Arhive autor: monica frimu

Comunele Macea și Grăniceri, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Macea din județul Arad a fost atestată documentar din 1380. Ulterior a făcut parte din teritoriul vestic al fostului Comitat al Zărandului.

Sub ocupația otomană a aparținut sangeacului Zărand.

După numeroasele lupte purtate, otomanii au fost alungați (secol XIII), teritoriul a trecut în Imperiul Austro-Ungar și comuna a intrat în posesia familiei Edelspacher.

Câțiva ani mai târziu aceștia au donat-o familiei nobiliare sârbească Csernovics care au reabilitat un conac transformându-l în reședință (1724).

Un secol mai târziu lângă conac a fost construit actualul Castel Csernovics (1820). Trecând în posesia altui nobil, proprietarul a extins castelul cu o aripă în stil francez și a amenajat grădina din jurul lui, azi Grădina Botanică Macea aflată împreună cu castelul în custodia U.V.V.Goldiș Arad.

În localitate a existat o Biserică Ortodoxă de lemn (1700). În locul ei familia Csernovics a ridicat o biserică din zid la care în secolul XVIII i s-a ridicat turnul și a fost pictat interiorul. În Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” s-au păstrat până azi câteva din icoanele vechi. La recondiționarea din 1968 pe unele din cărămizi a fost găsită monograma ctitorilor, familia Csernovics.

Pentru catolicii din comună a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Elisabeta” (1896).

După Tratatul de la Trianon, când teritoriile au fost reîmpărțite administrativ,  granița cu Ungaria a fost fixată la 2 kilometri nord-vest de comună.

După Primul Război Mondial, din 1925 Macea a aparținut de  plasa administrativă Sfânta Ana (Sântana).

Biserica Baptistă

Pe o suprafață de aproximativ 20 hectare, care aparțin administrativ comunei, se află o arie protejată, Rezervația Naturală Arboretul Macea. Ca în multe localități din zona de vest a județului și în Macea există un ștrand cu apă termală.

La 6 kilometri spre nord se află satul Sânmartin, aparținător comunei Macea.

În secolul XVIII populația satului era predominant catolică astfel în 1756 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin”.

În decursul timpului i s-a ridicat turnul și a fost extinsă (1910).

După cel de Al Doilea Război Mondial în sat s-au așezat familii de români ortodocși care s-au încadrat în Parohia Macea (1946). Abia în 1995 a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Ca în toată zona, populația se ocupa preponderent cu agricultura și creșterea animalelor.

Spre nord-vest, aproape de granița cu Ungaria, la 13 kilometri  de la Sânmartin, se află comuna Grăniceri. În acel loc săpăturile arheologice au atestat existența unei așezări încă din epoca bronzului.

Sub stăpânirea habsburgică în comună s-au mutat familii venite din zona Maramureșului (1706-1710). În 1732 toată zona aparținea Prințului de Modena. Comuna, deși locuită de români, era numită Ottlaka.

Pentru aceștia a existat o Biserică Ortodoxă de lemn care la sfârșitul secolului XVIII a fost înlocuită cu una din piatră apoi cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1911).

Un secol mai târziu populația română a crescut prin familii din zona Hălmajului care s-au mutat în comună (1800-1820).

Școala Gimnazială

În a doua jumătate a secolului XIX zona a trecut în proprietatea Ducelui Iosif. În acea perioadă a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

La 7 kilometri sud-est se află satul Șiclău care din anul 1968 aparține administrativ comunei Grăniceri. În perioada când proprietarul zonei era Ducele Iosif (secolul XIX) în sud-vestul localității s-a construit satul nou Cotroceni numit așa de o localnică care a lucrat în București în zona Cotroceni și cu banii adunați acolo și-a construit în noul sat o casă. De asemenea o dată cu construcția Canalului Morii (1843-1845) în Șiclău a fost ridicată o moară. Satul cu populație majoritar română a avut o Biserică Ortodoxă de lemn „Sf. Teodor Tiron” (1755) care fiind deteriorată  a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Schimbarea la Față”.

Citește și Un drum Arad-Gyula

Șofronea și Curtici, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Pentru a vizita localitățile Șofronea și Curtici am ieșit din Arad pe drumul spre Nădlac apoi m-am îndreptat spre nord și după 10 kilometri am ajuns în satul Sânpaul, comuna Șofronea.

Pe lângă Biserica Romano-Catolică (1956) m-am îndreptat spre pescăria situată în afara localității.

La ieșirea din sat am văzut Capela Ortodoxă  „Duminica Tuturor Sfinților”.

Pe un drum neasfaltat am ajuns la cele două bălți pescărie, situate de o parte și de alta a drumului.

Balta1.

Balta 2.

Activitatea era în toi. Pescarii, aliniați de-a lungul bălților, își așteptau cu răbdare „trofeele”.

M-am întors în sat și am rulat 5 kilometri până în comuna Șofronea. Săpăturile arheologice au descoperit că în acea zonă a existat o așezare încă din epoca bronzului și au descoperit monezi din perioada cucerii dacilor de către romani. Cu numele Ketsopron a făcut parte din Domeniul Herczegh (1436-1446) apoi a aparținut lui Iancu de Hunedoara (1454), a fost cucerit în invazia otomană (secol XVI) și a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când zona a fost împărțită în 24 sesii și 8 domenii nobiliare.

În perioada 1743 în localitate s-au așezat grăniceri care și-au preluat și lucrat unele terenuri fără aprobarea comitatului Arad. Satul, un amestec de agricultori și militari, a intrat în posesia familiei Kaszony (1745) apoi a Ducelui de Modena (1752).

Biserica Romano-Catolică (1967)

În 1854 a fost construită calea ferată Lokoshaza-Curtici-Arad, care avea stație și în Șofronea, ceea ce a dus la o dezvoltare mai bună a comunei.

Gara Șofronea

Teritoriul a intrat în proprietatea Baronului Purgly care și-a construit Castelul Purgly (1889) și anexele aferente, înconjurate de un parc întins pe aproximativ 3 hectare.

Lângă castel azi, îngrădit, se află Ștrandul Șofronea, foarte frecventat vara.

La încheierea Primului Război Mondial (1918) moșierul a împroprietărit țăranii cu locuri de case, situație care a atras și plugari din localități învecinate, care s-au mutat acolo, apoi populația a crescut iar prin stabilirea mai multor familii de români din Nădlac (1925), Curtici, Macea și Grăniceri (1932), perioadă în care a fost creată Parohia Ortodoxă Șofronea (1929). Fiind mulți enoriași, cu ajutorul Prefectului Aradului, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1939-1942).

Până în 1972 numărul locuitorilor s-a dublat. Aparținând mai multor religii, pe lângă Bisericile Ortodoxă și Romano-catolică au apărut o Biserică Baptistă și o Casă de Rugăciuni Adventistă de Ziua a 7-a, ultima amenajată în 1989.

