu bucăți de pâine și doi pești, reprezentând miracolele făcute de Isus, pentru a hrăni populația. Pe el s-a păstrat și o inscripție greacă, dedicată diaconului Aryano.
Intrând sub stăpânirea guvernatorului mameluc Aibak ibn Abdullah, acesta a adăugat un turn, în colțul de sud-est, în etajul căruia se presupune că era palatul (1214-1215).
Tot atunci a construit și poarta de intrare dublă, fortificată cu 2 turnuri defensive. Era accesată pe un pod mobil, ce traversa șanțul uscat înconjurător.
De la ea se parcurgea un culoar înclinat, cu forma literei L, până la a doua poartă (Portcullis), prevăzută cu grilaj metalic, zăbrelele fiind fixate între arcurile sale, care putea fi ridicat sau coborât.
Castelul era locuit de o garnizoană militară. Soldații erau cazați în încăperi situate la parter, lângă grajduri. La acest nivel exista un puț, folosit pentru aerisire și pentru comunicare cu etajele superior, era amenajată o închisoare și se găseau depozitele de alimente.
De la castel se transmiteau mesaje care, din citadelă în citadelă, ajungeau până în est, la râul Eufrat și în vest la râul Nil, pe timp de noapte prin aprinderea torțelor și în timpul zilei prin nori de fum.
Se foloseau și porumbeii. De un picior se lega mesajul care trebuia transmis și, lăsat liber, porumbelul zbura la locul de origine. Revenind cu alte mesaje, poposeau în cuștile amenajate în turnurile castelului și mesajele aduse de ei erau împărțite destinatarilor.
La mijlocul secolului XIII castelul a fost cedat lui Yousef ibn Ayoub, Emirul Damascului și Alepului, care a renovat turnul nord-estic și a folosit castelul ca centru administrativ.
În castel exista și o școală, în care se preda economia de război. La al treilea nivel s-a amenajat o sală de mese mare, din care se vedea panorama orașului Ajloun.
A fost avariat în atacul mongolilor (1259), dar nu a putut fi cucerit, aceștia fiind învinși de mameluci. În perioada 1260-1277, la porunca Sultanului Egiptului și Siriei ad-Dhahe Baibars, guvernatorului castelului Izz ad-Din Aibak l-a restaurat, a refăcut șanțul înconjurător. A fost folosit ca depozit pentru recolte și provizii.
În timp la castel au fost încartiruite un contingent de 50 de soldați otomani (sec. XIV), apoi un contingent al Prințului Fakhr al-Din Ma’n, guvernatorul otoman al sangeacului Sidon-Beirut și al sangeacului Safed, personalitate marcantă a Levantului, în timpul luptei sale împotriva lui Ahmad ibn Tarbay (sec. XVII) și în 1812 a fost locuit de 40 de persoane.
Apoi a fost distrus de două cutremure (1837, 1927) și ruinele părăsite până în secolul XXI, când Departamentul de Antichități din Iordania a sponsorizat un program de restaurare și consolidare.
Azi în castel este amenajat un mic muzeu care etalează artefacte, mozaicuri, arme, descoperite în regiune, datate din diferite perioade istorice.
Începând cu anul 2019, pentru a acoperi nevoile energetice ale castelului, în afara zidurilor au fost postate panouri fotovoltaice, care folosesc energia solară.
M-am hotărât să plec într-o excursie organizată în Iordania. După un drum lung, o noapte pe trenul Arad-București…transfer la aeroportul Otopeni…zbor în Iordania…cazare în capitala țării, Amman, a doua zi am parcurs 48 kilometri spre nord, până în localitatea Jerash (Gérasa), unde urma să văd primul obiectiv istoric.
Așezarea a fost foarte veche, fapt atestat de situl neolitic Tal Abu Sowan, cu rămășițe umane, datate din jurul anului 7.500 î.e.n., descoperit de arheologi pe teritoriul ei.
Unul dintre primii exploratori, care în secolul XIX a scos la iveală urmele altul sit, din perioada greco-romană, a fost Prințul Abamelek, un armean milionar din Imperiului Rusesc.
Începând cu anul 1920 săpăturile s-au efectuat continuu, descoperind treptat și conservând o întreagă metropolă greco-romană, azi numită și Pompei din Orientul Mijlociu. În anul 2011 s-au scos la iveală mai multe structuri și ceramică din perioadele mamelucă și islamică. Săpăturile continuă și azi.
Având sute de mii de vizitatori anual, la intrarea în situl arheologic Jerash s-a amenajat un mic centru comercial, cu marfă specifică zonei, o terasă unde se pot servi mâncăruri tradiționale și, după intrarea în sit, un muzeu, care etalează artefacte.
Conform inscripțiilor găsite, unii cercetători presupun că orașul a fost fondat de Alexandru cel Mare (331 î.e.n.), după ce a părăsit Egiptul, străbătând Siria și îndreptându-se spre Mesopotamia, când Generalul Perdiccas a stabilit acolo o parte din soldații macedoneni mai în vârstă, punând bazele orașului Gherasa, numit și Antiohia de pe Râul de Aur. După alți cercetători fondatorul ar fi fost Faraonul Egiptului Ptolomeu II Philadelphus (284-246 î.e.n.).
În anul 80 î.e.n. Alexandru Jannaeus (Yannaʾy), Regele Iudeii, a cucerit Gérasa, dar a stăpânit-o scurt timp, în 63 î.e.n. trupele Generalului roman Pompei alungându-i pe evrei. Orașul, locuit de sirieni și o mică comunitate de evrei, a fost inclus în Decapolis, o serie de localități autonome, sub protecție romană. În acea perioadă la Gérasa s-a născut Nicomachus (60-120), viitorul matematician și filozof, adept a lui Pitagora.
