Arhive autor: monica frimu

Cetatea Ineului, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

În orașul Ineu, județul Arad, prima fortăreață atestată documentar din 1295 a fost ridicată pe locul unde azi se află Cetatea Ineului. Construcția cetății a început în 1387 când domeniul Ineului format din 51 de sate a intrat în posesia familiei Losonczy.

Pentru o scurtă perioadă de timp a fost deținută de Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei (1444), apoi a revenit în posesia familiei Losonczy și a fost condusă de un castelan aflat în slujba ei (1472).

Din 1541, când Transilvania a devenit principat autonom,  incinta interioară fiind finalizată, incintă care s-a păstrat până azi și cetatea a făcut parte din centura de vest a apărării antiotomane până în 1566 când aceștia au cucerit-o. Ineul, denumit Janova, a devenit unu dintre cele șase sangeacuri otomane în cadrul vilayetului Timișoara. până în 1595 când otomanii au capitulat.

După ce a fost asediată perioadă îndelungată, în 1595 armatele ardelene au intrat în cetate.

11

După victoria de la Șelimbăr, luptă la care a participat și Cetatea Ineului, a intrat în posesia lui Mihai Viteazul (1599), a fost ocupată de o garnizoană și a fost condusă de un pârcălab numit de acesta.

În următorii ani, prin luptele dintre otomani și generalul Basta (1601-1604) o parte din teritoriu a scăpat de sub jugul otoman iar Cetatea a fost cedată pașnic Principatului Transilvaniei.

Pe locul vechii cetăți a fost construită una nouă (1645-1652), în stilul Renașterii târzii,  partea interioară cu forma unul patrulater pe două nivele, în colțuri cu bastioane circulare etajate, înconjurată de un brâu de ziduri situat la câteva sute de metri spre exterior, la rândul cu bastioane în colțuri.

9a

În afara zidului au fost săpate trei șanțuri, umplute cu apă, a patra latură fiind protejată de râul Crișul Alb. Datorită ofensivei otomane bastionul extern din colțul de nord-est nu a fost terminat. Până azi s-au păstrat ruinele bastionului extern  din sud-est, pe malul râului.

Recucerită de otomani (1658- 1693), cetatea a devenit un centru administrativ important. În acea perioadă au avut loc reconstrucții, reparații, la exterior cetatea a fost  înconjurată cu o palisadă și la sud-vest a fost construită o moschee. Perioada de stăpânire otomană s-a terminat o dată cu intrarea armatelor imperiale habsburgice în cetate (1693).

Ulterior a fost încartiruit regimentul iliric Tisa- mureșean (1700-1745), perioadă când moscheea a fost transformată și clădirea a fost cedată cultului romano-catolic care a funcționat până în 1858 când s-a mutat într-o biserică nou construită.

Cetatea a fost părăsită până în 1870 unul dintre fiii baronului Atzel, proprietar al acea vreme a domeniului Ineului, a reconstruit-o și recondiționat-o în stil neoclasic cu elemente ale Renașterii târzii. Corpul sudic a fost reconstruit integral și clădirile recondiționate și supraetajate au fost decorate cu elemente în stil neogotic.

Ultima perioadă a cetății cu importanță militară a fost spre sfârșitul secolului XIX când a fost încartiruit Batalionul 11 de honvezi apoi a fost transformată într-un ospiciu, Institutul Medico-Pedagogic „Sfânta Treime” (1904). Ruinele fostei moschei au fost demolate (1950) și cetatea în timp s-a ruinat.

Între 1975-1976 a fost reabilitată, s-au construit anexe și a fost transformată într-o școală.

12

Actual, ruinată, se pare că va fi reabilitată în cadrul unui proiect  finanțat cu fonduri europene.

Citește și Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy

Satul Mocrea, Ineu- Castelul Solymosy

Publicat pe de
Răspunde

Satul Mocrea, care aparține administrativ de orașul Ineu, se află în zona dealurilor din partea de vest a munților Zărandului. A fost atestat documentar din 1160 cu numele de Villa Aqua, nume schimbat în Macra (1199) într-o zonă viticolă devenită foarte cunoscută pentru roadele sale și canalul cu cele șapte mori dintre care una în Mocrea (1328). În anul 1636 la comanda principelui Rakoczy a fost construită o pivniță cu capacitatea de depozitare a 7000-9000 hectolitri de vin. A fost săpată în stânca de origine vulcanică a Dealului Mocrea la o adâncime de 60 de metri prin explozie cu praf de pușcă.

De la Ineu la Mocrea aveam de parcurs aproximativ 6 kilometri. În drum m-am oprit la renumita „Moara cu Noroc” descrisă în opera cu același nume a scriitorului Ioan Slavici.

A șaptea moară din canalul morilor, azi Moara cu Noroc, a fost cumpărată împreună cu moșia Iermata de moșierul Lowy Marcuz (1913), un evreu comerciant din Mâsca care se mutase în Mocrea din anul 1877. În anii comunismului moara părăsită a devenit o ruină la marginea drumului spre Ineu, azi însă fiind unul din locurile foarte populare.

Investitori particulari au transformat-o în spațiu de ceremonii, hotel, restaurant, bar, terase, înconjurate de multe rondouri cu flori.

În anii 1700 pe lângă locuitorii români, ortodocși, în satul Mocrea s-au mutat familii de slovaci, luterani, apoi maghiari, romano- catolici. În 1803-1808 moșia Ineului și satele înconjurătoare au fost cumpărate de baronul Atzel Ștefan. La un joc de cărți unul dintre fiii săi, Peter Atzel, a pierdut moșia (1833) în favoarea lui Ladislau Falk din Gyor, evreu care trecând la catolicism și-a schimbat numele în Solymosy și a fost înnobilat cu titlu de baron (1877).

