Arhive lunare: aprilie 2024

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București

Publicat pe de
1

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” din București este situată în cartierul Cotroceni, în apropierea Palatului Cotroceni. Din 1994 a primit numele primul Profesor de Botanică al Universității din București, întemeietorul Institutului Botanic și al Grădinii Botanice, Dimitrie Brândză (1846-1895).

La inițiativa Dr. Carol Davila, cu permisiunea Domnitorului Barbu Știrbei, în 1860 s-a înființat prima grădină botanică din oraș, situată pe locul actualei grădini a Palatului Cotroceni, în care s-au cultivat diverse plante medicinale și au fost instruiți elevii Școlii Naționale de Medicină. În 1874, fiind trecută în administrația Facultății de Științe, grădina a fost transferată lângă Palatul Suțu, spațiu amenajat azi ca Piața Universității, perioadă în care director a fost numit Brândză. Până în 1976 acesta a adunat o colecție de peste 3.700 de specii de plante, o parte vii, o parte în herbare.

Apoi grădina a fost mutată în actuala locație (1884). Până în 1891s-a plantat diversitatea mare de plante, s-a creat Colina Coniferelor, cu exemplare din România și din alte țări, exemplu chiparosul, originar din America de Nord, pe care s-a creat o cascadă artificială, ce se varsă într-un mic lac cu nuferi, populat cu broaște țestoase, pești și păsări de baltă, s-au construit serele și clădirea Institutului Botanic. Amenajările de abia terminate, în 1892 grădina a fost afectată de o mare inundație. Reamenajată, în timpul Primului Război Mondial a fost folosită de trupele germane. Intrând în administrația Primăriei Municipiului București, în perioada 1930-1935 grădina a fost extinsă, s-a amenajat Parcul Universitar, cu Grădina italiană, în centrul căreia s-a creat un bazin cu o fântână arteziană, decorată cu sculptură metalică. În parc s-a construit un restaurant, devenind un loc foarte frecventat.  

În timp în herbar s-au adunat peste 800.000 de planșe, din care doar 200.000 au fost salvate, restul fiind distruse în bombardamentele aliaților din 1944, o dată cu clădirile Insitutului Botanic și Muzeului Botanic, când serele și plantațiile au fost grav avariate. În anii 1960 s-a construit un nou Institut Botanic și în anii 1973-1976 noi sere, în care s-au plasat cca. 3.000 de specii.

Azi grădina acoperă o suprafață de 18,2 hectare din care 17,5 hectare sunt ocupate expoziția în aer liber, 3.800 metri pătrați de sere și restul de Muzeul Botanic, Facultatea de Biologie și clădiri administrative. Expoziția în aer liber a fost împărțită în 12 sectoare, sectorul decorativ, amenajat în anii 1955-1956 cu cca. de 500 de soiuri de plante-copaci, arbuști, flori, fiind situat lângă intrare.

Sectorul plantelor rare, înființat în 1962, conservă plante autohtone ca ghimpele, bujorul de stepă. Sectorul plante mediteraneene conține 150 de specii, unele dintre ele existând și în flora din Dobrogea, Oltenia și Banat, cum ar fi  levănțica.Lângă el se întinde Sectorul Flora Dobrogei, cu 60 de plante adaptate la condițiile zonei de stepă. Alte sectoare sunt Grădina italiană, Iridarium cu cca. 80 de soiuri de iriși, Rosarium, întins pe 1 hectar, cu 200 soiuri de trandafiri între arbuști și copaci din familia Rosaceae, Grădina Bunicii cu plantele cultivate în grădinile tradiționale românești, flori,  plante medicinale și aromatice, pomi fructiferi, Grădina Istorică cu specii de plante consumate în Europa de-a lungul timpului, unele înlocuite cu plantele aduse din America, Grădina cu Remedii, lângă Serele de Expoziție, cu specii utilizate în tratamentele populare sau în realizarea produselor farmaceutice. 

În centrul grădinii, întins pe 9.000 metri pătrați, se află un lac, cu o insulă în mijloc, care poate fi accesată pe un pod metalic. Pe ea sunt cultivate specii de plante iubitoare de apă.

Sera Veche a fost construită în anii 1889-1891, pe o suprafață de 760 metri pătrați.

Avariată în cele Două Războaie Mondiale, a fost refăcută, în ea fiind cultivate plante tropicale și subtropicale, mediteraneene, suculentele, etc., putând fi vizitată până în 1976, când a fost închisă.

Unul dintre pavilioanele ei a fost reabilitat în 2011 și este folosit pentru multiplicarea plantelor necesare grădinii, a plantelor pentru studiul studenților, întreținerea colecțiilor existente, etc., o parte fiind amenajată ca o pădure exotică. În apropiere există și o seră de producție semi-îngropată.

Noile sere au fost construite în perioada 1973-1976, pe o suprafață de 2.500 metri pătrați și amenajate cu cca. 3.000 de specii provenite din România, Africa, India, Indonezia, America de Sud, grupate în 8 compartimente cu palmieri, bananieri, ficuși, citrice, plante carnivore, bromelii, orhidee, cactuși, plante suculente, etc.

În compartimentul plantelor acvatice tropicale se află un bazin central cu o colecție de nuferi tropicali și plate acvatice, în colțurile lui 3 exemplare de mangrove și în jurul lui plante aromatice condimentare, între care și ghimbirul.

Compartimentul ferigilor tropicale grupează specii de plante fără flori, cultivate ca plante ornamentale și uneori alimentare.