Evreii s-au revoltat și a izbucnit Primul Război Iudeo-Roman (66-74 e.n.), în care romanii au distrus toate localitățile evreiești din zonă și ucis populația, ajungând în final la Ierusalim, unde au incendiat mare parte din oraș și templul. Mulți rebeli prinși au fost vânduți ca sclavi.
Sub Împăratul Traian (98-117), reorganizându-se teritoriile din zonă, în anul 106 Gérasa a fost inclus în Provincia romană Arabia Petraea, din care făcea parte și actualul Amman. Romanii au construit multe drumuri, astfel comerțul a înflorit. Așteptându-se vizita Împăratul Hadrian (117-138), la intrarea în oraș s-a construit un arc de triumf, Arcul lui Hadrian (129-130).
Prezenta un pasaj central înalt și două porți laterale mai mici, deasupra cărora era situată câte o nișă, cu fronton triunghiular, toate străjuite de coloane cu capiteluri corintice.
Hadrian a vrut să extindă spre sud orașul, dar proiectul a fost abandonat. Zona din nordul străzii Gerosa Philadephia fiind aridă, s-a construit un Hipodrom (220-749), cel mai mic din Imperiul Roman, cu lungimea de 265 metri, lățimea 50 metri și o capacitate de 17.000 de spectatori. Azi se pot vedea arcadele cuștilor în care erau poziționați caii pentru cursă.
La sfârșitul secolului IV partea de nord a hipodromului a fost transformată în Amfiteatru, folosit pentru luptele de gladiatori și alte sporturi. Partea de sud a fost părăsită și în timp o parte din ruine folosite de olari. În marele cutremur din 749 a fost ruinat, terenul a devenit carieră, materialele fiind utilizate la repararea zidurilor orașului. După o mare epidemie de ciumă, sute de victime au fost îngropate acolo.
În anul 530 s-a construit Biserica Marianos.
Sub fundațiile ei s-a descoperit o podea cu inscripții grecești și ebraico-aramaice, ceea ce a dus la concluzia că biserica bizantină a fost anterior sinagogă.
De acolo m-am îndreptat spre Poarta de Sud, construită în același timp și stil arhitectural cu Arcul lui Hadrian.
Între poartă și criptoporticul Templului lui Zeus s-au construit patru ateliere (sec. II), arheologii descoperind acolo diverse unelte folosite de dulgheri. În partea sudică, lângă un atelier de tâmplărie, terenul a fost săpat și s-a creat o presă de ulei, accesată pe o scară tăiată în stâncă. Din presă azi se pot vedea râșnița și piatra de moară, folosite pentru zdrobirea măslinelor.
La sfârșitul secolului III complexul a fost distrus de jefuitori. Pe ruinele lui s-a amenajat o cazarmă pentru paznicii orașului, reconstruită în timp și folosită până în secolul VII. În secolele III-IV orașul a fost împrejmuit cu un zid, de aproximativ 3,4 kilometri lungime și 2,9 metri grosime, din 20 în 20 metri întărit cu turnuri, de 3-4 metri înălțime, care puteau fi accesate doar prin scări portabile.
Poarta de Sud a fost legată de zidurile orașului printr-o serie de scări și de la ea până în Piața Ovală s-a creat un drum direct.
Treptat lângă criptoporticul templului meșteșugarii și-au amenajat iar ateliere, care au supraviețuit până la cutremurul din 749.
Piața Ovală, ocupând o suprafață de 90×80 metri, era înconjurată de coloane ionice distanțate (2,75 m între ele), pavată cu plăci de piatră mari, după traiectul curbat al colonadelor.
Azi în piață se văd două monumente: un piedestal pe care a fost așezată o coloană, pe care probabil în vechime se afla o statuie și un piedestal mai mic, lângă care flutură drapelul țării.
Colonadele din est conduceau la scările spre Templul lui Zeus, construit pe parcursul mai multor secole. Inițial, pe locul unde în Epoca Fierului era un vârf stâncos, cu o grotă, acoperită treptat în diferitele faze de construcție, s-a ridicat un mic templu roman (6×6 m), decorat cu simbolurile lui Zeus și ale fiilor săi Castor, Polux și Heracles, care în timp a fost lărgit, parțial distrus în cele două războaie dintre evrei și romani, ulterior refăcut.
Primul șir de scări urca la o terasă, cu o verandă străjuită de 8 coloane, prin care se intra în aria sacră (temenos), o terasă închisă în cele patru laturi de pasaje boltite, în care se afla altarul, construit în mai multe etape. De acolo un alt șir de scări urca la a doua terasă, unde se aflau altarul din sud și templul (162-163).
În fața și în spatele camerei principale s-au postat câte 8 coloane, cu capiteluri corintice și pe laterale s-au creat galerii, delimitate de câte 12 coloane, de 15 metri înălțime. Printr-o boltă, de 90 metri lungime, se ajungea la aria sacră a templului (naos).
Sub bizantini, Episcopul Placcus a transformat templul în mânăstire creștină (450-455), ocupată de călugări și materialele din restul construcțiilor le-a folosit la ridicarea Băilor Placcus. Ulterior zona mânăstirii a fost ocupată de case ale țăranilor și meșteșugarilor, toate distruse de marele cutremur din 749. Se spune că, pe locul clădirii ruinate, în secolul XII s-a așezat o mică unitate a cruciaților.
Piața Ovală a fost legată de Poarta de Nord prin stradă principală Cardo (120-170), mărginită de colonade, din care până azi s-au păstrat puține, restul fiind reconstruite sub bizantini.
În secolul III sub stradă s-a creat un sistem de canalizare.
dop la șanțul de apă
În prima jumătate a secolul II, lateral de Cardo, s-a amenajat piața alimentară Macellum, o clădire pătrată, cu două etaje, din blocuri de calcar cioplite, pereții acoperiți cu panouri de marmură sau stucaturi vopsite. Accesul din stradă se făcea prin trei porți, apoi printr-un vestibul de 8 metri lungime, pe lateralele căruia se aflau magazine. În partea de vest exista o poartă de acces similară.