Primăria

Părăsind comuna Șofronea, am rulat 9 kilometri spre nord, intrând în Zona Liberă Curtici- Arad, zonă care se întinde pe 90 de hectare, singura zonă liberă amplasată pe un coridor rutier european, în apropierea a patru puncte vamale.

În zona liberă, pe 75 de hectare funcționează peste 100 de firme cu investiții mari. Mai mult ca sigur, aparținând uneia dintre ele, la intrarea în orașul Curtici am văzut suprafețe mari de teren ocupate cu autoturisme.

Orașul Curtici, oraș de tranzit spre Ungaria, în perioada interbelică a purtat numele „Decebal”. Pe locul orașului, prima dată atestate documentar se aflau localitățile Kurtegyhaz (1332) și Kuthos (1399), dar prin săpăturile arheologice s-a datat o așezare din perioada neolitică, a bronzului și fierului, obiectele descoperite aflându-se azi în Muzeul Județean Arad. Pe teritoriul orașului au fost descoperite monede romane republicane (1862) și morminte din secolul IV.

În secolul XV au trecut din proprietar în proprietar. După înfrângerea lui Gheorghe Doja (1514), prin decretele vremii iobagii au fost  legați de glie, dijmele au crescut, și în localitatea Kurtekhaz s-au stabilit țărani refugiați sau mutați forțat din zonele de baștină (1519). În secolul XVI, în funcție de învingătorii bătăliilor purtate, au intrat când în proprietatea turcilor, când a habsburgilor, în final sub dominație habsburgică.

În anii 1751 localitatea era deținută de trei proprietari. În ea s-au mutat și grăniceri care ulterior au emigrat în Ucraina. Pe lângă munca grea din agricultură, iobagilor li s-a îngreunat viața prin construirea Castelului Keszonyi (1769) și a unei biserici.

În castel actual funcționează sediul administrativ al unui Combinat Agro-Industrial lângă care a fost amenajată o mică Grădină Zoologică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1777)

Pentru ortodocși a existat o biserică veche care a fost lovită de trăsnet (1775), refăcută, în timp extinsă, remodelată, interiorul pictat (1950), a devenit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

Lângă biserica distrusă de trăsnet a fost construită o alta mai mică (1778), actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Satul Cutos a fost depopulat treptat, figurând pe hărțile vremii ca pustă (1808-1913), în timp ce dezvoltarea Curticiului a luat avânt și între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de comuna Curtici aparțineau satele Garankurtos, Kiskurtos, NagyKurtos si Kutosul, locuite de români (80%), germani și maghiari și alte etnii. O dată cu darea în funcțiune a căii ferate, în 1921 a fost construită Gara ca Vama Curtici, existentă și azi, lângă care au fost ridicate Atelierele de reparații. În actele vremii (1907-1948) se consemnează exportul de cereale și animale efectuat prin punctul de frontieră Curtici.

Casa de Cultură

Din 1995 Curtici a primit statutul de oraș. Din punct de vedere religios populația este împărțită în mai multe culte.

Casa de rugăciune Adventistă (după 1989)

Biserica Creștină Baptistă „Golgota”

Citește și Comunele Macea și Grăniceri, județul Arad

 

Comunele Sintea Mare și Șepreuș, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Sintea Mare și Șepreuș sunt situate în partea de nord-vest a județului Arad. Pentru a le vizita am parcurs drumul de la Arad spre Oradea, am depășit  Chișineu-Criș de unde m-am îndreptat spre est până în satul Adea, comuna Sintea Mare, în total 50 kilometri într-o oră. Localitatea Adea a fost prima dată atestată documentar din anii 1202-1203.

A urmat istoria comitatului Zărandului care a fost stăpânit de turci (1556-1595),  după ce aceștia au fost alungați de habsburgi (1726) a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar. Localitatea a fost populată cu maghiari, numită Ágya și în 1730 în centrul satului a fost construită Biserica Reformată Calvină.

În turnul bisericii a fost montat un clopot (1856) și, deteriorându-se, în 1908 a fost refăcută.

Între anii 1920-1930 satul a fost colonizat cu români din zona Sebiș-Vârfurile pentru care a fost construită o școală și amenajată o capelă.

Fiind o comunitate mică și lipsind fondurile, nu au putut să-și construiască o biserică.

Dorința le-a fost îndeplinită de o familie din Arad care împreună cu preotul satului au făcut demersurile necesare, au asigurat fondurile și cu ajutorul unor meșteri din Maramureș au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (2009).

M-am întors la Chișineu-Criș de unde m-am îndreptat din nou spre est și după 14 kilometri am ajuns în comuna Sintea Mare. Deși atestată documentar din 1337, așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind obiecte, unelte, monezi datând din anii 200-300 î.e.n. În aceeași perioadă (1338)documentele arată existența unei Biserici de lemn cu hramul dat după constructorul ei, „Fericitul Briciu Mărturisitorul”.

Și Sintea Mare a fost ocupată de turci, perioadă în care populația, de două religii, aparținea aceleași parohii. Turcii fiind alungați de habsburgi care au maghiarizat zona, au creat cultul greco-catolic, românii ortodocși fiind forțați să treacă la catolicism și a fost ridicată Biserica Greco-Catolică (1873-1874). După 1948 cultul a fost interzis în România și biserica și-a reluat activitatea doar din 1990 când restricția a fost ridicată.

Puținele familii care au rămas la credința ortodoxă și-au ridicat propria biserică, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1898-1899) al cărei interior a fost pictat în tempera și frescă abia în 1950.

Deși catolicizați, au conlucrat cu cei ortodocși, cele două biserici ajutându-se reciproc, la nevoie slujbele ambelor rituri ținându-se în aceeași biserică.

Căminul Cultural

Din Sintea Mare am urmat drumul spre Ineu, apoi un drum secundar lateral spre sud și după  6 kilometri, la capătul lui am intrat în satul Țipar, comuna Sintea Mare. Satul, atestat documentar din 1881, era un sat de maghiari situat pe șes.

Biserica Evanghelică Luterană

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1910)

Începând cu anul 1928 a fost populat cu familii de români venite din satele situate pe dealuri. Ortodocși, inițial au folosit o capelă și din 1971 au demarat construcția unei biserici, Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Din Țipar m-am întors la Sintea Mare și am urmat alt drum, spre spre nord-est.

După 19 kilometri am ajuns în comuna Șepreuș. Atestată documentar din 1364, localitatea Șiproș apare mai frecvent în actele din secolele XIV-XVI sub forma unor dispute între familiile nobiliare maghiare Bethlen și Neczply.

Comuna era înconjurată de o pădure mare de răchită din care locuitorii confecționau mături din nuiele pe care le comercializau. Se pare că și-a preluat numele după cuvântul maghiar Seprős care tradus înseamnă confecționare de mături.