În 1882 Dimitrie Brândză a înființat primul Muzeu Botanic din București, cu herbarul personal și colecții aduse de la Iași, pe care le-a etalat în Palatul Universității. După 2 ani muzeul a fost distrus de un incendiu și a fost reamenajat în actuala grădină, în Institutul Botanic din zona Colinei Coniferelor. Clădirea a fost distrusă în bombardamentele din 1944 și exponatele salvate au fost păstrate în fostul restaurant, până la construirea noului Institut Botanic (1960), când au fost expuse în 2 săli din clădirea administrației, împreună cu picturile Angelinei Santocono, muzeul fiind accesibil doar cadrelor și studenților Facultății de Biologie.

În 1974 muzeul a fost mutat în actuala locație, o clădire din apropierea intrării în grădină, construită în 1895,  în stil brâncovenesc. Fiind avariată de cutremurul din 1977, clădirea a fost refăcută și extinsă.

În cele 17 săli azi sunt expuse peste 5.000 de specii de plante și 1.000 de specii exotice. Colecțiile de vederi, timbre, schițe în creion, arată amenajările consecutive ale grădinii.

Sunt prezentate plantele și animalele care trăiesc în etajul alpin, în peșteri, păduri, la câmpie, vegetația acvatică, atât prin ilustrații, cât și prin materiale conservate, animale împăiate și diorame.

Cea mai mare sală e dedicată plantelor ornamentale cultivate, lângă care se află și câteva animale împăiate. În vitrine sunt expuse obiecte din material vegetal aduse din Indonezia și o colecție de nuci de cocos.

În alte săli se pot vedea aparatura folosită în cercetare, lucrări științifice, diplome ale naturaliștilor și premii obținute de Grădina Botanică la diferite concursuri.

Azi în Institutul Botanic se află herbarul cu cca. 520.000 specimene de ferigi, alge, fungi, etc. și preparate microscopice cu probe de polen, care nu poate fi vizitat.

Citește și București- Muzeul Căilor Ferate Române

Săliște și Sibiel, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Excursia de 7 zile prin țară se apropia de sfârșit. Ultima noapte am petrecut-o în satul Sibiel, din județul Sibiu, situat la poalele munținlor Cibinului, unul din cele 9 sate aparținătoare administrativ de orașul Săcele.  

Pensiunea Sandra

A doua zi urma să vizitez orașul Săliște, apoi să  rulez cei cca. 250 kilometri până acasă,  la Arad.

Cum nu se înserase încă, după ce m-am cazat, am ieșit să mă plimb pe străduțele înguste, mărginite de casele săsești, construite în secolele XVIII-XIX.

Dorind să văd măcar exteriorul  bisericii, din 1924 declarată  monument istoric, am traversat râul Sibiel și m-am îndreptat spre centrul satului.

În secolul XVI la 5 kilometri de sat, în localitatea Chilii, a existat o mânăstire, în cadrul căreia funcționa o școală, folosite de locuitorii zonei. În secolul XVIII acestea au fost desființate și localnicii din Sibiel au construit Biserica „Sf. Treime” (1765), atunci greco-catolică, clădire din bolovani de piatră, legați cu cărămidă și mortar, al cărei interior a fost pictat în frescă (1774-1775). În decursul timpului pictura a fost acoperită cu var, dar în perioada 1965-1969 a fost restaurată. Azi biserica servește cultul ortodox.

În apropierea satului, pe dealul Cetate, se află ruinele Cetății Salgo, menționată documentar din 1383, la care,  din păcate, nu mai aveam timp să urc.

A doua zi, ultima din acea excursie, am parcurs 5 kilometri nord-vest, până în Săliște, din 2003 declarat oraș.

Judecătoria Săliște

Pe vremuri, sat de munte, ocupația de bază a locuitorilor era creșterea și păstoritul oilor. În timp s-a dezvoltat și comerțul, în sat ținându-se târguri, la care veneau comercianți din Transilvania, Oltenia și Muntenia, în secolul XIX devenit foarte cunoscut mai ales pentru produsele alimentare (lapte, brânză, etc.) și lâna toarsă.

Majoritatea români, ortodocși, în perioada 1761-1785 au construit Biserica  Ortodoxă  „Înălțarea Domnului”,  azi numită și Biserica Mare. I  s-a adăugat și hramul „Sf. Mc. Oprea”, după sălișteanul care, împreună cu câțiva locuitori ai zonei, au mers la Viena,  pentru a cere Împărătesei Maria Teresa toleranţă pentru religia ortodoxă, dar nu au reușit. Au fost întemnițați, torturați și în cele din urmă au decedat.

Clădirea în stil bizantin, cu turnul clopotniță și acoperișul după modelul bisericilor săsești, prezintă la exterior casete și o friză superioară cu ocnițe, toate decorate cu picturi ce prezintă personaje și scene biblice.

E compusă din pronaos, naos și altar, care au fost pictate în frescă (1784-1791), din picturile vechi păstrându-se până azi doar cele din cupola pronaosului.

Cupolele naosului și pronaosului sunt despărțite prin arcade largi, de susținere.

Iconostasul, din lemn aurit, e decorat cu picturi prezentând personaje biblice.

Deasupra pronaosului se află un spațiu asemănător celui pentru orgă și cor din bisericile catolice, al cărui tavan e susținut de 4 șiruri de stâlpi din lemn.

Biserica și pictura interioară au fost restaurate în anii 1974-1976.

Lângă biserică se află Liceul Tehnologic „Ioan Lupaș”, cu clase I-XII, în care urmează cursurile elevi din Săliște și din toate satele și comunele din Mărginimea Sibiului. Prima școală din Săliște a fost atestată documentar din 1616, dar tradiția locală spune că a fost mult mai veche.Inițial a funcționat pe lângă biserică. Numărul elevilor crescând, s-au închiriat 5 case, folosite până în 1821, când din fondurile bisericii și donațiile populației s-a construit prima școală, în care au predat 2 învățători. În 1865 Mitropolia Românilor din Transilvania și Ungaria a recunoscut-o ca școală capitală normală, cu 4 clase, care a primit dreptul de a elibera diplome. Părinții copiilor plăteau o taxă (didactru), folosită pentru salariile învățătorilor. În timp școala s-a extins, s-au construit noi corpuri (1926, 2008), azi având săli spațioase și o remarcabilă sală festivă, construită în 1903, decorată asemănător sălilor de spectacole vieneze.