Clădirea, cu magazine la parter, înconjura o curte interioară octogonală, pavată cu lespezi de calcar, înconjurată de un peristil cu 24 de coloane corintice, în care central se afla o fântână octogonală, ce consta într-un bazin cu formă de cruce și un mic altar în centrul său.
În partea de sud-vest s-au păstrat câteva din mesele de vânzare ale mărfurilor, cu reliefuri de leu, cerb și mistreț.
În secolele V-VI hala anterioară a pieței a fost extinsă și pe latura de sud s-a adăugat un nou rând de ateliere, închise publicului. Clădirea din stânga intrării principale a fost demolată și pe locul ei amenajate două grajduri.
Se presupune că Macellum a fost distrusă în timpul cuceririi orașului de către sasanizi (614), sau de un cutremur (631/632) și ruinele sale abandonate.
În timp, prin extinderea orașului, s-au creat străzi secundare, intersecții, în secolele V-VI s-au refăcut, sau modificat, trotuarele, folosindu-se pietre de la monumentele vechi. La intersecția străzilor Cardo și Decumanus de sud s-a creat o piață rotundă, Tetrapilonul de Sud, în care central s-a postat un monument, din care până azi s-au păstrat 4 piedestale împodobite cu nișe. Inițial pe fiecare piedestal se înălțau 4 coloane din granit roz, adus din Egipt, superior unite de un ancadrament.
La sfârșitul sec IV pe fiecare coloană au fost așezate statuile Împăraților Diocletian, Maximian Hercules, Constantius Chlorus și Galerius, numiți tetrarhii, deoarece au condus în aceeași perioadă (395-406). În sec VI majoritatea coloanelor din granit au fost folosite la ridicarea Bisericii Octogonale a Martirilor, la 500 metri de meterezele din nordul necropolei.
Urmând spre sud strada Decumanus și trecând Podul Sudic, peste râul Christorhoas, se ajungea la Băile Estice Mari (180-749), care ocupau 25.000 metri pătrați. Casa băilor , cu tavanul boltit, era situată într-o curte largă, înconjurată de colonade. Spre sfârșitul secolului III i s-a anexat Sala de Nord, formată din 13 încăperi decorate, care se deschideau în curte prin uși largi, încadrate de porticuri cu coloane corintice și pilaștri, decorate cu statui de bronz, prezentând personaje din cultul lui Dionysos , împărați, guvernatori. Nu se cunoaște exact pentru ce a servit inițial, probabil pentru vestiare, sau întâlniri, se presupune doar că în secolul IV, când centrul civic a fost distrus, l-ar fi înlocuit temporar. Băile nu au fost excavate.
În secolul V orașul era locuit majoritar de creștini. Începând cu anul 455/459, pe locul unui sanctuar păgân, probabil dedicat lui Dionysos, zeul vinului, Episcopul Placcus a început construirea unei biserici, folosind o parte din pietrele Templului lui Zeus, pe care l-a demolat. Biserica, numită Catedrală de echipa de arheologi americani care au efectuat excavațiile în 1929, a funcționat până în 749, când a fost distrusă de marele cutremur.
A fost prevăzută cu 9 porți de intrare, cea principală în partea de vest, prin care se ajugea într-un atrium, numit Curtea Fântânii. Spațiul interior era împărțit în trei secțiuni, prin două rânduri de coloane. Avea o absidă în fața bisericii, prin care doar preotul putea să treacă.
În spatele catedralei se pot vedea ruinele Bisericii Sf. Teodor (496)- absida și un șir de colonade paralele.
Orașul extinzându-se și cerințele băilor publice fiind tot mai mari, s-a creat un nou sistem de aprovizionare cu apă (125), capacitatea apeductelor fiind mărită. Pe Cardo s-au creat mai multe fântâni publice mici și lângă catedrală monumentala fântână Nymphaeum, terminată în anul 191.
Prezenta o absidă centrală, semicirculară, acoperită cu o boltă de beton, mărginită de două culoare laterale. Fațada, cu două nivele, a fost decorată cu panouri de marmură, cea de sus cu stuc pictat. În fața ei, pe toată suprafața, a fost creat un bazin, în care apa curgea continuu, prin gurile mai multor capete de lei. Când acesta se umplea, se revărsa și se scurgea în sistemele de canalizare ale străzii.
Urmând în continuare Cardo, se ajunge la intrarea (Propylaeum) spre Templul lui Artemis (150).
În față, aliniate cu colonadele străzii, au fost postate 4 coloane imense,. Intrarea se făcea prin trei porți, bogat decorate, apoi se urca un șir de trepte, create pe o pantă abruptă, până la o terasă orizontală, în care era așezată o colonadă, din care au supraviețuit doar câteva fragmente, situată în fața zidului înconjurător al templului, azi dispărut.
În apropiere, pe cealaltă parte a străzii Cardo, se afla Biserica Propylaea, una dintre cele 14 biserici, multe construite între secolele IV-VII.
Pe aceeași parte, înainte de intersecția cu Decumanus de nord, în sec XIX au fost descoperite fostele băi romane (termae), Băile de Vest (115).
O dată cu extinderea orașului (160), băile au fost mărite, ajungând să ocupe o suprafață de 1.800 metri pătrați. Clădirea, în formă de U, încadra o curte interioară, ornată cu coloane corintice, din care până azi s-au păstrat doar două.
La intersecția dintre străzile Cardo și Decumanus de nord s-a ridicat Tetrapilonul de Nord (180), pe fațade decorat cu coloane corintice și prevăzut cu găuri duble, probabil pentru susținerea torțelor. El a fost reconstruit în anul 2001. Trecând de el se ajunge la Poarta de Nord (115), de unde porneau drumurile importante spre Pella, Gadara, Scithopolys și Marea Mediterană. Pe cele două părți laterale, fațada prezintă câte două coloane, cu capiteluri corintice, care susțin câte un frontispiciu triunghiular și între ele, inferior, câte o nișă.