Biserica Evanghelică Luterană Mocrea

În 1834 baronul a reușit să convertească 112 familii de ortodocși la ritul greco-catolic pentru care, pe locul unei foste Biserici de lemn „Nașterea Maicii Domnului” a construit o biserică din piatră, Biserica „Sfântul Apostol Andrei”. A funcționat până în 1948 când biserica a devenit ortodoxă. În 1958 a fost reparată și recondiționată iar ultima renovare s-a făcut în anul 1999.

La marginea satului, pe o ridicătură de teren, în 1864 a fost ridicat Castelul Solymosy.

Clădirea în stil neoclasic a fost împodobită cu coloane cu capiteluri.

Castelul, proprietate privată, a fost naționalizat după cel de Al Doilea Război Mondial. În 1957, când secțiile de profil existente au devenit insuficiente, castelul a fost transformat, s-au ridicat clădiri anexe și a început să funcționeze Spitalul de Psihiatrie Mocrea care nu poate fi vizitat.

După repetate încercări de a pătrunde în curtea spitalului eșuate, am avut noroc. Poarta zidului înconjurător era larg deschisă așa că am profitat de ocazie și am intrat.

Nu am putut vedea interiorul fostului castel azi transformat în saloane pentru bolnavii internați, unii dintre ei periculoși, la care ferestrele au fost prevăzute cu gratii.

Alți bolnavi, parțial recuperați, se odihneau pe băncile amenajate în curtea spitalului.

Castelul era înconjurat de un parc dendrologic întins pe 6,5 hectare de aceea, deși era situat pe un deal, nu era vizibil de la exterior.

Prin donații ale conducerii și angajaților spitalului, a bisericii și a altor persoane, în anul 2011, în curtea spitalului a fost ridicată și sfințită Biserica de lemn „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

În anul 2014 clădirea fostului castel a fost reabilitată și a fost amenajată prima grădină terapeutică din țară. Au fost sădite sute specii de flori și plante aromatice și relaxante, activități la care au luat parte pacienții în cadrul terapiei prin horticultură. Acea zonă nu am reușit să o văd dar atmosfera liniștită, aerul curat, îmi creau dorința de a mai rămâne și de a mă plimba prin acel minunat parc.

Citește și Comunele Cermei și Șicula, județul Arad

Helsingborg Suedia- Castelul Kronborg, Helsingør Danemarca

Publicat pe de
Răspunde

După puțina relaxare în  Göteborg m-am îndreptat spre Helsinborg, oraș situat pe coasta de vest a regiunii Skane, la granița cu Danemarca

De acolo urma să părăsesc Suedia traversând Marea Baltică cu feribotul.

Helsinborg a fost atestat documentar din anul 1085 când aparținea Danemarcei. În timp au avut loc mai multe lupte între sudezi și danezi. În secolul XVII, după încheiere unui război, prin tratatul de la Rocksilde (1657) Regele Gustav Carol X al Suediei a intrat în posesia întregii Peninsule Scandinavă astfel și a orașului.

Plaja Tropicală

Fiind port economic și strategic danezii au dorit să-l recucerească, au avut loc mici lupte dar fără nici un rezultat. De fiecare dată orașul a fost reconstruit.

La revedere Suedia !

Traversarea între cele două țări a durat 30 de minute pe care nici nu le-am simțit. Vasul era echipat cu baruri, magazine, nu aveai cum să te plictisești.

De pe feribot am întrezărit malul localității Helsingør din Danemarca unde se evidenția Castelul Kronborg (Kronborg Slot), pe care urma să-l vizitez.

După ce am debarcat m-am îndreptat spre Centrul Cultural (Kulturvaerft) care se găsea în imediata apropiere a intrării spre castel. În una din laturile centrului funcționa Muzeul Naval (Skibsværft Museum).

Lângă Centrul Cultural se deschidea un spațiu larg unde pe un canal erau ancorate nave vechi care aparțineau muzeului. În fundal se ridica maiestuos turnul Bisericii „Sfânta Maria”din Mânăstirea carmelitelor (Sct. Mariæ Kirke).

Lângă Centrul Cultural se afla și Muzeul Maritim (Museet for Søfart).

În sfârșit am pornit pe lângă zidurile de apărare ale fortăreței care formau un pătrat în jurul castelului și erau înconjurate de un șanț de apărare cu apă.

Am trecut un pod spre poarta de intrare în Castelul Kronborg.

În anii 1420 sub domnia Regelui Eric VII a fost construită o cetate (Krogen) la limita de nord-est a insulei Zeeland, pe un mic promontoriu de pe malul strâmtorii Øresund, care împreună cu cetatea Karnan de pe malul opus, aveau rol strategic și de control a navigației din și spre Marea Baltică. Navele erau obligate să plătească taxe substanțiale.

Sub domnia Regelui Christian III zidurile exterioare au fost completate cu bastioane (1558-1559). În curând între suedezi și danezi a început războiul care a durat șapte ani. Ulterior Regele Frederic II a refăcut daunele suferite și a extins bastioanele.

Cetatea medievală a fost transformată într-un castel renascentist (1570-1585) când clădirile separate au fost unite, înălțate cu un etaj și au format trei aripi ale castelului.

În aripa de nord au fost amenajate camerele regale și cancelaria, în aripa de sud o capelă, deasupra ei o sală mare de bal. Aripa de est a fost creată ca un pasaj, Galeria Reginei, prin care aceasta putea trece dintre dormitoare spre camerele de relaxare și sport. Castelul a fost denumit Castelul Regal, Kronborg.

Regele Frederic fiind un mare iubitor al teatrului, jucând chiar el în unele dintre ele, în anii 1600 castelul a devenit locul unde a fost creată de William Shakespeare piesa Hamlet (prințul Danemarcei) și în timp a devenit cunoscut ca și Elsinore.