După ocupația otomană, intrând sub cea habsburgică, localitatea, fără stăpân, a intrat în posesia erariului (1726).

Populația, majoritar română, ortodoxă, avea construită o Biserică de lemn „Sfinții Arhangheli” (1775). Sub habsburgi vatra satului a fost mutată în locul actual și a fost construită o altă Biserică de lemn (1780) care a fost înlocuită cu una din cărămidă și zid (1854), cea actuală, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”.

În 1821 comuna și teritoriul înconjurător au fost cumpărate de familia Czaran, formată din mai mulți frați.

Aceștia și-au construit Castelele Czaran în care azi funcționează Primăria și Grădinița.

Comuna a participat prin Mihai Veliciu, născut acolo, la Memorandumul Transilvaniei (1892) și cu doi membri ca deputați în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918).

Căminul Cultural

În 1906 a fost înființată Comunitatea Baptistă care a cuprins Aradul, Valea Mureșului, zona Banatului, Șiria, Chișineu-Criș, apoi în 1907 au sosit la Șepreuș misionarii germani care au încercat să răspândească religia adventistă.

Biserica Adventistă de Ziua a 7-a (1981)

Locuitorii comunei au participat la cele Două Războaie Mondiale. Dintre ei mulți au decedat. În amintirea lor a fost ridicat Monumentul Eroilor sub forma unei troițe (1998).

Populația actuală este format predominant din români, urmată statistic de alte etnii la egalitate cu romii și foarte puțini maghiari.

La periferia comunei au fost ridicate adevărate conace care estompează fostele Castele Czaran.

Citește și Comunele Seleuș, Zărand și Olari, județul Arad

Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie în județul Timiș, după ce am vizitat comunele Mașloc și Bogda, cu satele aparținătoare, m-am îndreptat în continuare spre sud. Între Mașloc și Fibiș, în câmp, pe partea stângă a șoselei, am văzut o biserică.

Normal că am deviat din drum, am trecut calea ferată și am parcat lângă un lac aflat vis a vis de ea.

Lângă biserica, înconjurată de un zid din piatră, se înșiruiau chiliile, nelocuite, formând în total o mânăstire. Lângă lac era construită o casă din lemn cu terasă de unde, în mare agitație, a ieșit un personaj care încerca să mă izgonească.

Nu pricepeam de ce nu am voie să văd/ vizitez o mânăstire până când mi s-a explicat. Ca în vremurile vechi, teritoriul agricol din zonă era deținut de un mare afacerist bănățean, Stelică Mălăeștean, care și-a construit Mânăstirea privată și slujbele, oficiate de un preot plătit de el, nu vor fi decât pentru „moșier” și anturajul său. Informațiile le-am obținut doar la întoarcerea acasă, din presă, personajul nervos efectiv gonindu-mă.

Contrariată, m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre comuna Fibiș. Aceasta a fost menționată în documente ca existând în 1234, în 1446 purta numele Fyuves schimbat în Also-Fyes (1453), fiind o localitate românească. În perioada colonizării zonei cu șvabi satul, numit Fibesch,  a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812)

La sfârșitul secolului XIX s-au mutat acolo câteva familii de maghiari și germani pentru care a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1908).

Tot spre sud, după 10 kilometri am ajuns în comuna Pișchia. A fost atestată documentar din 1333 când localitatea era situată mai la sud de actuala locație. Sub ocupația otomană populația s-a micșorat astfel, după eliberarea Banatului și trecerea sub habsburgi, satul era format doar din 8 case (1717).

Coloniștii germani s-au așezat pe locul actualei comune (1724, 1766), românii au părăsit vechiul sat și li s-au alăturat astfel s-a format noua așezare, Bruckenau. O mare parte din populație a fost decimată de ciuma din 1771.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)

În timp satul s-a dezvoltat, ocupația de bază fiind agricultura, în mod special viticultura, pe dealurile înconjurătoare. Totuși în perioada interbelică mulți dintre germani au emigrat în America sperând într-un trai mai bun.

În perioada 1945-1948 mulți germani din sat au fost deportați la muncă silnică în Rusia, ulterior mulți dintre ei s-au întors. Casele și pământurile lor au fost naționalizate. În aceeași perioadă satul a fost ocupat de aromâni veniți din sudul Dobrogei, ocupată de Bulgaria, care au ocupat fostele gospodării ale germanilor. La sfârșitul războiului în sat s-au așezat familii de refugiați basarabeni și familii de olteni.

Au urmat deportările în Bărăgan (1951-1952) și, în timp, s-a ajuns ca populația satului să fie formată din 50% germani și 50% români apoi, după evenimentele din 1989, prin migrarea germanilor spre locurile de proveniență, a devenit sat românesc. Din 1966 satul a fost atașat administrativ comunei Mașloc și din 2004 s-a dezlipit devenind comună.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1991)

La 4 kilometri lateral de drumul principal se află satul Murani care aparține administrativ de comuna Pișchia. În prima atestare documentară (1318) apare cu numele de Murun, ulterior Murony. În apropiere se aflau alte două localități, satul Acsad (1318), în care se găsea o Biserică de lemn, distrusă la un moment dat într-un incendiu și satul Derase (1421). Ambele sate au dispărut, doar Murony a supraviețuit ocupației otomane.

După îndepărtarea otomanilor și cucerirea Banatului de către austrieci (1717) localitatea a intrat în posesia fiscului austriac de la care a fost cumpărată de Iosif Kulterer. Primind titlul de baron (1798), acesta și-a schimbat numele în „de Murany”, localitatea a devenit reședință de comitat și a fost numită după el. În mijlocul unui parc întins pe 6 hectare baronul a ridicat un conac cu acareturi.

Azi parcul împreună cu conacul sunt cunoscute ca Domeniile Murani.

În timp au trecut din proprietar în proprietar care au amenajat  parcul, fiecare după fantezia sa.

Lângă conac a fost ridicat un paraclis.

Ultimul proprietar a fost deputatul Gheorghe Andrașiu (1928) apoi moșia cu conacul au fost naționalizate.

După 1990 conacul a fost retrocedat fetei acestuia care l-a renovat. Actual conacul este cunoscut ca și Conacul Andrașiu.

Domeniile Murani sunt folosite ca loc de recreere. Se poate vizita parcul, consuma diverse produse la terasa deschisă, există un loc de joacă amenajat, totul contra unei sume care se plătește la intrare.