O dată cu construirea zidului exterior înconjurător (sec. III-IV), poarta a fost integrată în el. În zona din apropierea porții, lateral de strada Cardo, se presupune că se afla piața centrală (Agora) și clădiri din centrul civic al orașului.
Urcând pe lângă ea se ajunge la Teatrul de Nord, vis a vis de care, patru coloane corintice străjuiau intrarea în Bazilica Civică, care a fost distrusă și nu a fost reconstituită. Inițial clădirea teatrului a fost construită pentru Consiliul Orașului și sedii administrative (135-140). Sub Împărații Marcus Aurelius și Lucius Verus a fost extins (161-163), când s-a construit clădirea scenei, cu poarta centrală de intrare pe fațada de nord, folosită pentru adunările consiliului și în perioada 165-166 transformat într-un mic teatru (Odeon), unde performau poeți, muzicieni, se țineau spectacole și adunările consiliului.
Intrarea din Decumanus se făcea printr-un portic, cu patru coloane corintice, cu înălțimea de 10,5 metri, ulterior acoperit, de unde se urca un șir de trepte, până într-o curte.
Interiorul era accesat prin 3 porți, una centrală și două laterale.
Auditoriul prezenta în partea de jos 14 rânduri de locuri pentru demnitari, conectate cu clădirea scenei, create încă dinaintea transformării în Odeon.
Erau accesate prin câte o poartă de intrare laterală, prevăzută în partea superioară cu galerii, sau balcoane, pentru spectatori.
Ulterior s-au adăugat 8 șiruri de locuri, separate de primele rânduri printr-un zid orizontal mai înalt, care erau împărțite în zone preferențiale, ajungând să aibă o capacitate de 1.6000 locuri. La nevoie locurile puteau fi acoperite cu un material susținut de cabluri. Mărindu-se Auditoriul, scena a trebuit înălțată, când spre acesta s-a creat un zid prevăzut cu nise. La rândul lui zidul din spatele prezenta nișe, în fața cărora erau postate coloane corintice. Teatrul a fost folosit până în secolele V-VI. Din perioada Umayyad (661-750) acolo s-au găsit opt cuptoare, ceea ce demonstrează că pe locul clădirii abandonate s-au așezat olari. A fost distrusă total de cutremurul din 749.
Urmând străduțele de pe deal, m-am îndreptat spre zona în care au existat mai multe biserici. Am ajuns la un complex format din 3 biserici, conectate în partea de vest printr-un atrium comun, continuat cu o verandă îngustă, în care se aflau cele 3 intrări principale în biserici. Au fost construite în secolul VI, sub Episcopul Pavel. Cea mai din sud este Biserica Sf. Gheorghe (529), urmată de Biserica Sf. Ioan Botezătorul (531), o biserică bizantină, situată în spatele Templului lui Artemis, ale cărei mozaicuri au fost îndepărtate și folosite la Teatrul Roman din Amman și Biserica Sf. Cosma și Damian (533), prima dintre ele abandonată în secolul VIII, ultima fiind Biserica Sf. Gheorghe.
Bazilica Sf. Petru și Pavel a fost construită sub Episcopul Anastasius (sec. VI-VII), cu 2 coridoare, 3 abside, unde central erau amenajate 2 spații pentru membrii clericului, în fața cărora s-au descoperit câte o raclă. În colțul de sud-vest al corului s-au găsit rămășite de marmură din altar. În partea dreaptă a bisericii se afla un atrium cu trei porți de intrare, azi doar ruine. În timp pe partea de nord s-a adăugat o capelă, probabil distrusă de marele cutremur.
Cea mai îndepărtată structură de pe deal este Sinagoga-Biserică, construită probabil în secolele III sau IV, descoperită la câțiva centimetri sub o Biserică, în care a fost transformată (530-531) în timpul campaniei anti-evreiești, sub domnia lui Iustinian I, când vestibulul sinagogii a fost construită o absidă. Din păcate, pe acel loc, eu am văzut doar câțiva bolovani.
M-am îndreptat spre Teatrul de Sud, construit lângă Sanctuarul lui Zeus. De sus panorama era superbă. În vale am văzut, în toată măreția ei, Piața Ovală.
Construcția a fost finanțată în mare parte din donațiile cetățenilor bogați și teatrul s-a inaugurat în timpul Împăratului Roman Domițian (81-96).
Zona semicirculară pentru public a fost amenajată în partea de nord, pentru ca publicul să nu fie orbit de soare, având în total 4.700 locuri, 1250 în zona inferioară, formată din14 rânduri, pentru publicul de rang înalt, 2.200 în zona superioară, formată din 15 rânduri, despărțite printr-o pasarelă orizontală și o zonă mai înaltă, cu 1250 de scaune înguste, se presupune pentru publicul din straturile inferioare ale societății.
Accesul în zona inferioară se făcea prin două porți laterale, flancate în partea dinspre scenă de coloane înalte și pentru rândurile superioare prin tuneluri, cu bolți ascendente de arcade.
În fața publicului se afla spațiu semicircular, pentru dansatori, separat de scenă printr-o barieră cu plăci ornamentale și inscripții despre donatori.
Scena, din lemn, se întindea până la podiumul cu coloane (cca. 6,3 m).
Baza ei, situată în partea de nord a orchestrei, era împărțită de 5 pilaștri în patru secțiuni, fiecare cu câte o nișă decorată, mărginite de coloane. Prin trei portaluri, flancate de pilaștri, intrau și ieșeau actorii. Reconstruit, în teatrul azi se desfășoară Festivalul de Cultură și Arte Jerash.