În Săliște s-au născut multe personalități, între care membrii ai Academiei Române Ioan Lupaș (1880-1967), istoric și om politic, Axente Banciu (1875-1959), profesor și publicist, Dumitru Roșca (1895-1980), filozof și traducător, Episcopul Dionisie Romano (1806-1873), cărturar și traducător, etc., ale căror busturi au fost plasate în parcul amenajat pe marginea râului, zonă numită Aleea Personalităților.

Azi în oraș funcționează 3 muzee: Muzeul Culturii Săliștene, Muzeul Protopopiatului Ortodox şi Muzeul Silviculturii.

Pe cealaltă parte a râului Pârâul Negru, numit și râul Săliște, se află Primăria Săliște, cea mai impozantă clădire din oraș.

Am părăsit centrul orașului și, urmând o străduță îngustă, după 5 minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (Brata), construită în perioada 1874-1881, în stil neogotic.

M-am întors și cu mașina m-am îndreptat spre cimitirul de la marginea orașului, unde se află o altă biserică veche, azi pe lista monumentelor istorice. Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Grui a fost ctitorită de familia Cîndea (1742), când s-au ridicat nava și absida actualei biserici.

Turnul clopotniță a fost adăugat abia în 1816.

În perioada 1787-1790 interiorul a fost pictat în frescă, picturi azi dispărute, în timp fiind acoperite cu var.  S-au păstrat doar friza și picturile din nișele duble, situate la exterior, în partea inferioară, realizate în 1812, an inscripționat, împreună cu numele pictorilor, în partea de nord a absidei.

Mânăstirea Crasna și Mânăstirea Cheia, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Mânăstirea Crasna se află în zona central-nordică a județului Prahova, pe teritoriul satului Chiulești, într-o pădure de la poalele munților Ursoaia.

Pentru a ajunge la ea, am depășit satul, am traversat câteva dealuri, pe un drum neasfaltat și am parcat în apropierea râului Crasna.  

Până la mânăstire, situată pe platoul unui deal, am urcat pe niște alei, amenajate cu trepte.

Se presupune că la începutul secolului XVIII pe acel loc s-au așezat câțiva călugări, care au construit Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena”, câteva chilii și au format un schit, prima dată atestat într-un act de donație din 1745.

În timpul atacurilor turcești (1821) în satul Băjenari s-au refugiat mulți oameni din zonă și proprietarul moșiei, postelnicul Dinu Constantin Potlogea, a construit pentru ei actuala biserică din zid (1824-1828), prevăzută cu o singură turlă, situată deasupra naosului. Pridvorul închis, situat mai jos decât restul construcției, probabil a fost adăugat ulterior.

Pronaosul e despărțit de naos prin 4 coloane, ce susțin arcada boltei.

Catapeteasma din lemn sculptat, acoperit cu foiță de aur, a fost lucrată la Viena.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1832-1834, prezentând personaje și scene biblice.

Ulterior a fost ridicată clopotnița, azi prevăzută cu un gang pictat, prin care se accesează mânăstirea.

Potlogea călugărindu-se, cu acordul Episcopului Buzăului, în jurul bisericii a construit  chilii din lemn, în care a adus călugări de la Mânăstirile Cheia și Ciolanu și a reînființat schitul (1829), devenind starețul lui, căruia și-a donat moșia. Ulterior singurul său fiu, devenind văduv, s-a călugărit și a donat și el schitului moșia sa. A înființat o școală cu internat, folosit de copiii din satele vecine.

După secularizarea averilor mânăstirești (1864), schitul a fost părăsit, în el rămânând doar 2-3 călugări, care l-au arondat Mânăstirii Cheia, când a fost numit Schitul Crasna. În timp rămânând un singur călugăr, în 1920 schitul a fost jefuit de ocnașii de la Slănic. Deși sub comuniști, stareții Nicodim, Ghedeon și Galaction au început să-l refacă (1964), adăugându-se și un aghiasmatar.

În anul 1983 biserica a fost renovată și în 1991 interiorul repictat.

După evenimentele din 1989, s-a ridicat o nouă biserică, din cărămidă și beton, acoperită cu tablă, cu 3 turle, una deasupra naosului și două laterale, deasupra pridvorului, mărginit de coloane care susțin arcade.

Pronaosul este despărțit de naos printr-o arcadă. Catapeteasma, din lemn sculptat, e decorată cu personaje biblice.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.

Lateral de cele două biserici s-a construit Monumentul Eroilor, lângă el două clădiri din cărămidă și piatră, una cu 2 etaje pentru chilii și una cu un etaj pentru oaspeți. Din anul 2001 schitul a fost transformat în mânăstire, la care se desfășoară numeroase pelerinaje.

M-am întors la mașină, apoi în sat, de unde m-am îndreptat spre Homorâciu, unde am intrat pe drumul principal, pe care l-am urmat spre nord, în total 36 kilometri,  până la Mânăstirea Cheia, situată pe valea Teleajănului, la poalele Munților Ciucaș, pe vremuri zonă de frontieră între Țara Românească (Valahia) și Transilvania. Povestea ei  mi se pare destul de tristă, fiind ruinată și refăcută de mai multe ori. 

În 1770 a existat prima Biserică de lemn „Sf. Nicolae”. Fiind distrusă de turci (1777), în jurul anului 1820 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Treime”, în jurul ei câteva chilii și s-a format Schitul Cheia.