În timpul Regelui Christian IV un incendiu provocat involuntar de doi muncitori a distrus o mare parte din castel (1629) dar în zece ani a fost refăcut.

A urmat un nou război în care suedezii au capturat castelul (1658-1660) și în el s-au mutat regina Suediei, Hedvig-Eleonora împreună cu cumnata sa. Comorile și operele de artă au fost luate ca pradă de război. Castelul a fost îmbunătățit cu o linie de apărare (Crownwork), noi metereze și a devenit pentru acea perioadă cea mai puternică fortăreață din Europa de Nord.

Din 1785 castelul a fost renovat , o parte transformat în cazărmi pentru armată și a funcționat ca închisoare. În capelă a fost amenajată o sală de gimnastică până în 1834 când aceasta și-a reluat activitatea religioasă. Sub administrația militară au avut loc mai multe renovări.

În 1816, la sărbătorirea a 200 de ani de la moartea lui Shakespeare, cu o distribuție formată din soldații garnizoanei, la castel a fost interpretată pentru prima dată piesa Hamlet.

Când armata a părăsit castelul (1923) acesta a fost recondiționat și deschis publicului în 1938. Din anul 2000 Castelul Kronborg face parte din lista UNESCO. Fiind timpul înaintat și înnorându-se nu am reușit să vizitez interiorul. Mă aștepta încă o oră de parcurs până la țelul final din acea zi,  Copenhaga.

Citește și Copenhaga Danemarca- zona Langelinie

 

 

 

 

Schitul Bodrogu Vechi

Publicat pe de
Răspunde

Schitul Bodrogu Vechi se află la aproximativ 24 de kilometri de Arad. Pentru a ajunge acolo am parcurs drumul spre Nădlac. Înainte de Pecica am virat stânga și am parcurs un drum prin mijlocul pădurii.

La indicator am făcut dreapta și am parcat în spațiul larg de lângă schit. În acel loc, pentru paza pădurii a existat un canton care aparținea de Mânăstirea Hodoș-Bodrog. Accesul la canton se făcea cu un pod plutitor peste râul Mureș.

În anul 2000 în locul cantonului a fost ridicat Schitul cu hramul „Bunavestire”, alăturat chiliile pentru maici și anexele gospodărești.

Cele câteva măicuțe au amenajat locul cu alei mărginite de flori.

În câțiva ani a fost ridicată Biserica de lemn „Sfânta Parascheva”.

De la Iași au fost aduse veșmintele cu care anterior au fost îmbrăcate moaștele Sfintei Parascheva.

Au fost adăpostite într-o raclă împreună cu alte moaște de sfinți.

Plecând de la mânăstire după 2 kilometri am ajuns în satul Bodrogu Vechi, sat situat pe malul Mureșului care aparține administrativ de orașul Pecica.

Prima atestare documentară a localității, pe atunci Bodruch, datează din anul 1274. Legenda spune că Bodrogul a fost format prin așezarea unor familii de haiduci.

Din cele aproximativ 130 de case majoritatea au dispărut mai ales în urma celor două mari inundații (1970, 1975) când populația a părăsit localitatea. Dacă în 2002 mai existau 13 locuitori, actual satul mai există datorită celor câteva case de odihnă ridicate de locuitorii din împrejurimi.

Prin liniștea înconjurătoare m-am îndreptat până pe malul râului Mureș.

Aveam senzația că mă găsesc într-un loc rupt de civilizație, doar în sânul naturii, eu cu gândurile mele.

Citește și Comunele Semlac și Șeitin

Orașul Pecica, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Pecica este situată în Câmpia Aradului pe locul unde a fost localizată Cetatea dacică Ziridava. A fost atestată documentar din 1329. Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizată masiv cu sârbi, în scopul apărării graniței de pe Mureș împotriva otomanilor. Aceștia primind beneficii în plus față de populația română, în plus biserica ortodoxă română trecând sub ierarhia celei sârbești, între 1751-1752 a izbucnit o revoluție, sub comanda căpitanului Pero.

Revoluția a fost înăbușită rapid dar un număr mare de sârbi au migrat în stepele din dreapta Nistrului și multe sate au rămas fără populație. Din 2004 localitatea Pecica a fost declarată oraș.

Ca în orice oraș, Primăria fiind situată central, m-am îndreptat și eu spre ea. Am început „vânătoarea” de clădiri vechi, biserici, cam tot ce are valoare turistică într-o localitate. Prima a fost Biserica Penticostală Eben-Ezer (2004).

Pe aceeași parte de drum se află Casa de Cultură „Doru Ioan Petescu” cu Biblioteca Orășenească în aripa stângă.  Clădirea construită între anii 1964-1966 a fost modernizată  în perioada 2008 – 2010 și din 2012, numită  după profesorul pecican, folclorist, director al instituției și conducător al ansamblului de dansuri românești.

Bis ortodoxă sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a fost construită după ce au împărțit aceeași locație, românii și sârbii, timp de 100 de ani (1774-1874). În 1893 un incendiu a devastat-o, în 1897 a suferit pagube mari în timpul unei furtuni, dar cu eforturile enoriașilor a fost reconstruită de fiecare dată. Exteriorul a fost renovat în anul 2010.

Pe strada principală, strada nr. 2, da, da, nr 2 ca în America, se află una dintre fântânile forate de primarul de atunci (1887), căruia îi poartă și azi numele, Fântâna Momac.

O altă biserică aparține Parohiei greco-catolice care a fost înființată în Pecica în anul 1923.  Inițial serviciile religioase au avut loc într-o capelă, au fost interzise în perioada comunistă, ulterior reluate, au funcționat în diverse locații până în 2001 când pe un teren cumpărat de parohie a fost ridicată actuala Biserică greco-catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (2001-2005).