În anul 614 persanii, musulmani, au invadat teritoriul și după câțiva ani, în Bătălia de la Yarmuk, i-au învins pe bizantini. Orașul Jerah a fost inclus în Califatul Rashidun, primul care l-a urmat pe Profetul Mohamed după moartea sa (632), urmat de alți trei califi, ultimul fiind Uthman, care a format Imperiul Persan, cel mai puternic economic, militar și cultural din lume. Sub autoritatea sa, semnele diacritice erau scrise cu litere arabe, astfel încât vorbitorii non-nativi de arabă să poată citi cu ușurință Coranul.
Dorindu-se să fie înlăturat, s-a iscat o rebeliune și Uthman a fost ucis de contestatari, iar conducerea a fost preluată de vărul său Ali. Au urmat apoi numeroase războaie și bătălii, sub o succesiune de conducători, care i-au alungat și pe bizantini, cucerind treptat Peninsula Arabică, Levantul, Trascaucazul, Imperiul Sasanian- Irak, Iran-, Mesopotamia- Siria, Palestina, Egipt-, Africa de Nord (de la Egipt la Tunisia de azi), Peninsula Iberică, insulele Rodos și Cipru, o parte din Asia Centrală și Asia de Sud, ajungând cu frontierele din est până la râul Indus, cele din nord la râul Oxus și instaurând Dar al-Islamiyyah (Casa Islamului).
Imperiul a fost structurat în 7 provincii: Arabia, Irak, Jazira, Siria, Palestina, Egipt și Persia. Evreii și creștinii din teritoriile ocupate, numiți dhimmis (oamenii protejați), au putut să-și practice religiile, cu condiția să nu încalce legea islamică și, plătind taxele impuse, au rămas proprietari ai bunurilor personale. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană. În perioadele când nu erau destui musulmani calificați, unii non-musulmani au ocupat chiar poziții importante în guvern.
Sub Califatul Umayyad, numit și Califatul de Damasc (661-750), orașul Jerash s-a dezvoltat. Avea un centru pentru fabricarea ceramicii, pe lămpile create fiind notate, cu litere arabe, numele olarului și locul fabricației, Jerash, emitea monede, etc. În oraș s-au înființat numeroase magazine și comerțul a înflorit.
Deși majoritatea populației a rămas creștină, o parte s-a convertit și în centrul orașului, în apropierea Catedralei creștine, Califul Hisham, fiul lui Abd al Malik, a construit Moscheea Umayyad/Abbsaid (724-740).
În 1120 Emirul Damascului Zahir ad-Din Toghtekin (1104-1128), fondatorul dinastiei Burid din Damasc și lider militar, a ordonat unei garnizoane de patruzeci de oameni să construiască un fort, pe ruinele orașului antic, loc azi necunoscut, deoarece fortul a fost cucerit în 1121-1122 de Regele Ierusalimului Baldwin II și complet distrus. În timp așezarea a fost părăsită, ea apărând abia sub stăpânirea Sultanatului Mamluk, într-un defter din 1596, cu numele de Jeras, format din 12 gospodării musulmane, în care se consemna cota fixă de impozitare pentru diversele produse agricole și pentru animalele deținute de aceștia.
În ultima zi a unei excursii prin zona Brașov-Sibiu, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad, de la Dumbrava Sibiului am rulat 8 kilometri spre sud-vest, până în comuna Rășinari, una dintre cele mai vechi localități din Mărginimea Sibiului, atestată documentar din 1204.
În decursul timpului, pe lângă creșterea animalelor, ocupația de bază a localnicilor, s-au înființat breslele, localnicii ocupându-se cu prelucrarea lemnului, a lânii, cojocăritul, etc. Căruțele produse acolo au ajuns să fie vândute în lume, chiar până în Grecia. Actual în comună se desfășoară anual Festivalul Brânzei și Țuicii, când se pot degusta și cumpăra renumitele produse.
Muzeul Etnografic și Căminul Cultural Rășinari
În 1688 în sat exista o Biserică de lemn, vândută în secolul XVIII parohiei din Satu Nou (azi în județul Brașov). Pe locul ei Petru Pavel Aron, Episcopul Greco-Catolic de la Blaj, a construit actuala Biserică „Sf. Paraschiva” (1725-1758), în spatele căreia, o perioadă de timp, s-a desfășurat târgul săptămânal.
Un secol mai târziu, pe un deal din comună, localnicul Ion Bungarzan a finanțat ridicarea unei noi biserici, Biserica „Sf. Treime”, numită și Biserica din Copăcele (1801-1815). Din lipsa fondurilor, lucrările au stagnat, ulterior biserica fiind terminată prin contribuția credincioșilor din zonă.
Clădirea, în stilul renașterii italiene târzii,cu capiteluri dorice,a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, situat deasupra tinzii, având un acoperiș ascuțit, în stil gotic. În interior s-au creat altarul și două abside laterale semirotunde.
Pereții interiori au fost decorați cu picturi reprezentând personaje și scene biblice.
Comuna este cunoscută pentru mai multe personalități care s-au născut sau decedat acolo. Una dintre ele a fost Andrei Șaguna (1808-1873), fostul Mitropolit Ortodox al Ardealului.
Îmbolnăvindu-se, s-a retras la Rășinari, unde după trei ani a decedat și a fost înmormântat simplu, asistat doar de duhovnicul său.
Lângă Biserica „Sf. Treime”, Aron Românul a construit Mausoleul Mitropolitului Ortodox al Ardealului Andrei Saguna (1877-1878) , cu sicriul și un bust ale lacestuia.
În centrul comunei, pe malul râului Caselor, vis a vis de Biserica Mică, se află Casa Memorială Emil Cioran (1911-1995).
14
În ea s-a născut și copilărit filozoful și scriitorul român, simpatizant al mișcării legionare, care în anii 1940 a emigrat în Franța, la Paris, unde și-a petrecut viața și a decedat.