În anul 1845 pe locul fostei Biserici de lemn a fost construită una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

În secolul XX localitatea a avut statutul de comună până în 1950 când a devenit sat arondat comunei Pișchia. Citisem că pe teritoriul satului se află Rezervația Naturală „Mlaștinile Murani”, întinsă pe 200 hectare, unde trăiesc numeroase specii de păsări și în care există un Lac de acumulare. În anii 1980 coada lui a fost drenată, stufărișul s-a transformat în pășune umedă, ceea ce a dus la migrarea multor specii de păsări. Din păcate, neavând o mașină de teren, nu am putut parcurge drumul care trebuia străbătut până acolo.

De la Murani m-am întors la Pișchia și m-am îndreptat spre est unde se află al doilea sat aparținător, Bencecu de Jos. Săpăturile arheologice au dovedit existența pe acel loc al unei așezări din secolul III dar abia în 1370 a fost atestat documentar ca sat românesc unde exista o Biserică de lemn. Un secol mai târziu, când devenise un sat sârbesc, a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara (1456).

Apoi a trecut din proprietar în proprietar, schimbându-și de fiecare dată numele în  Wencze, Benchsfalva, Benczekuta, Pensek, Olah Bentsek, Romanbencsek, etc.

Biserica de lemn, ruinată, a fost dărâmată, construită o altă Biserică de lemn (1769) la rândul ei înlocuită cu una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1899).

În 1794 la 1 kilometru de sat s-au așezat coloniștii germani și au format localitatea Greifenthal, numită de români Bencecu de Sus sau Bencecu German. În 1807 localitatea fost mutată  la 2,5 kilometri spre sud, unde a rămas până azi.

Sub administrația austro-ungară comuna a fost populată cu maghiari.

Până în 1814 comuna a făcut parte din domeniul Blumenthal al bisericii catolice.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1832)

După cel de Al Doilea Război Mondial populația germană a emigrat.

În anii 1960 în sat s-au stabilit români veniți din județul Hunedoara apoi din satul Sălciua Nouă (1965), județul Alba (1978) și având ca sat aparținător Bencecu de Jos a devenit o comună cu populație majoritar română.

Capela  Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1976)

Din 1968 a fost trecută la statut de sat și împreună cu Bencecu de Jos arondate comunei Pișchia.

La Sălciua Nouă, al patrulea sat aparținător de comuna Pișchia, nefiind un drum de legătură, nu am putut ajunge, accesul făcându-se doar din comuna Herneacova.

Comunele Mașloc și Bogda, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă frumoasă de vară am pornit la drum urmând să explorez câteva dintre comunele județului Timiș. Din Arad m-am îndreptat spre Zăbrani apoi spre sud am intrat în județul Timiș  și am ajuns în prima localitate, satul Alioș care aparține administrativ de comuna Mașloc dar anterior a aparținut comitatului Arad.

În nordul satului de azi, prima localitate, Eleuș (Satul Bătrân), a fost înconjurată de încă 3 sate care în decursul timpului au dispărut dar se pare că zona a fost ocupată încă din timpul romanizării Daciei, săpăturile arheologice scoțând la iveală un zid roman. În prima atestare documentară (1332) localitatea apare cu numele de Ellefalva. Sub invazia otomană satul a fost distrus (secolul XV). Din acea perioadă a fost depistată de arheologi fortificația de pământ „Cetatea Turcească”. După eliberarea Banatului de sub otomani, pe harta Contelui Mercy reapare cu numele de Alliosch.

Era un sat de români ortodocși pentru care, în 1826, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În 1870 în sat s-au mutat germani din Mașloc și Remetea Mică. Catolici, în anul 1909 și-au ridicat propria biserică,  Biserica Romano-catolică „Sf. Iosif”. Biserica a fost ultima dată renovată în anul 2005.

La aproximativ 5 kilometri spre sud am intrat în comuna Mașloc, prima dată atestată documentar în dijmele papale ca Machalaka (1332). Un secol mai târziu a primit statutul de oraș (1475) apoi în acte apare ca localitate părăsită.

După ce Banatul a fost eliberat de sub ocupația turcească de către trupele habsburgice (secolele XVI-XVII), comuna a fost reînființată cu numele de Maschlok apoi a fost colonizată cu germani și schimbat numele în Blumenthal (1770-1771).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Bartolomeu” (1787)

După cel de Al Doilea Război Mondial germanii au migrat spre locurile de proveniență.

Monumentul Eroilor

Migrarea în masă a avut loc după evenimentele din 1989 și comuna a rămas populată majoritar cu români.

Bis Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (2006)

La ieșirea spre est din comună săpăturile arheologice au descoperit locul numit Fântâna Turcului. Am umblat pe câmp după indicațiile primite dar nu am reușit să o depistez.

Am continuat drumul spre est și după 4 kilometri am intrat în satul Remetea Mică,  comuna Mașloc. Și acolo a existat un sat medieval românesc, Remethe, distrus sub ocupația turcească. Sub Imperiul Austro-Ungar, o dată cu al doilea val al colonizării cu șvabi (1773), pentru aceștia, pe acel loc au fost construite două așezări- Königshof şi Greifenthal, ulterior a doua desființată (1783) și locuitorii mutați în Königshof, în timp numit de români Remetea Germană sau Remetea Mică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1935)

Satul a rămas ocupat preponderent de germani, la sfârșitul secolului XIX populația era formată jumătate din români și jumătate germani iar după 1989, când germanii au părăsit localitatea, au rămas doar români.

Capela Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1979)

În anii 1970 Remetea Mică a fost populată cu ucraineni din Maramureș veniți pentru munca în pădure. Aceștia s-au înmulțit ajungând la un moment dat să depășească ca număr românii situație care s-a reglementat în timp, azi satul fiind ocupat doar de români.

Biserica Ortodoxă Ucraineană (2012)

Am continuat drumul spre est, unde se situa comuna Bogda cu satele aparținătoare- Charlottenburg, Buzad, Altringen, Sintar și Comeat.  După 4 kilometri am intrat în satul Charlottenburg, cunoscut și ca Șarlota sau Barița. Satul a fost înființat o dată cu primul val de coloniști șvabi veniți în zonă (1771) și numit după soția Contelui Altringen care era atunci Guvernator al Banatului. A fost construit pe moșia acestuia, cu formă circulară având diametrul interior de 210 metri, în jurul unei plantații de duzi, pentru a-l proteja de daunele animalelor sălbatice.

În secolul XIX în centrul satului au fost ridicate o școală, poșta și Biserica Romano-Catolică.

Prin forma circulară, fiind unicat în Banat a fost declarat monument istoric. Din populația germană majoritară, după migrarea lor azi în sat au rămas doar 6 etnici germani. Pe lângă forma sa circulară, satul mai este cunoscut datorită Parcului de vânătoare Șarlota, populat cu cerbi din Boemia, Germania și Austria, care a aparținut Casei Regale a României și azi este administrat de Ocolul Silvic Timișoara.