Cultul baptist și-a făcut apariția din 1889 și a funcționat în diferite case, din 1905 într-o casă de rugăciune amenajată în acel scop care devenind neîncăpătoare a fost mutată în altă locație (1909). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de Primărie și folosită pentru cazarea armatei. După război a fost renovată, modificată și Biserica Baptistă Pecica și-a reluat activitatea. În timpul vizitei mele era din nou în renovare (2020).

Am ajuns în dreptul unei clădiri mai răsărite din punct de vedere arhitectural, Oficiul Parohial Pecica.

În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Biserica ortodoxă română „Sfinții Trei Ierarhi”. Pe acel loc în 1774 a fost ridicată prima biserică ortodoxă care servea cele trei etnii- români, sârbi și macedo-români (greci).

Rămânând fără turn, în urma unei furtuni puternice, apoi distrugându-se total interiorul, într-un incendiu (1863), a fost recondiționată, a fost ridicat turnul și a fost decorat interiorul cu un iconostas aurit, împodobit cu icoane (1882).

Forma actuală a primit-o în urma renovărilor din anii 1926-1931. Ulterior, în ani consecutivi, interiorul a fost pictat cu fresce reprezentând scene biblice (1975-1977).

Am ajuns în sfârșit la Primăria Pecica.

În dreapta ei se întinde cel mai vechi spațiu verde amenajat în localitate în secolul XX, Parcul Central, care are o zonă specială pentru copii.

Lângă el se înalță Monumentul Eroilor, flancat de două tunuri vechi, dezafectate.

Pe o stradă laterală, o clădire în ruină purta însemnul Cinema. Localnicii întâlniți nu au știut să-mi dea detalii despre ea.

În stânga Primăriei, pe locul fântânii forate în 1911 și demolată înaintea vizitei lui Nicolae Ceaușescu (1986), probabil datorită aspectului ei impunător, a fost construită o fântână decorativă (2008).

În apropiere de Primărie se află Școala Gimnazială nr 2, o clădire situată pe colț, care, pe o parte, încadrează Piața Regelui Mihai I, piață deschisă de legume și comercială. La marginea pieței se înalță un copac bătrân, sădit de un profesor în 25 octombrie 1921, ziua de naștere a regelui.

Lângă piață se află cea mai monumentală biserică din Pecica, Biserica romano-catolică „Preasfânta Treime”.

Prima biserică, ridicată în acel loc (1757-1758), devenind neîncăpătoare, a fost demolată. În locul ei a fost construită actuala clădire (1886-1887), în stil neogotic, prevăzută cu un turn înalt de aproape 50 metri și cu vitralii realizate în Budapesta (1915).

În interior se păstrează picturile vechi din 1770 reprezentând pe Sfântul Arhanghel Mihai şi Sfânta Fecioară Ocrotitoare pe care din păcate nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Dacă în partea dreaptă se află Piața Regelui Mihai I, în stânga bisericii se află Parcul Sfânta Treime.

La începutul anilor 1990 spațiul, folosit ca parcare în zilele de piață, a fost transformat de Eparhia Ortodoxă într-un parc în care aveau loc programe dedicate hramului bisericii. În anul 2012 a fost reamenajat și a primit numele „Sfânta Treime”.

Preluată din locul inițial, unde azi se află Monumentul Eroilor, în parc a fost așezată statuia Sfântului Ioan Nepomuk, preot și martir catolic, cea mai veche statuie publică din Pecica.

Citisem că în Pecica s-au păstrat două foste conace pe care nu am reușit să le depistez așa că m-am deplasat la marginea localității pentru a vedea Ferma de bivoli și Centrul de Vizitare cu Muzeul Digital.

Ferma de bivoli a fost inaugurată în anul 2012 și a fost creată pentru a ajuta această specie, specifică zonei de câmpie, să supraviețuiască. A început cu 9 bivolițe de lapte și un bivol, adăpostite în grajduri și care aveau la dispoziție o suprafață de pășunat de aproximativ 11 hectare. Am fost foarte dezamăgită văzând bietele animale, normal că la distanță, încercând să pască pe o porțiune cam aridă și limitată de un dig cu gunoi.

Dacă nu am putut vedea bine bivolii, am primit în schimb vizita directă a unei trupe de capre cu iezi foarte prietenoși care chiar au mâncat din mâna mea.

Muzeul Digital, deschis în anul 2013, funcționează într-o clădire modernă, pentru mine foarte interesantă ca tip de arhitectură. În jurul ei este amenajat un ceas solar pe care, atunci când cade umbra clădirii, se poate citi ora exactă. Muzeul era închis. În așteptarea portarului, bucuros să aibă oaspeți, m-am așezat pe una din băncile situate lângă clădire.

Spațiul mic din interior este dotat cu o bicicletă interactivă. În momentul pedalării, pe un ecran se derulează traseele de bicicletă din Lunca Mureșului.

Se afllă de asemenea ecrane, proiectoare 3D și pe pereți diferite fotografii ale zonei. Pe lângă toate aceste dotări moderne în muzeu a fost postat un cuptor din cărămidă arsă încă funcțional.

La capătul perimetrului Centrului de Vizitare se află un foișor de lemn în care, bineînțeles că am urcat, pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Citește și Schitul Bodrogu Vechi

Cetatea Șiria, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La nici 30 kilometri distanță de Arad se află Cetatea Șiria, de fapt ruinele sale, atestată din 1318. Se înalță pe Dealul Cetății (496 m altitudine) din spatele localității Șiria și este vizibilă de la depărtare.

Din localitate am urmat un drum asfaltat de aproximativ 5 kilometri care se învârtea în serpentine și am parcat pe platoul unde asfaltul se termina.

Am coborât prin pădurea deasă cam 5 minute de abia așteptând să-mi apară zidurile cetății.

La construirea părților vechi ale cetății au fost folosite cărămizi romane ștampilate cu semnul Legiunii a XIII-a Gemina. Donjonul, zidul înconjurător și o parte a corpului central au fost ridicate după invazia tătară (1241).