În apropiere, pe una din străduțele laterale, se află Casa Memorială Octavian Goga (1881-1938), în care s-a născut poetul și prozatorul român, ziarist, dramaturg, traducător, fascist și antisemit, ministru în diversele guverne din perioada 1937-1938, din 1920 membru al Academiei Române.
De acolo m-am îndreptat spre Mânăstirea Orlat, situată la 16 kilometri nord-vest de comună. În drum am trecut prin comuna Poplaca, atestată documentar cin 1488.
Despre înființarea ei există mai multe legende. Una relatează că pe vremuri două femei, Popa și Laca, culegeau din zonă plante de leac, pe care le vindeau în Sibiu. Apoi au construit o căsuță de lemn și s-au mutat acolo. În timpul iernii făceau împletituri de răchită și alun, adunate de cu vreme din pădurile înconjurătoare, pe care le comercializau în Sibiu. Devenind foarte populare, căsuța a primit numele de Popa-Laca. Treptat s-au așezat și alte familii, formându-se în timp vatra satului.
O altă legendă spune că în vecinătatea actualei locații, lângă un lac, se găsea un schit de călugări la care, de sărbători, fiind anunțați de clopotele trase, veneau familiile care locuiau în pădure. Într-una din invaziile mongole aceștia au fost uciși și schitul ars din temelii. Localnicii i-au îngropat acolo. În timp lacul a fost numit „Lacul popilor”, sub austro-ungari numele maghiarizat în Pop-lacu, ulterior devenind Poplaca.
Școala Gimnazială
În centrul comunei, la răscruce de drumuri, se află Monumentul Eroilor, un obelisc de 3 metri înălțime, pe care tronează un vultur cu aripile deschise, dezvelit în 1939.
De lângă el am urmat drumul spre vest. Având suficient timp, am făcut un mic ocol, pentru a vedea Lacul de acumulare Gura Râului, situat la 3 kilometri sud de comună. Se întinde pe o suprafață de 65 hectare, capacitatea maximă fiind de 15,5 milioane metri cubi de apă.
Pentru construirea barajului s-au creat o cale ferată și o suprafață pentru aterizarea avioanelor, mijloace de transport cu care se aduceau materialele necesare.
În partea superioară barajul are lungimea de 330 metri și lățimea de cca. 6 metri.
Pe înălțimea sa (73,5 metri) a fost prevăzut cu contraforți, devenind unul dintre cele patru baraje de acest fel din țară și al doilea ca înălțime. Lucrările au fost finalizate în perioada 1980-1981.
Este folosit pentru aprovizionarea cu apă a orașul Sibiu, a localităților Gura Râului, Cristian, Șura Mare, Ocna Sibiului, Șelimbăr și pentru producția de energie electrică la centrala Cibin. Lacul fiind populat cu diverse specii de pești (crapi, bibani, carași, păstrăvi, etc.), a devenit un loc frecventat de pescarii amatori.
M-am întors la Orlat și am rulat spre vest, în total 11 kilometri, până la ultimul obiectiv pe care mi-l propusesem, înainte de a mă întoarce acasă, la Arad. Mânăstirea Orlat „Sf. Treime; Buna Vestire”, de rit ortodox, a fost înființată în 1992, la poalele munților Cindrelului. Inițial s-a construit o mică clădire pentru chilii.
În același an a început construirea bisericii, în stil neobizantin, cu o turlă mare, octogonală din lemn și două turle mai mici, hexagonale, situate lateral de pridvorul închis, prin care se accesează interiorul. Deși neterminată, prima slujbă s-a oficiat în anul 1994.
O dată cu lucrările la biserică, s-a ridicat o nouă clădire, în care s-au amenajat chilii, o trapeză, o bucătărie și încăperi auxiliare.
În perioada 1999-2000 interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice. S-a realizat și catapeteasma, din lemn sculptat, decorată cu picturi reprezentând sfinți. În 2011 s-a creat un baldachin din lemn sculptat în care s-a așezat racla cu moaște sfinte. Actual la mânăstire locuiesc 5 maici, care o întrețin.
Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA Sibiu este situat la cca. 9 kilometri sud-vest de municipiu.
Muzeul în aer liber, ocupând osuprafață de 96 hectare din rezervația naturală „Dumbrava Sibiului”, poate fi vizitat, plătind un preț rezonabil..
Ideea înființării unui muzeu i-a venit Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, de la care s-a preluat numele de azi ASTRA. Adunând o colecție care prezenta obiceiurile, activitățile de bază, portul tradițional, a creat Muzeul Etnografic-Istoric al Românilor din Transilvania, deschis cu prima expoziție în 1905.
A funcționat până în 1950 când, închis, patrimoniul lui a fost transferat la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
În anul 1963 s-a fondat Muzeul Tehnicii Populare. Primul monument care a fost adus în Dumbrava Sibiului a fost o moară hidraulică, azi prezentă în sigla muzeului, urmată de alte mori, din diverse zone ale țării.
Modul lor de funcționare este prezentat în Pavilionul machetelor hidraulice de la Etno Tehno Parc.
Există două categorii de mori- acționate de curenții de aer și acționate de apă.
Moară de vânt cu cupolă mobilă- Beștepe, jud. Tulcea
Moară plutitoare- Munteni, jud. Vâlcea
Morile au fost așezate pe marginea unui lac, întins pe 6 hectare.
Muzeul a fost deschis publicului în 1967.
Prin pădurea rezervației s-au creat peste 10 kilometri de alei pe marginea cărora au fost așezate case țărănești, ateliere meșteșugărești, modele de stâne, aduse din țară (1971), acestea ocupând o suprafață de 42 hectare.
Interiorul caselor a fost decorat cu mobilier de lemn, ustensile gospodărești, ceramică, țesături, broderii, lucrări de artă populară, obiecte religioase, etc., specifice zonei.