Alt sat aparținător comunei Bogda este Altringen în care la recensământul din 2002 au fost înregistrați doar 27 de locuitori din care nici un german. În vechime acolo a existat satul româno-sârbesc Recașul Mic (Recășel) care în 1463 aparținea familiei Hagymas și purta numele de Rekas apoi a urmat istoria zonei, fiind colonizat cu șvabi (1770-1771) și românii mutați în alte localități.

Pe locul comunei Bogda au existat două sate românești, Felse Baagd (Bogda de Sus) şi Alsö Baagd (Bogda de Jos) care s-au unit și au format localitatea Bagd (1476). Și aceasta a fost colonizată cu șvabi (1771) și a primit numele Neuhoff.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1849)

În secolul XIX moșia a trecut în posesia mai multor proprietari. Au fost amenajate băile devenite în acea perioadă foarte cunoscute.  Deținută de Anton Negele, cu acordul Ministerului de Interne acesta i-a schimbat numele în Bogda-Rigos. Până după anul 1989, când toți germanii au părăsit-o, comuna a intrat în declin, a fost desființată apoi un an mai târziu reînființată cu români (1990).

Clopotnița fostei Biserici Romano-Catolică „Sf. Anna”

Următoarea localitate, satul Sintar, comuna Bogda, atestat documentar în 1455 cu numele de Zebthi, inițial a fost o localitate valahă (în documentele turcești) care a fost pustiită de invazia otomană. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană localitatea apare pe harta Contelui Mercy cu numele de Sintar (1723), schimbat după colonizarea cu șvabi în Buchberg (1782) și după intrarea în administrație română iar Sintar (1921). Până în 2002 populația a scăzut foarte mult astfel la recensământ în localitate se aflau doar 16 locuitori din care 15 români și 1 german.

La capătul drumului, la 18 km de la Mașloc, se află satul Comeat, comuna Bogda, datat documentar din 1547 când aparținea comitatului Arad și era format din două așezări- Dolni Komjat (Comiatul de Jos) şi Gorni Komjat (Comiatul de Sus). După colonizarea cu șvabi (1771) au format o singură localitate, Lichtenwald,  numită de localnici Komeath. În perioada interbelică satul era populat doar cu români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

M-am întors spre Mașloc dar, din Charlottenburg, am deviat spre sud pentru a vedea ultimul sat aparținător comunei Bogda, satul Buzad.

Și acest sat de afla la capătul unui drum.

Prima dată a fost atestat documentar în anul 1415.

Numele satului provine de la nobilul care-l deținea, Benedict de Buzad.

Curios pentru mine este faptul că acest sat nu a fost colonizat. La recensământul austriac din 1717 apărea ca un sat românesc format din șapte case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”

M-am întors în comuna Mașloc urmând să-mi continui drumul spre sud.

Citește și Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

 

Nădlac, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Nădlac, județul Arad, este cel mai important punct de frontieră cu Ungaria și cel mai mare al județului, prin el desfășurându-se traficul dinspre România, spre capitala statului vecin, Budapesta. Din 2015, o dată cu construirea autostrăzii (2015), are două puncte vamale, cel vechi aflat la ieșirea din oraș spre nord și al doilea pe autostradă.

În Nădlac trăiește cea mai mare comunitate de slovaci din România care reprezintă jumătate din populația orașului, cealaltă fiind formată majoritar din români, urmați de maghiari, germani și alte naționalități.

Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din neolitic și din perioada daco-romană. În secolul X așezarea era sub stăpânirea Voievodului Glad, un secol mai târziu a fost construită o cetate (1192) care a fost distrusă de tătari (1241). Prima atestare documentară datează din anul 1310 când purta numele de Noglog. Localitatea se întindea până pe teritoriul actualului sat Nagylak (Nădlacul Unguresc) din Ungaria.

O scurtă perioadă de timp zona a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara (1446-1451). Acesta a donat moșia familiei sârbă Jaksici care au construit cu castel fortificat (1474). Castelul a fost incendiat de trupele lui Gheorghe Doja (1514) apoi distrus de armatele otomane (1529). După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană și includerea lui în Imperiul Habsburgic (1691-1716) populația scăzută ca număr nu mai făcea față muncii agricole.

În același timp în Ungaria numărul populației slovace crescând, iobagii și jelerii nemaiavând de lucru (1778) s-au mutat la Nădlac (1801-1803) unde și-au construit case și au lucrat pământurile disponibile. Au fost numiți popular „tăuți. O dată cu slovacii, localitatea a fost colonizată cu șvabi, numărul populației a crescut, s-au înființat mai multe bresle de meseriași și Nădlac a primit statutul de comună urbană (1820).

În 1775 în localitate a o existat o Biserică Ortodoxă care era ruinată. A fost înlocuită temporar cu o Biserică de lemn (1822-1829). În locul ei a fost construită o clădire nouă în stil rococo cu elemente baroce, prevăzută cu un turn de peste 40 m înălțime, Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ierarh Nicolae” (1833).

Interiorul a fost decorat cu picturi murale și fresce (1868-1914).

Celelalte etnii, aparținând diferitelor culte religioase, au construit propriile biserici astfel reformații au ridicat Biserica Reformată Calvină, sârbii, Biserica Ortodoxă Sârbă.

Slovacii, de confesiune augustină, au ridicat o biserică (1804) pe care după câțiva ani au înlocuit-o cu cea actuală, Biserica Evanghelică Luterană Slovacă (1812-1822).

Biserica a fost prevăzută cu un turn de 54 m înălțime (1895) din care, după un obicei vechi slovac, la fiecare 15 minute un paznic suna dintr-o trompetă de aramă, cu excepția perioadei când se trăgea clopotul. Dacă semnala un incendiu, în direcția lui arbora ziua un steag negru sau noaptea un felinar aprins.

Biserica Romano-Catolică (1878)

Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci”

Pe teritoriul mărginaș din nordul localității șvabii au fondat o fabrică de prelucrare a cânepii (1903). După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon teritoriul a fost reîmpărțit. Prin mijlocul curții fabricii a fost trasată granița dintre cele două țări (1920) apoi în 1922 teritoriul întregii fabricii, o parte a terenurilor agricole, linia de cale ferată și gara au intrat în posesia Ungariei, România fiind răsplătită prin alipirea unei zone similare aflată lângă Mezőhegyes. În zona cedată de români, în jurul gării s-a înființat satul Nagylak, azi cel mai mic sat din Ungaria, format din 90% maghiari, restul români, slovaci, romi.

Înainte de Al Doilea Război Mondial în Transilvania trăiau aproximativ 30.000 de slovaci care aveau doar școli elementare cu învățători din Cehoslovacia. La Nădlac, Uniunea Cehoslovacă împreună cu Parohia Bisericii Evanghelică au înființat Gimnaziul Cehoslovac de Stat (1945), într-o clădire construită la începutul secolului XX, fost Hotel Hungária”, ulterior Hotel „Slovak”, donată de parohie în acest scop. Gimnaziul, cu profil pedagogic, primul din România cu predare în limbile slovacă și română, a format până în 1956 peste 100 de cadre didactice. Ulterior numele i-a fost schimbat în cel actual, Liceul „Jozef Gregor Tajovsky”.