La rândul ei a fost distrusă de un incendiu, din ea fiind salvate doar ușile împărătești, câteva strane, sigiliul gravat cu textul „Schitul Cheia, 1832”, sfeșnice, un antimis și cca. 13 volume, donate schitului de oierii din apropiere.  

În perioada 1835-1839 s-a construit actuala biserică din zid, în stil muntenesc, cu 3 turle și după 1844 s-au ridicat trei corpuri de chilii din zid.

De la Viena s-a adus iconostasul, în stil baroc, din lemn sculptat, aurit. Apoi interiorul a fost pictat de un reprezentant al școlii de pictură de la Buzău.

Dorindu-se ca mânăstirea să fie transformată în cazarmă de grăniceri, Ministerul Cultelor a mutat călugării la Vărzărești (1864). Mitropolia a salvat-o, dar prea târziu. În ea rămânând puțini călugări, aceștia au construit clopotnița, o casă țărănească (1902), dar nemaiavând fonduri, treptat mânăstirea s-a deteriorat. Fiind numit stareț (1909-1934), Grigorie Munteanu-Georgescu a reparat-o, a decorat interiorul bisericii, icoanele împărătești fiind îmbrăcate în argint de argintarul Lazăr din Ploiești (1911-1912).

Pentru oficierea slujbelor în timpul iernii, în perioada 1919-1927 s-a construit Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”.

În timpul Primului Război Mondial trupele germane, retrăgându-se,  s-au cantonat la Cheia, au jefuit și distrus clădirile mânăstirii. După război incinta a fost reparată și în 1934 clopotnița refăcută după modelul original. Prin legea din 1939, i s-au atribuit 20 de hectare de pădure și, în sfârșit, mânăstirea a prosperat.

Sub regimul comunist numărul călugărilor a scăzut, în anii 1960 existând în jur de 20, majoritatea bătrâni. Patriarhia Română i-a transferat la Mânăstirea Dealu, a restaurat și modernizat ansamblul mânăstirii și l-a transformat în casă de odihnă pentru preoții și funcționarii bisericești  (1962-1965).

În marele cutremur din 1977 clădirile au fost avariate, ulterior refăcute, consolidate, din 1980 ocupate din nou de călugări și a redevenit mânăstire. Până în 1988 pictura interiorului bisericii a fost restaurată.

Acesta a fost untimul obiectiv vizitat în județul Prahova, pe care l-am părăsit, continuând drumul spre nord, prin județul Brașov. După 31 kilometri m-am oprit pentru câteva minute la Lacul de acumulare Săcele, întins pe 148 hectare, realizat pe râul Târlung, prin construirea unul baraj de 45 m înălțime și 709 m lungime (1971-1975). După supraînălțarea digului (2020), capacitatea lacului a crescut la cca. 28 milioane metri cubi. Este folosit pentru crearea de energie electrică și alimetarea cu apă a zonelor înconjurătoare. Cu aprobarea paznicului, care văzându-mă s-a și ivit în zonă, am fotografiat lacul și mi-am continuat drumul, spre județul Sibiu, unde urma să mă cazez.

Stațiunea Slănic, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Stațiunea balneoclimaterică Slănic este situată în partea central-nordică a județului Prahova, pe valea pârâului Slănic, în Subcarpaţii de Curbură, zonă bogată în zăcăminte de sare, după care a primit și numele, în limba slavonă slanu însemnând sărat și Slaniku târg de sare.

Fiind într-o excursie prin țară, îmi rezervasem cazarea la un hotel din centrul stațiunii, urmând ca a doua zi să vizitez Ocna de sare Slănic, apoi să continui drumul de întoarcere spre casă, la Arad.  

Hotel Teju

Din păcate am aflat că intrarea la ocnă se face începând cu ora 9 dimineața și cei care nu au rezervare formează o coadă imensă la bilete, încă cu câteva ore înainte de deschidere. Dezamăgită (mai ales pentru ocnă mă oprisem acolo), după ce am luat masa pe terasa hotelului (altele nu am mai văzut în centrul stațiunii),am pornit să cutreier prin stațiune.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1532, ca sat de moșneni, a căror ocupație de bază era extragerea sării. Dorind să înființeze o mină (ocnă), în 1685 Spătarul Mihail Cantacuzino a cumpărat moșia Slănic, act în care sunt menționate și vechile ocne de la Teișani, de mică adâncime, situate la 5 kilometri de Slănic. Prima exploatare s-a deschis pe Valea Verde (1688), urmată de cea de la Baia Baciului  (1689-1691), apoi spătarul a donat moșia și ocnele Mânăstirii Colțea din București (1713).

În decursul timpului, intrând în proprietatea statului, s-au amenajat Ocna din Vale (1819-1865), Ocna din Deal (1838-1865), Mina Carol (1881), care a funcționat până în 1935, simultan cu mina Mihai (23 August), deschisă în 1912. A început exploatarea de mare adâncime, sub minele Carol și Mihai fiind creată mina Unirea, care a funcționat până în 1970, apoi în mina Victoria și din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din zona de sud-est a zăcământului de sare din Slănic. 

Azi în stațiune se află mai multe lacuri saline, cu fundul acoperit de nămol cu proprietăți terapeutice. Trei dintre ele,  Lacul Miresei (1.300 metri pătrați), Baia Porcilor (1.500 metri pătrați) și Baia Baciului  (6.100 metri pătrați), sunt încorporate într-un complex, amenajat ca ștrand, care „bineînțeles” că la ora 18 era închis, doar era august, în plin sezon estival…

Baia Baciului

Am luat viteză spre Muzeul Sării Slănic, sperând ca măcar pe acela să-l pot vizita. Am avut noroc cu o doamnă, care tocmai îl închidea. Amabilă, mi-a oferit un scurt timp, cât dânsa își încheia actele zilei.