În 1331 cetatea, asociată cu Comitatul Zărandului, era condusă de un castelan cu propria garnizoană, apoi de voievozii români aflați în slujba coroanei regale maghiare.

O scurtă perioadă de timp a fost condusă de despotul sârb Gheorghe Brancovici (1439-1453) apoi a fost preluată de Ioan de Hunedoara, guvernator regal, perioadă în care s-a terminat construcția corpului central și a întărit zidurile cu contraforturi. Donjonul era înalt de trei etaje și era folosit pentru locuințe.

În a doua jumătate a secolului XV a fost preluată de fiul său Matia Corvin care în 1464 a dăruit-o familiei Bathory, fiul lor Ștefan fiind voievod de Transilvania.  În acea perioadă a fost ridicat zidul protector din vest și a fost amenajată curtea interioară. Cetatea avea tuneluri subterane înalte de aproape 2 metri și patru porți de intrare. Deasupra șanțului de apărare care o înconjura, la una dintre porți se afla un podeț de lemn.

Cetatea îndeplinea rol strategic, de apărare, economic, având arondate 121 de sate, 3 orașe, târguri, conduse de cneji, crainici și preoți locali. Asediată și cucerită de răsculații lui Gheorghe Doja (1514), prin uciderea lui au fost rapid îndepărtați și cetatea a reintrat în posesia nobililor maghiari.

Deși asediată în timp de mai multe ori, abia în 1566 otomanii au reușit s-o cucerească însă pentru scurt timp, ea fiind preluată din nou de creștini. Otomanii au persistat în atacuri și au reușit să intre în posesia cetății o perioadă mai lungă de timp în care au întărit zidurile de apărare pentru a preveni alte atacuri.

În 1784 răsculații în frunte cu Horia, Cloșca și Crișan au intrat în cetate pentru scurt timp. Răscoala fiind înnăbușită, artileria trupelor habsburgice au distrus cetatea, din ea rămânând numai ruine.

În decursul timpului multe dintre ele au fost distruse de intemperii și au rămas doar o parte, actual mult vizitate ca obiective istorice și ca loc de relaxare, în liniștea înconjurătoare privind panorama încântătoare.

În județul Arad au supraviețuit și ruinele cetăților Șoimoș, Dezna. Despre cele trei cetăți există o legendă locală.

Aceasta spune că ele au fost construite de trei surori într-o singură zi pentru a vedea a căreia dintre ele va fi cea mai măreață. Cetățile construite peste noapte se dărâmau dimineața dar surorile au continuat încercările. Pentru trufia lor au fost transformate în trei șerpi albi, fiecare cu coroană și o cheie de aur în gură. Blestemul putea fi înlăturat cu condiția ca cineva să le preia cheia și astfel s-ar fi transformat din nou în fecioare iar cetățile ar fi dăinuit. Povestea cu șerpii nu e de mirare, Dealul Cetății fiind populat cu vipere cu corn.

Citește și Pâncota

Oprire scurtă în Göteborg Suedia

Publicat pe de
Răspunde

De la Sandika Norvegia, pentru a ajunge în Danemarca aveam să parcurg un drum lung, uneori  paralel cu Marea Nordului.

Normal că în atâtea sute de kilometri au fost necesare câteva opriri.

După aprox 300 km (3:30 ore) m-am oprit pentru o oră în orașul Göteborg, al doilea ca mărime și cel mai important port din Suedia, situat pe malul Mării Nordului, pe malul strâmtorii Kattegat. Imediat după intrarea în oraș, lateral, pe dealul Gullberg am văzut fosta Fortăreață Skansen Lejonet. A fost construită în afara zidurilor orașului (1687) pe locul unei vechi cetăți, Gullberg hus (1303) care a fost distrusă de mai multe ori în luptele suedeze cu danezii apoi reconstruită. Actual locația este folosită pentru desfășurarea de banchete, nunți, conferințe, etc.

Am trecut pe lângă Gara Centrală (Centralstation), cea mai veche stație de cale ferat din Suedia încă în funcțiune.  Prima clădire a fost ridicată pe locul unei foste închisori și gara a fost deschisă în 1858. Datorită creșterii traficului a fost modificată și extinsă (1928-1930 și 2002-2003).

În față mi s-a arătat clădirea Lilla Bommen (1989), denumită popular „Rujul” (Läppstiftet), un zgârie-nori cu partea superioară roșie, înalt de 86 metri, cu 22 de etaje  în care funcționează spații de birouri și comerciale. Clădirea era dotată cu un lift care urca până la o terasă (Götheborgs Utkiken) de unde se putea vedea panorama orașului.

Acea zonă asemănându-se cu un șantier, îmi era teamă că în timpul scurt alocat acestui oraș nu voi avea ocazia să vizitez măcar o porțiune. M-am înșelat. Rulând spre ținta mea, Universitatea Göteborg, am parcurs o parte din orașul ordonat, curat, cu clădirile sale specifice.

Am trecut pe lângă Teatrul Mare (Stora Teatern) ridicat în 1859 pentru a înlocui primul teatru de comedie, Comediehuset, considerat depășit. Inaugurat în 1816 ca sală de concerte și din 1864 ca teatru. Teatrul a fost grav avariat într-un incendiu (1892), ulterior reconstruit.

În zona Universității din Göteborg, cea mai mare instituție de învățământ superior din Scandinavia, am parcat lângă Casa Studenților (Studenternas Hus). Clădirea inițială, ridicată în 1932, ulterior a fost extinsă și în ea funcționează Uniunea Studenților (Göta Student Union), o librărie, asociații sindicale, de ziare, alte birouri, etc.

În așa scurtă oprire doream să văd măcar din exterior clădirile culturale ale orașului.