Din 1959 în Nădlac a început să funcționeze învățământul mediu fără frecvență apoi învățământul la zi (1960). Școala slovacă și cea română au format o singură unitate școlară cu două secții, una cu predare în limba română, cealaltă în limba slovacă (1961).

Școala Primară nr. 3

Din 1968 Nădlacul a fost declarat oraș. Ocupația de bază a rămas agricultura pe lângă care au supraviețuit micii meseriași și s-a dezvoltat industria ușoară în sectorul textil, alimentar și de prelucrare a lemnului.

Primăria

Muzeul Etnografic Slovac a fost înființat reproducând o gospodărie tradițională din secolul XIX (1995).

A fost ridicată o casă din pământ bătut, acoperită cu trestie adunată din mlaștinile din apropiere.

În cele două încăperi și tindă au fost etalate mobilier, obiecte de uz casnic și de port popular, cărți dintr-o veche școală slovacă, fotografii, etc. Pe prispă au fost expuse vase din ceramică de Modra, Slovacia, unele sparte și reparate cu sârmă după metodele vremii.

La ieșirea din localitate spre punctul vamal, lateral se află o Baltă de pescuit folosită și ca loc de agrement.

Citește și Un drum Nădlac-Curtici prin localități de graniță cu Ungaria

Comunele Semlac și Șeitin, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

De la Arad la Nădlac, punct important de frontieră cu Ungaria, se poate ajunge actual cel mai repede pe autostradă sau drumul principal care trece prin orașul Pecica. L-am preferat pe cel de al doilea pentru a putea vedea comunele Semlac și Șeitin, situate lateral stânga de acel drum.

Comuna Semlac este situată în Lunca Mureșului, în vestul Câmpiei Aradului.

Prima atestare documentară datează din 1256, cu numele de Zemekháza, dar săpăturile arheologice au descoperit  existența unei așezări încă din epoca bronzului pe care au încadrat-o în cultura Periam-Pecica. Și-a schimbat denumirea în Szemlak din 1326.

Localitatea, situată pe malul râului Mureș, era locuită de români și maghiari. Pentru ortodocși slujbele se desfășurau într-o Biserică de lemn.

Pe locul ei, în jurul anului 1771 a fost ridicată  Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ioan Gură de Aur” care a fost extinsă un secol mai târziu și i s-a ridicat turnul (1896).

În interior, pictura murală veche datează din 1937.

În 2010 pictura a fost refăcută în tempera.

După Decretul dat de Împărăteasa Maria Thereza prin care zona a fost colonizată, în localitatea ocupată de români și maghiari s-au așezat familii de  germani luterani și reformați. Pe lângă ridicarea caselor, luteranii și-a ridicat o școală (1822) în care s-au oficiat slujbele religioase ale ambelor culte până când reformații s-au mutat în noua școală construită de ei (1838). Ca școli, ambele au funcționat până în 1948. După venirea primului pastor luteran a fost construită Biserica Evanghelică-Luterană „Sf. Ecaterina”(1845).

Câțiva ani mai târziu, cu finanțare din partea Imperiul Austro-Ungar și a enoriașilor a fost construită Biserica Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”(1863-1864).

În interior a fost pictată parțial (1947) deoarece după Reforma Monetară făcută sub Regele Mihai I au lipsit fondurile. În 1970 biserica a fost reparată, pe turlă a fost postată o cruce de 40 m înălțime însă pictura din interior a rămas nefinisată până azi.

În aceeași perioadă reformații și-au construit o biserică în stil neoclasic, Biserica Reformată Calvină (1885).

Între județele Arad și Timiș, pe o suprafață de peste 17.000 ha se întinde Parcul Natural Lunca Mureşului, cea mai mare arie protejată din vestul României, în care se situează și Semlacul pe o suprafaţă administrativă de cca. 800 ha.

Pe teritoriul administrativ al comunei, în partea centrală a Parcului Natural se găseşte şi o parte din Rezervaţia Naturală Prundul Mare.

Zona,  formată mai ales din păduri şi ape, este mai strict protejată în sensul că acolo sunt interzise toate activităţile de exploatare a resurselor naturale.

De la Semlac, după aproximativ 7 kilometri spre vest am ajuns în comuna Șeitin, cunoscută inițial cu numele de Sajtény. Localitatea a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1138 dar prin săpăturile arheologice care au scos la iveală urmele unei așezări daco-romane și a unei camere de îngropare s-a demonstrat existența unei așezări mult mai veche.

Biserica Romano-Catolică

În secolul XVIII în localitatea exista Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Nicolae” pe locul cărei a fost ridicată una din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Grigore Teologul” (1772-1789). Interiorul a fost pictat abia un secol mai târziu (1871) și refăcut în anul 1928.

De la Șeitin aveam de rulat 10 kilometri până la ținta mea, Orașul Nădlac.

 

Comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șandra este situată în partea de nord-vest a județului Timiș. De ea aparține administrativ satul Uihei. Localitatea a fost înființată în 1833 pe terenul Episcopului Alexandru de Zagreb,  pentru coloniștii germani veniți din localitățile vecine. A fost numită după proprietarul terenului Sàndorhàsza (Alexandria).

Pentru germanii, catolici, a fost construită în stil baroc  Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1836).

În decursul timpului, ca întreaga zonă a Banatului de vest, localitatea a pierdut vieți în Primul Război Mondial, pentru care a fost ridicat în centru satului Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1933).

În sat s-au așezat și familii de români pentru care a fost ridicată  Biserica Ortodoxă (1944).

În cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost ocupat de trupele Wehrmacht. După înfrângerea germanilor de către armata sovietică multe persoane au fost deportate la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1945).

Sub regimul comunist o parte din ei au fost deportați în Bărăgan.  O dată cu naționalizarea toți locuitorii au fost expropriați (1950) și după colectivizare a fost înființat CAP-ul (1952). În urma reorganizării administrative a aparținut comunei Biled până în 2004 când s-a desprins și a devenit comună. Pe lângă activitatea de bază, agricultura, a doua este extracția de țiței, descoperit în 1968.