Muzeul funcționează într-o casă din secolul XVIII, azi pe lista monumentelor istorice, numită atunci Casa Cămărăștiei. După ce a fost restaurată, interiorul a fost amenajat și în 2003 muzeul deschis spre vizitare.

În muzeu sunt expuse documente, planșe geologice, cristale de sare.

Folosind  manechine, unelte și utilaje, s-au reconstituit unele din fazele prelucrării sării la Slănic.

De asemenea sunt descrise flora și fauna din zonă.

Într-una din încăperile de la etaj a fost reconstituit biroul cămărașului, cea mai importantă persoană din administrația ocnei, numită direct de domnitorul țării, care angaja muncitorii și era responsabil de extracția și vânzarea sării. Cel mai renumit cămăraș a fost boierul grec Biv-vel- Clucer  Ion Hagi Moscu, numit în 1791 de Domnitorul Mihai Șuțu, revenit pe tron după pacea de la Șistov, când turcii și austriecii au părăsit Țările Române. Moscu și-a menținut funcția până în 1814.  

Din 1793 devenit domnitor, Alexandru Moruzi i-a arendat  Ocna Slănic, cu condiția să ridice o biserică pentru funcționarii și lucrătorii salinei și să suporte întreținerea ei.

În perioada 1797-1800 Moscu a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, fapt atestat de pisania, scrisă cu litere chirilice, de pe placa de piatră postată deasupra ușilor altarului, în care  primii slujitori au fost călugări greci, ale căror morminte sunt situate în pridvorul bisericii.

Clădirea în stil bizantin, azi monument istoric, a fost creată din cărămidă arsă, acoperită cu șiță și interiorul pictat în frescă.

În acel timp localnicii foloseau Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, din cimitir. Fiind demolată, din 1893 au primit aprobarea de a folosi Biserica Sf. Trei Ierarhi”.

După decesul ultimului preot plătit de salină, din 1898 în biserică a slujit preotul fostei Biserici „Sf. Gheorghe”, când la altar slujba se ținea în grecește, la strană și în limba română.

Biserica a fost restaurată între anii 1928-1929, sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, când s-a consolidat clădirea, s-au construit bolțile din beton armat, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, s-au înlocuit turla clopotelor și ușile de la intrare.

În perioada 1958-1961 picturile care s-a păstrat în pridvor, pe catapeteasmă și cele 2 icoane cu Maica Domnului situate la exterior, în dreptul ferestrei altarului, au fost restaurate.

Pereții goi, cca. 600 metri pătrați, au fost pictați.

De la biserică m-am întors în centrul orașului, unde în 1948 a fost postat Monumentul Eroilor, un soldat cu pușca în mâini, în poziție de atac și o femeie cu mâinile ridicate, ținând coroana și drapelul, situate pe un soclu, pe care sunt postate două plăci, una  amintind eroii și una cu o scenă din război.

De acolo am urmat artera centrală, pe lângă Gara Slănic și hotelul în care mă cazasem.

În nici 5 minute am ajuns la Primăria veche Slănic, construită la începutul secolului XX , o dată cu Judecătoria, Banca „Comoara,  prima bancă populară din oraș, o școală de fete și una de băieți, perioadă în care  Maiorul Niță Nedelcovici, participant la Războiul de Independență (1877-1878), decorat cu Steaua României, a fost numit primarul orașului (1903-1911).

În timpul Răscoalei de la 1907 primarul s-a alăturat demonstrației muncitorilor salinei și țăranilor, din fața administrației. În amintirea lui, în curtea Primăriei vechi, a fost postată  statuia Maior Niță Nedelcovici.

Lângă Primăria veche se află un parc, amenajat în aceeași perioadă, azi întins pe cca. 4.000 metri pătrați, din 2010 numit Parcul Maior Niță Nedelcovici.

Plimbându-mă pe alei, am trecut pe lângă Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, o placă inscripționată cu numele eroilor din Slănic, surmontată de o cruce.

De la parc, trecând râul Slănic, se ajunge la Baia Verde, amenajată ca ștrand cu taxă, pe care nu am putut-o vedea, și ea fiind închisă. De asemenea în stațiune mai există și Baia Roșie, pe care nici măcar nu am mai căutat-o. M-am întors la hotel, urmând ca a doua zi să părăsesc stațiunea. Nu doream să pierd timpul la cozi interminabile, ocna urmând să o vizitez în altă excursie, când voi lua bilet din timp.

Citește și Mânăstirea Crasna și Mânăstirea Cheia, jud. Prahova

Mânăstirea Zamfira și Mânăstirea Mălăiești, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Mânăstirea Zamfira „Înălțarea Domnului; Sf. Ierarh Nifon” se află la 18 kilometri nord de Ploiești, județul Prahova. Este situată pe teritoriul comunei Lipănești, în apropierea satului Zamfira.

La inițiativa Zamfirei Apostoli, văduva bogatului comerciant Manoil (Mano) Apostoli, pe acel loc a început construirea unei biserici. Zamfira decedând, biserica a fost terminată de nora ei Smaranda,  nepoata Voievodului Șerban Cantacuzino (1743), care a donat terenurile înconjurătoare și din 1776 s-a format un schit de călugări, atestat de un document în care apare Dionisie, stareț al schitului, după moartea ei subordonat Episcopiei Târgoviște.

Un secol mai târziu, călugării au plecat și schitul a fost ocupat de maici, când a fost transferat Mânăstirii Câmpulung, ce aparținea de Mitropolia București (1832).

Biserica și chiliile au fost în timp deteriorate de cutremure.

Devenit mitropolit (1850-1875), Nifor a vizitat schiturile și mânăstirile subordonate. Ajungând la Schitul Zamfira, găsind biserica ruinată, până în 1860 a construit actuala biserică, al cărei interior a fost pictat de Nicolae Grigorescu (1856-1857), o clopotniță, a refăcut chiliile și vechea Biserică „Sf. Treime”, azi situată în cimitirul adiacent mânăstirii.

Fiind zonă seismică,  cele mai importante cutremure având loc în anii 1940 și 1977, clădirile au fost avariate. În perioada 1977-1982 s-au efectuat lucrări de reparații majore, când s-a repictat și interiorul bisericii, în stil neo-bizantin.

Azi biserica prezintă o turlă înaltă, octogonală, un pridvor deschis, mărginit de 4 coloane, ce susțin un fronton triunghiular, pronaos, despărțit de naos prin 2 stâlpi cu arcade și altarul principal, cu catapeteasma aurită, decorată cu numeroase picturi prezentând sfinți și scene biblice.

La 6 kilometri nord de mânăstire, pe teritoriu comunei Dumbrăvești, lângă satul Mălăiești, arheologii au descoperit urmele unui castru roman- monezi, ceramică, arme, etc. Tradiția spune că în secolul XVII acolo se întindea pădurea Mălăiești, unde exista un schit de călugări, subordonat Mânăstirii Vâlcănești, condus de călugărul Vlad.

Pe locul lui azi se află  Mânăstirea Mălăiești „Sf. Antonie Cel Mare”,  mânăstire de călugări, ctitorită de. Ieromonahul Antonie Lita, de la Mânăstirea Crasna, jud. Prahova, care a visat că pe acel loc trebuia să construiască o biserică. Astfel s-a deplasat la Mălăiești, împreună cu câțiva călugări și pe 2 hectare de teren arabil și 1 hectar de pădure, donate de ploieșteanul Guiu Ioan, au înființat mânăstirea. Din anul 1995 a început  construcția  bisericii, perioadă în care slujbele s-au oficiat într-o încăpere, amenajată în acel scop.

Antonie fiind trimis să înființeze altă mânăstire, în locul lui a fost numit stareț călugărul Lazăr Nan, de la Mănăstirea Runc, din Arhiepiscopia Iaşi, sub care s-au ridicat aghiazmatarul, corpul de chilii  și în sudul bisericii clopotnița, cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

Biserica „Sf. Antonie Cel Mare, Sf. Mc. Fanurie, Nasterea Sf. Ioan Botezătorul ” a fost terminată. Prezintă un pridvor închis, deasupra naosului  o turlă mare, octogonală și două mai mici, deasupra pronaosului. Pe ușa de intrare au fost reprezentați sfinții ocrotitori și Sf. Vasile Cel Mare.

Până în 2004 interiorul a fost pictat în ulei, prezentând personaje și scene biblice. Pe peretele vestic al pronaosului au fost create portretele celor 2 ctitori – Vasile Cucu din București, Traian Blebea din Boldești, jud. Prahova, ale Patriarhului Teoctist și al Preasfințitului Teodosie Snagoveanul.

Citește și Stațiunea Slănic, jud. Prahova

Parcul Memorial „Constantin Stere”- Bucov, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Traversând județul Prahova, am ajuns în apropierea orașului Ploiești, unde am oprit pentru a vizita Parcul Memorial „Constantin Stere”, întins pe teritoriul administrativ al comunei Bucov, pe malul stâng al râului Teleajăn. La începutul secolului XX aparținea domeniului familiei Ionescu-Quintus, întins pe 1.000 de hectare, cu păduri, terenuri agricole, bălți, 3 mori de apă, o cărămidărie și o fabrică de spirt. După Primul Război Mondial, prin reforma agrară, o mare parte a fost preluată de stat.

A fost numit după Constantin Stere, scriitor, jurist și om politic  născut în Basarabia, luptător împotriva ideilor țariste. Dorind eliberarea Basarabiei și unirea ei cu Românis, a fost surghiunit. În 1892 s-a stabilit la Ploiești unde s-a împrietenit cu scriitorul evreu  C-tin Dobrogeanu-Gherea, autor al programului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, alături de care s-a implicat în viața politică, susținându-și în continuare  ideile.  S-a căsătorit cu Aneta Radovici, descendenta familiei Ionescu-Quintus, moștenitoarea domeniului, cu care a avut un fiu, Ion Stere. În 1930, retrăgându-se din viața politică, s-a stabilit la Conacul de la Bucov, unde 6 ani mai târziu a decedat.

Moșia a fost moștenită de fiul lor. Preluând ideile revoluționare, acesta s-a înrolat voluntar și a luptat pe frontul de est, pentru eliberarea Basarabiei. Postbelic s-a stabilit la Paris, perioadă în care comuniștii au etatizat moșia, apoi s-a mutat în S.U.A., revenind în țară doar după 1990, când și-a vizitat fostul domeniu.

Prin legea retrocedărilor, după lungi procese (10 ani), conacul și doar 50 hectare au intrat în posesia soției sale Suzana, care le-a donat Fundației „Constatin Stere”, înființată de ea în 2002. Fundația a încheiat un contract cu Consiliul Județean Prahova și cu implicarea Primăriei Bucov, Primăriei Ploiești, a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, fostul conac a fost amenajat ca Muzeu Memorial „Constantin Stere”. Pe teritoriul fostei moșii s-au amenajat alei, un lac de agrement, terase, locuri de joacă, etc. și Grădina Zoologică, cu peste 50 specii, întinsă pe 16 hectare.

Central a fost creată „Aleea Scriitorilor”, mărginită de busturile unor scriitori renumiți- Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Octavian Goga, George Topârceanu, Alexie Mateevici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Pantelimon Halippa, Garabet Ibrăileanu, etc.

Începând cu anul 2018, în continuarea ei s-au postat 14 busturi ale regilor și unora dintre politicienii implicați în făurirea Marii Uniri din 1918- Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Ioan Popescu (Sanitarul), General Gh. Mărdărescu, Nicolae Titulescu, Vasile Goldiș, Episcopul de Cluj-Gherla Iuliu Hossu, ministrul pentru Basarabia în 4 guverne Daniel Giugureanu, Miron Cristea, Al. Marghiloman, Iuliu Maniu, Ion I.C.Brătianu, etc.,  ultimele două busturi, ale Mareșalilor Al. Averescu și C-tin Prezan, fiind postate în 2023, porțiunea fiind numită “Aleea Unirii”.

În capătul ei tronează Ansamblul sculptural „Armonia Unirii”, cu bustul lui Constantin Stere și drapelul României, înălțat spre cer, fluturând liber.

Citește și Mânăstirea Zamfira și Mânăstirea Mălăiești, jud. Prahova

Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, jud. Prahova

Publicat pe de
1

În drumul meu prin județul Prahova, după ce am vizitat orașul Urlați, am rulat 4 kilometri spre vest, până în satul Jercălăi, unul din cele 16 sate ce aparțin administrativ de oraș, la Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, în cadrul căreia există o veche Biserică de lemn, înscrisă pe lista monumentelor de arhitectură.  

Biserica de lemn „Sf. Ar. Mihail și Gavriil” fost construită în 1731 în satul Luieriu, județul Mureș, an inscripționat la intrarea în biserică. Ridicându-și o nouă biserică din zid, biserica de lemn a fost demontată și mutată la Toplița, jud. Mureș (1928). Fiind remarcată de Regina Maria, în una din vizitele prin țară, i-a fost donată și în 1932 mutată în apropierea Castelului Bran, reședință a familiei regale, unde a primit hramul „Sf. Maria”. În 1948, sub  regimul comunist, familia regală a fost alungată din țară și castelul preluat de stat, 10 ani mai târziu transformat în muzeu. Nefiind folosită, biserica s-a deteriorat  treptat și în 1956 Patriarhul Justinian a mutat-o în actuala locație, la Schitul Cricov, jud. Prahova, biserica de acolo, veche din secolul XIV,  fiind ruinată, unde a reprimit și primul hram: Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Maria”.  

Prezintă o turlă înaltă, cu rol de clopotniță, un pridvor deschis, susținut de stâlpi din lemn și pe partea sudică o prispă, acoperită de o streașină largă.

E structurată în pronaos, naos și altar, primele despărțite printr-un grilaj de lemn.

Pisania din naos precizează că pictura interioară  e formată din 2 straturi. Stratul inițial (1731), pictură în tempera, s-a păstrat pe boltă și catapeteasmă.

Al doilea strat, pictură în ulei, realizată în 1838, s-a păstrat pe zidurile laterale.

După cutremurele din 1977 și 1986 vârful turlei și acoperișul au fost refăcute și picturile restaurate.

Treptat s-au construit clădiri pentru chilii, sala de mese (trapeza), bucătăria, anexe și începând cu anul 2006 noua Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”; „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul”, de zid, schitul devenind mânăstire.

În biserică sunt păstrate Sfintele Moaște ale pruncilor ucişi de Irod la Bethleem, ale Sf. Ierarh Nicolae, ale Sf. Mc. Teopempt şi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aduse de Patriarhul Justinian de la Ierusalim.

În perioada 2018-2021 Biserica de lemn a fost consolidată și pictura interioară restaurată.

Citește și Parcul Memorial „Constantin Stere”- Bucov, jud. Prahova

Orașele Mizil și Urlați, jud. Prahova

Publicat pe de
1

Orașul Mizil este situat în estul județului Prahova, pe malurile râului Ghighiu, regiune locuită din vremuri străvechi, arheologii descoperind în apropierea orașului necropole din paleolitic, neolitic (culturile Criș, Dudești, Boian, Precucuteni, Gumelnița), Epoca Bronzului (culturile Tei, Monteoru, Coslogeni) și Epoca Fierului (culturile Halstatt, Latène). Prima menționare a localității, atunci numită Eșteu, apare în castastifele Brașovului din 1529. În 1591, sub Voievodul Ștefan Surdul, regiunea a fost deținută de Doamna Neaga și călugărița Elisafta. Din 1602 moșiile au fost vândute Domnitorului Antonie din Popești, acesta devenind proprietarul localității.

Primăria Mizil

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) s-a înființat un târg anual. Pentru comercianții veniți din alte zone, pe drumul Mizil-Ploiești s-a construit casa poștei (menzilhana), unde aveau loc numeroase tranzacții. Devenind foarte cunoscută, treptat localitatea a fost numită după ea Menzil, nume transformat ulterior în actualul Mizil.

Încă din 1790 exista o biserică, înlocuită în 1865 cu Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire din  cărămidă, pe temelie de piatră, cu 3 turle, al cărei interior a fost pictat în ulei.

În fața ei s-a ridicat turnul-clopotniță patrulater, de 14 metri înălțime, acoperit de o cupolă cu 5 turnuri, unul central și 4 pe colțuri, prevăzut cu un gang, pentru accesul la biserică.

În cutremurul din 1940 biserica a fost grav avariată. Pentru a se păstra corpul principal al clădirii , s-au demolat cele 3 turle.

Abia în 1962 au început lucrările de reparații capitale, când pereții au fost consolidați și în locul turlei principale s-a creat o calotă sferică, primind aspectul actual.

În perioada 1966-1967 pictura a fost restaurată.

Ocupațiile de bază ale populației erau agricultura, viticultura și creșterea animalelor. În 1902 s-a înființat o Școală elementară de meserii, apoi un liceu.

Izbucnind Primul Război Mondial, mulți dintre localnici s-au înrolat, renumit pentru vitejia sa fiind Regimentul 72 Infanterie Mizil, din care 1180 au decedat (1916-1917). În memoria lor, în centrul orașului a fost ridicat Monumentul Eroilor (1921), un soclu masiv, având pe fațadă înscrise numele eroilor și pe laterală o placă de bronz înfățișând o scenă de luptă.  Pe el e postat un grup statuar: o femeie în costum popular, ținând stindardul, reprezentând Patria, în fața ei, șezând, un ostaș și o femeie ținând o carte deschisă pe genunchi, reprezentând Istoria. 

În a doua jumătate a secolului XX s-au dezvoltat industria textilă și prelucrarea lemnului . Din 1950 a devenit reședința raionului Mizil, din regiunea Buzău, raion căruia i s-a alipit în 1952 și fostul raion Urlați, din regiunea Prahova, cele două regiuni formând regiunea Ploiești. În 1968, înființându-se județele, Mizilul a fost încadrat în județul Prahova.

În continuare am urmat drumul spre Ploiești, apoi spre nord și după 22 kilometri am intrat în orașul Urlați, jud. Prahova, situat pe valea Cricovului Sărat. De el aparțin administrativ 16 sate, situate pe dealurile înconjurătoare,  unde arheologii au descoperit urme vechi de locuire, cele de pe Dealul Merez, din Valea Urloi,  fiind datate din neolitic și Epoca Bronzului. În zonă a existat și Cetatea Stenota, ale cărei ruine se mai văd și azi, despre care o legendă spune că fiind treptat părăsită, în turnul de observație a rămas doar arcașul Steuriu, care păzea împrejurimile, sperând ca oamenii să se întoarcă. Căutând prin ruinele cetății, a găsit niște corzi de viță-de-vie, pe care le-a plantat în împrejurimi și în timp acestea s-au extins pe dealuri. Tot așteptând, sărmanul arcaș a murit singur, dar nu a fost uitat, oamenii începând să se întoarcă, atrași de frumusețea locului și, cinstindu-l, au început să producă vinul, azi soiuri foarte cunoscute și apreciate.

Se presupune că localnicii coborând spre târg, l-au numit urlătoarea cetății, sau că numele Urlați provine de la termenul maghiar Váralatt însemnând „Subcetate”. Cert este că prima dată a fost atestat într-un document din 1515 prin care Voievodul Neagoe Basarab întărea dreptul de proprietate a Mânăstirii Snagov asupra unor terenuri, între semnatari fiind și boierul Oancea din Urlați. Din 1645 și până la desființarea lui, Urlați a fost reședința județului Săcuieni.

Localitatea era locuită de români, ortodocși, care țineau slujbele în  Biserica Broștenească, situată în cimitir. În timpul Regelui Carol I, pe locul ei, Iancu Urlățeanu a ridicat actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi”„ Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1876-1880), cu 3 turle de 18 metri înălțime, al cărei interior a fost pictat în ulei (1882-1884), azi  situată în centrul orașului. Deteriorată de cutremure, a fost restaurată în anii 1909, 1950, 1979.

Biserica  deținea un spațiu înconjurător, împreună ocupând o suprafață de 5.000 metri pătrați, din care în 1964-1967 o parte a fost  preluată de stat, pentru amenajarea pieței și a parcului orașului, apoi pe altă parte s-au construit blocuri.

Lângă micul parc se află Primăria Urlați, clădire construită în 1929 ca și casă boierească, donată Sfatului Popular în anii 1950, azi mult discutată (2024), dorindu-se demolarea ei. Sper să nu se obțină autorizația.

În fața ei, în mijlocul unui giratoriu, este postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un soclu din piatră pe care e postată statuia unui ostaș, cu mâna stângă sprijinită pe patul puștii și mâna dreaptă ridicată, purtând drapelul, simbol al victoriei, ambele având înălțimea de 5,5 metri. Pe soclu sunt postate plăci din bronz, prezentându-i pe Mihai Viteazul și Ferdinand I, în stânga atacul la baionetă, în dreapta acordarea primului ajutor răniților și pe laterale listele cu numele celor 154 eroi locali.

Pe un deal de la marginea orașului se află Muzeul „Conacul Bellu”, spre care m-am îndreptat și eu. Conacul a fost construit de marele logofăt, baronul Alexandru Bellu (1850 – 1921), înconjurat de un parc întins pe cca. 5 hectare, în care se aflau și acareturile- magazii, grajduri pentru cai, locuințele personalului, etc ., azi dispărute. La intrarea în parc s-a ridicat  un foișor-culă, în care este amenajată expoziția de fotografie a baronului, acesta fiind un colecționar de artă și pionier al fotografiei în România, după fotografiile sale fiind tipărite și cărți poștale.

Clădirea, în stil vechi românesc, cu numeroase elemente arhitectonice împrumutate de la casa țărănească din zona Cricovului Sărat, prezenta subsol și parter supraînălțat, cu 20 de încăperi.

Complexul a fost moștenit de Barbu B. Bellu, ministru al culturii și al justiției în guvernul Barbu Catargiu, care în 1927 l-a donat Academiei Române.

În 1953 conacul a fost amenajat ca Muzeul „Conacul Bellu”, secție a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. În marele cutremur din 1977 fundațiile conacului au cedat. Ulterior refăcut, muzeul s-a reamenajat în 10 încăperi, două fiind Salonul oriental și Salonul japonez, celelalte etalând mobilier din diverse epoci, cărți rare din secolele XVI-XVII, piese de artă și picturi, unele aparținând pictorilor Ștefan Luchian și Theodor Aman și o colecție etnografică cu port popular din zona Cricovului Sărat, covoare, țesături, ceramică, unelte.

În 1971 în subsol a fost amenajată o cramă, în care sunt expuse diverse ustensile folosite în practicarea viticulturii din zona Dealu Mare. Doar presupun că se fac și degustări, crama fiind închisă în acel moment.

Citește și Mânăstirea Sf. Maria- Jercălăi, jud. Prahova