Azi muzeul are în patrimoniu 346 de construcții și cca. 35.0000 de obiete, dintre care multe sunt etalate în casele tradiționale.
gospodărie de pomicultori- Bălănești, jud. Gorj
teasc de ulei cu berbeci- Racovița, jud. Vâlcea
teasc cu șurub vertical („crăcană”) și masă de piatră- Vințu de Jos, jud. Alba
S-a amenajat și un spațiu în care se pot vedea mijloacele de transport folosite pe vremuri de țărani.
În 1990 a primit numele de Muzeul Civilizației Populare Tradiționale, an în care a fost adus patrimoniul vechi de la Muzeul Bruckenthal. Pe una din casele vechi a fost postată o placă pentru a aminti de Cornel Irimie (1919-1983), cercetătorul român în etnografie și folclor, născut în jud. Sibiu, creatorul și organizatorul muzeului.
Tot atunci s-a creat un nou sector, cel al monumentelor de utilitate publică, care include 3 Biserici de lemn (sec. XVII-XVIII), de la Bezded, jud. Sălaj, Dretea, jud. Cluj și Comănești, jud. Gorj, azi folosite și pentru oficierea de nunți și botezuri.
În același sector s-au adus și 3 hanuri tradiționale- Cârciuma din Bătrâni, Hanul din Veștem și Hanul din Tulgheș, în care se pot servi bucate tradiționale, gătite după rețete vechi, Vechea popicărie de la Păltiniș și două remize de pompieri.
Pentru cei care doresc să înnopteze acolo, s-a amenajat Hostelul „Diana”. De asemenea pe lac, vara, se pot face plimbări cu lotcile și bărcile, iarna, cu trăsurile trase de cai, pe aleile muzeului.
Într-o porțiune apropiată de lac se pot vedea sculpturi realizate de artiști contemporani.
Anual se desfășoară Festivalul Național al Tradițiilor Populare, Festivalul Internațional „Cântecele Munților”, etc, pentru care a fost creat un mic amfiteatru.
De asemenea au loc diverse târguri, Târgul Creatorilor Populari fiind în curs de desfășurare în momentul vizitei mele (luna august).
Excursia mea prin județul Brașov lua sfârșit. Încetul, cu încetul, mă îndreptam spre casă, la Arad. De la Complexul Geologic Racoșu de Jos m-am întors și m-am îndreptat spre sud-vest, dorind să ajung în drumul național Brașov-Sibiu, la Șercaia, până unde aveam de rulat cca. 40 de kilometri.
După 15 kilometri m-am oprit în centrul comunei Hoghiz, unde doream să văd două castele vechi.
Castelul Haller, azi Școala Generală Hoghiz, este situat pe una din lateralele Parcului central al comunei. A fost ridicat în 1553 pe locul ruinelor unei foste mânăstiri (1311), din cărămidă și piatră, cu două turnuri de colț. În timp a fost deținut de familia Sükösd și în secolul XVII a fost preluat de Trezorierie. Fiind donat de Principele Transilvaniei Mihály Apafi I lui Borsai Nagy Tamás (1667), acesta l-a făcut cadou de nuntă fiicei sale, intrând astfel în proprietatea lui Bethlen Sámuel. Rămânând văduvă, s-a recăsătorit cu Președintele Guvernului Haller István (1708) și a rămas în posesia acestuia până la moartea sa, când a fost preluat de Contesa Bethlen Kata, care și-a petrecut mult timp acolo. Sub comuniști castelul a fost naționalizat. În 2009 a fost retrocedat lui Haller László. Acesta l-a vândut Consiliului Local, care l-a transformat în școală.
Castelul Guthman-Valenta a fost construit în același an (1553), pe o suprafață de 500 metri pătrați, cu o pivniță boltită, clădire modificată în secolul XVIII.
Un secol mai târziu a fost preluat de Gutenau Károly și din 1885 a intrat în posesia Contelui Haller János.
Apoi a trecut din proprietar în proprietar și, neglijat, în timp s-a deteriorat, azi fiind o ruină.
În continuare spre sud-vest. Pe drum am făcut două scurte opriri, pentru a vedea o Biserică de lemn și un monument.
Cuciulata–Biserica de lemn
Comăna de Jos–Monumentul Eroilor
Încă 15 minute și am ajuns în comuna Șercaia, situată pe drumul național, unde am oprit pentru a vedea Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Caterina”, construită în stil neogotic (1868-1875), pe locul bisericii vechi (1429) care, foarte deterioartă, a fost dărâmată. În turnul-clopotniță, păstrat de la vechea biserică (1691), s-a montat un clopot (1870), al doilea fiind așezat în 1923, perioadă când s-a instalat și un orologiu german (1925). Tot atunci biserica a fost dotată cu o orgă (1921).
Poarta fiind încuiată, nu am avut acces la biserică. Din păcate am văzut doar turnul și casa parohială, clădire din secolele XVIII-XIX, azi declarată monument istoric, situată pe laterala străzii, lângă turn.
În apropierea ei, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită între anii 1925-1926, a cărei pictură interioară, în tehnica fresco, a fost realizată în perioada 1988-1991.
Deși mă grăbeam să ajung la Sibiu, unde aveam rezervată cazarea, am făcut un mic ocol, 4 kilometri spre nord, până în satul Hălmeag, comuna Șercaia, unde doream să văd Biserica Evanghelică Lutherană , monument istoric. Cel mai vechi document, în care erau menționate cetatea Hălmeag și biserica, a fost scris de Andrei II Împăratul Ungariei (1211), specificând că care a dăruit cavalerilor teutoni acea zonă din Țara Bârsei, dar biserica a fost mult mai veche (1160-1190), fapt atestat de inscripția de pe o piatră găsită în timpul refacerii ei (1626).