La 3 kilometri de Șandra se află satul aparținător Uihei. În momentul înființării localității (1844) cu localnici veniți din zonele învecinate și coloniști germani nou veniți în Banat a fost numit Neuesiedel (așezarea nouă), nume păstrat, dar maghiarizat, Ujhely, după cucerirea Banatului și anexarea sa la Ungaria și românizat, Uihei, în 1918. După cele Două Războaie Mondiale a început migrarea germanilor spre țările de baștină, care a atins punctul culminant după 1989.  Satul a devenit un sat de români în care, după recensământul din 1994, a rămas un singur german.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1929)

La 4 kilometri spre vest de Uihei  se află Bulgăruș, sat aparținător comunei Lenauheim. Localitatea apare pentru prima dată în documentele ungare sub numele de Bogaros (1452) care, după ocupația otomană, a fost distrus (1717). A fost reînființat până în 1769 prin colonizarea cu șvabi pentru care a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1773-1774)

La sfârșitul secolului XVIII zona a trecut printr-o mare foamete apoi în 1831 printr-o epidemie de ciumă, care au decimat o mare parte din populație.

cimitirul catolic

Nici nu au apucat să-și revină și s-a declanșat Revoluția din 1848 când satul a fost asediat de armatele imperiale. S-au purtat lupte crâncene în care mulți dintre locuitorii zonei au murit.

cimitirul catolic

În acel context,  șvabii din 38 de sate s-au adunat și au făcut „Petiția șvabilor de la Bulgăruș” prin care își cereau libertatea (1849), rămânând loiali Ungariei.

cimitirul catolic

În Primul Război Mondial Bulgăruș a avut multe pierderi omenești. Pentru aceștia în sat a fost ridicat un monument.

cimitirul catolic

O dată cu migrarea populației din perioada războiului în localitate s-au așezat mai multe familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă (1940-1945).

cimitirul catolic

La aproximativ 7 kilometri sud de Bulgăruș se află comuna Lenauheim.

Localitatea a fost atestată în anul 1332 sub numele de Csatád primit după cel al familiei Ciata, proprietarii zonei.

În documentele vremii în 1494 apare nelocuită apoi pe harta Contelui Mercy ca satul valah Cetăție (1761) care a fost colonizat cu șvabi (1767) și a purtat numele Csatad. Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza”(1778).

Ca toate localitățile din acea zonă și Lenauheim a pierdut multe vieți în timpul epidemiei de ciumă (1831).

Abia trecută epidemia, a izbucnit Revoluția 1848 când, în zona care cuprinde Lenauheim, Bulgăruș, Grabăț s-au purtat lupte care s-au soldat cu multe victime la fel și în timpul celor Două Războaie Mondiale când, dintre cei înrolați, mulți au pierit.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Instaurându-se regimul comunist, o mare parte dintre germani au fost deportați la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1950), alții deportați în Bărăgan.

Primăria

An după an, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși. Pentru ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1948).

Numele actual, Lenauheim, a fost primit în perioada comunistă după cel al pedagogului, istoricului, poetului Nikolaus Lenau, născut în localitate (1802). Azi în casa sa natală este deschis Muzeul Memorial „Nikolaus Lenau” și într-o parte a clădirii funcționează o Expoziție Etnografică Șvăbească.

La 5 kilometri spre vest se află al doilea sat aparținător comunei Lenauheim, satul Grabăț. Inițial terenul pe care se află satul a fost locuit sporadic de crescători de vite sârbi, numit Grabatz pe harta Contelui Mercy (1723) când aparținea districtului Cenad.

Remiza de Pompieri

Satul a fost înființat o dată cu al doilea val de coloniști șvabi (1764-1769) care și-au construit o Biserică de lemn pe care au înlocuit-o cu una de cărămidă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1764-1780).

După Primul Război Mondial și aici s-au stabilit familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1927). După 1989 germanii au emigrat masiv dar nu au uitat zona din care se trăgeau. În 2018, printr-o donație a  „Asociației Șvabilor Bănățeni” a fost ridicat Monument Eroilor Primului Război Mondial.

Citește și comuna Satchinez cu satele Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

 

 

 

 

Comuna Satchinez cu satele- Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Satchinez se află în nordul județului Timiș, în apropiere de granița cu județul Arad. În prima atestare documentară (1230) localitatea se numea Kenaz, apoi în listele de dijmă papală (1332) Kenes, când aparținea de județul Cenad.

Popular era cunoscută cu numele de „Chinezu” de la comandantul de oști în armata Ungariei, comite de Timișoara, Paul Chinezu, născut în localitate, care a luptat contra otomanilor și nu a pierdut nici o bătălie.

În afara localității, în locul unde azi se găsește o Gomilă, a existat o cetate pe care Chinezu a consolidată-o în perioada luptelor cu otomanii.

Ca toată zona, localitatea a fost colonizată cu șvabi (1786) apoi în decursul timpului s-au mutat familii de sârbi.

Primăria Satchinez

Populația fiind un amestec de etnii, predominant români, cu religii diferite, pentru fiecare cult a fost ridicată câte o biserică.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”  (1806)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza de Avila” (1823)

Biserica Ortodoxă Sârbă (1889)

Ulterior Primului Război Mondial lângă Biserica Ortodoxă a fost ridicat Monumentul Eroilor.

La 6 kilometri de comună, în direcția județului Arad,  se află satul aparținător administrativ, Bărăteaz, numit Borchaza în prima atestare documentară din 1411. Sub ocupația otomană era compus din 10 case cu familii de români care la un moment dat au părăsit localitatea, aceasta apărând pe harta contelui Mercy ca nepopulată.

Din 1764 românii s-au întors și au început să refacă satul. Au folosit Biserica de lemn ortodoxă existentă anterior deși era într-o stare avansată de degradare. Sub habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1786), catolici și numită Baratzhausen. Pentru fiecare cult religios a fost construită câte o biserică.

Biserica ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1836)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1838)

Tot la 6 kilometri distanță, dar în sens opus, se află satul Hodoni care aparține administrativ de Satchinez. În prima atestare documentară (1480) se numea Odon dar este mult mai vechi, prin săpăturile arheologice descoperindu-se  pe teritoriul satului multe vestigii romane.

Localitatea a fost distrusă în timpul Răscoalei condusă de Gheorghe Doja (1514) apoi a intrat sub stăpânire otomană și din 1717 sub Imperiul Habsburgic, când în localitate existau doar 15 case.

Căminul Cultural

După ce Împărăteasa Maria Thereza a dat un edict prin care populația română trebuia să se adune într-o anumită zonă pentru ca celelalte localități să fie colonizate cu germani, în Hodoni s-au mutat mai multe familii de români din Sânandrei și localitatea a crescut. Pentru ei, în 1728 fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Mucenic Dimitrie”.

Moșia a intrat în posesia contelui Georg Manaszy-Barc (1812) care și-a adăugat numelui sufixul de Hodony conform obiceiului vremii. Familia avea numeroase proprietăți în Banat și unii dintre ei erau membrii în Parlamentul ungar. Pentru a lucra pe plantațiile sale de tutun, acesta  a adus germani și localitatea a devenit jumătate română, jumătate germană. Pentru aceștia a fost ridicată, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Sf Martin” (1910-1913).