Hvitfeldska gymnasiet

Am urmat bulevardul principal al orașului până în capătul său sudic, în piața Götaplatsen, considerată centrul cultural al orașului. Piața, delimitată de clădirile înconjurătoare, a fost formată o dată cu Expoziția Industrială Internațională care celebra 300 de ani de înființarea orașului (1921-1923). În centru pieței a fost postată statuia lui Poseidon (1931).

În partea stângă se afla  Teatrul orașului Göteborg (Göteborgs stadsteater), deschis în 1934, cu o capacitate de 600 de locuri și un Studio. Clădirea a suferit o renovare majoră în anii 2000.

În dreapta ei se afla clădirea în stil neo-clasic, Sala de Concerte (Konserthuset), sediul Filarmonicii, cu o capacitate de 1.300 de locuri și o sală mică pentru concerte de cameră, deschisă în 1935.

O mare parte din sudul pieței a fost terasată cu scări de piatră care urcau spre intrarea Muzeului de Artă Göteborg (Konstmuseum), construit în 1923. În anii 1980 intrarea a fost mutată la nivelul străzii, unde actual se află și Centrul Hasselblad. Muzeul etalează cea mai bună colecție de artă a nordului din secolul XIX dar și artă mai veche, contemporană nordică și internațională.

Ieșind din piață am trecut pe lângă Biblioteca Publică (Stadtsbiblioteket). Prima bibliotecă publică, Biblioteca Populară a fost inaugurată 1861 într-un apartament din districtul muncitoresc Haga. Numărul de cărți crescând rapid, a fost mutată  într-o clădire nou construită (1897) și a funcționat ca Biblioteca Populară Dickinson până în 1967 când mutată în actuala locație.  Naționalizată în 196,  a fost numită Biblioteca Universității Goteborg. Între anii 2012-2014 a fost renovată și extinsă.

În următoarea clădire funcționa Lorensbergsteatern. Prima clădire de teatru din zonă  (1842) a ars într-un incendiu (1864). A fost construită o altă clădire (1866-1868) care inițial a găzduit vizitatorii Expoziției Industriale din 1891 apoi a fost transformată în Teatrul Poporului,  Folkteatern, deschis în 1897.

Teatrul a fost mutat într-o construcție nouă ridicată în zona de sud a parcului Lorensberg (1916). Cu o capacitate de 1.000 de locuri, dotat cu scenă rotativă,  a fost considerat atunci cel mai modern teatru din Europa. În 1934 a fost finalizată construcția clădirii teatrului actual care  a funcționat ca  Cinematograf până în 1987 când a revenit la activitatea dramatică.

Timpul era înaintat astfel m-am îndreptat spre locul de parcare. Totuși m-am oprit pentru a vizita Biserica Vasa (Vasakirkan), care era deschisă.

Funcționa din 1909 într-o clădire din granit, în stil neo-romantic, renovată între anii 1999-2000.

Interiorul era simplu, ca la toate bisericile văzute de mine în Suedia. Îl prefer bisericilor ortodoxe, prea încărcate de picturi, odoare, aurării…Dar asta e altă problemă de a mea… Pictura din spatele altarului îl înfățișa pe Cristos înălțându-se la cer (1920).

Situată în partea opusă, singurul obiect monumental al bisericii, se afla orga.

Am luat viteză. Până la Helsingborg, unde aveam să părăsesc Suedia traversând cu feribotul în Danemarca, mai aveam de parcurs cam 220 de kilometri.

Citește și Helsinborg Suedia- Castelul Kronborg și Helsigor Danemarca

Sandvika, Baerum, Norvegia

Publicat pe de
1

Ultima zi în Oslo, Norvegia fiind încheiată, am parcurs 15 km până în orașul Sandvika unde aveam rezervare la Thon Hotel Oslofjord.

Sandvika, centrul administrativ al municipalității Bærum, a devenit oraș în  anul 2003. Municipalitatea a fost  înființată în 1838. În decursul timpului s-a dezvoltat și azi este zona cu cel mai mare venit pe cap de locuitor și cu cea mai mare proporție de persoane cu studii universitare din Norvegia motiv pentru care locuitorii săi sunt catalogați drept snobi.

Pentru că sunt avidă de a vedea cât mai multe locuri, după ce m-am cazat, până când avea să se însereze am pornit să explorez împrejurimile. Mergând paralel cu autostrada am ajuns în dreptul unei clădiri noi (1980) în care din 2009 funcționa Poliția Bærum (Bærum politistasjon).

De fapt Poliția ocupa un teren de 18.000 metri pătrați care cuprindea clădirea și un mic parc în jurul unui lac în centrul căruia funcționa o fântână arteziană.

În zonă se aflau mai multe clădiri în care funcționa un Centru de afaceri cu diverse birouri.

Polița deținea și propriul port sportiv pe care neapărat l-am văzut și eu.

Am urmat aleea paralelă cu malul apei. În depărtare am văzut Insula Kalvøya bine cunoscută pentru numeroasele festivaluri de muzică și turnee de fotbal care se desfășoară acolo. Pe insulă arheologii au descoperit movile- locuri de înmormântare din epoca bronzului și a fierului.

În 1963 insula a fost legată de continent printr-un pod suspendat de 100 metri lungime și accesul fiind asigurat a devenit unul dintre cele mai populare locuri din Bærum pentru plajele sale, chiar una de nudiști în partea de est și pentru practicarea caiac-canoe, în partea de nord existând Clubul Bærum Kayak.

Urmând aleea am trecut pe sub autostradă îndreptându-mă spre centrul orașului.

Am cotit pe prima stradă la stânga unde se afla clădirea administrativă Kommunegården.

Lângă ea, Centrul Cultural (Baerum Kulturhus), cu o capacitate de 500 de locuri, în care se desfășurau spectacole de dans și concerte era secondat de cinematograful ODEON cu 8 săli de proiecție.

M-am întors și am traversat râul Sandvikselva.

De cealaltă parte  lucrările de amenajare a unei noi  străzi erau în toi.

Am ajuns la o altă clădire a Administrației locale (Baerum kommune).

Ca în orice centru de oraș, la baza clădirilor funcționau numeroase magazine și restaurante.

Am trecut pe un alt pod, pe lângă o terasă la care oamenii se relaxau, urmând drumul destul de întortocheat spre hotel.

Fiind ultima zi înainte de a pleca din Norvegia, cum îi stă bine oricărui turist, am făcut și eu ultimele cumpărături.

În sfârșit am ajuns la punctul meu de reper, o fântână situată la intrarea pe un culuar care se întindea paralel cu șoseaua și pe care ajungeam în câteva minute la hotel.

Citește și Parcul Frogner din Oslo, Norvegia

Aker Brygge și Tjuvholmen Oslo, Norvegia

Publicat pe de
1

De la Primăria Oslo, locul stabilit de mine ca punct de plecare spre diferitele obiective din Oslo, am ieșit pe malul golfului Pipervika în dreptul Centrului Nobel pentru Pace (Nobels Fredssenter) este o fundație norvegiană înființată în anul 2000 la decizia Parlamentului. Muzeul Premiului Nobel pentru Pace a fost deschis în 2005, la 100 de ani de la dizolvarea Uniunii Suedia-Norvegia, cu expoziții permanente și temporare vizând câștigătorii premiului, date bibliografice ale lui Alfred Nobel. În incintă se desfășoară și dezbateri despre război, pace, chiar soluționări ale unor conflicte.

De acolo am intrat în zona Aker Brygge care se întinde pe o suprafață de 260.000 metri pătrați. A fost amenajată pe locul unei mici suburbii, Holmen, unde funcționa șantierul naval (1854-1982). Unele din clădiri au fost demolate, halele au fost transformate în centre comerciale (1986-1988).

Am urmat  strada care se întindea de-a lungul apei pe lângă numeroasele magazine, restaurante cu terase și sedii de firme.

Pe apă, în ambarcațiuni ancorate la mal funcționau terase și restaurante. Aveam impresia că acolo era adunată toată populația orașului, așa de mare era înghesuiala.

Lângă debarcaderul Aker Brygge Marina se afla o altă terasă, de asemenea aglomerată. Era explicabil, temperatura de afară, 25 grade Celsius, se apropia de codul galben de caniculă astfel populația s-a retras la loc umbros, lângă adierea valurilor mării.

O altă zonă avea un punct de amarare pentru ambarcațiuni mici.

Privind înapoi am văzut în depărtare Cetatea Akershus.

Între anii 2010-2014 zona a fost reorganizată când a fost creată o stradă interioară între clădirile principale.

Lofotenfiskerestaurant

Am ajuns în dreptul unui pod pietonal pe care urma să intru în cartierul Tjuvholmen. În dreapta lui se afla ancora navei de război germane Blücher (Blucheranken), navă repartizată în grupul pentru invazia Norvegiei (1940). La atacul asupra orașului Oslo riposta norvegienilor a incendiat-o și scufundat-o, epava sa găsindu-se și azi pe fundul Oslofjord. În 2016 a fost declarată memorial de război pentru protecția împotriva jafurilor.

Tjuvholmen, un cartier din Oslo situat pe o peninsulă ce iese din Aker Brygge în Oslofjord, a devenit o zonă cu numeroase locuințe, birouri, firme, cinematograf și galerii de artă.

Clădirile au fost proiectate de 20 de arhitecți diferiți astfel aveau stiluri arhitecturale diferite.

După ce am trecut un alt pod pietonal am ajuns la Muzeul de Artă Modernă (Astrup Fearnley), o galerie privată deschisă în 1993 de două fundații filantropice ai descendenților familiei Fernley care au deținut o companie de transport maritim care a fost mutată pe peninsulă în 2012.

Muzeul prezintă o colecție permanentă de artă modernă norvegiană și internațională, în prezent fiind axat pe arta americană.

Vis a vis de muzeu, într-o clădire asemănătoare funcționa firma de avocatură BA-HR.

Am urmat culuarul dintre cele două clădiri până în capătul lui.

Am ajuns într-o zonă cu plajă și sculpturi postate din loc în loc. Skulpturpark a fost deschis în 2012 cu 7 piese de artă și extins în 2013 cu alte sculpturi.

M-am întors și am urcat treptele în piața Albert Nordengens plass. În centrul ei se înălța turnul Sneak Peak, un turn de sticlă dotat cu lift care urca până la 54 m înălțime,  de unde se putea vedea  panorama orașului și mării.

În spatele lui se afla o altă galerie de artă deschisă în 1961, Haaken Galleri.

Urma să mă întorc la punctul de plecare, Primăria Oslo. Am urmat o stradă prin mijlocul peninsulei.

Am trecut un pod de pe care, de o parte și de alta, se vedeau clădiri cu locuințe, firme și vase mici ancorate la țărm.

Am văzut chiar și o clădire cu graffiti în care nu am aflat ce funcționa.

Pe un ultim pod am ieșit din Tjuvholmen într-o piață largă mărginită de clădirile noi.

Printre restaurante am ajuns la alte clădiri cu graffiti apoi am ieșit din zona Aker Brygge spre Primărie.

Eram mulțumită de ce am reușit să vizitez în cele câteva zile. La revedere Oslo!

Citește și Sandvika, Baerum, Norvegia

 

 

 

Oslo, Norvegia, o parte din Karl Johan gate

Publicat pe de
1

Ieșind din Cetatea Akershus Oslo m-am îndreptat spre Opera din Oslo străbătând parcul Festningsallmenningen.

Pe mare,  în depărtare am văzut o imitație de navă. Era sculptura Ea minte (hun ligger) realizată în 2010 din panouri de sticlă și oțel inoxidabil, de aproximativ 17 metri înălțime, postată pe o platformă de beton care se mișca în funcție de acțiunea vântului și valurilor creând imagini strălucitoare.

La capătul Golfului Bjørvika se afla clădirea în care din 2008 funcționa Opera și Baletul Național Norvegian (Den Norske Opera Og ballett).

Opera a fost fondată în anul 1057 și a prezentat doar spectacole norvegiene. În 1965 pe lângă operă a fost înființată Școala de balet și în 2008 au fost reorganizate.

Depășind clădirea Operei am intrat în zona Bjørvika.

Pe locul fostei grădini Paléhaven (1745) din care o parte era situată în fața Palatului Regal, reședință permanentă regală începând cu Regele Christian Frederik până la finalizarea castelului Akershus (1848), se afla piața Christian Frederiks plass, denumită după rege la sărbătorirea a 100 de ani de la moartea sa (1904). Prin reamenajarea orașului grădina a fost trunchiată și unele părți desființate (1852, 1907). În centrul pieței a fost postată o fântână arteziană cu statuia „Soarele și Pământul” situată central  (1986).

Pe o latură a pieței se afla  o parte din Gara Centrală din Oslo (Oslo Sentralstajon). Clădirea a fost construită pe locul celei mai vechi stații (1854), Oslo Est (Oslo Østbanestasjon) și a fost legată de stația de vest (1872) prin Tunelul Oslo (1980).

Pe aceeași latură se afla o clădire de epocă în care funcționa Confort Hotel Grand Central.

Depășindu-l am intrat în piața Jernbanetorget, cel mai mare nod de mijloace de transport din Norvegia, cu gara, trenuri rapide, stații de metrou și autobuze. În piață trona un turn înalt (Ruters Kundesenter) în care funcționa Compania Ruter care planifică, coordonează și comercializează o parte din transportul public al orașului Oslo.

În centrul pieței, lângă turn și în fața accesului în gară  se afla statuia din bronz a unui tigru (The Tiger) de 4,5 metri lungime. A fost ridicată în anul 2000 cu ocazia aniversării mileniului, tigrul reprezentând porecla „Orașul Tigrului” (Tigerstaden).

Porecla a fost primită probabil după ce poetul norvegian Bjørnstjerne Bjørnson, într-unul din poemele sale (1870) a descris o luptă dintre un tigru care reprezenta cetatea, periculoasă și un cal reprezentând mediul rural, liniștit.

De la Gara Centrală mi-am continuat drumul pe Karl Johan gate, strada principală a orașului Oslo, de fapt un ansamblu format din numeroase străzi mai vechi care în decursul timpului a fost modificat. Am ajuns în Piața Stortorvet unde se afla Catedrala Oslo (Oslo Domkirke), a treia catedrală ridicată în decursul timpului în oraș.

Prima, Catedrala Hallvards, construită  în prima jumătate a secolului XII, a fost distrusă în marele incendiu din 1624 și ruinele părăsite. În altă locație a fost construită a doua catedrală, Hellig Trefoldighet (1639), care a supraviețuit  50 de ani  până când a ars într-un incendiu. Pe locul unde azi se află catedrala s-a construit Biserica Mântuitorului Nostru (1694-1697) care a fost reconstruită (1848-1850) și a devenit actuala catedrală.

În timpul restaurării ferestrele au fost schimbate cu vitralii (1910-1916) și portalul de vest a fost dotat cu uși de bronz (1938).

Tavanul a fost decorat cu picturi (1889-1970).

După îndepărtarea interiorului neogotic a fost readus mobilierul original și restaurarea a fost terminată (1950).

În anii 1990 în spatele vechii fațade baroce a fost montată orga principală. Ultima renovare a avut loc între anii 2006-2010.

Catedrala este folosită de familia regală și guvern pentru diferite evenimente publice.

De la catedrală m-am îndreptat spre o zonă cu clădiri noi în care funcționau diverse firme, magazine, hoteluri.

Am revenit la catedrală. În estul ei se afla Bazarul (Basarene Kirkeristen). Inițial bazarul avea standuri acoperite sub care măcelarii își etalau marfa.

Ulterior s-a construit o clădire din cărămidă roșie cu arcade în care au fost deschise 24 de magazine (1840-1859).

Devenind insuficiente, clădirea a fost extinsă în formă de semicerc ajungându-se în final să cuprindă 50 de magazine.

Clădirea a fost restaurată (1960) și actual în ea funcționează numeroase magazine și restaurante.

În aceeași perioadă (1840-1859) în continuarea bazarului a fost construită clădirea din cărămidă roșie, în stil neoromantic, prevăzută cu un turn acoperit cu cupru verde (Brannvakten) în care a funcționat Sediul principal al Pompierilor din Oslo până în 1939 când a fost mutat într-o locație nou construită.

Turnul, la înălțimea de 80 de metri avea o cameră de pază cu opt ferestre postate în toate direcțiile  prin care puteau fi sesizate eventualele incendii. Pe fereastra din direcția focului se ridica un steag roșu ziua și o lanternă noaptea. Actual în clădire funcționează birourile catedralei și a fost deschis un muzeu.

În continuare am urmat Karl Johan gate, lungă de aproximativ 1 km, porțiune pietonală cu numeroase magazine.

Am ajuns în dreptul Parlamentului de unde până la Palatul Regal se întindea bulevardul construit în 1840, numit poarta Karl Johan (1852) după moartea regelui. Când clădirea Parlamentului a fost finalizată (1886) cele două porțiuni, strada care pornea de la gară și bulevardul, au fost unite sub denumirea e Poarta Karl Johan.

Citește și Aker Brygge și Tjuvholmen Oslo, Norvegia