Cavalerii au fost alungați după 14 ani, a urmat marea invazie mongolă care a distrus tot în cale, se pare că și biserica veche, în stil romanic (1241). După retragerea lor, biserica a fost refăcută în stil gotic, cu elemente cisterciene, stil arhitectural preluat de la Abația Ordinului Cistercian din Cârța (1260). Până în anul 1542 a funcționat ca Biserică Romano-Catolică „Sf. Petru”, an în care Johannes Honterus a emis Reforma Lutherană și majoritatea sașilor din Transilvania au aderat la ea. În decursul timpului, avariată, a fost refăcută și restaurată de mai multe ori (1626, 1818, 1841, 1870, 1924), ultima dată în perioada 1979-1980.
Azi biserica, formată din trei nave, una centrală și două laterale, este accesată prin patru intrări, două pe partea sudică, una pe partea nordică și una pe partea vestică, ultima prevăzută cu un portal romanic, cu arce frânte din piatră, conservat de la vechea biserică. Din păcate fostul turn, situat pe fațada de vest, a dispărut, probabil fiind distrus de un incendiu și demolat.
În interior consolele și cheile de boltă prezintă basoreliefuri în stil gotic, iar altarul din lemn, basoreliefuri în stil baroc.
În 1843 altarul din est a fost decorat cu o icoană care-l prezintă pe Isus crucificat.
Prima orgă, montată în 1777, a fost înlocuită cu actuala, executată de un meșter din Prejmer (1816). În biserică se păstrează cristelnița veche (secolul XVI), cioplită dintr-un singur trunchi.
Lângă biserică se afla cimitirul, în secolul XVIII împrejmuit cu un zid din piatră, înalt de 4 metri, când s-a ridicat și turnul de poartă, cu rol de clopotniță, prevăzut ulterior cu un orologiu.
În el se află o mică capelă, amenajată de cei patru fii ai lui Michael Fronius, Consilier al Guvernului Transilvaniei, Jude Primar al Brașovului și Țării Bârsei, în care acesta a fost îngropat (1799).
De asemenea au fost postate și monumente pentru alte personalități, majoritatea distruse sub regimul comunist, dintre care au supraviețuit Monumentul Ecaterinei Varga, localnică care a luptat pentru drepturile țăranilor români din Munții Apuseni în perioada în care aceștia erau oprimați de administrația Imperiului Habsburgic (1840-1847) și bustul Împărătesei Austriei Elisabeta (Sissi), în amintirea celei care, după Revoluția de la 1848, a făcut numeroase donații pentru orfanii din zonă.
Geoparcul Carpaterra se întinde pe teritoriul administrativ a 8 localități din județul Brașov, ocupând o suprafață de cca. 28.000 de hectare. În cadrul lui, în zona de contact a munților Baraoltului și Harghitei cu munții Perșani, este delimitată o arie naturală protejată, începând cu anul 2005, Complexul Geologic Racoșu de Jos, întins pe 95,2 hectare, care se suprapune Sitului Natura 2000- Dealul Homoroadelor.
În cele trei cariere sunt conservate Coloanele de bazalt (cariera MTTC), Lacul de Smarald (cariera Brazi) și Vulcanul Stins (cariera Dealul Hegheș),vechi din cuaternar.
Pentru a le vizita, am achizionat biletul de intrare de la Castelul Sükösd-Bethlen (15 lei în 2022). De acolo am rulat câțiva kilometri, până la o barieră păzită, pe care am depășit-o, arătând biletul.
Mai aveam puțin până la monumentele naturii, dar am pierdut timpul pe drum, imortalizând turmele de bivoli, oi, vaci, care pășteau nestingherite.
Am ajuns pe un platou, unde am parcat în dreptul unui mic restaurant cu terasă.
De acolo m-am îndreptat spre Lacul de Smarald, situat în partea de nord-est a complexului. S-a format după închiderea exploatării miniere la Cariera de bazalt Brazi, apa provenind din precipitații, izvoare de profunzime și din topirea zăpezii. A fost populat cu pești.
În prezent adâncimea maximă a lacului este de cca. 18 m, dar crește anual cu aproximativ 0,5-1 m, datorită dezvoltării vegetației. Timpul fiind frumos, cerul senin, am avut norocul să-i văd nuanța de smarald, care se schimbă în funcție de luminozitate.
Pe o lungime de 200 metri, cu înălțime de 50 metri, este mărginit de o parte din vulcanul bazaltic. L-am remarcat după forma scurgerilor bazaltice, situate spre baza lui.
M-am întors spre platou și m-am îndreptat spre Coloanele de Bazalt. După cca. 15 minute am ajuns în dreptul primelor formațiuni.
Exploatarea bazaltului de la Racoș a fost cea mai veche din zona munților Perșani.
A fost oprită în anii 1960, când situl a fost declarat monument al naturii, curgerile de bazalt de la Racoș fiind estimate ca aparținând perioadei de erupție din cuaternar (1,3-1,5 milioane de ani vechime).
Coloanele de bazalt au între 8 și 10 metri înălțime. Prezintă muchii ascuțite, acoperite de straturi suprapuse orizontal, descriind diferite forme geometrice.
Vulcanul Stins îl lăsasem la urmă. Se află situat pe dealul Hegheș, lateral de drumul pe care venisem și pe care urma să mă întorc. Ajungând la mașină, m-am oprit câteva minute lângă „prietenii” mei cei noi.
Cam la jumătatea drumului spre barieră, am parcat mașina și am urmat un drum lateral, apoi am urcat o potecă, până la marginea conului vulcanic.
Specialiștii afirmă că este locul unde au avut loc ultimele erupții bazaltice din munții Carpați în perioada cuaternară.
În timp lava răcindu-se, s-au format zgura, bazaltul și piatra ponce, o rocă poroasă pe care localnicii au folosit-o la construirea caselor.
Excursiile Monicăi 