În 1840 contele și-a construit în Hodoni un conac, cu numeroase clădiri anexe, înconjurat de un parc cu alei de copaci. Conacul din Hodoni a fost deținut în decursul timpului de mai mulți proprietari, apoi a fost naționalizat împreună cu moșia și transformat în sediul unor instituții administrative. Ulterior a devenit casă de protocol pentru Combinatul Agroindustrial COMTIM apoi în 2004 a fost retrocedat familiei foștilor proprietari.

Citește și Comuna Variaș, județul Timiș

Comuna Orțișoara cu satele- Seceani, Cornești, Calacea, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

O zi frumoasă la început de luna mai, așa că am plecat pe drumul Arad-Timișoara pentru a vizita una dintre comunele județului Timiș, Orțișoara, situată în Câmpia Vingăi, cu satele aparținătoare- Seceani, Cornești și Calacea. Localitatea a fost menționată pentru prima dată în Registrele Papale sub denumirea Kokoth (1333) până în secolul XVII când localitatea nu mai era populată (1685).

Un secol mai târziu a fost colonizată cu sași care au ridicat o școală și o biserică. Localitatea era inclusă în domeniile baronului Orczy după care a fost numită Orczydorf (1785).

Ocupația de bază era agricultura și creșterea animalelor, în special găini  pentru care era renumită și a fost numită „Cocota”, în limba sârbă kokot însemnând cocoș.

Anul 1794 a fost secetos, agricultura a stagnat și a apărut foametea când se spune că localnicii au ajuns să-și hrănească animalele cu paiele și trestia din acoperișul caselor.

Biserica romano-catolică, construită în stil baroc (1809), a fost dotată cu trei clopote dintre care unul vechi, turnat în 1787. Altarul a fost împodobit cu un tablou care îl reprezintă pe Sf. Hubert, patronul vânătorilor și protectorul animalelor și biserica a fost dotată cu o orgă cu 10 registre.

În fața ei a fost postată statuia Sfântului Hubert (1884).

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Timișoara-Arad (1866-1868) dar a stagnat o dată cu declanșarea Primului Război Mondial. După război, o dată cu reorganizarea administrativă comuna a fost  inclusă în plasa Vinga, județul Timiș-Torontal. În parcul comunei a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1927).

Comuna a început treptat să fie locuită de familii de români care la început au  muncit ca slugi la familiile de nemți bogați. Numele comunei „Cocota” a fost schimbat în cel inițial, românizat- Orțișoara (1929).

Primăria (1910)

Numărul românilor crescând, în 1938 a fost înființată școală primară română, apoi Cooperativa de consum „Unirea” (1947), SMT-ul (1948), o bază de recepție a produselor agricole (1949) și un siloz cu o capacitate de aproximativ 23.000 de tone (1962-1967).

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1971)

La 10 km de la Orțișoara am ajuns în satul Seceani, atestat din dijmele papale ca Secsany (1333-1337) când era format din mai multe cătune înființate pe un loc defrișat, populate cu români.

Pe o perioadă scurtă de timp în localitate s-a menționat prezența unor familii de sârbi (1582) care în decursul timpului au plecat sau s-au românizat.

Nu se cunoaște unde se țineau slujbele religioase, probabil într-o casă construită în acel scop, dar între anii 1840-1848 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

După Primul Război Mondial, ca și Orțișoara, a făcut parte din plasa Vinga, județul Timiș-Torontal.

Căminul Cultural „Luminătorul”

Actual o parte din populația satului este baptistă și slujbele au loc în  Biserica Creștină Baptistă „Emanuel”.

Citisem despre existența Vulcanului noroios de tip griffon, numit de localnici Forocici, situat undeva pe teritoriul care aparținea de Seceani. Am întrebat localnicii care m-au îndrumat să parcurg un drum agricol până în dreptul unui podeț și de acolo, pe lângă o carieră de piatră, la vulcan.

Nu am găsit podețul, nu am văzut cariera, așa că nu am ajuns să văd minunăția naturală, doar câmpul care, fiind primăvară, revenise la viață. Cu părere de rău m-am întors la Orțișoara dar eram hotărâtă să revin și să cer ajutorul unui localnic care să mă însoțească.

De la Orțișoara până în satul Cornești am parcurs 6 km. Localitatea a fost atestată documentar din anul 1230 ca aparținând de Cetatea Timișoara dar ultimele săpături arheologice au descoperit 4 inele concentrice, fostele ziduri ale unei cetăți cu șanțuri de apărare, cea mai mare fortificație din Europa scoasă la iveală până azi, pe care micul sat era așezat.

După cucerirea Banatului de către austrieci în actele vremii localitatea apare ca fiind formată din 10 case (1717), o perioadă nelocuită (1761-1783) apoi ocupată de români și colonizată cu maghiari și germani când numele i-a fost schimbat în Jadani.

Pentru populația majoritar română în 1832 a fost construită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Ca activități de bază a locuitorilor au rămas agricultura și creșterea animalelor dar există și firme mici private cu activitate industrială.

La marginea satului a fost amenajată o baltă pescărie, loc de relaxare atât pentru localnici cât și pentru timișoreni.

Balta pescărie Cornești

M-am întors la Orțișoara și m-am îndreptat spre satul Calacea, situat la 4 km de comună. În prima atestare documentară așezarea era cunoscută ca villa Colosa (1214) apoi Kalandava (1311). Până în 1723 nu se cunosc date despre ea dar sub ocupația habsburgică, lângă pusta Kallacs, pe harta vremii apare localitatea Kalacs care era locuită de români, ortodocși. Pentru aceștia exista o Biserică de lemn înlocuită  un secol mai târziu cu una din cărămidă care a păstrat hramul celei vechi, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812-1829).

În 1765 Împărăteasa Maria Theresa a emis un ordin prin care populația română din sate trebuia mutată în zonele predominant românești. Calacea a avut norocul să nu fie depopulată. O perioadă a intrat în posesia bancherului vienez George Sina, cel mai mare proprietar din Banat, care a sprijinit românii prin acte de binefacere.

Biserica catolică „Sf. Tereza” (1927)

În perioada comunistă localitatea era bine cunoscută pentru apele termale curative de la Băile Calacea. Pe vremuri în proprietatea familiei Keller, erau frecventate mai ales de locuitorii zonei când o trăsură pentru opt persoane era folosită pentru transportul de la gară la băi. În 1906 a fost construit un pavilion, apoi o capelă mică, sub comuniști mai multe clădiri ca bază de tratament și o cantină-restaurant. Încetul cu încetul complexul s-a deteriorat și abia în anii 2000 a fost reamenajat, înconjurat de un parc mare în care se află un lac cu nuferi. Nu l-am putut vizita. Fiind primăvară, era închis și nu mi s-a permis intrarea.

Citește și Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș